UNDE
SUNT IERARHII BISERICII ORTODOXE ROMÂNE ? !
„... Putea-voi duce austeritatea persoanei
mele după
pilda Prototipului nostru,măcar până la drumul
arzător al apostolatului zilnic, cu resemnare la
auzirea vorbelor de ocară şi chiar la primirea de
lovituri şi scuipări
pentru învăţătura Evangheliei ?
...Căci de o încoronare de spini şi de întinsul
mâinilor pe cruce... e prea greu să mai vorbim noi,
muritorii de astăzi
!...” (Episcopul Grigorie Leu)
„... A venit timpul când arhiereii
trebuie
să-şi scoată mitrele aurite- semnul
slavei lui Hristos, şi să-şi pună
cununi de spini,
căci mai mult se huleşte astăzi în popor numele
Domnului decât se
slăveşte”.
(Ieromonahul
Tihon)
Primirea binecuvântării dumnezeieşti de a
păstori sufletele şi conştiinţele credincioşilor, cercetându-le, îndrumându-le,
curăţindu-le, ajutându-le, vindecându-le, întărindu-le şi călăuzindu-le spre
Lăcaşul cel de sus, la Supremul Arhiereu Iisus Hristos, este cea mai înaltă
demnitate la care poate să aspire dreptmăritorul sau muritorul creştin. Fiind o
demnitate divină prin misiunea ei dumnezeiască este mai presus de toate
celelalte demnităţi, fie ele chiar regale sau imperiale, întrucât permanenta
împlinire şi desăvârşire îşi are menirea în destinul Crucii: al bucuriei şi al
suferinţei, al jertfirii şi al biruinţei.
Arhiereul, păstorul în genere, odată chemat
şi ales la slujirea lui Dumnezeu şi a Naţiei sale, nu-şi mai aparţine sieşi decât
ca bunăvoinţă a dăruirii totale lui Dumnezeu, Neamului său şi întregii creaţii
a Ziditorului.
Istoria primului mileniu creştin atât pe
plan naţional cât şi universal a avut cinstea de a se încununa cu frumuseţea
cununilor martirice ale credincioşilor şi deopotrivă ale Păstorilor lor.
În acest sens ne stau mărturiile Istoriei
Bisericii Ortodoxe Române şi cele ale Istoriei Bisericii Universale.
Lângă cununile Arhiereilor martiri s-au aşezat curajul şi onoarea multor Vlădici
(sec. XV- XVII), care la momentul potrivit ales de ei, s-au retras cu cinste
din Scaunul păstoresc, lăsând locul ucenicilor pe care i-au format în acest
sens frumos al slujirii dumnezeieşti.
Trebuie,spunea
marele Pavel, ca episcopul să fie
desăvârşit în toate.
Să ne oprim la celebrul dicton,formulă de
consacrare, care confirmă investirea candidatului la demnitatea păstorului de
suflete: - Vrednic este ?/ - Vrednic este
!, vrednicie care întruchipa dincolo de mintea
sănătoasă în trup sănătos, cununa unei depline maturităţi spirituale.
Puterea,spunea Sf. Ierarh
Nectarie de Eghina, te face să-ţi pierzi
deseori capul. Onorurile sunt greu de purtat, iar smerenia, atunci când nu este
adevărată şi adânc înrădăcinată, cedează în faţa vanităţii, a orgoliului.
Iar Sfântul Nicodim Aghioritul adaugă:”Episcopul trebuie să fie ales fie de către
Dumnezeu, Care prin harurile dăruite Îşi arată voia Sa, fie de către oameni”. (Sf.
Nectarie din Eghina, Schiţă biografică, de Preot Ambroise Fontrier. Trad. din
lb. fr. de prof. Paul Bălan. Ed. Agapis- Bucureşti, 2004, p.48).
În epoca modernă târzie, sec. XX – XXI,
locul diademei spirituale şi al slujirii divino-umane în Biserica Ortodoxă
Română a fost înlocuit cu fidelitatea
slugărniciei oculte,pe plan extern,
şi a meschinelor interese politico-democratice,în plan intern.
Astfel, Ierarhii moderni, cosmopoliţi,
ecumenişti şi managero-comunitari au schimbat sensul slujirii celei alese a lui Dumnezeu şi a poporului cu o dublă
şi inversată slujire: cea a împăunării lor de a fi slujiţi, deopotrivă de
Dumnezeu şi de popor, precum şi cu datoria de a-i slugărnici pe puternicii
zilei, care le-au înlesnit ascensiunea chiriarhală.
