PETRE
ŢUŢEA-ASTRUL AGOREI CREŞTIN-ORTODOXE
<< Istoria românilor dezgolită de crucile de pe
scuturile voievozilor e egală cu
zero.>>
(PETRE ŢUŢEA)
„... anistorismul lui Petre Ţuţea
merge atât de
departe încât filosoful contestă revoluţiile.
El spune că revoluţia a avut loc o singură
dată:
la apariţia lui Hristos.”
(GABRIEL STĂNESCU)
Petre Ţuţea este o cascadă mistică a gândirii
aforistice revărsată tuturor primitorilor ca o mireasmă a Ortodoxiei.
Inteligenţa clarvăzătoare ce fascina prin claritate, profunzime şi esenţial
înflorea într-un sublim proverbial ca surâsul Astrului la chemarea Luminii. În
Oracolul minţii sale a odrăslit suferinţa, nădejdea şi dragostea pentru marele
său popor dac, ca o împlinire în Filosofia
nuanţelor, ca o mulţumire adusă revărsării Harului lui Dumnezeu, ca o călăuzire
a pătrunderii Dincolo: „Putinţa omului de aici de a pătrunde
dincolo, în chiar această viaţă, constitue experienţa mistică a fiecăruia din
noi. Pătrunderea vieţii de dincolo în viaţa de aici, prezenţa ei în fiecare
moment al istoriei, constitue înţelegerea mistică a existenţei.” (Nae Ionescu, Îndreptar Ortodox. Ed. Artemis, Bucureşti, p. 25)
În caracterul şi conştiinţa sa de mare boier
creştin, gândirea şi harul i-au dăltuit destinul unui mare ARTIST,
înveşmântându-i viaţa în Zorii GENIULUI.
Petre Ţuţea s-a îmbrăcat cu lumina
CUVÂNTULUI ca şi cu o haină de nuntă.
În faldul literelor libertine şi somptuoase,
Gânditorul creştin a urzit cu duhul
adevărului primit, viaţa în regalul comuniunii Hristice: „Destoinicia noastră e de la
Dumnezeu, Cel ce ne-a învrednicit să fim slujitori ai unui Nou Testament, nu ai
literei, ci ai duhului, pentru că litera ucide, iar duhul face viu.” (Sf. Ap. Pavel-2 Corinteni, 3, 6-7)
Vorbirea lui era o podgorie aleasă, iar
licoarea cuvintelor musteau în om aţâţări de nestemate şi aromate azururi,
precum o cuminecare de Sfânta Înviere.
„Un om ca Petre Ţuţea, spunea Ion
Coja,
este ca vinul bun: nu-l poţi bea de unul singur.” (Petre Ţuţea În Conştiinţa Contemporanilor Săi. Articole, Evocări,
Eseuri. Crestomaţie de Gabriel Stănescu. Ed. Criterion, Bucureşti-2010, p. 82)
Cuvântul-ciorchine îşi picura boabele de lumină pe sufletul lui
însetat de viaţă, pe cugetul lui înfometat de spirit, pe experienţa
ascetico-mistică a dovezilor axiologice ce pogoară Revelaţia dumnezeiască, pentru a da sens dualităţii spirituale a omului chemat
şi ales (spiritualitatea ca trăire
religioasă şi spiritualitatea ca viaţă culturală), ambele circumscrise slujirii
Hristice, ambele slujirii creaţiei geniale, odrăslită în faptele cele pline de
taină: „Fiecare faptă are o cauză dar mai ales fiecare faptă are o taină... Ce
ştiu sigur e că taina predomină. O pot asemui cu umbra care se întinde pe un
deal într-un asfinţit; aproape totul e acoperit, aproape totul; şi totuşi,
undeva, o stâncă albă sau o coamă împădurită străluceşte orbitor.” (Mariana Brăescu-Silvestri, Câtă Creaţie, Atâta Mister, în Cuvinte pentru Urmaşi. „Modele” şi „exemple”
pentru Omul Român. Vol. 1. Ed. Carpathia Press-2005, p. 254)
Destinul marelui Gânditor creştin-Petre Ţuţea a avut pentru Neamul dacoromân peste
sensul metafizic, o valoare de sinteză, împlinită ca o pliromă a dualităţii
spirituale, unindu-le într-o cuprinzătoare trăire filocalică cu experienţa
Suferinţei şi a Jertfei creştine asumate pentru Înaintaşi şi pentru Dumnezeu.
