CALEA CĂTRE DUMNEZEU SAU DRUMUL ÎNSPRE SINE ?

  LIBERTATEA       Partea a III-a

                                                            

  „ Cine nu se va lepăda de sine nu va fi liber .”

                                   ( Părintele Arsenie Boca )

   „ Dacă omul nu ar avea voinţă liberă el n-ar avea 

     nici vrednicie sau merit pentru faptele lui bune, 

    nici vină şi pedeapsă pentru faptele lui rele. ”

             Profesor Teolog Teodor M. Popescu )

            Dumnezeu fiind identitate de comuniune şi de dăruire jertfelnică l-a creat pe om după chipul Său, tot ca identitate de comuniune şi de dăruire jertfelnică. În comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii creştinul ajunge prin harul Duhului la asemănare, la dumnezeirea harică. Sfântul Irineu al Lyonului spune că :”Omul este liber dintru începuturi- căci Dumnezeu este libertate, iar omul este făcut după asemănarea lui Dumnezeu. În crearea omului liber, adică a fiinţei personale, Atotcreatorul a folosit puterea libertăţii dumnezeirii Sale la modul absolut, dar Şi-a  oprit o limită pentru a-i respecta omului limitele libertăţii. Harul Libertăţii absolute are sensul dăruirii jertfelnice totale. În crearea liberă a omului, Dumnezeu Şi-a asumat de la început jertfa Crucii, căci crearea liberă a unor libertăţi implică în mod indiscutabil riscul Crucii. În dumnezeiasca Sa libertate, Atotcreatorul îşi poate transcende şi propria Sa transcendenţă, atingând infinitul Dragostei, îngăduind omului chiar şi libertatea de a-L nega.

            Sfinţii Părinţi definesc libertatea lui Dumnezeu ca pe o „nebunie a iubirii”, ce-şi are în Cruce o ultimă expresie. Prin răstignirea Sa, Mântuitorul îşi însuşeşte toată robia păcatelor lumii, cu moartea în toată plenitudinea ei spirituală, ca chip al separării, al urii, al crimei, al suicidului, al absenţei lui Dumnezeu, al constrângerii (legea lumii căzute), „ca plată a păcatului”, ca chip al iadului. În fibra Crucii jertfelnice răul se mistuie în picurii de sânge ai Iubirii Domnului. Devenind lăcaş al lui Hristos, lăcaş al Duhului, Obiectul iubirii devine subiect al dragostei: El în tu, în noi, noi în Unul în Trei. Creştinul trăieşte în Dumnezeu, recăpătându-şi libertatea de acum creatoare. „Fiorul înaintea Crucii de-viaţă-făcătoare, înaintea iubirii nebune a lui Dumnezeu, ne deschide Duhului Care eliberează din interior libertatea noastră, care luminează asemeni unei inspiraţii creatoare, unei vieţi, unui foc, fiindcă El Însuşi e interioritatea a tot ceea ce există, Viaţa vieţii, parfumul spiritual al oricărui lucru, şansa chipului în lumea cea mai opacă” (Olivier Clement, op. cit. p.103).

          Darul Domnului după Învierea Sa este prezenţa eliberatoare a Duhului, care odată cu libertatea ne dă şi credinţa. Libertatea trebuie să fiinţească în Iubire, dar să trăiască în Adevăr.

         Măsura vieţii libere ne este dată de Dumnezeu, prin Logosul Său, în Biserică şi în Sfintele Taine. Mântuitorul ne arată măsura libertăţii, demnităţii şi a slavei care sunt „ascultare până la moarte, şi încă moarte pe Cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi i-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume. Ca întru numele Lui tot genunchiul să se plece şi al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2,8-11).

          În Biserică libertatea credinţei trebuie să fie comuniunea încrederii, a slujirii şi ascultării a tuturor faţă de toţi. În libertatea credinţei creştinul este deopotrivă slujitor şi prieten al lui Hristos: „Nu vă mai numesc slujitori, ci prieteni”. Libertatea tuturor înseamnă de altfel şi respectul alterităţii celuilalt. Pentru a deveni capabil şi responsabil de o libertate deplină creştinul are nevoie de urcuşul ascetic al ascultării, de o înfiere liberă faţă de un îndrumător spiritual, faţă de un părinte duhovnicesc în care sălăşluieşte Duhul care eliberează, care înnobilează chipul. De aceea creştinul nu poate fi obiectul manipulărilor: genetice, comerciale, ideologice, religioase. Chipul primit ne obligă la un respect necondiţionat faţă de semeni. Cu fiecare om cu care ne întâlnim ar trebui să-l întâmpinăm cu aceste cuvinte: Bucură-te! Hristos a înviat!, asemeni Sfântului Serafim de Sarov: „Bucuria mea, Hristos a înviat!” Omul creştin, fiinţă şi persoană devine prin biruinţa lui Hristos asupra morţii pe Cruce, libertate şi iubire, care se circumscriu unui singur cuvânt-Înviere.

      Deci, numele propriu al creştinului este Înviere. De aici se pot naşte expresiile minunatului salut al Biruinţei:

-         Înviere, Hristos a înviat!/-Adevărat a înviat, Înviere!

-         Iubire, Hristos a înviat!/-Adevărat a înviat, Iubire!

-         Libertate, Hristos a înviat!/-Adevărat a înviat, Libertate!

-         Bucură-te, Bucurie Hristos a înviat!/-Adevărat a înviat, Bucurie!

         Dumnezeu este Iubire. Dragostea nu este o poruncă ci un dar dumnezeiesc, un îndemn şi o chemare la iubire. Din acest Dar trebuie să ne renaştem toţi. Toţi trebuie să alegem Iubirea. Toate poruncile dumnezeieşti sunt de fapt daruri pentru creşterea noastră duhovnicească. Dragostea-Darul lui Dumnezeu oferit omului se transformă în dăruirea iubirii noastre pentru apropele. Devenim astfel, toţi fiii Iubirii, dar, doar în temeiul reciprocităţii. Chemarea apostolică la iubire este Dar din Darul Iubirii: „Iubiţilor să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu.Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire. Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unu Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem. În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său Jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Iubiţilor, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noi datori suntem să ne iubim unul pe altul” (I Ioan 4, 7-11). Se spune că doar marii călugări, misticii creaţiei (poeţi, filosofi, eseişti) şi duhovnicii cunosc cu adevărat Taina iubirii. Cei care nu iubesc, şi deci nu-L cunosc pe Dumnezeu (ateii în genere) confundă erosul cu expresia lui sexuală, despărţind astfel libertatea de iubire. Sistemele totalitare, concentraţionare au promovat o astfel de despărţire, o astfel de mutilare. Numai că în oamenii credinţei, Harul lu Dumnezeu a adus un preaplin de libertate şi un prinos de iubire: prin rezistenţă, prin comuniune, prin suferinţă, prin dăruire, prin jertfă, transformând lagărele (cum remarca Olivier Clement) în straniile mănăstiri ale epocii noastre. Iubirea adevărată, fidelitatea, respectul reciproc, răbdarea în greutăţi, necazuri şi suferinţe nu este o impunere, ci o propunere din partea lui Dumnezeu. Ceea ce impune Domnul este doar responsabilitatea iubirii, adică iubirea trăită întru adevăr, care îl transfigurează pe om în bunătate, adevăr, dreptate, credinţă, curaj, răbdare, frumuseţe, dăruire, jertfă, sfinţenie. „Rănile lui Hristos (spune Sfântul Nicolae Velimirovici) au lucrat mai multe binecuvântări în lume decât sănătatea tuturor cezarilor romani”(Pătimirea Bisericii, Ed. Sophia, Bucureşti, 2010, p.20).

        Mântuitorul nostru Iisus Hristos, nu trebuie să fie pentru noi doar foamea şi setea de absolut, ci şi hrana noastră zilnică de adevăr, cea spre fiinţă, căci „Euharistia nu înseamnă doar o aducere-aminte, ci şi o proorocie. Proorocia ei este că întregul pământ va deveni Trupul lui Hristos, carnea şi sângele lui Hristos, astfel încât orice am mânca sau am bea, să-L mâncăm şi să-L bem pe El” (idem).

       Hrana în Hristos constituie pentru om o jertfă a naturii, iar jertfa în Hristos devine pentru noi o alegere, dar şi o chemare permanentă la jertfă. Jertfa nu poate avea loc decât în smerenie, în înfrăţire, în comuniune. „Nu există nici un lucru sublim sau josnic în lumea întreagă (continuă Sfântul Nicolae Velimirovici) căruia să nu-i aflu un chip în mine însumi şi nici unul în care, măcar în parte, să nu-mi aflu chipul. Frumuseţea, slava şi măreţia unei holde de grâu auriu stă în înfrăţirea nenumăratelor spice de grâu, cu neasemănata lor frumuseţe, slavă şi măreţie. De ai văzut aceasta, atunci nu-mi repeta iarăşi vechea poveste a frumuseţii slavei şi măreţiei spicelor omeneşti numite Pitagora, Cezar sau Napoleon. Oamenii cei mai bogaţi şi mai puternici, pe care ne-am deprins să-i admirăm şi să-i urmăm, au fost cei mai deplânşi de Hristos. Astăzi, ca întotdeauna, cea mai grea propăvăduire creştină este printre cei bogaţi. Adevărata vrednicie nu ne-o arătăm niciodată prin folosirea drepturilor noastre, ci prin puterea noastră de slujire şi de jertfă” (ibid., p.20-21).