Aproape permanent în istoria noastră,dar mai
ales în ani prelungiţi de criza economică şi politică, în desele persecuţii şi
prigoane, interne şi externe, poporul îşi afla alinarea, ajutorul şi vindecarea
în sânul solidarităţii spirituale. Cu cât criza politico-economică ori socială
era mai adâncă, cu atît înălţarea religioasă era mai înaltă şi tendinţa de
salvare a Neamului prin rugăciune devenea tot mai profundă.
-Unde
sunt Ierarhii noştri ?-se întrebau tinerii revoluţionari în zilele
însângerate ale lui Decembrie 1989.
Iar Vlădicii, din spatele perdelelor grele
de catifea aurie, care le camufla mitrele zgâlţâite de cutremurul revoluţionar,
răspundeau :
-Închideţi uşile Catedralelor să
nu ne pângărească mojicii ăştia anarhişti. ( a ne reaminti de Catedrala din
Timişoara în zilele acelui decembrie însângerat).
Şi uşile grele se închideau, în timp ce „ mojicii”
cădeau împuşcaţi rând pe rând, înroşind treptele reci cu sângele lor fierbinte
şi neprihănit.
Dar şi acum milioane de creştini români
deznădăjduiţi de greaua apăsare şi împilare economică, socială, politică şi
religioasă prin care trec de atâta amar de vreme, suferă, se ofilesc, se
rătăcesc, se usucă şi se prăpădesc întrebându-se printre lacrimile amare şi
suspinele convulsive:
-Unde
sunt Ierarhii noştri ?
Unii, puţini la număr, ar putea răspunde că
sunt într-o şedinţă permanentă a Sinodului B.O. R., preocupaţi tocmai de această stare a
norodului.
Alţii, poate cei mai mulţi, sunt convinşi că
surzenia şi muţenia ierarhilor se datorează lucrării de taină a strângerii de cât mai multe fonduri pentru Catedrala lor (pardon,
a Neamului, cică...).
-Unde
sunt Ierarhii noştri ?
Se întreabă milioane de suflete vitregite de
năpasta îmbogăţirii fără scrupule a aleşilor lor, cu şi fără mitră.
Unii, poate dintre cei naivi, ar putea crede că Vlădicii sunt în genunchi la
rugăciune, ca Daniil Sihastrul, duhovnicul Marelui Ştefan, în vremurile de
bejenie ale Moldovei.
Destui, dintre cei realişti, îi văd mai degrabă
preocupaţi de revendicarea fără număr a moşiilor secularizate de Cuza dar şi de
obţinerea altora, de la vânzătorii actuali de ţară.
-Unde
sunt Ierarhii noştri ?
Întreabă noile doine de jale, profund tânguite de piepturile
bătrânilor, care stând în uliţe
proţăpiţi, îşi aşteptă copii plecaţi „ afară”
după oarece căpătuială pentru că acasă nu mai au unde muncii.
Câţiva din anturajul bisericii, cu capul
plecat, răspund că ar putea fi la sfinţirea unui nou Lăcaş, care- de ce nu?- va prisosi cu oarece foloase .
Majoritatea însă, îi compătimesc că suferă
sleiţi de puteri pe canicula aceasta de cuptor, înveşmântaţi în porfiră şi
trene kilometrice din mătăsuri scumpe, ca la celebrele carnavale chinezeşti,
sau că stau înrămaţi în zecile de kilograme de aur şi argint, ce-i apasă cu marea povară a smereniei poleite.
-Unde
sunt Ierarhii noştri ?
Se
întreabă în bocete bunicile împovărate de ani, cu feţele brăzdate de
suferinţele bolilor şi ale neputinţelor, sărăcite de pensiile micşorate,
deznădăjduite de spitalele desfinţate sau de lipsa medicamentelor compensate.
În prag de iarnă, la gândul că frigul nu o
să aibă cu cel încălzi, nu îndrăznesc să se întrebe ce fac Ierarhii noştrii cu
sutele de mii de hectare de pădure tăiate şi vândute fără nici un drept.
Şi dacă cineva le-ar spune că statul a dat
fiecărei Parohii şi 30 de hectare de pădure, tocmai pentru a ajuta familiile
nevoiaşe, iar în timpul slujbelor, iarna, în biserici singura căldură este cea
izvorâtă din firava flacără a lumânărilor pentru că aceste păduri sunt date
Ocoalelor Silvice Bisericeşti spre eficientă exploatare,( a se citi vânzare),
poate că ar pune un ban în plus în cutia milei pentru ca Ierarhii noştri să
poată să-şi plătescă, unii altora, slujba de pocăinţă şi de iertare a
păcatelor.
Câteva din cele mai cucernice se roagă însă
Domnului pentru ei, pentru jugul cel greu
al grijilor ce le apasă umerii laţi, puternici şi auriţi.
Restul însă, plâng şi fac mătănii adânci în
faţa crucilor celor fără de morminte sau a mormintelor fără de cruci.