Dincolo de mireasma ortodoxiei, destinul
filosofului respiră ca un duh al culturii revărsându-se peste iubirea ce nu se
stinge, de neam şi de ţară: „Nu văd de ce ar fi perimată iubirea de ţară
şi neam. Mi-e drag acest popor cu bune cu rele. Îmi sunt dragi oamenii. Am
învăţat acest lucru de copil. Dacă îl iubeşti pe Dumnezeu, iubeşti tot ce
frământă, tot ce este creaţie divină. Niciodată nimeni nu va putea triumfa în
faţa cugetului curat plin de lumină.” (Mariana Gurza, Îmi las pana
să scrie aşa cum simt, aşa cum Cel de Sus mă învredniceşte, în Mărturisirea de Credinţă Literară. Scrisul
ca religie la Români în preajma anului 2000. Vol 1. Ed. Carpathia
Press-2008, p. 57)
Soarta creştinului autentic care tinde
spre înalte valori, spre luminarea celorlalţi mai puţin hărăziţi devenirii, spre
o apoteoză a demnităţii creştin-naţionaliste constă tocmai în călăuzirea firii
sale pe drumul destinului spiritual, atât ca urcuş mistic cât şi ca năzuinţă
culturală: „Ca scriitor de limba română, în străinătate nu prea ai destin, te poţi
rata foarte uşor. Nu prea ai şanse... Dar eu sunt optimist. Mă bazez pe
voiciunea inteligenţei olteneşti, pe ambiţia specifică oltenilor şi pe şansa de
a trăi în lumea liberă!” (Florentin
Smarandache, Cuvânt Către Urmaşi Şi
Înaintaşi, în Cuvinte..., op.
cit. p. 212)
În Cuvântul ales pentru opera creativă,
pentru comunicare, pentru comuniune, cântă muzica literelor împodobite ca Iile
pe frumoasele fecioare dace, dar vorbele rostite de jun ori senior trebuie să
fie luminate permanent de har.
Aşadar, în fiinţa şi persoana creştinului
sunt doi luminători, Sinele: Junele, Zianul, Cavalerul, rostirii şi Celălalt, înaintemergătorul: Seniorul,
Sacerdotul, Înţeleptul, devenirii, înnoirii, rostuirii noastre: „... am înţeles uşor înspăimântat că
înlăuntrul meu, în afara ţesuturilor biologice, creier, sentimente şi tot ce
mai conţine o fiinţă omenească, mai <>.
Nedefinibilul Celălalt care are alte obiceiuri, alte manifestări, alte stadii
ale maturizării. După îndelungi analize mi-am dat seama că acela reprezintă
sunetele numelui meu-nu aparenţa-Dăncuş... Aparenţa aceasta l-a căutat mult pe
celălalt. Astfel s-au născut poezia, muzica, sculptura, arta numelui meu.”
(Ştefan Doru Dăncuş, A fi cum vrea Cel de Sus, în
Mărturisirea de Credinţă..., op. cit. p. 28)
În Creaţia lui Dumnezeu, Omul a primit întâia poruncă de a
deveni el însuşi dumnezeu. Toate
cărările virtuţiilor creştine străbat continuu această Cale divină. Înainte de
a deveni dumnezeu în Cer, însă, trebuie să ajungi dumnezeu pe pământ: să ai un caracter ales, o bună-cuvinţă, o conştiinţă
curată, o dreaptă credinţă în Adevăr, un nobil crez al Libertăţii, o slujire a
Cuvântului, o bucurie a Suferinţei, o dăruire deplină a Dragostei, un lac, o pădure,
un loc mirific ca Botenii de argint (Argeş) ai Odraslei de aur Vlăşcene sau o Cetate vâlceană pe malul Oltului ca
cea a clucerului nostru Măldărescu: „La Râmnic m-am bălăcit în apele Oltului
până când am reuşit să-i stăpânesc învolburările, asta cu mult înainte ca
hidroenergeticienii să-i pună <> (într-un fel i-am ajutat
şi eu).” (Ion Măldărescu, Provincia, Rezervaţie a Bunei-Cuvinţe, în
Mărturisirea..., op. cit., p. 9)
Dumnezeul
pământului mai presupune O Vatră strămoşească în care să ardă focul iubirii
naţionalist-creştine: O Ţară frumoasă ca soarele de pe cer ori Ţara Pe Care O Iubesc a MARIEI-Regina României: „...
românii erau fericiţi şi măguliţi de faptul că eu, Regina lor, prinţesa născută
într-o ţară îndepărtată, am fost atrasă atât de mult de farmecul ţării mele de
adopţie, încât am reuşit să o descriu atât de potrivit.” (MARIA Regina României, Ţara pe care o Iubesc Memorii din exil.
Trad. din eng. de Maria Berza. Ed. Humanitas, Bucureşti-2016, p. 7), volum ce întregeşte
trilogia Jurnalului de Război al frumoasei şi inimoasei Crăiese, dăruit de amicul meu Românul
şi bibliofilul Dumitru Ionescu- cărţi
din nesecatul lui izvor de DĂRUIRE. Spun DĂRUIRE şi nu donaţie, fiindcă
donaţia este un act civic, nereligios, firesc, chiar filantropic sau propus, cu
scopul de a ajuta pe cineva anume.
DĂRUIREA-izvorăşte din sentimentul nobil şi
divin al PRIETENIEI, care la rândul Ei
este DARUL Lui DUMNEZEU. Aşadar, DARUL unui PRIETEN este DARUL lui DUMNEZEU!
Prin urmare, Omul-dumnezeu, Mărturisitorul, Profetul, Sfântul trebuie să-i
întrupeze pe ceilalţi chemaţi, iubirii
Pământului şi libertăţii Cerului său.
Mulţi sunt chemaţi. Expresia Mântuitorului face referire
la lupta cea mai grea a omului: lupta cu sinele-sălaşul ispitelor.
Puţini sunt aleşi. Sunt cei care acceptă lupta cu sinele,
conştientizând însă neputinţa proprie, dar putinţa Harului, taina Celuilalt.
Toate prigonirile oricât ar fi de ucigaşe
pot fi biruite prin credinţa în Adevăr, prin suferinţa acceptată şi martiriul dorit al Crucii premergătoare
Învierii.
În perioada atroce a regimului diabolic
bolşevic România devenise un univers concentraţionar. Două fronturi s-au
năpustit atunci asupra Balaurului roşu: rezistenţa anticomunistă din Munţi şi
rezistenţa religioasă preponderent ortodoxă din închisori: „Pe lângă pilonul rezistenţei
armate din Munţii Carpaţi, împotriva comunismului, România a avut şi o latură
spirituală, religioasă, fundamentală, a rezistenţei la fenomenul ateist al
comunizării: martirii şi mucenicii din temniţele comuniste.” (Ionuţ Ţene, Contra curentului.
Radiografii istoriografice post-moderne. Ed. Şcoala Ardeleană,
Cluj-Napoca-2015, p. 309)
Adevărul şi Iubirea sunt cele două aripi ale
dreptei credinţe care te urcă în Cer. Împreună
ele sunt Stâlpul şi Temelia nemuririi creştine. Nimic nu justifică renunţarea
le ele. Chiar cu preţul vieţii, Adevărul şi Iubirea rămân nepreţuite.
Sacrificiul total pentru Adevăr ori jertfa pentru Iubire sunt fapte
dumnezeieşti: „Dacă instanţa va judeca şi va hotărî că trebuie să ispăşesc ceva, revendic
dreptul de a pătimi şi a muri pentru Adevăr!” (Mircea Vulcănescu, Creştinismul
în Lumea Modernă. Răul veacului şi Criza Bisericii. Ed. Cuvântul Ortodox, Bucureşti-2013,
p. 18)
Acest fapt al luptei pentru Adevăr, Libertate
şi Iubire l-a însufleţit şi pe Gânditorul
nostru creştin Petre Ţuţea să
urce Drumul
robilor,biruitor la
Cer.
