Bucuria colindelor noastre se împleteşte din şiragul sfintelor
amintiri ale Moşilor şi Strămoşilor, din pioasele rugăciuni ale
Mamelor şi Bunicilor, din splendoarea mirifică a poeziei şi a dorului
mistic, din farmecul boieresc al muzicii populare, din fiorul plăcut
şi lacrima fierbinte a cântării, din strălucirea princiară a
costumelor populare, din datinile mişcătoare care tresaltă milenar,
din gândurile duioase ce ne întorc în Dumbrava copilăriei, din
sinţămintele dorinţelor sfinte ce ne fericesc, din plinătatea fiinţei
noastre morale în care se revarsă încântarea, din armonia
sufletească în care se desfată Adevărul şi frumuseţea
Naşterii Celei de Sus şi din Slava dumnezeiască a
Fecioarei Maria, care ne-a înfiat.
NAŞTEREA DUMNEZEIASCĂ A DOMNULUI NOSTRU
IISUS HRISTOS SĂ VĂ UMPLE INIMILE CU BALSAMUL BUCURIEI !
BUCURIA NAŞTERII DIVINE SĂ VĂ ÎNMIRESMEZE
SUFLETELE CU SPLENDOAREA SERAFICĂ A COLINDELOR !
SPLENDOAREA COLINDELOR SĂ VĂ PRINDĂ ÎN HORA
MARE A IUBIRII DE NEAM !
IUBIREA DE NEAM SĂ VĂ MÂNGÂIE FRUMUSEŢEA
ÎNTR-O SUBLIMĂ ÎNCÂNTARE !
SUBLIMA ÎNCÂNTARE SĂ VĂ ÎNMUGUREASCĂ DRAGOSTEA
ÎNTRU DUMNEZEU ŞI ŢARĂ !
Frumoasele Imne-Cântări ne pregătesc inimile pentru îngereasca Bucurie:
HRISTOS SE NAŞTE, MĂRIŢI-L;
HRISTOS DIN CERURI, ÎNTÂMPINAŢI-L;
HRISTOS PE PĂMÂNT, ÎNĂLŢAŢI-VĂ.
CÂNTAŢI DOMNULUI TOT PĂMÂNTUL ŞI CU BUCURIE
LĂUDAŢI-L POPOARE, CĂ S-A PREAMĂRIT.
marți, 25 decembrie 2012
sâmbătă, 22 septembrie 2012
UNDE SUNT IERARHII NOSTRI ?!
( partea a II-a )
„... Ştiţi că ocârmuitorii neamurilor
domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc.
Nu tot
aşa va fi între voi, ci care între voi
va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru.
Şi care între voi va vrea să fie întâiul să
vă fie vouă slugă.
După
cum şi Fiul Omului n-a venit să i se slujească,
ci ca să slujească El şi să- Şi dea
sufletul
răscumpărare pentru mulţi”. (Matei 20, 25-28)
Influenţa exercitată de intelectualii laici,cei
care şi-au tăiat rădăcinile religioase ale spiritului divino-străbun, a sporit
continuu în ultimele două secole. De fapt, factorul esenţial care a creat lumea
modernă l-a constituit afirmarea intelectualităţii
laice.
Însuşirile lor iniţiale de luminători, de depozitari ai unor culturi hieratice, le-a creat premiza şi
pretenţia de a dirija societatea.
Intelectualul
laic s-a format dincolo de canoanele morale dar influenţat de doctrinele
ideologice, împlinindu-şi ipostaza de optimist
sau sceptic, de umanist sau fundamentalist,
de marxist sau tradiţionalist, de deist
sau ateu.
Îndârjit în cunoaşterea sa
era (este) pregătit să divulge oricând misterul fericirii omenirii. Consecvent în devoţiunea sa promite
fidelitate în rezolvarea tuturor intereselor necesare lumii. Înflăcărat de
călăuzirea spre progres a popoarelor, consideră dogma sa superioară Cultului,
pe care şi-o asumă ca pe o îndatorire evanghelică.
Nefiind legat de Dumnezeu şi de Naţie,
nefiind dator Tradiţiei şi Cultului Strămoşilor, nefiind legatarul testamentar
al moştenirii ancestrale, nefiind păstrătorul de taină al tuturor codurilor
prescriptive, nefiind hotar Vetrii Străbune, toate aceste noi responsabilităţi de cunoscător, de călăuzitor şi
răscumpărător şi le autoasumă net
radical comparativ cu Clerul autoritar al Bisericii luptătoare.
Sceptrul puterii intelectualului laic înclină fie spre respingerea totală a
moştenirii spirituale, fie spre păstrarea unei părţi a acestei moştenirii, care
trebuie selectată, ajustată, adusă la zi şi apoi urmată cu discreţie.
Cu tupeu şi cutezanţă crescândă intelectualul devine supraom, noul-zeu, diagnosticând răul, vindecând rănile, născocind şanse noi
şi fundamentale pentru om, pentru progresul omenirii. Ardoarea cu care supuneau
şi supun unei critici vehemente Biserica este una din cele mai remarcabile
caracteristici ale telectualului. Această
trăsătură esenţială a condus de fapt la declinul autorităţii şi apusul puterii
Clerului în secolul al XVIII-lea, secolul
luminilor, punând în scenă un nou tip de mentor (cel al întunericului).
Riscul de a cădea în mrejele intelectualului este permanent şi foarte
mare. De aceea s-ar impune o grabnică încreştinare a creştinilor, după cum a
remarcat şi marele teolog al lumii şi al luminii, Părintele Stăniloae: Fiecare în jurul lui să facă ceva: întâi
să se creeze o solidaritate creştină ortodoxă a tineretului, să se pornească cu
scrisul şi în vorbire, în altare. (Atitudini, nr. 10- Martie 2010, pag.15).
Ortodoxia care este Legea noastră
strămoşească ne cere această nouă încreştinare.
Iisus Hristos este permanenţa Noului Model, ce nu poate fi depăşit
niciodată. El e veşnic Nou, şi în această noutate
continuă, Îi descoperim dumnezeirea,
bunătatea, sfinţenia, omenia, suferinţa, răbdarea, jertfa, credinţa, dăruirea,
iertarea, biruinţa, dragostea, veşnicia.
În toate aceste însuşiri divine, omul se
redescoperă, devine mai nou ca
oricând, urcând spre desăvârşire.
A descoperi ceva nou, spun occidentalii e dovadă de inteligenţă, dar a afla ceva Bun spunem noi ortodocşii este semnul
înţelepciunii.
Ahtiat după mirajul noului, Occidentul calcă
în picioare toate rânduielile, toate dogmele şi normele morale, toate datinile
şi obiceiurile spirituale. Promovând toate nebuniile ca noutăţi, occidentalii
nu fac altceva decât să-şi împletească propria lor măsură.
Ca
să dăm un exemplu reprezentativ de intelectual
laic apelăm tot la Părintele nostru
drag, Dumitru Stăniloae: Cioran şi-a
permis chiar să spună că îi admiră pe evrei pentru faptul că l-au ucis pe
Hristos, că au dat dovadă de inteligenţă... (Atitudini, nr. 10- Martie
2010,pag.17).
Creştinii trebuie să caute permanent
înălţarea, spre adâncimea şi înălţimea lui Hristos, nu căderea, coborârea,
prăpastia căscată de intelectualul laic.
Numai creştinii mărturisitori sunt cei care
consolidează viaţa bisericească şi cultura Naţiei păstrând echilibrul
duhovnicesc în Ortodoxia luptătoare.
Faptul că marea dihonie a Nihilismului a contribuit paradoxal la
umplerea cerului de martiri şi sfinţi, atleţii globalizării au găsit
înlocuirea, noutatea mişcării ecumenice (marea
înşelare), care propăvăduieşte o pace şi o prosperitate falsă, o amăgire
mondialistă, ceea ce de fapt ar motiva şi ar justifica tăcerea, amorţirea,
încremenirea celor mari.
Preotul
(spune Părintele Justin Gheorghe Pârvu)
din faţa altarului nu vorbeşte nimic; tălmăceşte acolo un fragmant evanghelic
şi încolo nimic, la cât ar fi nevoie, cu câte ne confruntăm cu greutăţile şi cu
câte necazuri care vin asupra noastră; credinciosului i se explică prea puţin
cum să se lupte în lumea de azi şi astfel intră în derută. Tocmai asta este
esenţial în taina duhovniciei, ca omului să îi spui atunci când are nevoie, să răspunzi la nevoile lui, nu numai aşa să dai
nişte sfaturi reci din cărţi. Dacă îi oferi o limpezire a lucrurilor, atunci
poţi să îl ţii legat de Biserică, dar dacă mai mult îi tulburi înţelegerea,
atunci el se îndepărtează. Oricum la noi, la români, tăcerea este o calitate
veche în rândul clerului; dacă mai vorbesc aşa sporadic, pe ici colo...Dacă
înainte era ateismul comunist, să nu credem că acum nu mai este acelaşi ateism;
ateismul acum este manifestat prin frica de a nu mărturisi, prin tăcere... Asta
urmăresc ei acum- să schimbe structura Ortodoxiei, şi structura firii umane.
(Atitudini, nr. 10- Martie 2010, p.21).
Actualmente, ne găsim la începutul unui
mileniu aflat tot sub hegemonie ateistă, care prin atacurile-i generoase şi
înverşunate îşi propune să stingă Rugul
Aprins din sufletul spiritualităţii Neamului nostru creştin, stârpindu-i Vatra, şi lăsând în locul focului, cenuşa ce-i acoperă identitatea. Cum
rănile adânci din timpul stăpânirii ateiste nu s-au cicatrizat încă, trebuie ca
întreaga Biserică, absolut toţi, ierarhi,
clerici şi mireni, să grăbim
vindecarea Trupului Bisericii printr-o putere supremă şi o râvnă neîncetată a
mărturisirii Suferinţei şi Jertfei Mântuitorului, actualizată prin Suferinţa şi Jertfa Noilor Mucenici şi Martiri ai regimurilor totalitare din
secolul XX, precum şi a acelora, de altfel foarte mulţi, care n-au pretenţia de
a râvni la Sinaxare.
