SFÂNTUL  PAVEL – APOSTOL al NEAMURILOR

şi

UCENICUL său PETRE ŢUŢEA – APOSTOL al NEAMULUI.

                                                  

   „Pavel al lui Iisus Hristos, chemat de El Apostol, rânduit pentru vestirea Evangheliei  lui Dumnezeu, pe care a făgăduit-o mai înainte prin proorocii Săi, despre Fiul Său, care a fost rânduit Fiu al lui Dumnezeu întru putere, după Duhul sfinţeniei, prin învierea Lui din morţi, Iisus Hristos, Domnul nostru, prin care am primit har şi apostolie, ca să aduc în numele Său, la ascultarea credinţei, toate neamurile.”

             (Sf. Ap. PAVEL - Epistola către Romani, 1,1-5)

   „Poporul Român e una din minunile lui Dumnezeu în marşul Lui pe pământ.”

                 (Filosoful mărturisitor creştin-ortodox PETRE ŢUŢEA)

         

TAINA SUFERINŢEI ŞI A JERTFEI

   Suferinţa creştin-ortodoxă este consubstanţială cu omul creştin şi este una din marile virtuţi dumnezeieşti în care rodesc toate celelalte între care Jertfa divină.

   Un răspuns mulţumitor cu privire la suferinţă n-a venit din nici o parte a unui sistem moral, filosofic ori religios, fiindcă au confundat suferinţa de esenţă divino-creştină, cu durerea ca nevoinţă biologică, ca o necesitate psihologică (boală, patimă, depresie, închipuire, deprimare, amăgire, înşelare,etc.).  

   Suferinţa zămisleşte Jertfa în care se întrupează Trinitatea virtuţiilor: credinţa, nădejdea şi dragostea.

        În societatea atât de precară şi foarte turmentată de astăzi, Durerea şi-a extins deputăţia desculţă şi despletită a dramei hegemonico-democratice, prin pârghiile ei de putere:

   deismul, diabolismul, desperarea, depresia, dezgustul, decadenţa, declinul, descompunerea, demenţa, delirul, debilitatea, deficienţa, digresiunea, degenerarea, delapidarea, delicvenţa, demagogia, demolarea, demonstraţia, demoralizarea, denaturarea, denigrarea, denivelarea, descumpănirea, deportarea, despotismul, destrăbălarea, desuetudinea, dezmăţul, deşertăciunea, detractarea, detronarea, devalizarea, devastarea, devierea, dezaxarea, dezbinarea, dezastrul, despuierea, dezechilibrul, dezertarea, dezinteresul, dezmoştenirea, deznaţionalizarea, dezolarea, dezonorarea, dezorganizarea, dezrădăcinarea, dezunirea, dialectica, dictatura, dilema, discreditarea, discriminarea, disimularea, disjuncţia, dispariţia, dispreţul, diversiunea, divertismentul, divorţul, dizgraţia, dobânda, dobitocia, doctrina, dosarul, dosirea, dresura, drogul, duba, duduia, duhoarea, duplicitatea, durerea, duşmănia, etc.

  Suferinţa şi Jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos este izvorul celor şapte râuri ale durerii şi suferinţei creştinului:  vrăjmaşul, oamenii, firea personală căzută, suferinţa îngăduită de Dumnezeu ca putinţă a jertfei noastre, suferinţa acceptată de noi ca măsură a credinţei noastre, suferinţa din iubirea pentru semenul nostru, suferinţa Crucii sau jertfa ca împlinire şi dăruire întru dragostea de Dumnezeu şi de Neam.

   Suferinţa este un dar-virtute de la Dumnezeu, iar durerea este un împrumut de la cel vrăjmaş şi de la oameni.               

         Aceste cauze fundamentale ale suferinţei şi durerii, traversează istoria omenirii de la un capăt la altul. Primele două dureri sunt „oferite” ca „dar” celor chemaţi, celor cu un caracter integru, celor fermi, celor drepţi, celor statornici în credinţă.

        Cea de-a treia, durerea aparţine insului, individului, autonomului, proletarului, ghiftuitului, care se bălăcesc într-o mlaştină egoistă, cămătară a poftelor, pervertind conştiinţa.

         Celelalte patru cauze ale suferinţei deşi ating starea interioară a sufletului, nu fac altceva decât să-l purifice în lumina şi focul credinţei, nădejdii şi al dragostei, fiindcă suferinţa arde în răbdare, luminează în bucurie, cântă în rugă, învaţă pe cei răi, slăveşte în har, mulţumeşte în durere, dăruieşte oricui, biruieşte în Cruce şi se înalţă în Jertfă.