El şi-a făcut din vis, pavăză strămoşească, din cuget, cântare
şi rugă, din viaţă, Cuvânt, din menire, mărturisire, din ortodoxie, românism, din
credinţă flamură a unităţii naţionale, încorporând astfel o Generaţie de aur,
mai multe generaţii viitoare de români merituoşi religios-spirituali: „Straşnică
generaţie! Cea mai vitează din toată istoria neamului. Generaţia care a
sângerat cel mai mult, dar a făcut cel mai mult. Au adus prin sacrificiul lor
neamul românesc la deplină unitate, extinzând România de la Nistru până la
Tisa, aşa cum au visat românii, toţi românii, de la regele Decebal şi până la
copiii din parc. Sraşnică pregătire morală şi naţională trebuie să fi avut
această fericită generaţie între toate generaţiile luptătoare ale neamului.”
(Părintele Dimitrie Bejan, Simple povestiri. Cugetări morale despre
viaţa de toate zilele. Ed. Trinitas, Iaşi-2008, p. 54)
Tăcerea gânditorului, care era mult mai rară decât
comunicarea, te adâncea în profunzimea unei Taine mirifice, înfiorându-te
serafic, copleşindu-te mistic. În tăcere Cuvântul se înseninează în duh, în
undă cosmică, pentru ca apoi să ţâşnească într-un torent de lumină: „Ţuţea
îşi înălţa vocea ca un colţ de stâncă în mijlocul apei, ascuţit, semeţ, dureros
de subţire spre vârf-nici o pasăre nu putea să se odihnească, ci doar să se
învecineze, zburând-, având în adâncuri nebănuita temelie a tăcerii, zonă în
care nici un peşte nu tulbură apa şi nici o plantă nu-şi unduieşte podoaba.”
(Radu Preda, Jurnal cu Petre Ţuţea.
Ed. Lumina Credinţei, Bucureşti-2015, p. 78)
În sufletul aprins al Rugului său, tăcerea filosofului încingea
necuprinsul spaţiilor siderale evidenţiind şi mai profund chipul gânditorului: „Sensibilitatea
cuibărită în faliile sufletului s-a sedimentat concret încă de când desluşeam
cu ochi miraţi literele alfabetului, sonoritatea cuvintelor, înţelesul,
fascinaţia şi bucuria trecerii în lumea lor. De altfel, cărţile au adus vieţii
mele comoara învăţămintelor, dezgolind suflete de oameni ce au fost trup şi au
rămas cuvinte, pline de harul înţelepciunii...” (Mirela Nicoleta
Hîncianu, Sintagma Tăcerii, în
Mărturisirea de Credinţă Literară..., op. cit. p. 187)
CUVÂNTUL-VORBIREA-CĂRŢILE!
Divină Lumină! Sublimă exprimare!
Dumnezeiesc Dar!
Această trinitate-împlinită Comoară şi
deopotrivă Povară: „Am cărat cu mine, ca mai toţi românii emigranţi, valize pline cu cărţi
româneşti. Vroiam să mă înconjor de o mică Românie... literară, pentru a nu fi
chiar atât de singur printre străini, pentru a nu uita de unde am plecat, de
prieteni, de strămoşi, de limbă, de cultura mea naţională.” (George Roca, Age Quod Agis în Mărturisirea de Credinţă Literară, vol 1. Scrisul
ca religie la Români în preajma Anului 2000. Ed. Carpathia Press-2006, p. 195)
Petre
Ţuţea a unit în albia meditaţiei sale spirituale toate izvoarele
limbajului, metalimbajul-cult: lingvistic, artistic, filosofic, teologic,
mistic, filocalic, revărsând asupra realului, Delta
cunoaşterii-taina Cuvântului, ca expresie definită a Totului revelat în actul
creativ-sofianic, reverberând curiozităţi, clarităţi şi voinţă în individ şi
esenţialul ca aprofundare în comunitate, întronizând astfel comuniunea naţională
ca unitate de har, de limbă şi spirit.
Unitatea integrităţii şi libertăţii unui
neam este în gena sa religioasă, sădită de Providenţa divină, care trebuie
continuu transcrisă istoric ca un veşnic ideal: „Milenara noastră istorie,
consemnează ilustrul istoric militar Jipa
Rotaru, este jalonată de nenumărate bătălii, de jertfe şi sacrificii fără
seamăn pentru păstrarea fiinţei naţionale, pentru apărarea drepturilor
fundamentale ale poporului.” (Prof. univ. dr. Jipa Rotaru, Făurirea României Mari în Retrăiri Istorice În Veacul XXI. Ed.