-Unde
sunt Ierarhii noştri ?
Suspină bolnavii, şchiopii,
orbii, cerşetorii, calicii, beţivii, vii şi morţii, râzând sau plângând,
rotindu-se într-o imensă plagă ce se revărsa ameninţător deasupra răbdării.
Unii, aninaţi între cârje oblojite,
rânjesc schimonosiţi de durere dar resemnaţi că poate toaca sau clopotele de
vifor făcute să urle durerea îi vor trezi într-o bună zi pe marii Păstori.
-Unde
sunt Ierarhii noştri ?
Am surprins recent mărturia a două evlavioase
creştine ce poartă numele Fecioarei,care ridicaseră împreună cu Stareţului lor
venerat, iubit şi ajutat de toată obştea creştină, un minunat complex
mănăstiresc. Spre grea încercare, Stareţul a primit de la ierarhii locului
prigoană şi Bunul Dumnezeu l-a ridicat la ceruri mult prea devreme, spre marea
mâhnire a celor care îl aveau duhovnic şi mare sprijin în lupta cu vremurile
acestea pline doar de nedreptate.
Amărăciunea şi mâhnirea lor avea să se
reverse abia când, Înalţii prelaţi au
adus în mănăstirea ctitorită de ei, un şofer de-al lor călugărit peste noapte, bine pregătit însă la şcoala sudalmelor unsuroase şi a bădărăniilor
groteşti. Revolta lor cerea o Înaltă
explicaţie şi motivaţie. S-au hotărât şi umplând un autocar, au plecat la
Mitropolie. Binenţeles că n-au fost primiţi de Altaţa Sa Păstorul. Creştinii
s-au aşezat atunci liniştiţi pe treptele Catedralei şi au început să se roage.
După ore de aşteptare şi impertinenţă
a venit un interimar focos şi plin de
vijelie, apostrofându-i:
-Nu vă e ruşine! Nu vă e frică! Cum
îndrăzniţi să-l deranjaţi pe Înaltul Arhiepiscop... şi Mitropolit al... ?
Toţi credincioşii sosiţi cu autocarul şi
alţii care se aflau prin preajmă au rămas consternaţi.
Din rândul celor osteniţi însă, s-a ridicat
o cuvioasă bătrânică, cu trăsături încă frumoase şi demnă a răspuns întrebând:
-Da ce, Înaltul e diavolul ca să ne fie
frică ?
Răspunsul Ierarhului nostru i-a liniştit
însă pe deplin, un pic mai târziu când a acceptat să primescă<< o delegaţie>>;
: De ce trebuie să vă legaţi de un
duhovnic anume ?!! Ctitorind o mănăstire v-aţi zidit Biserică în ceruri ! Ce
contează unde vă rugaţi acum !
Doamnele mele,când mi-au povestit acest
dureros recent episod din viaţa lor de credincioase moderne, m-au întrebat dacă în
acest context în care au primit asigurări că au Biserica în ceruri, nu ar putea
să plătescă slujba de mărturisire prin
virament bancar, dacă tot nu mai contează duhovnicul ?!
-Unde sunt Ierarhii noştri ?
Se întreabă astăzi toţi deţinuţii politici
cocoţaţi pe scara nonagenară, preacucernică şi preacuvioasă a trăirii lor
jertfelnice.
Unul mai hâtru răspunde:
-Poate sunt în pelerinaje de pocăinţă pe la
vestitele închisori, care au ofilit, încarcerat şi decimat aproape toată
Floarea tinerimii ortodoxe, între 1938-1964 şi după...
-Vezi-ţi de treabă, răspunde unul
dintre cei care a lăsat un sfert de veac
din tinereţea sa în temniţă. În toţi
aceşti ani petrecuţi, de altfel de foarte mulţi dintre camarazii dragi prin mai
toate închisorile, n-a venit un singur ierarh de Sfintele Sărbători să ne aline
durerile şi suferinţele, în timp ce confraţii noştri de chin, dar de alte
confesiuni au avut deseori privilegiul de a fi binecuvântaţi direct de ierarhii
lor. Nu mai vorbesc de rabinii evreilor care veneau aproape lunar cu ajutoare
şi mângâieri...
-Unde sunt Ierarhii noştri ?
Dau năvală gândurile nărăvaşe
ale tinerilor debusolaţi sau neîmpliniţi spiritual din toate categoriile
sociale.
Unii,umanişti, consideră că tăcerea ierarhilor se datorează
neputinţelor lor spirituale, dar mai ales lâncezărilor fastuoase şi bahice din
grandioasele lor palate princiare.
-Cum să stea de vorbă un ditamai Vlădică, cu
o puturoasă de opincă ?