Ar trebui ca şi în afara Duminicilor şi a
Sărbătorilor (din păcate mărturisirile nu sunt generalizate) să se vorbească
explicit şi convingător prin Conferinţe, Simpozioane, Congrese şi Seminarii,
prin mass-mediile locale, etc., din orice oraş, municipiu, eparhie, cu
participarea supravieţuitorilor, ierarhilor, teologilor, istoricilor,
politicienilor, jurnaliştilor integri, despre Suferinţa şi Jertfa creştinilor
din închisori, despre Suferinţa şi Jertfa creştinilor din afara
închisorilor, precum şi despre urmările şi consecinţele Suferinţelor şi Jertfelor nemărturisite,
în contextul politico-social, intern şi extern de astăzi.
În acest fel ierarhii nu s-ar mai conserva în turnurile lor de fildeş, n-ar mai
umbla brambura prin tot felul de delegaţii neesenţiale pentru cauza raţională,
ci ar întreţine Flacăra Ortodoxiei în sânul
Naţiei, ar aduce linişte, mângâiere şi prosperitate poporului, ar aduce slavă
şi iubire lui Dumnezeu prin cunoaşterea şi cinstirea Noilor Mucenici şi
Martiri, iar preoţii ar deveni din distanţii rugători, rugăciunile de foc ale inimilor credincioşilor.
În această perioadă (deja, epocă instaurată
neoatee) se cere imperios o nouă
convertire a creştinilor, o convertire însetată şi flămândă după Adevăr,
după Suferinţă, după Dreptate, după Jertfă, după Dragoste, după Biruinţă, o convertire axiologică în dimensiunea
Crucii lui Iisus Hristos şi Crucea Naţiunii noastre daco-române, multimilenare
şi în mod expres Golgota secolului XX.
Clerul trebuie să intensifice catehizarea în rândul copiilor, a adulţilor şi a
bătrânilor, prin mărturisirea Suferinţei şi
a Jertfei creştinilor în Apocalipsa secolului ateu prin excelenţă.
Dar toată această propăvăduire a Crucii
Mântuitorului şi a Crucii Neamului, a biruinţei Dumnezeului-Om şi a biruinţei
Naţiei, trebuie întrupată în pildele celor care o seamănă, a semănătorilor.
Sunt convins că la această măreaţă chemare
toţi creştinii ar sări să o îndeplinească. Dar nenorocirea e că nu mai bat
clopotele chemării sau nu se mai aud.
Această
activitate (spunea părintele Stăniloae) ar
fi bine să fie stimulată şi supravegheată de episcopii înşişi. Ar fi un mare
bine dacă aceştia ar reveni la modul vieţuirii Apostolilor ai căror urmaşi
deplini sunt, mod de viaţă la care unii au rămas în toate timpurile. Ar fi bine
să nu se uite că la bază sunt călugări, care au dat votul smereniei şi al
sărăciei. Ar fi minunat să umble cu simplitate tot timpul printre credincioşi,
ca Apostolii, să se afle ca fiecare într-o parohie, aşa cum episcopul din
primele veacuri era parohul principal al fiecărei parohii, parohul(preotul)
fiind numai locţiitorul lui.
(Atitudini, nr. 10- Martie 2010, p. 10).
Acesta ar trebui să fie testamentul creştinilor ortodocşi ai Bisericii lui Hristos.
Cred că marea meteahnă a ierarhilor noştri constă în intelectualitatea lor, goana după telect..., cum spune românul hâtru.
Clerul în general nu mai confirmă lumina taborică a Cultului orodox, nu mai slujeşte focului liturgic mărturisitor, ci devine slujbaş al intelectului,
al intelectualităţii, intelectualitate care
a întors spatele credinţei, nădejdii şi iubirii poporului nostru creştin, intelectualitate care a şters şi şterge
curăţenia, căldura, răbdarea, blândeţea, fineţea, omenia, comunicarea,
dăruirea, curajul, lupta, suferinţa şi jertfa Străbunilor noştrii.
- Unde
sunt Ierarhii noştri ?
Poate atunci când dorinţele sunt atât de
arzătoare acolo, în lumea superioară
a clerului, nu Aici, jos în pulberea
valahă, atunci când în piepturile lor necuprinsul bate în cuprins, atunci când în inimile lor nădejdea depăşeşte
măsura, poate doar atunci visurile lor se îndeplinesc.
Poate că acolo,
nu Aici, nu Acasă, mâinile creştinilor n-au
atins culmea gândurilor şi visurilor arhipăstorilor.
Poate că Aici
şi nu acolo se află misterul de
neînţeles a unei uimiri şi a unei mirări veşnice.
Poate că dorinţa lor de putere a venit pe
lume odată cu ei sau poate chiar cu mult mai înainte.
Poate că această dorinţă a fost legănată dar
neînplinită multe veacuri în inima vreunui zelos strămoş.
Şi cum ar putea această dorinţă atât de
înfocată, să treacă atât de smerită şi neobservată ?
Poate că trăirea visului la o incandescenţă
foarte ridicată, să îmbrace toate formele şi atributele realităţii.
Poate să nu rămână simple năzuinţe, desigur,
energiile inefabilului din lumea materială cu aspiraţiile, gândurile şi
pasiunile ispititoare?!
Practic de ce ne mirăm ?! Nu trăim oare
într-o lume de paradis şi abisuri edenice cu acumulări şi puteri nesfârşite ?
Câţi dintre oamenii muritori ating aceste
fastuoase clarităţi ?
Câţi dintre majoritari trăiesc în tenebrele
ambiguităţii sau plutesc în slinoasa deversare a obscenităţilor ?
În câţi din cei rămaşi consecvenţi credinţei
şi adevărului stau de veghe intuiţiile şi presimţirile ?
Dincolo de greşelile, de căderile şi de
păcatele românilor, ei rămân pe un loc fruntaş între popoarele lumii !
S-ar putea răspunde la întrebarea : „ Un ierarh nu poate sau nu trebuie să refuze
banii şi onorurile?”
Un posibil răspuns ar putea fi acesta : „ Înaltul sau
Preasimţitul trebuie să asude în aşa fel încât nimeni să nu se gândească a-i
oferi personal ceva, deoarece toată lucrarea sa este legată de votul sărăciei!”
Sau dacă acest fapt se întâmplă totuşi,
trebuie considerat şi asumat ca un păcat celest şi astfel, sancţiunea poate
deveni chiar şi o recompensă binemeritată.
Deseori acolo,
onoarea unora dintre ierarhi nu constă în meritul refuzului, ci în ne-refuzul
ne-meritului.
În labirinturile contradicţiilor lor, în
sălaşul iubirii de sine şi al mândriei, cu caractere şi vieţi diferite, teologul
din mine crede că mulţi dintre ierarhi
n-au conştientizat şi nu conştientizează pasiunea lor pentru slava deşartă a
deşertăciunii lumeşti.
În groaznica lor muţenie celestă, marii
păstori, constat cu durere că trăiesc într-o teribilă indiferenţă. Aproape
singurul lucru pe care îl au în comun este faptul că fiecare se vrea mai mare
decât celălalt. În goana lor după mărire (putere
şi bogăţie), fiecare face greşeli peste greşeli, fiecare suferă şi se
chinuie, fiecare tânjeşte după mai mult, fiecare nedreptăţeşte pe mulţi,
fiecare sapă la temelia Bisericii, nu după Sfintele Moaşte, ci ca buldozerul
bolşevic pentru dărâmare, fiecare se aruncă în luptă cu tot arsenalul lor
politico-ocult, dar niciunul, absolut niciunul nu renunţă la slava aceasta
deşartă, totalitară, dar trecătoare. Paradoxul constă în faptul că ierarhii sunt muţi doar la vaietele
noastre, nu şi la cerinţele lor.
Şi totuşi cum s-a ajuns şi cum s-ar explica
această sacră muţenie ?
Departe de a fi o putere ignorată, ierarhii îşi găsesc mijlocul de
înseninare, comunicând doar cu sinele
lor.
Numirea în jilţurile pricopsite ale puterii
imanente şi nu alegerea de către Sfântul Duh în
vederea înfierii sufletelor credincioşilor spre transcendenţa mântuirii,
insistenţa osanalelor (cu mici excepţii cele ironice) la desele afişări somptuoase
cu sau fără rost, adăugarea la splendoarea lumii a slavei înalţilor aleşi, vibraţia purpurie a emoţiilor
credincioşilor, care se circumscrie fastului regal lăsându-i fără grai, mândria
luciferică de neatins care-i face incomunicabili încremenindu-i în muţenie.
Ce este aşadar muţenia ? Un exces de tăcere
!
Tăcerea lor nu poate fi calmată decât prin
exces de tăcere (muţenie).
Cuvântul, acolo la ei nu mai este considerat lumină, comunicare, comuniune,
ci un fulger scăpărat în beznă, atragerea într-o cursă, sau refugiul într-o
catacombă.
Uneori, când se străduiesc să iasă din
această preţioasă apatie, inimile
preacuvioase încep să bată puternic ca nişte clopote de Catedrală, năvălindu-le
vijelios şi aprig sângele ca nişte torente în capetele unse, ameţindu-i şi
trântindu-le pe jos coroanele princiare.
Dacă atunci
(cândva) erau servitori ai puterii, acum
şi-au aservit puterea. Începutului activităţilor prin desele călătorii de-a
lungul şi de-a latul continentelor şi goanei după febrilele titluri ştiinţifice
li se adaugă grupul de complici, de paraziţi, de consilieri, de linguşitori,
sau de alte mangafale, care le satisfac cele mai fantastice capricii şi cele
mai rar întâlnite pofte.
De fapt această înaltă poftă de mărire este atât de mult, atât de veche şi atât de des
preţuită în rândul Clerului.
Accesul la meritele visate, iată meritocraţia, noţiune nomică demagogiei,
imposturii, parvenirii, îmbuibării, slugărniciei.
Accesul la preamărire, iată meritocraţia guvernării, care impune un
regim totalitar prin stârnirea poftelor, a ambiţiilor, a patimilor de tot
felul.
La un moment dat se poate vorbi în termeni
proprii de obedienţa Clerului faţă de prostituţia politică, aceea care stârneşte (cum afirma Alexandru
Mironescu) şi exploatează patimile
deşuchiate, josnice, fără să se gândească o singură clipă la nevoile esenţiale
şi hotărâtoare ale ordinii morale care, în fond, caracterizează dialogul
profund al vieţii, al existenţei. Ce societate poate fi aceea împănată de
şarlatani, de imbecili, de falsificatori ? (Ziduri între vii, Ed. R.A.I.,
Bucureşti, 1995, p. 88).
Fiecare se acoperă cu justificări şi acuze.
Fiecare are de plătit una sau mai multe poliţe. Fiecare are de îndeplinit o
cerere, o misiune, un ordin sau o rugăminte.