Anca-2009, p. 15)
Dumnezeu prin providenţiala Sa Dăruire adusă
pământenilor de suflet, ne alege Eroii, Poeţii, Călăuzitorii, Profeţii, Martirii,
Mărturisitorii şi Sfinţii, dar cred că ne va rezerva şi un alt moment divin al Recursului extraordinar la Ortodoxie.
La cinstirea neîngrădită şi integrală a tuturor
Înaintaşilor noştri dumnezeieşti, chiar dacă fără voia politicienilor,
politrucilor, alogenilor şi a ocultei, au ajuns în Ceruri: „Ţara noastră a avut milioane de eroi,
luptători, sfinţi şi mărturisitori în
secolul XX, cei mai mulţi dintre ei rămaşi neştiuţi cu numele până astăzi. Unde
sunt urmaşii acestor oameni? Unde sunt milioanele de rude care astăzi ar trebui
să le apere memoria şi să nu permită o recomandare a lor? Cercetaţi-vă
familile, întrebaţi bunicii, bătrânii din sate şi descoperiţi eroii din
familiile voastre şi cinstiţi-i!” (Cezarina
Condurache, Chipuri Ale Demnităţii
Româneşti. Eroi ai neamului şi sfinţi ai închisorilor. Ed. Evdokimos.
Fundaţia Profesor George Manu-2015, p. 161)
În diversitatea de idei multicolore a
oamenilor, în varietatea gândirii lor raţionale sau iraţionale, morale sau
amorale, altruiste ori egoiste predomină totuşi ispita absolută: Adevărul.
Căutarea la cei mai mulţi, care acoperă aria ignoranţilor sau raţionalilor se
aşterne ca o Mlaştină a disperării.
Pentru cei puţini, pentru
temerarii-mărturisitori care urcă Muntele
suferinţei-creştinii practicanţi, slujitori ai Cuvântului-Întrupat,
Adevărul este întâlnit pe Drumul cunoaşterii de sine, pe Calea jertfei curate,
cum afirmă Bădiţa al meu, Petru Baciu-poetul, luptătorul, nemuritorul
mărturisitor : „Prin jertfe se înalţă un neam, prin jertfe trăieşte, prin jertfe vor
birui copiii noştri deoarece orice jertfă e un bob de grâu, care, însămânţat în
pământ, rodeşte.” (Petru C.
Baciu, Sunt strigătul din urmă.
Ed. Babel, Bacău-2012,p. 181)
Prin atotprezenţa Sa, Dumnezeu este alături
de fiecare inimă binevoitoare ce păşeşte senin pe Calea aflării Adevărului.
Credinţa creştină şi raţiunea metafizică
conduc omul de geniu spre experienţa mistică care devine evidenţa
trăirii-comuniunea în duh cu Dumnezeu.
Credinţa şi raţiunea sub veşmânt ortodox întăresc
în omul creştin puterea Logosului asupra sufletului, luminându-l, iar celor
Aleşi dăruindu-le Darurile Duhului Sfânt îi înobilează cu Harul-Cerul Culturii spre
a lumina celor mulţi.
Petre
Ţuţea a îmbrăcat Cămaşa de sărbătoare a poporului său, ţesută pe picurii de
sânge ai suferinţei, cu firul de argint al Crucii sale.
Odrăslind din CUVÂNT, graiul gânditorului creştin şi-a înmiresmat
cuvintele-mărgăritare, brodându-le pe frontispiciul CULTURII neamului Dac.
Vorbirea cristalină cu o curgere perfectă,
nimbată de elocinţă, ţâşnind dintr-o minte scăpărătoare, strălucind de
inteligenţă, fascina ca izvorul bogat al unui râu de munte ce vine din adânc de
milenii.