Alţii, cinici, cred că grija de căpătâi a păstorilor este chiar aceasta:
de a se căpătui boiereşte, nu glumă.
Majoritatea ierarhilor cred că îşi fac
totuşi un fin şi uşor examen de conştiinţă:
-Ce
dacă ne tragem din ţărani cu două sau trei ierni de şcoală sau că am fost ocrotiţi de Dascălii Doctori
pentru diversele servicii neînsemnate, fie pe la piaţă, fie pe sub maşină, fie la
gospodar acasă... Noi ne-am spăşit râvnind la Cârja din care odrăsleşte
arhibunăstarea.
Îmi aduc aminte de unul, cu care am fost
coleg la Sibiu, şi care era ingineraş la bază (dar fără să practice meseria)
hotărât să devină popă, după ce aducea ditamai porcul sacrificat de la ţară şi-l
împărţea( ştiu şi cui...), cum lua o
notă mare şi pupa carnetul.
Eu, care sunt oltean şi am primit în leagăn
umorul (chiar făcând şi haz de necaz) îi spuneam:
-Pupă
bă mai bine porcul în cur-ând..., că datorită lui râgâi acum satisfăcut.
Alţi păstori mai cu stare,
mai în stare să asculte Internaţionala, mai ghiftuiţi în iniţiere, mai săritori
la avantaje imanente, privesc transcendent de sus, de deasupra norilor, la
opincarii, ţopârlanii şi mămăligarii nevoiaşi, rânjind vicarilor pe deasupra
engolpionului:
-Spune netrebnicilor acelora telurici, să
pupe ţărâna pe unde călcăm noi. Atât şi nimic mai mult !
Cei din categoria cea mai înaltă, care şi ei
fac parte din cele două stări,
dar de, le-a
surâs norocul mai mult, cu studii
în Apus, pe la Bossey sau Oxford, par
mai aplecaţi la suferinţele celor din ţărână, şi înclinându-şi mitrele cu
condescendenţă, poate gândesc:
Aici şi Acolo, chiar peste tot
unde la suspinele voastre înlăcrimate, nu mai răspunde nici cerul, când vi se
fură ţara, religia, cultura, moşia, trecutul, prezentul, chiar şi viitorul, când
minciuna stă cu regele la masă, când sub îmbuibarea lui Lae Chiorul poporul
orbecăieşte în neputinţă, când aurul şi petrolul, munţii şi pădurile, apele şi
pâinea de la gură v-au fost vândute, ce am mai putea face noi, Ierarhii voştri
dragi?
-Unde sunt Ierarhii noştri ?
Astăzi, liftele de miliţeni şi
procuraşi,plătiţi tot dintr-o cutie a milei alimentată de contribuabilul
umil, tulbură, hăituiesc şi profanează Bisericile, Sfânta Liturghie şi marea
Sărbătoare a Maicii Domnului, scoţând credincioşii din timpul comuniunii
Slujbei religioase, pentru a jura pe Biblia pusă pe capota maşinii, Biblie pe
care ei n-au deschis-o cu siguranţă niciodată sau doar când au verificat
numărul de inventar, că doar recuzita bâlciului nu se încredinţează oricum!
Şi chiar dacă s-a auzit în eter întrebarea
mea, rostită de un creştin român cu multă carte şi iubire de Neam, cu nume de
Chiriac, fără a fi Ierarh însă, NIMENI
nu s-a obosit (sinchisit)să răspundă !
A răspuns de mult Păstorel
Teodoreanu, Patriarhul recunoscut al vinului :
-Sunt cu preotul Burducea/când cu
steaua/când cu crucea.
(* Pr. Constantin Burducea- popă comunist,
ministrul cultelor sub Guvernul Groza.)
În loc de concluzie: păcat, că cei
aproape o mână de Înalţi slujitori, n-au curajul de a lupta împotriva celor
atât de mulţi şi atât de nepăsători pentru Naţia noastră.
Păcat, că au uitat atât de repede chemarea
la slujirea hristică imperioasă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos:
Tot ceea ce faceţi unuia dintre aceştia prea
mici slujitori ai Mei, Mie îmi faceţi.
Şi totuşi, unde suntem noi dreptmăritorii
creştini, temelia şi stâlpul Bisericii lui Hristos, noi Biserica luptătoare,
noi Biserica mărturisitoare, noi Biserica jertfitoare, când sfinţiţii şi prea înalt prea sfinţiţii şi de tot felul prea, prea, prea, ne
batjocoresc, ne sfidează, ne afurisesc, ne împing în braţele răufăcătorilor,
apoi ne întorc spatele, dar nu înainte însă de a lua şi obolul văduvei ?
Unde suntem ? Unde suntem ? Unde suntem ?
25 August, 2012.
Cobiliţarul-Teolog,
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU