Casa părintească


Casa părintească e pustie,
sufletul părinţilor s-a dus,
au rămas doar Bolţile de Viţă,
teiul de la drum, străjer
ş-un pâlc de lămâiţă.

Casa părintească e pustie,
au plecat pe rând părinţii mei,
mai întâi de supărare, Tata,
falnic om, sămânţă de stejar,
din pământ cu rod şi cu amar.

Casa părintească e pustie,
şade încremenită-n aşteptare,
lângă ea, de veghe, mai stau pomii,
ca o cuminţenie în ofrandele lor,
plâng miresmele din fiecare floare.

Casa părintească e pustie,
Inima-i parcă-a încetat să bată,
doar vântul pe sub streşini mai adie
şi când lumina în fereastră-i cată,
surâde enigmatic la chindie.

Casa părintească e pustie,
chiar de pomii toţi o-mbărbătează,
chiar de rândunele ciripesc,
nu mai e Măicuţa şi de ea oftează,
căci de vorba-i dulce toate jinduiesc.

Casa părintească e pustie
şi de dorul meu stă întristată,
soarta ei, aşa a fost să fie...
timpul aşteptarii e o sete amăruie,
Casa-i, pasărea măiastră încuiată.


Casa părintească e pustie,
chiar de-albinele mai zumzăie uşor,
chiar de strugurii mustesc a razachie
şi pe cer se leagănă un nor...
Plopul de la poartă plânge-ncetişor.


Casa părintească e pustie,
n-a mai râs de când eram copil...
Pentru fiecare ghiduşie,
Tata şi cu Mama mai subtil,
îi zâmbeau Odorului de-April.


Casa părintească e pustie
şi mi-e dor de toate, doru-i sfânt,
de Bunica ce- a plecat de mult,
când mă-nvăţa să spun o poezie,
mă topeam de drag să o ascult.

Casa părintească e pustie,
nu mai poposesc drumeţii la taifas,
nu răsună tril de ciocârlie,
strugurii nu-s copţi de Sân Mărie,
nu mai face nimenea popas.


Casa părintească e pustie,
plânge şi se reazimă-ntr-o parte,
sufletu-i răsfrânt în păpădie,
caută copilul s-o mângâie,
dar e domn cu carte şi-i departe...


Casa părintească e pustie,
stă-n genunchi, se roagă şi oftează,
de petreceri dragi, de poezie...
şi când amintiri n-o să mai fie,
va-mpietri în ger de Bobotează.

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

Bârsoiu, 11 Iulie 2008