„Apele Oltului, învolburându-se prin
cataractele sale grele la obârşii şi curgând la vale, vor bolborosi multă
vreme, prin zăvoaie, până ce vor primi la scaldă încă un adolescent care să
crească şi să << devină stejarul falnic, plin de sevă şi forţă, acoperind
cu coloanele sale terenuri întinse de cultură şi care să aibă înălţimea,
rezistenţa şi strălucirea lui PETRE ŢUŢEA.>>” (Constantin
Aronescu, Origini, Nr. 5-6, May-June,
2001)
Credinţa ortodoxă şi naţionalismul său
creştin l-au înfipt în strămoşeasca Glie dacoromână ca pe o Coloană a reazimului spiritual al Neamului. Spre
acel dorit: ACASĂ. Spre revenirea noastră la Tradiţia străbună. La Noi înşine.
<> (Crăciun Bejan, Revista Familia nr. 2/ 1990)
În comuniunea cu Petre Ţuţea sublimul ia o atitudine sacră de reverenţă, legiferându-i
discursul spre Absolut-Aura Adevărului-Binelui-Frumosului.
Erudiţia Gânditorului creştin nu este doar o mare Bibliotecă cu Ediţii de
Lux, ci este eminamente o CETATE A CULTURII ORTODOXE cu ediţii de suflete.
Dimensiunea sa religios-spirituală s-a
sprijinit pe două înălţimi: CARTEA ca Everest al cunoaşterii şi CRUCEA ca pisc
mistic al desăvârşirii.
În universul CĂRŢILOR sale, Petre Ţuţea a
înfipt CRUCEA lui Hristos în altarul Cuvântului, cuminecându-se cu har, dar şi
împărtăşindu-se tuturor celor binevoitori, într-o comuniune culturală de spirit
ortodox.
Artur
Gabriel Silvestri-marele istoric şi filosof al Culturii creştin-ortodoxe
pentru care CARTEA a fost axa vieţii
sale, inimosul Român
fondator-slujitor al ROMÂNIEI TAINICE are în volumul documentar alcătuit de
sociologul Teodora Mîndru, <<Fapta
culturală>>, un capitol III, intitulat Cărţi în Dar cu subcapitolele: Casa
mea a fost întotdeauna o bibliotecă, Cartea ca destin crucial, Darul
cărţilor-măsura cea mai exactă a generozităţii, Ofranda cărţilor de sărbători,
Darul cărţilor scrise de autor sau editate de el, Cărţi pentru românii de
pretutindeni, Un dar pentru Voluntarii Cărţii de la Piatra Neamţ.
Capitolul
IV este dedicat Asocieţiei Biblioteci
Pentru Sate, iar cel final al V-lea, Sprijin
pentru Donaţii culturale.
Personal
m-am bucurat de Darul cel mare al
lui Artur: Mariana Brăescu-Darul diafan
al insuflării Filosofului culturii, care mi-a oferit cărţi de spirit.
Trăirea creştină asemeni Ideii raţionale,
pure, harice, trebuie să fie pătrunsă de esenţă mistică pentru revărsarea
revelaţiei divine. Libertatea religioasă reclamă demnitatea spiritului pentru
ca împreună să slujească Adevărului şi Iubirii: Frumosului sofianic. Omul
creştin care tinde spre perfecţiunea ortodoxă se mişcă totdeauna spre
transcendent, spre înnoire, spre devenire filocalică, taină, care pregăteşte
purul să se îmbrace cu haina sfinţeniei croită din lumina Adevărului, prelinsă
din Brocartul Luminii LOGOSULUI-ÎNTRUPAT, ce ni s-a revelat trinitar, teandric
şi teofanic.
Sfânta Tradiţie este Comoara sacră a
Neamului nostru dacoromân-valori în care odrăsleşte naţionalismul creştin
ortodox: „Nu poţi fi într-adevăr naţionalist fără să cunoşti în profunzime
Tradiţia şi fără să trăieşti raportându-te la valorile ei...Fiindcă, pentru
români, naţionalismul ca stare şi naţionalismul ca purtător al acestei stări
sunt definiţi, cresc şi trăiesc doar în jurul crucii, tot aşa cum omul este
construit anatomic în jurul inimii. Acesta este semnul particular şi
diferenţiator al românilor în faţa altor neamuri. Şi tot aceasta este
deosebirea esenţială între naţionalism şi patriotism.” (Mugur Vasiliu, Raportul orbului. Ed. Scara, Bucureşti-2013, p. 234-235)
Trăirea creştin-ortodoxă nu se poate
mărturisi fără crezul naţionalist şi invers. Cele două coordonate întrupate
apostolatului mesianic definesc autenticitatea trăitorului în evul său hristico-evanghelic.
