BUNA VESTIRE A BASARABIEI SINTE
+ 27 Martie 1918-Buna Vestire a Basarabiei
Sfinte.
„Ce-ţi
doresc eu ţie, dulce Românie,/ Tânără mireasă, mamă
cu amor!/ Fiii tăi trăiască numai în frăţie/ Ca a nopţii
stele,
ca a zilei zori,/ Viaţa în vecie,glorii, bucurie,/ Arme cu
tărie, suflet
românesc,/ Vis de vitejie, fală şi mândrie,/
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!” (Mihail
Eminescu)
„Limba noastră-i numai cântec,/ Doina
dorurilor noastre,/
Roi de fulgere,ce spintec/ Nouri negri, zări albastre.//
Limba
noastră-i limbă sfântă,/Limba vechilor cazanii,/ care o
plâng şi
care o cântă/ pe la vatra lor ţăranii.”
(Alecu Alexei Mateevici)
„Sub
cerul ţării, cătrănit sinistru,/ s-a răstignit Hristos
ca la-nceput,/ cu palma stângă sângerând pe Nistru,
/ cu palma
dreaptă înflorind pe Prut.”
(Robert Cahuleanu
alias Andrei Ciurunga)
Dorul sfânt al lui Eminescu prelins din Dulcea Bucovină s-a împletit cu fibrele Limbii Noastre, urzită în sufletul
heraldic al iubirii Părintelui Alexie Mateevici, într-un Imn divin al Învierii
Basarabiei, întru acel crez al re-întrupării pe veci la Patria Mumă-Dacia
străbună.
Limba
Noastră, această poezie divină, Prinţesă moştenitoare a Regalei: Ce-ţi doresc eu Ţie, Dulce Românie,
înmugureşte emoţia pretutindeni, înflorind entuziasmul tuturor, fascinând
inimile doldora de rodul frumos al unui patriotism pur şi sfânt.
Fiinţa Basarabiei a fost zămislită de Bunul Dumnezeu
în leagănul sfânt dintre Nistru şi Prut cu fruntea rezemată în rugăciune, în poala
Carpaţilor şi cu picioarele în sacrul botez al Marii Neagre.
Întreg
Darul de Sus cu origini, tradiţi, cetăţi moldave, cu ape de cer, cu codrii
verzi şi semeţi, cu răzeşi făloşi sub Voievozi izbăvitori se permanentizează în
sfânta noastră Dacie în visul şi legămintele Marilor dacoromâni: Burebista, Decebal,
Ştefan, Mihai Viteazul, Eminescu, Coşbuc, Mateevici, Nistor, Halippa, Stroescu,
Popovici, Grosu, Erhan, Baltaga, Pelivan, Madan, Murafa, Ghibu, Inculeţ, Ion
Buzdugan, Ion I. C. Brătianu, generalul Prezan, generalul romaşcan Ernest
Broşteanu, comandantul Diviziei a XI-a, regele Ferdinand I şi marea noastră Regină
Maria.
Atestată arheologic cu peste 300 000 de ani,
în multele vestigii şi staţiuni paleolitice ce adastă încă pe cursul inferior al
Prutului, Fiinţa Basarabiei descende din marele Trunchi trac, care se reface ca
unitate politică într-un puternic Principat geto-dac situat între Nipru-Tisa,
Carpaţii Nordici şi Dunăre cu toate cetăţile ei trace ale Bugului de la
Apollonia la Olbia sub autoritatea marelui împărat Burebista.
Confruntat cu valurile succesive de triburi
migratoare, Principatul Basarabiei lui Burebista-Întregitorul, Imperiului
traco-geto-dac pierde din intensitate, din unitate, nu însă şi din fiinţa ei
spirituală care începe a se reface, organic deşi nu integral sub ilustrul
descălecător Bogdan I, intrând în componenţa noului Principat al Moldovei.
În
vremea lungii domnii a înţeleptului Domn Alexandru cel Bun, Moldova se
consolidează puternic sub forma a două ţări unite, contopite într-o singură
fiinţă: Ţara de Sus şi Ţara de Jos cu Odorul lor scump Basarabia. Numai
că faima Moldovei atrage ispitele turcilor, tătarilor, maghiarilor şi polonilor,
care în urma ostilităţilor provocate de setea de cucerire încep disputele
pentru marile şi înfloritoarele cetăţi moldave: Chilia, Cetatea Albă, Tighina.