Personal, Bunul Dumnezeu m-a ajutat să rămân doar în
slujba Sa şi a Naţiei mele !
Şi poate nu întâmplător mi-a dăruit puterea
ca doar prin efortul propriei familii să deţin suficiente bunuri, pământ şi clădiri,
pentru ca vocaţia asumată, aceea de slujire misionară şi necondiţionată a Bisericii
Mărturisitoare şi Jertfitoare a Domnului nostru Iisus Hristos să fie poate, sub
multe aspecte egală ca misiune şi mărime cu un aşezământ de cultură şi spiritualitate
ortodoxă, pus cu dăruire şi smerenie în slujba crezului dedicat Neamului şi lui
Dumnezeu !
- Unde sunt Ierarhii noştri ?
De ce simt nevoia să repet această întrebare
atunci când aprind o lumânare lângă crucea marelui părinte profesor Gheorghe
Calciu-Dumitreasa, cel care a sfârşit prin a cere iertare pentru că i-a „forţat” să greşească faţă de el şi să nu-şi recunoască
niciodată vina ?!
„ Era
în primăvara anului 1978, mai precis în 12 Aprilie, după al şaselea Cuvânt către tineri- „Despre moarte şi
Înviere”, al părintelui profesor Gheorghe Calciu-Dumitreasa, (Cele şapte cateheze interzise) în
cadrul Seminarului Teologic Radu Vodă din Bucureşti, dată la care s-a
dezlănţuit o cruntă prigoană securisto-eclesiastică, căci: Problemele de credinţă şi duhovniceşti din Biserică, cine le poate
soluţiona mai bine decât Securitatea ? Nu sunt ei duhovnicii ţării, nu au ei
metode pentru care anchetatorii noştri teologi îi invidiază ? ( Viaţa
Părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale şi ale altora. Ed. Christiana,
Bucureşti, 2007, p. 196).
Măsurile drastice, chiar dramatice pe care i
le-a aplicat Ierarhia i-au fost aduse la cunoştiinţă cu mult timp înainte la
anchetele de la securitate, desfăşurate în paralel cu cele teologice
traumatizante asupra elevilor seminarişti care-l ascultau şi-i împărtăşau crezul Părintelui Calciu.
Chiar dacă judecata părintelui s-a
desfăşurat precum Ana şi Caiafa în
Vinerea Mare a Patimilor în regalul apartament al Preasfinţitului Episcop R.,
este evident că soarta elevilor, a discipolilor săi îl îngrijora, îl frământa
şi-l mâhnea tot mai mult.
Întrebându-l pe pedagogul V, care
perchiziţionase prin abuz casa părintească a unui seminarist, lundu-i predicile
părintelui, dus la Arhiepiscopie şi anchetat ore în şir de către consilierul I.
şi vicarul O., pentru a se desolidariza de adevărul creştin elaborat de
părintele şi profesorul său, pedagogul care comisese violare de domiciliu,
răspunde fără remuşcări:
-
Am avut ordin scris de la părintele director M.,
-
Dar cine este M.? Procurorul ţării ? Jurisdicţia lui
M. se termină la zidurile şcolii !
El mă
priveşte cu o mimică de parcă nu ar înţelege nimic. Probabil că nici nu
înţelege. Ierarhia dispreţuieşte
într-atât omul, legea, familia, încât îi suge tot, fără să-i pese de nimic...
Directorul
M. ne spune că suntem chemaţi sus la Arhiepiscopie, amândoi. Permanenţa era
întrunită sub preşedenţia Preasfinţitului R.. Am privit într-o străfulgerare chipurile consilierilor şi mi-am amintit
că un an înainte, tot aici, tot sub preşedenţia Preasfinţitului R., părintele
Maftei Constantin fusese crunt bătut de către fostul vicar A., pentru
nemaipomenita „crimă” de a fi vrut să zidească o biserică în cartierul nou
construit Titan, bătaie cu blagoslovenia episcopului şi sub privirile
satisfăcute de spectacol ale consilierilor. (ibid., p. 201).
Acum, la
părintele Calciu tratamentul a fost mai blând. A scăpat de bătaie, fiindcă
posturile de radio străine mediatizase cazul Maftei. A primit însă hotărârea de
suspendare din învăţământ, semnată de Preasfinţitul vicar R. şi consilierul I.,
cu numărul 8932 din 17 mai 1978.”
A nu se înţelege
că acest episod culpabilizează toată IERARHIA BOR !
Ar putea
cineva să răspundă ce s-ar întâmpla astăzi unui preot ortodox român care ar
crede de cuviinţă să şi gândească la adevărata misiune a clerului ortodox român
şi nu să-l asculte orbeşte, necondiţionat nici măcar de fireasca decenţă a oricărui
om faţă de semenul său ?!
Răspunsul pare a confirma faptul că formele reale ale totalitarismului au mai căpătat
încă o componentă în societatea contemporană: absolutismul Clerului în relaţia cu toţi creştinii, nu ca dogmă
hristică ci doar ca dorinţă de dominare.
sâmbătă, 25 august 2012
UNDE
SUNT IERARHII BISERICII ORTODOXE ROMÂNE ? !
„... Putea-voi duce austeritatea persoanei
mele după
pilda Prototipului nostru,măcar până la drumul
arzător al apostolatului zilnic, cu resemnare la
auzirea vorbelor de ocară şi chiar la primirea de
lovituri şi scuipări
pentru învăţătura Evangheliei ?
...Căci de o încoronare de spini şi de întinsul
mâinilor pe cruce... e prea greu să mai vorbim noi,
muritorii de astăzi
!...” (Episcopul Grigorie Leu)
„... A venit timpul când arhiereii
trebuie
să-şi scoată mitrele aurite- semnul
slavei lui Hristos, şi să-şi pună
cununi de spini,
căci mai mult se huleşte astăzi în popor numele
Domnului decât se
slăveşte”.
(Ieromonahul
Tihon)
Primirea binecuvântării dumnezeieşti de a
păstori sufletele şi conştiinţele credincioşilor, cercetându-le, îndrumându-le,
curăţindu-le, ajutându-le, vindecându-le, întărindu-le şi călăuzindu-le spre
Lăcaşul cel de sus, la Supremul Arhiereu Iisus Hristos, este cea mai înaltă
demnitate la care poate să aspire dreptmăritorul sau muritorul creştin. Fiind o
demnitate divină prin misiunea ei dumnezeiască este mai presus de toate
celelalte demnităţi, fie ele chiar regale sau imperiale, întrucât permanenta
împlinire şi desăvârşire îşi are menirea în destinul Crucii: al bucuriei şi al
suferinţei, al jertfirii şi al biruinţei.
Arhiereul, păstorul în genere, odată chemat
şi ales la slujirea lui Dumnezeu şi a Naţiei sale, nu-şi mai aparţine sieşi decât
ca bunăvoinţă a dăruirii totale lui Dumnezeu, Neamului său şi întregii creaţii
a Ziditorului.
Istoria primului mileniu creştin atât pe
plan naţional cât şi universal a avut cinstea de a se încununa cu frumuseţea
cununilor martirice ale credincioşilor şi deopotrivă ale Păstorilor lor.
În acest sens ne stau mărturiile Istoriei
Bisericii Ortodoxe Române şi cele ale Istoriei Bisericii Universale.
Lângă cununile Arhiereilor martiri s-au aşezat curajul şi onoarea multor Vlădici
(sec. XV- XVII), care la momentul potrivit ales de ei, s-au retras cu cinste
din Scaunul păstoresc, lăsând locul ucenicilor pe care i-au format în acest
sens frumos al slujirii dumnezeieşti.
Trebuie,spunea
marele Pavel, ca episcopul să fie
desăvârşit în toate.
Să ne oprim la celebrul dicton,formulă de
consacrare, care confirmă investirea candidatului la demnitatea păstorului de
suflete: - Vrednic este ?/ - Vrednic este
!, vrednicie care întruchipa dincolo de mintea
sănătoasă în trup sănătos, cununa unei depline maturităţi spirituale.
Puterea,spunea Sf. Ierarh
Nectarie de Eghina, te face să-ţi pierzi
deseori capul. Onorurile sunt greu de purtat, iar smerenia, atunci când nu este
adevărată şi adânc înrădăcinată, cedează în faţa vanităţii, a orgoliului.
Iar Sfântul Nicodim Aghioritul adaugă:”Episcopul trebuie să fie ales fie de către
Dumnezeu, Care prin harurile dăruite Îşi arată voia Sa, fie de către oameni”. (Sf.
Nectarie din Eghina, Schiţă biografică, de Preot Ambroise Fontrier. Trad. din
lb. fr. de prof. Paul Bălan. Ed. Agapis- Bucureşti, 2004, p.48).
În epoca modernă târzie, sec. XX – XXI,
locul diademei spirituale şi al slujirii divino-umane în Biserica Ortodoxă
Română a fost înlocuit cu fidelitatea
slugărniciei oculte,pe plan extern,
şi a meschinelor interese politico-democratice,în plan intern.
Astfel, Ierarhii moderni, cosmopoliţi,
ecumenişti şi managero-comunitari au schimbat sensul slujirii celei alese a lui Dumnezeu şi a poporului cu o dublă
şi inversată slujire: cea a împăunării lor de a fi slujiţi, deopotrivă de
Dumnezeu şi de popor, precum şi cu datoria de a-i slugărnici pe puternicii
zilei, care le-au înlesnit ascensiunea chiriarhală.
Aproape permanent în istoria noastră,dar mai
ales în ani prelungiţi de criza economică şi politică, în desele persecuţii şi
prigoane, interne şi externe, poporul îşi afla alinarea, ajutorul şi vindecarea
în sânul solidarităţii spirituale. Cu cât criza politico-economică ori socială
era mai adâncă, cu atît înălţarea religioasă era mai înaltă şi tendinţa de
salvare a Neamului prin rugăciune devenea tot mai profundă.
-Unde
sunt Ierarhii noştri ?-se întrebau tinerii revoluţionari în zilele
însângerate ale lui Decembrie 1989.
Iar Vlădicii, din spatele perdelelor grele
de catifea aurie, care le camufla mitrele zgâlţâite de cutremurul revoluţionar,
răspundeau :
-Închideţi uşile Catedralelor să
nu ne pângărească mojicii ăştia anarhişti. ( a ne reaminti de Catedrala din
Timişoara în zilele acelui decembrie însângerat).
Şi uşile grele se închideau, în timp ce „ mojicii”
cădeau împuşcaţi rând pe rând, înroşind treptele reci cu sângele lor fierbinte
şi neprihănit.
Dar şi acum milioane de creştini români
deznădăjduiţi de greaua apăsare şi împilare economică, socială, politică şi
religioasă prin care trec de atâta amar de vreme, suferă, se ofilesc, se
rătăcesc, se usucă şi se prăpădesc întrebându-se printre lacrimile amare şi
suspinele convulsive:
-Unde
sunt Ierarhii noştri ?
Unii, puţini la număr, ar putea răspunde că
sunt într-o şedinţă permanentă a Sinodului B.O. R., preocupaţi tocmai de această stare a
norodului.
Alţii, poate cei mai mulţi, sunt convinşi că
surzenia şi muţenia ierarhilor se datorează lucrării de taină a strângerii de cât mai multe fonduri pentru Catedrala lor (pardon,
a Neamului, cică...).
-Unde
sunt Ierarhii noştri ?
Se întreabă milioane de suflete vitregite de
năpasta îmbogăţirii fără scrupule a aleşilor lor, cu şi fără mitră.
Unii, poate dintre cei naivi, ar putea crede că Vlădicii sunt în genunchi la
rugăciune, ca Daniil Sihastrul, duhovnicul Marelui Ştefan, în vremurile de
bejenie ale Moldovei.
Destui, dintre cei realişti, îi văd mai degrabă
preocupaţi de revendicarea fără număr a moşiilor secularizate de Cuza dar şi de
obţinerea altora, de la vânzătorii actuali de ţară.
-Unde
sunt Ierarhii noştri ?
Întreabă noile doine de jale, profund tânguite de piepturile
bătrânilor, care stând în uliţe
proţăpiţi, îşi aşteptă copii plecaţi „ afară”
după oarece căpătuială pentru că acasă nu mai au unde muncii.
Câţiva din anturajul bisericii, cu capul
plecat, răspund că ar putea fi la sfinţirea unui nou Lăcaş, care- de ce nu?- va prisosi cu oarece foloase .
Majoritatea însă, îi compătimesc că suferă
sleiţi de puteri pe canicula aceasta de cuptor, înveşmântaţi în porfiră şi
trene kilometrice din mătăsuri scumpe, ca la celebrele carnavale chinezeşti,
sau că stau înrămaţi în zecile de kilograme de aur şi argint, ce-i apasă cu marea povară a smereniei poleite.
-Unde
sunt Ierarhii noştri ?
Se
întreabă în bocete bunicile împovărate de ani, cu feţele brăzdate de
suferinţele bolilor şi ale neputinţelor, sărăcite de pensiile micşorate,
deznădăjduite de spitalele desfinţate sau de lipsa medicamentelor compensate.
În prag de iarnă, la gândul că frigul nu o
să aibă cu cel încălzi, nu îndrăznesc să se întrebe ce fac Ierarhii noştrii cu
sutele de mii de hectare de pădure tăiate şi vândute fără nici un drept.
Şi dacă cineva le-ar spune că statul a dat
fiecărei Parohii şi 30 de hectare de pădure, tocmai pentru a ajuta familiile
nevoiaşe, iar în timpul slujbelor, iarna, în biserici singura căldură este cea
izvorâtă din firava flacără a lumânărilor pentru că aceste păduri sunt date
Ocoalelor Silvice Bisericeşti spre eficientă exploatare,( a se citi vânzare),
poate că ar pune un ban în plus în cutia milei pentru ca Ierarhii noştri să
poată să-şi plătescă, unii altora, slujba de pocăinţă şi de iertare a
păcatelor.
Câteva din cele mai cucernice se roagă însă
Domnului pentru ei, pentru jugul cel greu
al grijilor ce le apasă umerii laţi, puternici şi auriţi.
Restul însă, plâng şi fac mătănii adânci în
faţa crucilor celor fără de morminte sau a mormintelor fără de cruci.
-Unde
sunt Ierarhii noştri ?
Suspină bolnavii, şchiopii,
orbii, cerşetorii, calicii, beţivii, vii şi morţii, râzând sau plângând,
rotindu-se într-o imensă plagă ce se revărsa ameninţător deasupra răbdării.
Unii, aninaţi între cârje oblojite,
rânjesc schimonosiţi de durere dar resemnaţi că poate toaca sau clopotele de
vifor făcute să urle durerea îi vor trezi într-o bună zi pe marii Păstori.
-Unde
sunt Ierarhii noştri ?
Am surprins recent mărturia a două evlavioase
creştine ce poartă numele Fecioarei,care ridicaseră împreună cu Stareţului lor
venerat, iubit şi ajutat de toată obştea creştină, un minunat complex
mănăstiresc. Spre grea încercare, Stareţul a primit de la ierarhii locului
prigoană şi Bunul Dumnezeu l-a ridicat la ceruri mult prea devreme, spre marea
mâhnire a celor care îl aveau duhovnic şi mare sprijin în lupta cu vremurile
acestea pline doar de nedreptate.
Amărăciunea şi mâhnirea lor avea să se
reverse abia când, Înalţii prelaţi au
adus în mănăstirea ctitorită de ei, un şofer de-al lor călugărit peste noapte, bine pregătit însă la şcoala sudalmelor unsuroase şi a bădărăniilor
groteşti. Revolta lor cerea o Înaltă
explicaţie şi motivaţie. S-au hotărât şi umplând un autocar, au plecat la
Mitropolie. Binenţeles că n-au fost primiţi de Altaţa Sa Păstorul. Creştinii
s-au aşezat atunci liniştiţi pe treptele Catedralei şi au început să se roage.
După ore de aşteptare şi impertinenţă
a venit un interimar focos şi plin de
vijelie, apostrofându-i:
-Nu vă e ruşine! Nu vă e frică! Cum
îndrăzniţi să-l deranjaţi pe Înaltul Arhiepiscop... şi Mitropolit al... ?
Toţi credincioşii sosiţi cu autocarul şi
alţii care se aflau prin preajmă au rămas consternaţi.
Din rândul celor osteniţi însă, s-a ridicat
o cuvioasă bătrânică, cu trăsături încă frumoase şi demnă a răspuns întrebând:
-Da ce, Înaltul e diavolul ca să ne fie
frică ?
Răspunsul Ierarhului nostru i-a liniştit
însă pe deplin, un pic mai târziu când a acceptat să primescă<< o delegaţie>>;
: De ce trebuie să vă legaţi de un
duhovnic anume ?!! Ctitorind o mănăstire v-aţi zidit Biserică în ceruri ! Ce
contează unde vă rugaţi acum !
Doamnele mele,când mi-au povestit acest
dureros recent episod din viaţa lor de credincioase moderne, m-au întrebat dacă în
acest context în care au primit asigurări că au Biserica în ceruri, nu ar putea
să plătescă slujba de mărturisire prin
virament bancar, dacă tot nu mai contează duhovnicul ?!
-Unde sunt Ierarhii noştri ?
Se întreabă astăzi toţi deţinuţii politici
cocoţaţi pe scara nonagenară, preacucernică şi preacuvioasă a trăirii lor
jertfelnice.
Unul mai hâtru răspunde:
-Poate sunt în pelerinaje de pocăinţă pe la
vestitele închisori, care au ofilit, încarcerat şi decimat aproape toată
Floarea tinerimii ortodoxe, între 1938-1964 şi după...
-Vezi-ţi de treabă, răspunde unul
dintre cei care a lăsat un sfert de veac
din tinereţea sa în temniţă. În toţi
aceşti ani petrecuţi, de altfel de foarte mulţi dintre camarazii dragi prin mai
toate închisorile, n-a venit un singur ierarh de Sfintele Sărbători să ne aline
durerile şi suferinţele, în timp ce confraţii noştri de chin, dar de alte
confesiuni au avut deseori privilegiul de a fi binecuvântaţi direct de ierarhii
lor. Nu mai vorbesc de rabinii evreilor care veneau aproape lunar cu ajutoare
şi mângâieri...
-Unde sunt Ierarhii noştri ?
Dau năvală gândurile nărăvaşe
ale tinerilor debusolaţi sau neîmpliniţi spiritual din toate categoriile
sociale.
Unii,umanişti, consideră că tăcerea ierarhilor se datorează
neputinţelor lor spirituale, dar mai ales lâncezărilor fastuoase şi bahice din
grandioasele lor palate princiare.
-Cum să stea de vorbă un ditamai Vlădică, cu
o puturoasă de opincă ?
Alţii, cinici, cred că grija de căpătâi a păstorilor este chiar aceasta:
de a se căpătui boiereşte, nu glumă.
Majoritatea ierarhilor cred că îşi fac
totuşi un fin şi uşor examen de conştiinţă:
-Ce
dacă ne tragem din ţărani cu două sau trei ierni de şcoală sau că am fost ocrotiţi de Dascălii Doctori
pentru diversele servicii neînsemnate, fie pe la piaţă, fie pe sub maşină, fie la
gospodar acasă... Noi ne-am spăşit râvnind la Cârja din care odrăsleşte
arhibunăstarea.
Îmi aduc aminte de unul, cu care am fost
coleg la Sibiu, şi care era ingineraş la bază (dar fără să practice meseria)
hotărât să devină popă, după ce aducea ditamai porcul sacrificat de la ţară şi-l
împărţea( ştiu şi cui...), cum lua o
notă mare şi pupa carnetul.
Eu, care sunt oltean şi am primit în leagăn
umorul (chiar făcând şi haz de necaz) îi spuneam:
-Pupă
bă mai bine porcul în cur-ând..., că datorită lui râgâi acum satisfăcut.
Alţi păstori mai cu stare,
mai în stare să asculte Internaţionala, mai ghiftuiţi în iniţiere, mai săritori
la avantaje imanente, privesc transcendent de sus, de deasupra norilor, la
opincarii, ţopârlanii şi mămăligarii nevoiaşi, rânjind vicarilor pe deasupra
engolpionului:
-Spune netrebnicilor acelora telurici, să
pupe ţărâna pe unde călcăm noi. Atât şi nimic mai mult !
Cei din categoria cea mai înaltă, care şi ei
fac parte din cele două stări,
dar de, le-a
surâs norocul mai mult, cu studii
în Apus, pe la Bossey sau Oxford, par
mai aplecaţi la suferinţele celor din ţărână, şi înclinându-şi mitrele cu
condescendenţă, poate gândesc:
Aici şi Acolo, chiar peste tot
unde la suspinele voastre înlăcrimate, nu mai răspunde nici cerul, când vi se
fură ţara, religia, cultura, moşia, trecutul, prezentul, chiar şi viitorul, când
minciuna stă cu regele la masă, când sub îmbuibarea lui Lae Chiorul poporul
orbecăieşte în neputinţă, când aurul şi petrolul, munţii şi pădurile, apele şi
pâinea de la gură v-au fost vândute, ce am mai putea face noi, Ierarhii voştri
dragi?
-Unde sunt Ierarhii noştri ?
Astăzi, liftele de miliţeni şi
procuraşi,plătiţi tot dintr-o cutie a milei alimentată de contribuabilul
umil, tulbură, hăituiesc şi profanează Bisericile, Sfânta Liturghie şi marea
Sărbătoare a Maicii Domnului, scoţând credincioşii din timpul comuniunii
Slujbei religioase, pentru a jura pe Biblia pusă pe capota maşinii, Biblie pe
care ei n-au deschis-o cu siguranţă niciodată sau doar când au verificat
numărul de inventar, că doar recuzita bâlciului nu se încredinţează oricum!
Şi chiar dacă s-a auzit în eter întrebarea
mea, rostită de un creştin român cu multă carte şi iubire de Neam, cu nume de
Chiriac, fără a fi Ierarh însă, NIMENI
nu s-a obosit (sinchisit)să răspundă !
A răspuns de mult Păstorel
Teodoreanu, Patriarhul recunoscut al vinului :
-Sunt cu preotul Burducea/când cu
steaua/când cu crucea.
(* Pr. Constantin Burducea- popă comunist,
ministrul cultelor sub Guvernul Groza.)
În loc de concluzie: păcat, că cei
aproape o mână de Înalţi slujitori, n-au curajul de a lupta împotriva celor
atât de mulţi şi atât de nepăsători pentru Naţia noastră.
Păcat, că au uitat atât de repede chemarea
la slujirea hristică imperioasă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos:
Tot ceea ce faceţi unuia dintre aceştia prea
mici slujitori ai Mei, Mie îmi faceţi.
Şi totuşi, unde suntem noi dreptmăritorii
creştini, temelia şi stâlpul Bisericii lui Hristos, noi Biserica luptătoare,
noi Biserica mărturisitoare, noi Biserica jertfitoare, când sfinţiţii şi prea înalt prea sfinţiţii şi de tot felul prea, prea, prea, ne
batjocoresc, ne sfidează, ne afurisesc, ne împing în braţele răufăcătorilor,
apoi ne întorc spatele, dar nu înainte însă de a lua şi obolul văduvei ?
Unde suntem ? Unde suntem ? Unde suntem ?
25 August, 2012.
Cobiliţarul-Teolog,
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
miercuri, 15 august 2012
FECIOARA
MARIA– MAICA LUI DUMNEZEU- BUCURIA TUTUROR FĂPTURILOR
„ ... Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile.
Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt
este numele Lui”.
(Fecioara Maria, Luca 1, 48-49).
„ Crăiasă
alegându-te, /îngenunchem rugându-te,
Înalţă-ne,
ne mântuie /din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire /şi zid de mântuire,
Privirea-ţi
adorată /Asupră-ne coboară,
O, Maică preacurată /Şi pururea fecioară,
Marie!”
(Mihail Eminescu – Rugăciune)
Sfinţii Părinţi, raportându-se la Chipul lui
Dumnezeu dăruit omului la facerea sa, spun că Tatăl Atotcreatorul, de fapt şi-a
contemplat Arhetipul Fiului Său preaiubit. Omul deplin, cu posibilitatea
asemănării întru Ziditorul său, a fost aşezat pe fundamentul lăuntric al
tainei: bărbat şi femeie, pe o consubstanţialitate reciprocă şi pe
corespondentul veşnic al genei religioase. Singurul sens adevărat al
raporturilor uman-spirituale îşi are lumina în acest chip dumnezeiesc, care
ţâşneşte din atotputernicia paternă. Mai înainte de a fi Creatorul cosmosului,
Dumnezeu este Tatăl tuturor. În Fiinţa dumnezeiască asumarea esenţială a
Sfintei Treimi începe cu atotputernicia Tatălui, apoi, a Fiului şi a Sfântului
Duh, având vocaţia misiunilor divine de: Creator, Mântuitor, Mângâietor şi
Judecător.
Atotputernicia paternă îşi are expresia şi
în înfierea noastră ca chemare la mântuire. Din lăuntrul omului religios
sufletul acestuia strigă alături de Duhul Sfânt: avva Părinte. Deşi, Autoritatea paternă divină exprimă caracterul
religios fundamental, cu privire la Om, Femeia este cea care are instinctul
matern înăscut, exprimându-şi principiul religios în uman, ca sensibilitate
specifică a spiritualităţii pure.
Fecioara – Femeie – Maică este primul Om care devine Dumnezeu prin har.
Spiritualitatea feminină are o corespondenţă
şi o comuniune aparte cu elementul religios. Aceasta explică şi divorţul dintre
sensibilitatea spirituală feminină, milenară şi virilitatea umanistă a evului
mediu. Amprenta secularizării aparţine civilizaţiei masculine, care sfârşeşte
în cele din urmă pesimist. Pesimismul este atribut masculin, el rămânând
deseori agăţat de disperare, fără şansa unui posibil recurs.
Fără căldura şi lumina harului, germenele
mâhnirii încolţeşte în esenţa masculină, atrofiind simţul religios al
paternităţii, plesnind în mugurele batjocoritor al ateismului. Tot spiritul zeflemitor
faţă de taina Fecioarei – Mamă poartă pecetea ateismului militant. Toate
excesele frapante ale masculinităţii le regăsim în religiile lumii antice şi
moderne, (excepţie făcând creştinismul ortodox), respectiv în sistemele
filosofice sau doctrinele politice.
Dimpotrivă, sufletul însetat de Dumnezeu şi
de Neam, axa ascetică a marilor mistici, aura re-creării, cultul eroilor şi
martirilor, temeritatea sfinţilor, frumuseţea ortodoxiei, simţul comunitar şi
cosmic, sensibilitatea artistică, precum şi tandreţea maternă îşi au Cuibul în
sensibilitatea feminină, iar în mod expres în Sânul (cultul) Maicii Domnului.
Este suficient să privim Icoanele Maicii Domnului de la Mănăstirea Rarău (icoană nefăcută de
mână omenească) şi cea a Sfintei Treimi
– Deisis a Sfântului
Andrei Rubliov pentru a cunoaşte şi explica deplin Arhetipurile religioase:
cel al Feminităţii absolute şi cel al paternităţii dumnezeieşti desăvârşite.
Limba vechilor cazanii, ce ne învaţă că
maternitatea umană răspunde chemării paternităţii divine este Chipul- Icoană
exprimat liturgic.
Femeia-
Icoană este comoara tuturor valorilor moral- religioase, naţionale şi
universale.
Şansa izbăvirii lumii aparţine
creştinismului prin Mântuitorul Hristos, iar cea care o apără şi aduce mângâierea
harului, oprind dezumanizarea creaţiei este Maica Domnului- toată nădejdea
omenirii.
În lupta cu răul, bărbatul religios
înfruntă suferinţa, în timp ce femeia i se abandonează pe moment, pentru ca
apoi să culeagă biruinţa. Deşi Virtutea
are în componenţa ei rădăcina bărbatului ” vir „ ea este de genul feminin. Smerenia aparţine aşadar
feminităţii prin excelenţă. Tăria virilă nu e superioară blândeţii feminine.
Aceasta explică şi sensul principiului spiritual al sensibilităţii feminine
exprimat de Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Luaţi jugul Meu (Crucea Mea) asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine,
că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre”.
(Matei 11, 29).
Bărbatul trăieşte prin lupta sa de
cucerire, de biruinţă, deseori ucigând viaţa. Femeia, dimpotrivă naşte viaţa, apărând-o, întreţinând-o,
sfinţind-o cu propria sa dăruire. Ştiind că Femeia poartă pecetea
religiozităţii, Ispititorul i s-a
adresat ei şi tot ea este cea care re-născută
prin Fecioară, primeşte arvuna mântuirii
prin mesajul Buneivestiri şi bucuria
supremă de a-l vedea prima pe Iisus Hristos
înviat.
Fecioara
Maria este osmoza unui cer şi a unui pământ roditor, reprezentând chipul
cosmic al nativităţii, prin naşterea lui Dumnezeu.
Mariologia este inerentă bucuriei
cosmice, contemplării cereşti şi pământeşti.
Fecioara
Maria, devenind Chipul înţelepciunii
lui Dumnezeu şi Surâsul sofianic al
Sfântului Duh, este proclamă deapururi de Sfinţi: Bucuria tuturor făpturilor.
Noi, daco-românii- fiii Ei spirituali şi de
sânge, îi spunem Surâsul zorilor divine, Cea
care şade de-a dreapta dreptei Tatălui.
În Apocalipsa Sfântului Apostol şi Evanghelist
Ioan, Femeia- Icoană apare înveşmântată în Soare, închipuind Biserica Ortodoxă dreptmăritoare.
(Apocalipsa, 12, 1).
În sfera religioasă valoarea metafizică
aparţine categoric şi fără echivoc numai naturii feminine. Mirificile efluvii
care fertilizează izvoarele tainice ale vieţii emană din fiinţa Femeii. Aceasta ne explică faptul
excepţional, de ce Matriarhatul pelasg
(şi matriarhatul în genere) a fost epoca prelungită a elementului cosmic ce a
dominat principiului personal prin: Sibilele-profetese, Vestalele- proorociţe,
ori Marile Preotese.
Puterea bărbatului se exprimă prin acţiune,
prin verbul: a acţiona, în timp ce autoritatea Femeii constă în verbul a fi,
expresia religioasă absolută.
În antinomia destinului uman, prima care
devine tu sau el este Femeia.
Femeia, fiind aşadar tot timpul
contemplată este în mod evident binecuvântată permanent.
Numai prin transcendenţă femininul şi
masculinul se întregesc, devenind una
sau unul
ca la creaţie.
Femeia
prin vocaţia ei spirituală se întrepătrunde culturii, omenirii, nu civilizaţiei
societăţii.
Femeia se prelungeşte dimensional în
lume prin dăruirea de sine, devenind totodată destinul propriu al bărbatului.
Dacă bărbatul poate re-crea ca sisteme: arta,
filosofia, teologia, ştiinţa, etc, întruparea acestor grandioase valori are loc
în Femeie.
Braţele
Femeii care-i împodobesc fiinţa surâzătoare sunt: smerenia şi dragostea înveşmântate
în libertate şi har.
Destinul Omului se află în braţele Femeii-Mamă, după cum destinul
omenirii se află în îmbrăţişarea
Fecioarei - Maici.
Înfierea noastră dorinţei Dumnezeirii s-a
făcut prin răspunsul divin al Fecioarei
Maria, dat Arhanghelului Gavriil, consimţind astfel, Întruparea Domnului:
„
- Fie mie după cuvântul tău ! „
Aşadar, graţie Maicii –Fecioare, noi creştinii vom putea fi după har asemenea Fiului ei.
În Sfânta Fecioară Maria, culminează sinergia
sfinţeniei ortodoxe şi a Duhului Sfânt.
Fecioara
Maria nu este o Femeie între femei, ci este încoronarea prin excelenţă a Femeii.
Născându-se Cuvântul din Sânul
Fecioarei, toţi oamenii ar trebui să posede strălucirea în cuvinte.
Fecioara
Maria, Fecioara ori Femeia aleasă,
fac din firea lor prin adumbrirea sofianică o sensibilitate
feminină fără egal, desăvârşită ca vocaţie a iubirii.
Şi Energiile divine îşi descoperă aspectul
feminin ca manifestări în afara Fiinţei absolute în
Aura Sofiei, a Înţelepciunii dumnezeieşti.
Prin urmare, Sofia ca principiu feminin al Ziditorului Îi provoacă în timp
umanizarea. Dorinţa inimii Fecioarei
Maria cere Întruparea Domnului prin Sofia divină care o aprobă.
Deodată, Icoana (Chipul) lui Dumnezeu din Om, reflectă chipul Omului în
Dumnezeu.
Aşadar şi altfel Fecioara Maria Îl zămisleşte pe Dumnezeul – Om.
Dumnezeiasca Întrupare a avut ca „tocmeală”
bunăvoinţa Sfintei Treimi şi consinţământul neprihănit al Fecioarei.
Sfântul Duh este Cel care creează harisma
(starea) maternă a puterii duhovniceşti unde se zămisleşte şi creşte viitoarea
fiinţă.
Desigur, în Taina Întrupării, Fiul poartă în
Sine întreaga Lumină a Cuvântului şi a Adevărului, dar Cel care suflă viaţa
este Sfântul Duh.
Toată lumina dogoritoare a puterii
mariologice zâmbeşte în Zorii zămislirii Dumnezeului – Om.
Numai în lumina hristică femininul şi
masculinul, nemicşorându-se, ci crescând unul în celălalt, devin compatibile logodnei
şi Tainei sfinte a Cununiei.
Printr-o covertire spirituală reciprocă,
masculinul şi femininul ating îndumnezeirea.
Cercetând în orice formă de întrupare, aflăm
legătura ontică a Duhului Sfânt cu feminitatea.
Existenţa desăvârşită trece noul prag al
vieţii doar prin Uşa iscusit făurită în Crucea biruinţei.
Născând Calea, Adevărul şi Viaţa, Fecioara
Maria se face pe sine Pedagog, Stâlp şi Temelie a Înţelepciunii.
Călăuzind Biserica împărătească a Fiului ei
Iisus Hristos, Împărăteasa Maria şade de-a dreapta Împăratului.
Omul nou, creştinul înfiat este replica
Dumnezeului – Om, dar Duhul Sfânt este Cel care în sufletul fiecărui creştin Îl
zămisleşte pe Hristos.
Putem concluziona deci, că Femininul axat pe
Sinele său, stă sub semnul Naşterii, al
Cincizecimii, al zămislirii noii fiinţe şi a noului eon, în timp ce
energeticul masculin priveşte chipul Învierii,
al Schimbării la Faţă, al Parusiei.
Lumea Dumnezeiască a atotputerniciei paterne
, a Tatălui îşi are corespondentul în lumea umană a autorităţii maternale a Fecioarei – Maici.
Maicii
– Fecioare, Femeia înveşmântată în Soare, i-a revenit sarcina de a salva
omenirea cu frumuseţea ei sofianică.
Fecioara
Maria metamorfozează destinul lumii cu frumuseţea ei supraîngerească.
Aşa cum sufletul bărbatului respiră în mod
firesc, tot aşa inima Femeia iubeşte
în mod firesc.
Aşa cum lumina Soarelui luminează în mod firesc,
la fel dragostea Femeii străluceşte
în mod firesc.
Doar Iubirea care are cuprinsul nemărginit, poate naşte libertatea circumscrisă în absolut.
Numai Dragostea,
care străluceşte prin veşnica măreţie a inimii divine capătă dimensiunea
nemuritoare a Frumuseţii Treimice: Tatăl
este Dragostea care răstigneşte, Logosul este Dragostea răstignită,
iar Sfântul Duh este Dragostea care
sfinţeşte răstignirea prin biruinţa Crucii.
Omul deplin al întregii Creaţii, al tuturor
timpurilor nu este altul decât Maria
Fecioara – Femeia – Maică,
înfrumuseţată în Hristos.
Menirea Femeii,
a Fecioarei Maria, ca şi cea a Mântuitorului, nu este de a li se
sluji, ci de a sluji Omului şi Dumnezeirii.
Toată această minunată slujire a Femeii nu se înfăptuieşte prin funcţii,
ci prin natura ei, prin firea strălucitoare a bunăvoinţei.
Prin iubirea de oameni Maica - Fecioară întruchipează harul şi dragostea dumnezeiască.
Dacă nădejdea Femeii este Dumnezeu,speranţa bărbatului este întotdeauna Femeia.
Dacă bărbatul zideşte casa, Femeia este focul şi lumina ei.
Dacă bărbatul este scânteia care ţâşneşte
din loc în loc, închipuindu-se flacără, Femeia
este în mod sigur Rugul Aprins.
Dacă bărbatul atinge unele
virtuţi prin sudoarea frunţii, Femeia
le are înăscute pe toate.
Dacă bărbatul discută şi vorbeşte mereu, Femeia cântă tot timpul.
Dacă bărbatul se află sub vreme, Femeia este desigur deasupra timpului.
Dacă bărbatul se supune sau nu Legii, în mod
sigur Femeia se supune Adevărului.
Dacă bărbatul este curajos sau nu, Femeia aproape permanent posedă
temeritatea.
Dacă bărbatul răscoleşte şi cucereşte lumea
pe care apoi o răstoarnă, Femeia este
cea care o umanizează şi-o îndumnezeieşte.
Dacă bărbatul este sau nu religios, Femeia poartă continuu în sân mireasma
credinţei.
Dacă bărbatul re-crează sau nu un principiu
al existenţei, Femeia pururea este cea care zămisleşte viaţa.
Dacă bărbatul zugrăveşte
Icoana, Femeia este cea care îi dă
aura.
Dacă bărbatul se vrea întotdeauna iubit, numai
în Femeia se întrupează dragostea.
Dacă Chipul Femeii este Dumnezeu -
Tatăl, al bărbatului este Femeia –
Mamă.
Dacă bărbatul este capul Femeii, Femeia este Filocalia bărbatului.
Dacă bărbatul este buciumul de doină şi
jale, Femeia e cântecul de nuntă.
Fecioara Maria este Crăiasa preabinecuvântată şi multmilosârdă a Naţiunii
daco-române.
Frumuseţea Fecioarei Maria să înflorască în fiecare Marie, iar dragostea
ei dumnezeiască să zămisleacă Chipul iubirii în orice Femeie !
Cinstire, slavă şi dragoste îţi aducem Ţie
pururea Fecioară Marie – Născătoare de Dumnezeu ! Amin.
(
Brusturi-Neamţ, 14 august 2012)
sâmbătă, 2 iunie 2012
CALEA CĂTRE DUMNEZEU SAU DRUMUL ÎNSPRE
SINE ?
LIBERTATEA Partea a III-a
„ Cine nu se va lepăda de sine nu va fi liber .”
( Părintele
Arsenie Boca )
„ Dacă omul nu ar avea voinţă liberă el n-ar avea
nici vrednicie sau
merit pentru faptele lui bune,
nici vină şi pedeapsă pentru faptele lui rele.
”
Profesor Teolog Teodor M. Popescu )
Dumnezeu fiind identitate de
comuniune şi de dăruire jertfelnică l-a creat pe om după chipul Său, tot ca
identitate de comuniune şi de dăruire jertfelnică. În comuniune cu Dumnezeu şi
cu semenii creştinul ajunge prin harul Duhului la asemănare, la dumnezeirea
harică. Sfântul Irineu al Lyonului spune că :”Omul este liber dintru începuturi- căci Dumnezeu este libertate, iar
omul este făcut după asemănarea lui Dumnezeu. În crearea omului liber,
adică a fiinţei personale, Atotcreatorul a folosit puterea libertăţii
dumnezeirii Sale la modul absolut, dar Şi-a
oprit o limită pentru a-i respecta omului limitele libertăţii. Harul
Libertăţii absolute are sensul dăruirii jertfelnice totale. În crearea liberă a
omului, Dumnezeu Şi-a asumat de la început jertfa Crucii, căci crearea liberă a
unor libertăţi implică în mod indiscutabil riscul Crucii. În dumnezeiasca Sa
libertate, Atotcreatorul îşi poate transcende şi propria Sa transcendenţă,
atingând infinitul Dragostei, îngăduind omului chiar şi libertatea de a-L nega.
Sfinţii Părinţi definesc libertatea
lui Dumnezeu ca pe o „nebunie a iubirii”,
ce-şi are în Cruce o ultimă expresie.
Prin răstignirea Sa, Mântuitorul îşi însuşeşte toată robia păcatelor lumii, cu
moartea în toată plenitudinea ei spirituală, ca chip al separării, al urii, al
crimei, al suicidului, al absenţei lui Dumnezeu, al constrângerii (legea lumii
căzute), „ca plată a păcatului”, ca
chip al iadului. În fibra Crucii jertfelnice răul se mistuie în picurii de
sânge ai Iubirii Domnului. Devenind lăcaş al lui Hristos, lăcaş al Duhului, Obiectul iubirii devine subiect al dragostei: El în tu, în noi, noi
în Unul în Trei. Creştinul trăieşte în Dumnezeu, recăpătându-şi libertatea
de acum creatoare. „Fiorul înaintea
Crucii de-viaţă-făcătoare, înaintea iubirii nebune a lui Dumnezeu, ne deschide
Duhului Care eliberează din interior libertatea noastră, care luminează asemeni
unei inspiraţii creatoare, unei vieţi, unui foc, fiindcă El Însuşi e
interioritatea a tot ceea ce există, Viaţa vieţii, parfumul spiritual al
oricărui lucru, şansa chipului în lumea cea mai opacă” (Olivier Clement,
op. cit. p.103).