Mândru de profesiunea sa de Român, Marele
Petre Ţuţea, probabil gândind
ontologic, rosteşte: <>
Vizitând
un artist popular, badea Gheorghe, meşter în chimire din piele fină din renumita
localitate Săpânţa, cucerit de paradisul Ţării Maramureşului, gânditor creştin
a exclamat: „Maramureşul este locul în care Iisus Christos a coborât prima dată pe
pământ.” (Aurel Ion Brumaru, Românul
ca profesie, în Petre Ţuţea În
Conştiinţa Contemporanilor Săi. Op. cit., p. 46)
În ciuda tuturor prigonirilor abătute asupra
Neamului, ciopârţirea Trupului Ţării, mutilarea spirituală a sufletului Naţiei
de către creştini şi atei la un loc, în pofida tuturor persecuţiilor răsfrânte
asupra sa, Gânditorul creştin-Petre
Ţuţea a rămas falnic, frumos, pilduitor, drept credincios şi darnic: „A
fost un generos, era larg de la sine ca natura deschisă primăvara.” (Adrian
Boeru, ibid. p. 54)
Natura sa sublimă, purtată de o înfăţişare
imperială de tarabostes geto-dac, îngemănată unui portret filosofic a avut
întotdeauna sclipirile teologice de topaz aprinse pe aura geniului său în Agora
celor prezenţi: „Ca şi filosoful atenian-Socrate, cunoştea în câteva domenii:
filosofie, drept, economie, teologie, cam tot ce se ştia până la el, ca şi
acela apoi a încercat deuteros ploum (a doua navigare), fiind
mereu prezent în agora care, pentru el, era fie strada, fie cafeneaua, fie
salonul său, de ce nu puşcăria.” (Adrian Boeru, Schiţă de Portret, în op. cit., p. 56)
Cuvântul întru Adevărul revelat este lăcaşul
sfânt al conştiinţei creştine-Golgota mistică ortodoxă. Cei ce liturghisesc
Adevărul în Lumina Cuvântului slujesc de fapt Vieţii în toată plenitudinea ei
sublimă de Iubire şi Frumos, întronându-şi astfel libertatea de a răspunde în
faţa lui Dumnezeu şi a Istoriei.
Momentele de răscruce ale unui neam
binecuvântat sunt îngăduite de Sus, din ce în ce mai dese, ca seismele, pentru
a consolida pământul, respectiv Vatra strămoşească, mai adânc în veşnicia
Crucii existenţial-spirituale: „... observ că din zece în zece ani sunt
momente de răscruce pentru societate şi pentru fiecare din noi. Pe lângă
intenţiile noastre, suntem <>, după cronicar, căci
există şi un plan divin, la care n-avem acces. De aceea să privim greutăţile ca
ceva normal...” (Viorel Roman,
<<Sunt un adept al Şcolii
Ardelene>>, în Cuvinte pentru
Urmaşi. Vol. 1, op. cit. p. 38)
Suferinţa pentru Neam şi Dumnezeu reclamă
dăruirea, jertfa, rezistenţa, dar şi mărturisirea în adevăr despre prigoanele
şi persecuţiile totalitare. Furia ateo-comuniştilor preconizase în sânul
Bisericii creştin-ortodoxe instituirea iadului apocaliptic. Dar tocmai din
adâncurile acelor prăbuşiri au ţâşnit Piscurile demnităţii religios-spirituale:
„Este
suficient să evocăm, în acest sens, comportamentul exemplar al celor două
figuri considerate simbol al tăriei de caracter şi al demnităţii umane:
profesorul George Manu, care a preferat să moară decât să facă fie şi cel mai
neînsemnat compromis, şi prinţul Alexandru Ghica, cel care a rezistat cu
stoicism aristocratic la toate încercările... Ei nu au fost singurii. Au fost
însă cele mai proeminente figuri ale rezistenţei la această criminală acţiune,
rezistenţă din care a făcut parte un număr suficient de mare de oameni din
toate categoriile pentru ca demnitatea condiţiei umane să fie salvată.”