         Durerea poate avea consecinţe groaznice, dacă nu se intervine duhovniceşte prin sfintele taine: „Suferinţa şi durerea în viaţa noastră sunt necesare, pentru că sunt participare la Patima Sfântă a lui Hristos.” (Mitropolit Hierotheos Vlachos- Psihoterapia Ortodoxă, vol II. Sofia. Bucureşti, 2001, p. 145)    

        Marele nostru Apostol, Sfântul Pavel este dumnezeiesc în acest sens: „Mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc în trupul meu lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru Trupul Lui, adică Biserica.” (Coloseni 1, 24)  

        După Sfântul Teofilact al Bulgariei, cuvintele Apostolului nostru Pavel, au următoarea semnificaţie: „în chip inegalabil şi Hristos era „dator” să sufere, dar a şi murit, şi nu a ajuns să împlinească toată datoria Lui de patimi; eu Pavel această datorie a lui Hristos o împlinesc şi sufăr patimile acelea, pe care Hristos era dator să le sufere prin Cuvântul vostru şi pentru întreaga Biserică a creştinilor.”(ibid, p.145)

           Fiecare suferinţă naşte o nouă existenţă spirituală în credinţa noastră ortodoxă, înmulţind-o.

           Sunt cunoscute milioane de exemple ale suferinţei, de ipostaze martirice, muceniceşti, mărturisitoare întru Hristos, dar parcă cel mai grăitor este tot al Apostolului nostru Andrei, care îşi vede bucuria şi tămăduirea în suferinţă înainte de răstignirea sa: „Bucură-te Cruce Sfinţită cu trupul lui Hristos… Eu cu îndrăzneală şi cu bucurie vin către tine. Deci, Tu cu veselie primeşte-mă pe mine, că sunt ucenic al Aceluia, Care a fost răstignit pe tine. Primeşte-mă, că totdeauna te-am dorit şi am poftit a te îmbrăţişa. O, prea bună Cruce, care ţi-ai câştigat frumuseţea şi bunăcuvinţă din mădularele Domnului nostru”. ( J.P. Migne, Patrologiae cursus completes, 161 vol. Paris, 1857-1866).

            Suferinţa izvorăşte din Credinţă, Nădejde şi Dragoste, pentru a birui, cum spune Iisus Hristos: „în lume necazuri veţi avea: dar, îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”(Ioan 16, 33).

           Suferinţa creştină este direct proporţională cu plinirea şi primirea mângâierii: „Binecuvântat este Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea. Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem să mângâiem şi noi pe cei care se află în tot necazul, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, fiindcă precum prisosesc şi patimile lui Hristos în noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră.”(2 Corinteni 1, 3-5)

         Durerea se trăieşte întru sine, pentru sine şi de aici tot chinul şi necazul: boli, decepţii, depresii, amăgiri, înşelări, invidii, clevetiri, pervertiri morale, descompuneri spirituale, etc.

      Suferinţa trăită în duh, întru Dumnezeu, întru Neam şi întru aproapele aduce vindecare, izbăvire, împlinire, eroism, transfigurare, iluminare, înţelepciune, înălţare, mucenicie, martiriu, sfinţenie, trăire duhovnicească, îndumnezeire.

      Creştinismul ortodox nu acceptă lauda pentru om, dar virtuţiile sale se mărturisesc prin fapte lui. Singura lauda sfântă este cea întru suferinţă: „Ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, iar răbdarea încercare, iar încercarea nădejde, iar nădejdea nu ruşinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă.” (Romani 5, 3-5)

  Toată durerea şi chinul se îndreaptă prin pocăinţă, prin asceză, prin mistică spre biruinţa Crucii.

   Răul, suferinţa, durerea sunt îngăduite de Dumnezeu ca îndreptare: în bine, în alinare, în credinţă, în nădejde, în dreptate, în adevăr, în libertate, în dăruire, în duhovnicie.

       Suferinţa  suferă pentru Dumnezeu, pentru Neam, pentru semeni şi abia pe urmă pentru sine, pe când durerea este doar autonomă.

       Suferinţa înnobilează, purifică, biruieşte, înviază, înalţă, îndumnezeieşte, înfrumuseţează, iubeşte, mântuieşte.

   Durerea coboară, striveşte degradează, îndobitoceşte,  înrobeşte, profanează, sluţeşte, schimonoseşte, urăşte.  Absenţa pocăinţei creştine grăbeşte spre apariţia depresiei, decepţiei, groazei, sinuciderii.

     Suferinţa este râvna neobosită care dezmoşteneşte din omul prigonit tristeţea durerii şi bucuria persecutorului..

      Suferinţa e viaţa spiritului în transcendent, iar durerea e moartea voită a trupului şi a sinelui în deşertul acceptat ca deşertăciune.

      Suferinţa nu te lasă singur. Toiagul ei este Neamul, mângâierea ei este Maica Domnului, nădejdea ei sunt Sfinţii, lumina ei sunt Îngerii, iubirea ei este Dumnezeu.

     Durerea te aruncă în abisul singurătăţii, în prăpastia haosului, în mlaştina deznădejdii, în labirintul desperării, în nimicnicie.

      Suferinţa thracului Iov crede, mângâie, nădăjduieşte Învierii: „Eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că El în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere, această piele a mea ce se destramă. Şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El, Îl voi vedea şi ochii mei Îl vor privi, nu ai altuia. Şi de dorul acesta măruntaiele mele tânjesc în mine.” (Iov 19, 25-27)

   Prin conştiinţa creştină avem deplină libertate să alegem între   răul durerii sau binele suferinţei:

   „Prin suferinţă omul ajunge să se purifice, să se desăvârşească, să-şi înalţe sufletul, să se sfinţească şi să se creştineze.” (Părintele Arsenie Boca-Rostul Încercărilor. Credinţa Strămoşească. 2004, p. 37).

     Omenirea – Capodopera Creaţiei divine, este cel mai sublim Poem al Cunoaşterii dumnezeieşti, unde ar trebui să sălăşluiască permanent: Dumnezeu, Binele, Credinţa, Adevărul, Nădejdea, Frumosul, Dreptatea, Muzica, Cuvântul, Poezia, Filosofia, Munca, Splendoarea, Suferinţa, Sacrul, Sublimul, Jertfa, Dragostea, Fericirea şi Omul. 

    Logica firii umane preferă însă direct fericirea, fără nici o asumare, fără nici o responsabilitate, degeaba.

   Ortodoxia creştină, impune o altă logică (logica divină): suferinţa ca împlinire a jertfei, a sublimării, a iubirii.

  Aşa cum Dumnezeu suferă din iubire pentru omul creat după chipul Său, la rândul său omul trebuie să sufere ca devenire întru asemănare cu Creatorul şi Ziditorul său.

   Pentru atei, Crucea este nebunie, delir, groază, după cum spune Pavel, pentru creştinii ortodocşi, Crucea este nebunie sfântă, care   a ridicat înţelegerea umană la dumnezeirea cea mai presus de raţiune, a înălţat Suferinţa şi Jertfa divină la Dragostea cea vie.  

      Sensul Suferinţei creştin-ortodoxe este sfânt şi treimic: Adevăr, Libertate, Iubire.

       Suferinţa în Hristos este înţeleasă ca o pedagogie dumnezeiască, prin care Proniatorul  ne cere continuu comuniunea cu El, desăvârşindu-ne.

        Suferinţa înţeleasă şi acceptată cu bucurie, este cea mai mare bunăstare spirituală a unui Neam. Este de fapt măsura credinţei şi preaplinul dragostei noastre.

    Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos este Suferinţa şi Jertfa, Sfântă, Măsura şi Măreţia tuturor lucrurilor Sale.

   Suferinţa şi Jertfa creştinului trebuie să fie măsura şi măreţia întregii ortodoxii, mărturisite.

        În acest  meridian al comuniunii suferinţele şi jertfele Străbunilor noştri din toate timpurile au constituit sensul Învierii noastre.      

      Suferinţa împlinită în jertfa sfântă are un timp al ei istoric, mesianic şi transcendent.  

       Martiriul e mărturisirea de dimineaţă al nădejdii permanente, odrăslit în pământul soarelui-suferinţei, Dacia, ca-ntr-o bulboană serafică de cer a dreptei credinţei, din care picură neîncetat luceferii Jertfei, odrăslind Crucea Iubirii Dacoromâne.

   „O voi eroi şi martiri, spune eroul, mărturisitorul şi poetul Petru Baciu, mucenici ai luptei pentru Hristos, care aţi urcat vitejeşte Drumul Golgotei, biruind moartea pământească între zidurile de sânge ale temniţelor, sau pe crestele de foc ale munţilor, călăuziţi de lumina biruitoare a Sfintei Cruci aţi trăit zguduitoarea dramă a sfintei chemări, răspunzând prezent la supremul apel al Mântuitorului Iisus Hristos, întru apărarea sfintei Sale aşezări.