Cel mai puternic şi cel mai ilustru Domn al
Moldovei, Ştefan cel Mare le retează avânturile năvălitorilor, restaurând în
cea mai mare parte Principatul moldavo-basarabean al lui Burebista nemuritorul.
Incursiunile tătarilor şi cazacilor
orienteză puternicul Principat al Moldovei spre o coaliţie cu ţările apuse
creştine într-o cruciadă antiotomană, care se va dovedi în realitate mult mai
dezastruoasă decât înţelegerile cu Poarta păgână.
Mihai Viteazul,cel mai mare Domn creştin al
dacoromânilor, reface unitatea marelui Regat al lui Decebal sub sceptrul Daciei
Mari, unind la 1600, cele trei Principate române: Muntenia, Ardealul şi
Moldova.
Aşezarea geografică a Principatelor valahe
între gurile flămânde şi însetate ale hapsânelor imperii: otoman, rusesc prin
Alexei Romanov şi habsburgic, a determinat anumiţi Domni români „să se facă frate cu dracul”,adică cu „Iuda cel creştin”, orientându-se spre
sprijinul rusesc. Aşa a fost Prinţul
culturii, dar şerbul diplomaţiei,
Principele Dimitrie Cantemir, care dorea actualizarea în practică a primului
tratat de la 1656, încheiat între Moldova şi Rusia, ce stipula la art. 4,
ajutorul rusesc pentru realipirea Buceagului şi a cetăţilor răpite Moldovei,pentru
ca aşezarea ei: să fie iarăşi în hotarul
ţării noastre şi în stăpânirea noastră (a Moldovei) precum au fost dintru
început la domnii vechi, înainte de a le fi luat turcii.
Marea dramă pentru Moldova, începe odată cu
marea ascesiune a ruşilor sub Petru cel Mare, după răsunătoarea victorie de la
Poltava asupra Suediei. Intenţia marelui Cantemir a fost de bun augur
orientându-se spre ruşi, numai că momentul n-a fost inspirat. Domnul Moldovei
încheie la Luţk în Aprilie 1711, un tratat de alianţă pe picior de egalitate cu
Petru cel Mare, ce garanta Moldovei deplina autonomie şi integritate
teritorială, având graniţele pe: râul
Nistru, Cameniţa, Bender(Tighina) cu tot teritoriul Buceagului, Dunărea, Ţara
Românească, Ardealul şi la nord Polonia. (art. 9)
Aşadar, am vrut să scăpăm de Dracul, dar am dat peste Tatăl-Tartorul cel mare şi pofticios. De
la 1711 până la 1944, Moldova a fost invadată de ruşii creştini, apoi de hoardele bolşevice de 12 ori.
Primul rapt al Moldovei convenit între Casa de Austria şi Poarta Otomană, prin smulgerea Bucovinei (Cernăuţiul şi cea mai
mare parte a Sucevei), alipită Austriei, s-a petrecut în 1775, la care s-a
adăugat şi martiriul Domnului Grigore Ghica III.
După conflictul armat ruso-turc din 1787,
Pacea de la Iaşi stabileşte la 1792,
graniţa Rusiei pe Nistru.
Pe masa
de joc a diplomaţiei franceze s-a disputat în 1805 soarta Principatelor
Române între prinţul Talleyrand, care voia să ofere Principatele Austriei şi Napoleon I, care dăruia Finlanda şi Principatele Române
ţarului, în urma tratatului secret de la Erfurt (1808). După vitregirea
înţelegerilor ruso-franceze, Rusia încheia Pacea
de la Bucureşti din 1812, cu turcii, culminând prin şiretlicuri şi trădări
diplomatice, turco-moldavo-ruseşti să anexeze din principatul moldav mai mult
de o treime, respectiv jumătatea estică.
De la 1813 şi până astăzi 2015, vreme de
două veacuri, ruşii, respectiv
bolşevicii, consideră soarta românilor ocupaţi ca pe o purtare de grijă asupra coloniei ruseşti.
Destinul românilor, sfârtecaţi, smulşi,
rupţi, deznaţionalizaţi şi rusificaţi a fost şi
este privat de sfânta unitate şi libertate geo-politică-spirituală, împlinind
astfel temerarul testament al lui Petru cel Mare: Ori unde vă duceţi, vă duceţi ca prieteni şi rămâneţi ca stăpâni.
Trădarea turcească de la 1812, privind
vânzarea, răpirea Basarabiei este continuată incredibil la 1877, de trădarea
imperială rusească.
Lumea
politică românească nutrea speranţa la 1877, când s-au înteţit ostilităţile
ruso-turce, că prin ajutorul acordat Rusiei vom reface trupul ţării prin
revenirea Basaraabiei la sânul Patriei. Din partea României Mici nu a fost doar
un sprijin militar acordat Rusiei, ci însăşi victoria câştigată de noi asupra
turcilor, pe care am oferit-o provoslavnicilor,
iar drept recunoştiinţă, Ursul flămând de sânge românesc ne-a impus ca un merit al lor, retrocedarea Basarabiei.
Marele cunoscător al istoriei naţionale, Omul
moral şi martor al acelei vremi, Mihail Eminescu, protestează: „Rusia nu poate lua Basarabia pentru că nu
are nici un pretext binecuvântat de-a ne pedepsi atât de aspru; iar noi nu i-o
putem da, pentru că, la urma urmelor, nu avem dreptul de a dispune după placul
nostru de această parte din ţara noastră... Basarabia întreagă a fost a noastră
pe când Rusia nici nu se megieşa cu noi. Basarabia întreagă ni se cuvine, căci
e pământ drept, al nostru, şi cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul
veacului al patrusprezecelea, încă şi până în veacul al nouăsprezecelea.”
(Victor Crăciun-Pierdem Basarabia? Liga
culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni-Fundaţia
<> 1992, p. 62).
Toată suflarea şi simţirea românească trăieşte
adevărul acelei Basarabii de Vatră milenară dacoromână, fiindcă: „Cestiunea retrocedării Basarabiei,
strigă Eminul tuturor românilor la 10 şi 14 Februarie 1878, cu încetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român...
Mihai Viteazul a izbutit să împreune sub stăpânirea sa trei ţări şi să
pregătească întemeierea unui stat român mai puternic... Rusia voieşte să ia
Basarabia cu orice preţ: noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde;
şi noi nu vindem nimic... Românul care ar cuteza să atingă acest principiu ar
fi un vânzător...
Chestiunea Basarabiei, poate fi pentru Rusia
o chestiune de onoare militară, dar este pentru noi nu numai o chestiune de
onoare,ci una de existenţă. România, pierzând pământul ce dominează gurile
Dunării, devine un stat indiferent, de-a cărui existenţă sau neexistenţă nu
s-ar mai interesa absolut nimenea.”
(Mihai Eminescu, Basarabia-1812. CTRL *Verba 1991, p. 7, 9)
Marele Fiu al Basarabiei sfinte şi marele
ierarh al Ardealului, Mitropolitul Antonie Plămădeală, încerca să asocieze o împlinire de speranţă: „Anul 1918, ca şi anul
1600, ca şi anul 1859, a fost anul de împlinire al românilor. Ar fi fost bine
dacă ar fi rămas aşa, dar iată că, nu după multă vreme aşa cum fusese
împlinirea realizată de Mihai Viteazul la anul 1600, şi anul 1918 a trebuit să
redevină şi el un simbol şi din nou o speranţă.” (Antonie
Plămădeală-Basarabia. Sibiu, 2003, p. 118)
Visul acestei mari împliniri l-a înfăptuit
deci, Basarabia, ridicând fruntea de la îngenuchiere la spiritul slavei de
libertate. Refugiaţi în inimi, în suflete şi în simţire românească tot
basarabenii mai nutresc speranţa ultimei împliniri. Toţi care au fugit din
calea urgiei năvălirii muscalilor şi-au luat cu ei gândul de întoarcere Acasă:
„De te voi uita Basarabie, spune acelaşi
mare Ierarh, uitată să fie dreapta mea.
Aşa au cântat şi mai cântă basarabenii aflaţi în refugii. Aşa vor fi suspinat
cei deportaţi în Siberia. Aşa trebuie să plângem şi noi peste amintirea celor
deportaţi: <> Sute
de mii au fost martirizaţi prin foame, prin frig şi muncă istovitoare. Au murit
cu gândul întors spre livezile şi viile de acasă, spre casele cu pridvor şi cu
muşcate în ferestre, spre bisericile în care au fost botezaţi, spre pământul
mănos dintre Prut şi Nistru. Nu le-a slujit preot la înmormântare şi i-a
înghiţit pământ străin...
Speranţa n-a murit... E în firea ei să nu
moară. Şi atâta vreme cât speranţa
rămâne vie, unitatea românească se va reface între hotarele ei care merg până
acolo unde se vorbeşte limba română şi se simte româneşte. Acesta este pământul
pe care ni l-a dat Dumnezeu nouă, românilor.
Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţei nu
s-au rupt niciodată din propreia lor voinţă de la trupul Ţării. Întotdeauna
rupturile au fost silnice.”
(ibid. p. 124,126)
„Sărut
aceste lacrimi de martiri.../ Abuzuri ruşinoase au ciuntit/ pământul Herţei
plin de amintiri/ şi cerul ei sub stele despletit../ Legi fără nici o lege au
impus/ hotare noi şi vechi îndurerări,/ ţărânei lui Ştefan, ţării de sus,/
crucificându-i trupul în cărări../ Aşa cum codrii doar cu frunza scriu/ şi
cântă doar cu foşnetul de vânt,/ tot astfel tu, tărâm al Herţei, viu/ eşti
românesc în crez şi legământ../ E timpul de speranţe şi de vreri,/ ne mai
desparte doar un singur pas./ Lupta-vom pentru trupul tău de ieri,/ căci clipa
nu-i departe, ci îi azi../ Sărut aceste lacrimi care curg/ pe-al Herţei chinuit
şi sfânt obraz!/ Sărut şi Timpul-Demiurg/ ce ne va scoate din necaz.”
(Florica Dumitrescu-Lacrimile Herţei în Ţinutul Herţa, de prof. dr. docent Ion
Gherman. Ed. „Universu”, Bucureşti, 1991, p. 3)
Aşadar, în acelaşi entuziasm de sfântă
sărbătoare românească, sufletul întreg al Basarabiei s-a înălţat la Chişinău în
1918, la 27 Martie într-un singur glas:
În
numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară:
„Republica Democratică Moldovenească (Basarabia),
în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria,
ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în
puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că
noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru
totdeauna se uneşte cu mamă-sa România.” (Ion Constantin/ Ion Negrei, Pnatelimon Halippa-tribun
al Basarabiei. Ed. Biblioteca Bucureştilor, p. 133)
„Unirea Basarabiei, scria prof. G. Raşcu
într-o revistă a învăţătorilor din Judeţul Lăpuşna, a fost pentru sufletele româneşti ca un balsam pus pe o rană adâncă, ca
o rază de mângâiere venită în vremea celei mai cumplite deznădejdi. Basarabia
s-a unit cu ţara mamă atunci când n-avea nimic de câştigat, decât bucurie
sufletească; de aceea, pentru noi, aceia care trăim la graniţa Nistrului şi ne
hrănim din pământul ei binecuvântat, nu poate să existe o zi mai scumpă decât
ziua de 27 Martie.” (Pr. Sergiu C. Roşca, Basarabia-Pământul misiunii
noastre. Ed. Universitară, Bucureşti, 2006, p. 7)
BunaVestire este triumful Biruinţei ca
principiu călăuzitor al vieţii.
Prin Întruparea Mântuitorului, respectiv
prin naşterea Sa minunată din Fecioara Maria, omenirea are şansa renaşterii
spirituale, conferită printr-o altă ordine şi dimensiune religioasă, aceea a
creştinismului ortodox, încununat de diadema Frumosului, Binelui, Libertăţii şi
Adevărului.
Sub acest deziderat după 19 veacuri, Bunul
Dumnezeu aduce solia Bunei Vestiri a împlinirii Basarabiei sfinte.
Limba
sfântă a dulcelui Emin s-a întrupat cu Limba
Noastră a lui Mateevici în Luminătorul-
Ieromonahului Gurie Grosu, al Părintelui Partenie şi al venerabilului Ic.
Mitrofor Constantin Popovici- Farul cărturarilor moldoveni. De aceea când Limba
sfântă e înlocuită cu cea rusă în şcoală, Rugul ei viu a ars în altarul
Bisericii: „Pentru ca să fim drepţi,
grăieşte Părintele Ţepordei, principalul
naş al Unirii a fost Biserica basarabeană... Tot ceea ce s-a făcut pe terenul
naţional în Basarabia a fost făcut de fiii Bisericii. Şi când vine şi se face
Unirea, ea este făcută tot de seminarişti. Luaţi pe un Inculeţ, Pelivan,
Halippa, Madan, ieromonahul Gurie, etc., etc., toţi sunt fiii Bisericii.
Aproape toţi deputaţii Sfatului Ţării şi toţi miniştrii Basarabiei de după
Unire sunt elevi ai Seminarului. Deci toţi sunt elevi ai celui mai bătrân şi
mai mare naţionalist basarabean: ai
părintelui Iconom Mitrofor Constantin Popovici.” (Vasile
Ţepordei-Scrieri Alese. Ed. Flux, Chişinău, 2005, p. 92-94)
„Ţară cu pridvoare şi cu prune brune/ care
dorm în ochii puşi pe rugăciune,/ cine-a frânt în tine ascuţiş de sabie/ să te
plece altor steaguri, Basarabie?// Ruptu-te-au duşmanii, datu-te-au la câini,/
iezii din privire să ţi-i culci în mâini./ Pletele să-ţi fluturi noaptea pe sub
stele/ când îşi umple Nistrul ochii cu mărgele.// Ţară cu domniţe-tremur între
gene-/ albe ca lumina strânsă din poiene,/ unde-au fost arcaşii, unde-au fost
plăieşii,/ când le-au scos în târguri trupul, megieşii?// Frunză, frunzişoară
verde de sulfină,/ crucea se ridică, troiţase-nchină./ Plugul între brazde
răscoleşte sânge,/ vântul dacă bate, plopul nu mai plânge.// Ţară, ţăruleană
limpede ca Prutul,/ lasă-mă să-ţi mângâi rana cu sărutul...” (Andrei
Ciurunga-Cântec pentru Basarabia în Lacrimi
pentru Basarabia 1940-1995. Ed. Arvin Graphics 2002)
Meritele savantului, pedagogului,
patriotului şi revoluţionarului ardelean Onisifor Ghibu pentru înfăptuirea marii Uniri, privind cauza
Basarabiei au fost monumentale. Statuia zelului său naţionalist este sculptată
de mâna şi sufletul altui mare Român, mitropolitul Gurie Grosu: „
Ne-a adunat în jurul său, cum adună pasărea puii săi, sub aripile sale, a
îndemnat pe cei molateci, a sprijinit pe cei ce se clătinau, a
întărit pe cei slabi, a încurajat şi a insuflat îndrăzneală în cei timizi şi,
punându-i la lucru, i-a făcut pe toţi să simtă bucuria copilului, care începe a
umbla pe picioarele sale proprii, fără sprijinul tatei sau al mamei. A fost un
mentor iscusit, care ştia să nu-şi pună propriul amor în luptă şi să-l vadă
ştirbit în aprecieri şi drepturi, ci pentru marea idee a naţionalităţii, a
redeşteptării neamului, îşi ascundea ambiţia, meritele proprii, << eul
>> personal, ca să câştige pe mai mulţi pentru cauza înaltă şi măreaţă care
îi sta înainte.” (Onisifor Ghibu-Unitatea Românească şi Chestiunea
Basarabiei. Ed. „Fiat Lux”, Bucureşti, 1995, p. 98)
Toţi factorii responsabili s-au angajat în
lupta pentru susţinerea cauzei divine a Unirii: Biserica, oştirea ţării,
şcoala, intelectualitatea, elitele naţionaliste, binecuvântarea şi jertfa adusă
de Neam lui Dumnezeu. „Dorul
de Unire este nespus de mare, spunea scriitorul Andrei Strâmbeanu. Din această cauză au devenit drapel de luptă Eminescu şi Ştefan cel Mare.”
(Georgeta Adam/ Ion Adam-Bat clopotele pentru Basarabia. Ed. Eminescu, 1995, p.
174)
„Generaţia Unirii şi Reîntregirii din anii
amintiţi n-a mai fost urmată de o alta, ea a rămas o icoană a sufletului
românesc peste ani.” (Gheorghe Radu-Basarabia Pământ Românesc 200 de
ani de durere, umilinţă şi speranţă. Ed. Cetatea Doamnei Piatra Neamţ, 2012, p.
364)
Vara anului 1917, a abătut asupra României
Mici, cea mai puternică ofensivă germană şi austro-ungară, cere tindea spre
ocuparea Moldovei. Numai între August-Septembrie 1917, după retragerea trupelor
ruseşti, armata română, singură a ţinut piept celor 25 de bătălii în zona
Oituz-Mărăşeşti-Nămoloasa, respingând atacurile duşmanilor cu bravura ostaşilor
români: „Pe aici nu se trece!