(Demonstene Andronescu, Reeducarea De La Aiud.* Peisaj Lăuntric
Memorii şi versuri din închisoare. Ed. Christiana, Bucureşti-2009, p. 143)
Odiosul regim ateo-comunist declanşând la
cotă maximă ura şi agresiunea sângeroasă împotriva creştinismului ortodox,
opresiunea fizică şi morală, privarea de libertate, întemniţarea celor mai
demni şi mai mulţi Fii ai naţiei, a culminat apoi şi cu interzicerea memoriei
tuturor celor persecutaţi, femei şi bărbaţi, de la minori la vârsta senectuţii.
Însă paralel cu genocidul represaliilor criminale, cu holocaustul atrocităţilor
bestiale, rezistenţa şi revolta creştinilor ortodocşi îndeosebi, a fost cu mult
mai mare şi cu mult mai aprigă: „Anii de închisoare au fost pentru noi,
elevii şi studenţii care s-au revoltat atunci împotriva sistemului, ani de
formare. Am descoperit, prin suferinţă, latura dostoievskiană a naturii umane
şi, căutând calea de evadare din suferinţă, am avut revelaţia propriilor forţe
şi a unui cod moral.” (Alexandru Teodorescu, Celula de minori. Ed. Humanitas, 2015, p. 11)
PETRE
ŢUŢEA nuanţează filocalic mistica Adevărului pur în esenţele spiritului
creştin: DUMNEZEU, OMUL, VIAŢA şi MÂNTUIREA.
În aria adoraţiei sale dumnezeieşti,
MARIA-Fecioara a fost arhidivinizată.
În şirul ilustru al Înaintaşilor noştri
dacoromâni, gânditorul creştin Petre
Ţuţea se înscrie ca o Comoară spirituală a ortodoxiei româneşti şi
universale. Atât viaţa culturală cât şi existenţa sa martiric-mărturisitoare
sunt cugetări filosofice şi teologice ale legăturilor dintre Creaţie şi
Atotcreatorul, dintre vremelnicie şi veşnicie, dintre pământul Neamului şi Cerul
sfinţilor, dintre Cerul neamului şi Pământul sfinţilor, dintre nădejde şi
credinţă, dintre viaţă şi moarte, dintre iluzie şi realitate, dintre om şi
Dumnezeu.
Adânca cugetare şi mistica prigonirii religioase
din temniţe, ancorate în destinul Crucii întru Neam şi Dumnezeu, întrupează adâncimea sufletească a creştinului
ţintind şi înălţimile dumnezeieşti ale Celui Preaînalt, contemplând suferinţa
vieţii şi nădejdea întru divina Înviere, starea umilă a omului căzut şi slava
Biruitoare a Omului-Hristos, legături lucide, profunde, pline de adâncimi
teologico-filosofice împletite parcă într-un limbaj poetic şi curat al
sufletului şi inimii evlavioase a Ţăranului român curajos şi imperial care a
fost Petre Ţuţea.
Din
iubitorul de Neam, Petre Ţuţea a
devenit purtător de Hristos.
Tocmai
de aceea PETRE ŢUŢEA a devenit
măsura lui SOCRATE.
Cinstire, admiraţie şi dragoste vie
Gânditorului nostru dac nemuritor!
„Din luptele şi-nfrângerile noastre/ aşternem
trepte altor noi destine,/ o seară de argint peste dezastre,/ s-o urce paşii
lumii care vine.// Din fiecare rană ce ne doare,/ din orice răstignire mai
adâncă/ am pus armuri pe piepturi viitoare/ şi-o spadă grea în mâini ce nu sunt
încă.// Din mărăcini, din lacrimi şi din cuie/ vor creşte mângâierile fraterne/
pe care, mâine, alţii le-or aşterne/ pe frunţile ce-n urma noastră suie.// Şi
când, sub noaptea smârcului şi-a zloatei,/ închidem luptă, lacrimă şi rană,/
din viermuirea noastră subterană/ noi creştem pâine pentru foamea gloatei.” (Radu
Gyr, Ofrande în ciclul Sângele
temniţei. Stigmate. Ed. Lucman, Bucureşti-2009)