Darul Domnului după Învierea Sa este prezenţa
eliberatoare a Duhului, care odată cu libertatea ne dă şi credinţa. Libertatea
trebuie să fiinţească în Iubire, dar să trăiască în Adevăr.
Măsura vieţii libere ne este dată de
Dumnezeu, prin Logosul Său, în Biserică şi în Sfintele Taine. Mântuitorul ne
arată măsura libertăţii, demnităţii şi a slavei care sunt „ascultare până la moarte, şi încă moarte pe Cruce. Pentru aceea, şi
Dumnezeu L-a preaînălţat şi i-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice
nume. Ca întru numele Lui tot genunchiul să se plece şi al celor cereşti, al
celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că
Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2,8-11).
În Biserică libertatea credinţei trebuie
să fie comuniunea încrederii, a slujirii şi ascultării a tuturor faţă de toţi.
În libertatea credinţei creştinul este deopotrivă slujitor şi prieten al lui
Hristos: „Nu vă mai numesc slujitori, ci
prieteni”. Libertatea tuturor înseamnă de altfel şi respectul alterităţii
celuilalt. Pentru a deveni capabil şi responsabil de o libertate deplină
creştinul are nevoie de urcuşul ascetic al ascultării, de o înfiere liberă faţă
de un îndrumător spiritual, faţă de un părinte
duhovnicesc în care sălăşluieşte Duhul care eliberează, care înnobilează
chipul. De aceea creştinul nu poate fi obiectul manipulărilor: genetice,
comerciale, ideologice, religioase. Chipul primit ne obligă la un respect
necondiţionat faţă de semeni. Cu fiecare om cu care ne întâlnim ar trebui să-l
întâmpinăm cu aceste cuvinte: Bucură-te!
Hristos a înviat!, asemeni Sfântului Serafim de Sarov: „Bucuria mea, Hristos a înviat!” Omul
creştin, fiinţă şi persoană devine prin biruinţa lui Hristos asupra morţii pe
Cruce, libertate şi iubire, care se
circumscriu unui singur cuvânt-Înviere.
Deci,
numele propriu al creştinului este Înviere. De aici se pot naşte expresiile
minunatului salut al Biruinţei:
-
Înviere, Hristos a înviat!/-Adevărat a înviat,
Înviere!
-
Iubire, Hristos a înviat!/-Adevărat a înviat, Iubire!
-
Libertate, Hristos a înviat!/-Adevărat a înviat,
Libertate!
-
Bucură-te, Bucurie Hristos a înviat!/-Adevărat a
înviat, Bucurie!
Dumnezeu este Iubire. Dragostea nu este o
poruncă ci un dar dumnezeiesc, un îndemn şi o chemare la iubire. Din acest Dar
trebuie să ne renaştem toţi. Toţi trebuie să alegem Iubirea. Toate poruncile
dumnezeieşti sunt de fapt daruri pentru creşterea noastră duhovnicească.
Dragostea-Darul lui Dumnezeu oferit omului se transformă în dăruirea iubirii
noastre pentru apropele. Devenim astfel, toţi fiii Iubirii, dar, doar în
temeiul reciprocităţii. Chemarea apostolică la iubire este Dar din Darul Iubirii: „Iubiţilor să ne iubim unul pe altul, pentru
că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi
cunoaşte pe Dumnezeu.Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că
Dumnezeu este iubire. Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către
noi, că pe Fiul Său cel Unu Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El
viaţă să avem. În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu,
ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său Jertfă de ispăşire
pentru păcatele noastre. Iubiţilor, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi
noi datori suntem să ne iubim unul pe altul” (I Ioan 4, 7-11). Se spune că
doar marii călugări, misticii creaţiei (poeţi, filosofi, eseişti) şi duhovnicii
cunosc cu adevărat Taina iubirii. Cei
care nu iubesc, şi deci nu-L cunosc pe Dumnezeu (ateii în genere) confundă
erosul cu expresia lui sexuală, despărţind astfel libertatea de iubire.
Sistemele totalitare, concentraţionare au promovat o astfel de despărţire, o
astfel de mutilare. Numai că în oamenii credinţei, Harul lu Dumnezeu a adus un
preaplin de libertate şi un prinos de iubire: prin rezistenţă, prin comuniune,
prin suferinţă, prin dăruire, prin jertfă, transformând lagărele (cum remarca Olivier Clement) în straniile mănăstiri ale epocii noastre. Iubirea adevărată,
fidelitatea, respectul reciproc, răbdarea în greutăţi, necazuri şi suferinţe nu
este o impunere, ci o propunere din partea lui Dumnezeu. Ceea ce impune Domnul
este doar responsabilitatea iubirii, adică iubirea trăită întru adevăr, care îl
transfigurează pe om în bunătate, adevăr, dreptate, credinţă, curaj, răbdare,
frumuseţe, dăruire, jertfă, sfinţenie. „Rănile
lui Hristos (spune Sfântul Nicolae Velimirovici) au lucrat mai multe binecuvântări în lume decât sănătatea tuturor
cezarilor romani”(Pătimirea Bisericii, Ed. Sophia, Bucureşti, 2010, p.20).
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, nu
trebuie să fie pentru noi doar foamea şi setea de absolut, ci şi hrana noastră
zilnică de adevăr, cea spre fiinţă,
căci „Euharistia nu înseamnă doar o
aducere-aminte, ci şi o proorocie. Proorocia ei este că întregul pământ va
deveni Trupul lui Hristos, carnea şi sângele lui Hristos, astfel încât orice am
mânca sau am bea, să-L mâncăm şi să-L bem pe El” (idem).
Hrana în
Hristos constituie pentru om o jertfă a naturii, iar jertfa în Hristos devine
pentru noi o alegere, dar şi o chemare permanentă la jertfă. Jertfa nu poate
avea loc decât în smerenie, în înfrăţire, în comuniune. „Nu există nici un lucru sublim sau josnic în lumea întreagă (continuă
Sfântul Nicolae Velimirovici) căruia să
nu-i aflu un chip în mine însumi şi nici unul în care, măcar în parte, să nu-mi
aflu chipul. Frumuseţea, slava şi măreţia unei holde de grâu auriu stă în
înfrăţirea nenumăratelor spice de grâu, cu neasemănata lor frumuseţe, slavă şi
măreţie. De ai văzut aceasta, atunci nu-mi repeta iarăşi vechea poveste a
frumuseţii slavei şi măreţiei spicelor omeneşti numite Pitagora, Cezar sau
Napoleon. Oamenii cei mai bogaţi şi mai puternici, pe care ne-am deprins să-i
admirăm şi să-i urmăm, au fost cei mai deplânşi de Hristos. Astăzi, ca
întotdeauna, cea mai grea propăvăduire creştină este printre cei bogaţi.
Adevărata vrednicie nu ne-o arătăm niciodată prin folosirea drepturilor
noastre, ci prin puterea noastră de slujire şi de jertfă” (ibid., p.20-21).
Cine nu
e capabil de cinstire, de slujire şi de jertfă, nu poate fi niciodată capabil
să înţeleagă Taina Jertfei Mântuitorului, ca semnificaţie, ca faptă
sfântă, ca realitate vie, ca dăruire
divină, ca iubire dumnezeiască pentru omenirea Sa şi nici slujirea şi jertfa
celor aleşi pentru Dumnezeu şi pentru
neamurile lor. Autonomii, sclavii sinelui, robii e-ului, respectiv ai
răului, altoiesc cele două mlădiţe care au odrăslit pe tulpina vieţii lor:
libertatea şi iubirea, în libertinaj şi mândrie, devenind infirmi în slujire şi
mutilaţi în capacitatea de jertfă.
Ştiinţa
fără preţuirea moralei nu are nici preţ, nici valoare. Pe orice sistem metafizic se poate întemeia oricând o
nouă învăţătură, dar fără temelie morală şi fără stâlp spiritual, însă pe
Sfânta Evanghelie sau pe învăţătura marelui Apostol Pavel, orice om îşi poate
zidi casa sa duhovnicească. La fel, orice comunitate, orice popor şi orice
naţie poate avea propria sa cetate duhovnicească. „Toate Imperiile întemeiate pe drepturi au pierit şi trebuie să piară.
Viitorul aparţine Împărăţiei Sfântului Pavel, una întemeiată pe slujirea
iubitoare... Aceia care îl răstignesc cu adevărat pe Hristos în vremea noastră
sunt cei care cugetă că Evanghelia lui Hristos nu poate fi luată drept temelie
a politicii lumii. Oare n-au fost cuvintele Lui cele din urmă către ucenici:
„Mergeţi la toate neamurile”? (Matei 28, 19)” (ibid., p.22).
Dacă expresia creştinismului primar a fost inter-individualismul, în faza sa
ultimă, desăvârşită trebuie să fie Inter-naţionalismul.
Morala creştină implică deopotrivă slujirea şi jertfa credinciosului
mărturisitor. În libertatea creştină slujirea înseamnă demnitate, iar jertfa
onoare.
Un om, un popor sau un neam se simte şi
este liber doar atunci când se dăruieşte jertfei. În libertatea creştină n-ar
trebui să se ceară drepturi, ci slujire şi jertfă, dar întrucât lumea în
majoritatea ei este satisfăcută prin drepturi, determină într-un fel şi
comunitatea creştină minoritară.
„Nici Republica lui Pericle, nici monarhia
lui Octavian n-au fost state ale fericirii, doar statul a-tot-omenesc al
Sfântului Pavel, cu o singură Magna Charta a slujirii de bunăvoie, va fi un
stat al fericirii universale” (ibid., p.23).
Multe duhuri necurate aşează în fiecare om un câmp de luptă permanent.
Trezvia omului constă tocmai în izgonirea lor, pentru a nu le deveni un sălaş
lesnicios. „Concepţia că gândirea lui
Machivelli şi a lui Metternich, a lui Bismarck şi a lui Beaconsfield ar fi
potrivite ca bază a politicii, în vreme ce gândirea lui Hristos n-ar fi, este o
concepţie împărtăşită chiar şi de mulţi teologi. Însă Hristos le
supravieţuieşte tuturor acelor politicieni ca o Putere fără de moarte, pentru
că este Cel mai potrivit dintre toţi aceia. Ce filosofie neluminată e aceea
care învaţă că Moise şi Mahomed au avut ceva de-a face cu politica, şi Hristos
nu! ”(ibid., p. 24).