Vitejiei armatei noastre s-au alăturat răzeşii cărturari
nemţeni de la poalele Ceahlăului, declanşând: „ asaltul final pentru Unirea
Basarabiei, învăţători nemţeni ca Leon Mrejeriu, Simion T. Kirileanu, Petru
Gheorgheasa etc., au plecat în Basarabia, unde împreună cu alţii s-au alăturat
pedagogului ardelean Onisifor Ghibu.” (Traian Cicoare-Marea Unire şi judeţul Neamţ, în
„Reformatorul”, Piatra Neamţ, din 20 Decembrie 1993)
Clubul Nobilimii Basarabene l-a întâmpinat
pe marele român şi distins militar, Ernest Broşteanu distins cu Ordinul Militar „Mihai Viteazu”, cel al „Legiunii
de Onoare”, cel al „Stavroforilor
Ortodocşi al Sfântului Mormânt, „Crucea
comemorativă a Războiului 1916-1918 cu baretele „Carpaţi şi Mărăşeşti”, cu un viu şi înflăcărat entuziasm:
-Domnule general,...în dorinţa de a ne exprima
profundul nostru sentiment de recunoştiinţă către vitezele trupe ale Diviziei a
XI-a, venite din depărtatele văi ale Olteniei, spre a pune ordine şi slava
neamul românesc din Basarabia...”Gheorghe Radu-Basarabia Pământ
Românesc. Ed. Cetatea Doamnei, 2008, p. 100)
„Cu adâncă emoţie, spunea Suveranul nostru Ferdinand acelui
moment divin, şi cu inima plină de
bucurie am primit ştirea despre importantul act ce s-a săvârşit la Chişinău.
Sentimentul naţional ce se deşteptase atât de puternic în timpurile din urmă în
inimile moldovenilor de dincolo de Prut a primit, prin votul înălţător al
Sfatului Ţării, o solemnă afirmare. un vis frumos s-a înfăptuit. Din suflet
mulţumesc Bunului Dumnezeu că mi-a dat, în zile de restrişte, ca o dulce
mângâiere, să văd după o sută de ani pe fraţii basarabeni revenind iarăşi la
Patria-Mumă.”(Mesajul Regelui Ferdinand către Sfatul Ţării din
Basarabia.-28 Martie 1918, în Ioan Scurtu-Regele Ferdinand. Ed. Garamond,
Bucureşti, p. 148)
Cât de diferit urma să fie acest mesaj de momentul
în care Stalin decora pentru ilustra colaborare la predarea intereselor vitale
ale României sovieticilor, pe cel care cu bună știință, se pare, fusese
acceptat drept nepot legitim !
Poetul Canalului, mucenicul Andrei
Ciurunga, avea să oprescă timpul în loc, stând la sfat cu Stefan cel Mare și
Sfânt, în numele nostru, al tuturor celor ce simțim focul dorului de frații
noștri de dincolo de Prut:
,, Când
am simţit pe-al ţării trup nepace/m-am răsucit la Putna în mormânt/şi-am
răsturnat cinci veacuri de pămînt/de pe pieptarul meu, să vin încoace.//Au mă
sminteşte ochiul ce se bate/sau nu-mi ajută mintea să dezleg?/Hotarul drept vi
l-am lăsat întreg/şi aflu-acum Moldova jumătate.//Vânduta-ţi oare hoardelor
de-afară,/
în târgul vremii, una
din moşii?/Eu nu cunosc pe lume avuţii/să-mi poată preţui un colţ de ţară.//
.........
Ci nu păstra în inimă
sminteală,/ că nu plăieşii şi-au ieşit din minţi/precupeţind Moldova pe
arginţi,/ cum le-ai adus la cuget bănuială.//Ei zac în lanţuri, lângă hăul mării,
/şi trag în juguri puse de călăi./Bicele însă nu le ţin ai tăi/şi mâna ce
izbeşte nu-i a ţării//.
....
Măria Ta. Înseninează-ţi
faţa,/puşcaşii n-au uitat să dea la semn,/ci doar aşteaptă chiot de îndemn/ să
rupă lanţul şi să ia sâneaţa.//Atunci vor arde ţestele duşmane/
cu vâlvătăi de sânge şi
de fum/ şi nu va fi zăgaz pe nici un drum/să ne oprească iureşul, Ştefane.//
Amin
!