        Cine nu e capabil de cinstire, de slujire şi de jertfă, nu poate fi niciodată capabil să înţeleagă Taina Jertfei Mântuitorului, ca semnificaţie, ca faptă sfântă,  ca realitate vie, ca dăruire divină, ca iubire dumnezeiască pentru omenirea Sa şi nici slujirea şi jertfa celor aleşi pentru Dumnezeu şi pentru neamurile lor. Autonomii, sclavii sinelui, robii e-ului, respectiv ai răului, altoiesc cele două mlădiţe care au odrăslit pe tulpina vieţii lor: libertatea şi iubirea, în libertinaj şi mândrie, devenind infirmi în slujire şi mutilaţi în capacitatea de jertfă.

        Ştiinţa fără preţuirea moralei nu are nici preţ, nici valoare. Pe orice  sistem metafizic se poate întemeia oricând o nouă învăţătură, dar fără temelie morală şi fără stâlp spiritual, însă pe Sfânta Evanghelie sau pe învăţătura marelui Apostol Pavel, orice om îşi poate zidi casa sa duhovnicească. La fel, orice comunitate, orice popor şi orice naţie poate avea propria sa cetate duhovnicească. „Toate Imperiile întemeiate pe drepturi au pierit şi trebuie să piară. Viitorul aparţine Împărăţiei Sfântului Pavel, una întemeiată pe slujirea iubitoare... Aceia care îl răstignesc cu adevărat pe Hristos în vremea noastră sunt cei care cugetă că Evanghelia lui Hristos nu poate fi luată drept temelie a politicii lumii. Oare n-au fost cuvintele Lui cele din urmă către ucenici: „Mergeţi la toate neamurile”? (Matei 28, 19)” (ibid., p.22).

          Dacă expresia creştinismului primar a fost inter-individualismul, în faza sa ultimă, desăvârşită trebuie să fie Inter-naţionalismul. Morala creştină implică deopotrivă slujirea şi jertfa credinciosului mărturisitor. În libertatea creştină slujirea înseamnă demnitate, iar jertfa onoare.

           Un om, un popor sau un neam se simte şi este liber doar atunci când se dăruieşte jertfei. În libertatea creştină n-ar trebui să se ceară drepturi, ci slujire şi jertfă, dar întrucât lumea în majoritatea ei este satisfăcută prin drepturi, determină într-un fel şi comunitatea creştină minoritară.

           „Nici Republica lui Pericle, nici monarhia lui Octavian n-au fost state ale fericirii, doar statul a-tot-omenesc al Sfântului Pavel, cu o singură Magna Charta a slujirii de bunăvoie, va fi un stat al fericirii universale” (ibid., p.23).

          Multe duhuri necurate aşează în fiecare om un câmp de luptă permanent. Trezvia omului constă tocmai în izgonirea lor, pentru a nu le deveni un sălaş lesnicios. „Concepţia că gândirea lui Machivelli şi a lui Metternich, a lui Bismarck şi a lui Beaconsfield ar fi potrivite ca bază a politicii, în vreme ce gândirea lui Hristos n-ar fi, este o concepţie împărtăşită chiar şi de mulţi teologi. Însă Hristos le supravieţuieşte tuturor acelor politicieni ca o Putere fără de moarte, pentru că este Cel mai potrivit dintre toţi aceia. Ce filosofie neluminată e aceea care învaţă că Moise şi Mahomed au avut ceva de-a face cu politica, şi Hristos nu! ”(ibid., p. 24).     

         Slujirea şi jertfa creştină întru Domnul şi întru semeni este înfierea noastră hristică în Dumnezeu. „Carlyle şi Emerson s-au îngrijit peste măsură să-l recomande pe orice mare om drept lider al omenirii mai degrabă decât pe Hristos. E ca şi cum ar spune: „Omule! Ia lumânări şi lămpi ca să-ţi luminezi calea în întuneric, dar fereşte-te de soare!” Cât de mult diferiţi sunt Dostoievski şi Tolstoi!” (ibid. p.25).

        Stricat de grija pentru mâine, cu amintirile de ieri, fiecare azi al nostru îl golim şi-l dezindividualizăm de spirit. Lipsurile şi neajunsurile morale îl fac pe om robul său, sclavul altora şi despotul celorlalţi. Închipuirile care înrobesc un neam îl determină să fie asupritorul altor naţii.

           „I-am privit pe oameni în rugăciune şi am cugetat: Iată, îngerii căzuţi! I-am privit din nou în ceartă plină de ură şi am cugetat: Iată, dracii ridicaţi!”(ibid., p.25).

        Biologic vorbind esenţa vieţii creştine e Taina ei. Sub aspect moral împlinirea creştinului constă tocmai în trăirea acestei Taine a vieţii. Creştinismul este singurul optimism raţional. Singurul om, popor sau neam liber este doar cel ce slujieşte Libertăţii, Adevărului şi Iubirii. În istoria omenirii cel mai mare apărător al libertăţii s-a numit pe sine: „Pavel, slujitor al lui Iisus Hristos” (Romani 1,1).

       Nu rugăciunea şi postul, asceza şi smerenia, credinţa şi dragostea sunt cele care-l înalţă pe om ci duhul din ele, trăire în duh a toate acestea. În Suferinţa şi Jertfa Sa Mântuitorul a împreunat pe toate cele fireşti cu cele suprafireşti.

        Aşezat în centrul istoriei universale Iisus Hristos reprezintă sublimul înţelepciunii Răsăritului şi Apusului. Premergător „plinirii vremi i”marile naţii aveau o gândire spirituală avansată. Dacia, Mesopotamia şi Palestina erau în aşteptarea trimisului lui Dumnezeu, Mesia. În Egipt era o intuiţie a Treimii dumnezeirii, chiar de era gândită ca o Familie perfectă: Tată, Mamă şi Fiu. În mitologia lor aşteptau venirea Fiului adevărat al lui Osiris, care le aducea fericirea. India promova dogma reîncarnării, dar starea cea mai înaltă, cea mai sublimă, nu fusese atinsă. Politeiştii cultivaţi află despre o Pluralitate Treimică întru Unitate. Eleniştii şi grecii insistau pe monada divină şi a unui Logos mijlocitor între Creator şi Creaţie. Peste Asia fâlfâiau misterele lui Zoroastru şi ale lui Mithra. Roma, care era suveranul politic al lumii, tânja după un Împărat suprem care să instaureze Pacea universală. Aşadar, toate neamurile şi-au avut profeţii, profetesele şi proorocii în filosofiile şi religiile lor.   

         Puterea minunată de a îmbrăţişa şi de a primi de la toate marile filosofii şi religii, dă mărturie creştinismului pentru vitalitatea şi universalitatea sa. Peste toate acestea a trecut duhul Înţelepciunii lui Hristos. Prin Jertfa sfântă şi Slăvita Înviere Biserica lui Hristos a devenit Sânul tuturor Naţiunilor recunoscătoare, în aşteptarea de a-i cuprinde pe toţi deopotrivă, pe temeiul politicii eclesiastice: „Cel ce nu este împotriva noastră este pentru noi” (Marcu 9, 40).

         Înţelepciunea puterii Bisericii lui Hristos are caracter  atotcuprinzător. Exclusivismul constă tocmai în criza, slăbiciunea şi boala Bisericii. Numai Biserica adevărată are puterea şi înţelepciunea sofianică de a uni omenirea într-un singur trup duhovnicesc. În întregul ei Biserica lui Hristos este una, neîntreruptă şi nedespărţită.

       Creştinismul nu se doreşte e fi un Imperiu lumesc, ci o Împărăţie a lui Hristos divino-umană, universală. Întruchipând istoria lumii în întregime, Biserica, desigur şi-a asumat şi drama cea mai mare a istoriei. Dacă ne raportăm la Iisus Hristos, drama vieţii Lui are o dimensiune cosmică, mai presus de orice viaţă istorică de pe pământ. La toţi marii Întemeietori de Religii în realizarea scopului lor au predominat: învăţătura şi lucrarea mai presus de viaţă. La Mântuitorul lumii Viaţa Sa a fost mai presus de orice învăţătură şi orice lucrare, chiar dacă cele două au avut o dimensiune divină. Drama şi Jertfa Vieţii lui Iisus Hristos au pus Temelia şi Stâlpul Bisericii Sale, care la rândul ei îi trăieşte Drama şi Jertfa Vieţii Sale.