Slujirea şi jertfa creştină întru Domnul şi întru semeni este înfierea
noastră hristică în Dumnezeu. „Carlyle şi
Emerson s-au îngrijit peste măsură să-l recomande pe orice mare om drept lider
al omenirii mai degrabă decât pe Hristos. E ca şi cum ar spune: „Omule! Ia
lumânări şi lămpi ca să-ţi luminezi calea în întuneric, dar fereşte-te de
soare!” Cât de mult diferiţi sunt Dostoievski şi Tolstoi!” (ibid. p.25).
Stricat de grija pentru mâine, cu
amintirile de ieri, fiecare azi al nostru îl golim şi-l dezindividualizăm de
spirit. Lipsurile şi neajunsurile morale îl fac pe om robul său, sclavul altora
şi despotul celorlalţi. Închipuirile care înrobesc un neam îl determină să fie
asupritorul altor naţii.
„I-am privit pe oameni în rugăciune şi am
cugetat: Iată, îngerii căzuţi! I-am privit din nou în ceartă plină de ură şi am
cugetat: Iată, dracii ridicaţi!”(ibid., p.25).
Biologic vorbind esenţa vieţii creştine e Taina ei. Sub aspect moral
împlinirea creştinului constă tocmai în trăirea acestei Taine a vieţii.
Creştinismul este singurul optimism raţional. Singurul om, popor sau neam liber
este doar cel ce slujieşte Libertăţii, Adevărului şi Iubirii. În istoria
omenirii cel mai mare apărător al libertăţii s-a numit pe sine: „Pavel, slujitor al lui Iisus Hristos” (Romani
1,1).
Nu rugăciunea şi postul, asceza şi
smerenia, credinţa şi dragostea sunt cele care-l înalţă pe om ci duhul din ele,
trăire în duh a toate acestea. În Suferinţa şi Jertfa Sa Mântuitorul a
împreunat pe toate cele fireşti cu cele suprafireşti.
Aşezat în centrul istoriei universale Iisus
Hristos reprezintă sublimul înţelepciunii Răsăritului şi Apusului. Premergător
„plinirii vremi i”marile naţii aveau
o gândire spirituală avansată. Dacia, Mesopotamia şi Palestina erau în
aşteptarea trimisului lui Dumnezeu, Mesia. În Egipt era o intuiţie a Treimii
dumnezeirii, chiar de era gândită ca o Familie perfectă: Tată, Mamă şi Fiu. În
mitologia lor aşteptau venirea Fiului adevărat al lui Osiris, care le aducea
fericirea. India promova dogma reîncarnării, dar starea cea mai înaltă, cea mai
sublimă, nu fusese atinsă. Politeiştii cultivaţi află despre o Pluralitate Treimică întru Unitate.
Eleniştii şi grecii insistau pe monada divină şi a unui Logos mijlocitor între
Creator şi Creaţie. Peste Asia fâlfâiau misterele lui Zoroastru şi ale lui
Mithra. Roma, care era suveranul politic al lumii, tânja după un Împărat suprem
care să instaureze Pacea universală. Aşadar, toate neamurile şi-au avut
profeţii, profetesele şi proorocii în filosofiile şi religiile lor.
Puterea minunată de a îmbrăţişa şi de a primi
de la toate marile filosofii şi religii, dă mărturie creştinismului pentru
vitalitatea şi universalitatea sa. Peste toate acestea a trecut duhul
Înţelepciunii lui Hristos. Prin Jertfa sfântă şi Slăvita Înviere Biserica lui
Hristos a devenit Sânul tuturor Naţiunilor recunoscătoare, în aşteptarea de a-i
cuprinde pe toţi deopotrivă, pe temeiul politicii eclesiastice: „Cel ce nu este împotriva noastră este pentru
noi” (Marcu 9, 40).
Înţelepciunea
puterii Bisericii lui Hristos are caracter
atotcuprinzător. Exclusivismul constă tocmai în criza, slăbiciunea şi
boala Bisericii. Numai Biserica adevărată are puterea şi înţelepciunea
sofianică de a uni omenirea într-un singur trup duhovnicesc. În întregul ei Biserica
lui Hristos este una, neîntreruptă şi nedespărţită.
Creştinismul
nu se doreşte e fi un Imperiu lumesc, ci o Împărăţie a lui Hristos divino-umană,
universală. Întruchipând istoria lumii în întregime, Biserica, desigur şi-a
asumat şi drama cea mai mare a istoriei. Dacă ne raportăm la Iisus Hristos,
drama vieţii Lui are o dimensiune cosmică, mai presus de orice viaţă istorică
de pe pământ. La toţi marii Întemeietori de Religii în realizarea scopului lor
au predominat: învăţătura şi lucrarea mai presus de viaţă. La Mântuitorul lumii
Viaţa Sa a fost mai presus de orice învăţătură şi orice lucrare, chiar dacă
cele două au avut o dimensiune divină. Drama şi Jertfa Vieţii lui Iisus Hristos
au pus Temelia şi Stâlpul Bisericii Sale, care la rândul ei îi trăieşte Drama
şi Jertfa Vieţii Sale.
„Circulă
acum în Londra (povesteşte Sf. Nicolae Velimirovici) o imagine impresionantă a unui soldat englez care zace rănit în
suferinţă, pe câmpul de luptă. Ei bine, cu ce ar compara un pictor budist pe
omul acesta în suferinţă? Cu ce altceva dacă nu cu un cuvânt ori cu o zicere a
lui Buddha? Şi ce ar picta un mahomedan ca să-l mângâie pe soldatul aflat pe
patul de moarte dacă nu cu un cuvânt sau o zicere din Coran sau o viziune a
Paradisului care îl aşteaptă? Însă ştiţi ce ar picta un pictor creştin-
viziunea Celui Răstignit! Soldatul zăcând sub viziunea aceasta şi ţinând strâns
cu mâna piciorul sângerând al lui Iisus; această viziune a Răstignitului este
mai mare decât orice sentinţă, decât orice cuvânt, da, cuprinde toate cuvintele
de compătimire şi de mângâiere” (ibid., p. 52).
Poate cu alt prilej artistul creştin ar
picta o altă viziune potrivită cu Jertfa sfântă, cum ar fi cea a lui Valeriu
Gafencu, supranumit pe bună dreptate „Sfântul
Închisorilor”. Valeriu Gafencu strălucitorul student în Drept, marele Român
şi angelicul creştin, condamnat la închisoare pentru Dragoste de Dumnezeu şi de
Neam, încă de pe vremea dictatorului Antonescu, a îndurat cu stoicism toate
mizeriile, defăimările şi torturile regimurilor totalitar-atee. Prin dăruirea
dragostei sale creştine a salvat de la moarte cu 10 grame de streptomicină
(primite de la un camarad de suferinţă pentru a-şi salva propria-i viaţă) viaţa
pastorului evreu Richard Wurmbrand. I-a dăruit bucuros propria sa viaţă cu
sufletul său plin de lumină. Apoi, cu starea sa împodobită de har, Valeriu a
mai putut adăuga:
„- În primul rând gândul şi sufletul meu se
închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L
urmaţi, să-L slăviţi şi să-L slujiţi. Sunt fericit că mor pentru Hristos. Lui
îi datorez darul de azi. Totul e o minune” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la
Hristos, op. cit., p. 189).
În
inima sa caldă şi mare cât o ţară, îi îmbrăţişa pe toţi cu sufletul său
înmiresmat şi mărturisitor. Pentru izbăvirea semenilor, ruga sa cu lacrimi de
foc, devenise un crez jertfitor: ”
Privesc cu dragoste pe toţi oamenii, deşi pe unii îi laud şi pe alţii îi plâng,
cutremurându-mă de soarta lor. Iert cu toată libertatea sufletească pe cei ce
mi-au făcut mie personal rău. De fapt cei ce m-au lovit, mai tare m-au împins
în braţele Domnului şi le mulţumesc. Mă rog pentru prieteni, pentru creştini şi
pentru mântuirea din ceasul al unsprezecelea a duşmanilor.” (Ioan Ianolide,
Întoarcerea la Hristos, op. cit., p. 222).
Slăvind întotdeauna pe Dumnezeu, Valeriu
devenise prin trăire un simbol. Deşi era evlavios, smerit şi profund
interiorizat, comunica înţelept şi bucuros cu semenii săi, atât prieteni, cât
şi duşmani. Chinul, tortura, boala, persecuţiile îl striveau permanent, dar
prin suferinţa smereniei şi bucuria dăruirii învia mereu în duh omorând
moartea: „Eu plec acum, şi chiar dacă
viaţa mea a fost diferită de cea a înaltului cler, rămân ostaş credincios
Bisericii, căci în aceste vremuri Iisus trebuia să fie în temniţă. Sunt
cutremurat şi fericit că mi se oferă moartea pentru El. Să nu părăsiţi
niciodată Biserica, chiar dacă veţi întâmpina mari împotriviri în statornicia
adevărului! Creştinătatea are noi martiri şi cu ei, un suflu nou învie. Gol
sunt de orice orgoliu şi umplere de sine şi plin de iubirea fierbinte a
Domnului. Lui îi mulţumesc pentru toate, El trebuie slăvit şi lăudat acum şi în
vecii vecilor” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, op. cit., p. 223).
Cu inima plină de bucurie şi-a pus
sufletul în Mâinile lui Hristos la 18 Februarie 1952, în Penitenciarul
Tîrgu-Ocna.
Fanatismul religios este o înşelare a
credinţei. Nebunia credinţei este o
putere a dragostei dumnezeieşti.
Argumentul Bisericii Ortodoxe în lupta
sa istorică cu toate stihiile şi mândriile politice şi culturale n-a fost
atacul la loviturile dinafară şi dinlăuntru, ci evidenţa eroilor, martirilor,
mărturisitorilor şi sfinţilor, iar ca chezăşie a Biruinţei supreme Învierea şi
Înălţarea lui Hristos la ceruri de-a dreapta Tatălui.
Ciclul:
Filocalia Suferinţei şi a Jertfei
Rusaliile- Pogorârea Duhului Sfânt .
02. Iunie-2012, Brusturi-Neamţ.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)