         „Circulă acum în Londra (povesteşte Sf. Nicolae Velimirovici) o imagine impresionantă a unui soldat englez care zace rănit în suferinţă, pe câmpul de luptă. Ei bine, cu ce ar compara un pictor budist pe omul acesta în suferinţă? Cu ce altceva dacă nu cu un cuvânt ori cu o zicere a lui Buddha? Şi ce ar picta un mahomedan ca să-l mângâie pe soldatul aflat pe patul de moarte dacă nu cu un cuvânt sau o zicere din Coran sau o viziune a Paradisului care îl aşteaptă? Însă ştiţi ce ar picta un pictor creştin- viziunea Celui Răstignit! Soldatul zăcând sub viziunea aceasta şi ţinând strâns cu mâna piciorul sângerând al lui Iisus; această viziune a Răstignitului este mai mare decât orice sentinţă, decât orice cuvânt, da, cuprinde toate cuvintele de compătimire şi de mângâiere” (ibid., p. 52).

        Poate cu alt prilej artistul creştin ar picta o altă viziune potrivită cu Jertfa sfântă, cum ar fi cea a lui Valeriu Gafencu, supranumit pe bună dreptate „Sfântul Închisorilor”. Valeriu Gafencu strălucitorul student în Drept, marele Român şi angelicul creştin, condamnat la închisoare pentru Dragoste de Dumnezeu şi de Neam, încă de pe vremea dictatorului Antonescu, a îndurat cu stoicism toate mizeriile, defăimările şi torturile regimurilor totalitar-atee. Prin dăruirea dragostei sale creştine a salvat de la moarte cu 10 grame de streptomicină (primite de la un camarad de suferinţă pentru a-şi salva propria-i viaţă) viaţa pastorului evreu Richard Wurmbrand. I-a dăruit bucuros propria sa viaţă cu sufletul său plin de lumină. Apoi, cu starea sa împodobită de har, Valeriu a mai putut adăuga:

   „- În primul rând gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmaţi, să-L slăviţi şi să-L slujiţi. Sunt fericit că mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, op. cit., p. 189).

        În inima sa caldă şi mare cât o ţară, îi îmbrăţişa pe toţi cu sufletul său înmiresmat şi mărturisitor. Pentru izbăvirea semenilor, ruga sa cu lacrimi de foc, devenise un crez jertfitor: ” Privesc cu dragoste pe toţi oamenii, deşi pe unii îi laud şi pe alţii îi plâng, cutremurându-mă de soarta lor. Iert cu toată libertatea sufletească pe cei ce mi-au făcut mie personal rău. De fapt cei ce m-au lovit, mai tare m-au împins în braţele Domnului şi le mulţumesc. Mă rog pentru prieteni, pentru creştini şi pentru mântuirea din ceasul al unsprezecelea a duşmanilor.” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, op. cit., p. 222).

        Slăvind întotdeauna pe Dumnezeu, Valeriu devenise prin trăire un simbol. Deşi era evlavios, smerit şi profund interiorizat, comunica înţelept şi bucuros cu semenii săi, atât prieteni, cât şi duşmani. Chinul, tortura, boala, persecuţiile îl striveau permanent, dar prin suferinţa smereniei şi bucuria dăruirii învia mereu în duh omorând moartea: „Eu plec acum, şi chiar dacă viaţa mea a fost diferită de cea a înaltului cler, rămân ostaş credincios Bisericii, căci în aceste vremuri Iisus trebuia să fie în temniţă. Sunt cutremurat şi fericit că mi se oferă moartea pentru El. Să nu părăsiţi niciodată Biserica, chiar dacă veţi întâmpina mari împotriviri în statornicia adevărului! Creştinătatea are noi martiri şi cu ei, un suflu nou învie. Gol sunt de orice orgoliu şi umplere de sine şi plin de iubirea fierbinte a Domnului. Lui îi mulţumesc pentru toate, El trebuie slăvit şi lăudat acum şi în vecii vecilor” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, op. cit., p. 223).

         Cu inima plină de bucurie şi-a pus sufletul în Mâinile lui Hristos la 18 Februarie 1952, în Penitenciarul Tîrgu-Ocna.

          Fanatismul religios este o înşelare a credinţei. Nebunia credinţei este o putere a dragostei dumnezeieşti.

          Argumentul Bisericii Ortodoxe în lupta sa istorică cu toate stihiile şi mândriile politice şi culturale n-a fost atacul la loviturile dinafară şi dinlăuntru, ci evidenţa eroilor, martirilor, mărturisitorilor şi sfinţilor, iar ca chezăşie a Biruinţei supreme Învierea şi Înălţarea lui Hristos la ceruri de-a dreapta Tatălui.

  Ciclul: Filocalia Suferinţei şi a Jertfei                    

Rusaliile- Pogorârea Duhului Sfânt .

02. Iunie-2012, Brusturi-Neamţ.