   Din carnea voastră răstignită pe lemnul Crucii, sau străpunsă de pumnalul trădării şi mişeliei, vor creşte glorii mari de noi mucenici care vor sta scut în faţa potrivnicului-biruinţă, ascunsă când zidul de ură şi mişelie se va prăbuşi.” (Petru C. Baciu, Răstigniri ascunse – mărturii ascunse, vol. I, Ed. Fundaţiei Culturale „Buna Vestire”, Bucureşti, 2004, p.504)

   Sfântul Apostol Pavel este arhetipul inteligenţei umane, care a covârşit prin harul Duhului Sfânt dimensiunea cosmică a cunoaşterii filosofico-teologic-ortodoxe.

   Înzestrat de Bunul Dumnezeu cu toate darurile suprafireşti, a trecut cu uşurinţă de pe Olimpul înţelepciunii filosofice, pe Everestul teologic al Evangheliei, spre Culmile Filocalice ale Duhului Sfânt, unde sălăşluieşte doar dumnezeirea.

   Sfântul Apostol Pavel, Vlăstar nobil al Rădăcinii primordiale a Protodacilor, din Tarsul Ciliciei, a apărut în istorie cu  un nou mod de a o gândi, de a-i deschide căile cunoaşterii prin revelaţia divină, de a restaura istoria prin relaţia Patriarhală a Tatălui ceresc cu Creaţia Sa, prin harul comuniunii dintre Atotcreatorul şi Regele creaţiei, Omul.

   Stăpân pe filosofia cunoaşterii, ca discipol al marelui retor Gamaliei, fratele ilustrului filosof Seneca, tot din stirpea regală a filosofilor Traci şi-a însuşit şi desăvârşit teologia ortodoxă a lui Iisus Hristos, Căruia I-a devenit prin chemarea specială şi alegerea divină  a Duhului Sfânt, cel mai mare Ucenic şi Apostol al tuturor neamurilor, care L-au urmat pe Mântuitorul lumii.

   Punând Filosofia umană în lumina dumnezeiască a Teologiei ortodoxe, Pavel a înţeles consecinţele pe care le-a pus filosofia în procesul gândirii şi în mod expres al culturii antice, îndreptând-o şi corectându-i metodele, căile şi formele, spre Filosofia Duhului, spre Revelaţia lui Dumnezeu, spre simplificarea şi profunzimea evanghelică, spre teologia lui Hristos prin Primatul absolut al Cuvântului, care a devenit realitatea Adevărului însuşi.

   Marele Apostol Pavel a orientat şi convertit spiritul filosofic uman nu spre prerenaştere vremelnică, ci spre duhul teologic hristic, spre îndumnezeirea veşnică.

   Sfântul Apostol Pavel a urcat limitele raţiunii umane de la căutare, de la cunoaştere, la conştiinţa harică spre senzaţia Adevărului absolut, încununând înţelepciunea lumească cu lumina taborică a Logosului, întru Adevăr, Libertate şi Iubire dumnezeiască.

   Privit doar prin prisma filosofică, fie ea chiar zamolxiană, gânditorul, omul de geniu îşi reduce dimensiunile cunoaşterii, chiar inspirat fiind, fiindcă gena lui religioasă nu-şi recapătă lumina harului şi nu creşte spre comuniunea cu Hristos, decât prin Duhul Sfânt.

   „Filosoful, artistul ori savantul, spune Marele Petre Ţuţea, nu au har. Sunt inspiraţi. Sacerdotul creştin are har... Intelectul, este dat omului nu ca să cunoască Adevărul, ci ca să-L primească.” (Între Dumnezeu şi Neamul meu. Ed. Arta Grafică, Bucureşti, 1992, p. 41,60)

   Apostolul Pavel, prin fiecare gând angajat, prin fiecare cuvânt rostit, prin fiecare faptă a creaţiei sale, prin fiecare rugă, prin fiecare jertfă, prigoană şi persecuţie, fie asupra sa, fie asupra creştinilor a provocat cunoaşterea absolută a lui Dumnezeu, respectiv a Evangheliei, care este încununarea dintre Suferinţa sfântă şi Dragostea dumnezeiască, chemându-i astfel pe toţi la mântuirea întru Hristos.

   „Dator sunt şi elinilor şi barbarilor şi învăţaţilor şi neînvăţaţilor...şi vouă celor din Roma, căci nu mă ruşinez de Evanghelia lui Hristos, pentru că este puterea lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui ce crede, iudeului întâi şi elinului. Căci dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în ea din credinţă spre credinţă, precum este scris: <>.”  (Epistola către Romani 1, 14-17)

   Finalitatea textului apostolic se referă la: dreptul prin credinţa mărturisitoare a ortodoxiei, nu la <>, conferit de rabinismul iudaic, unor aleşi ai lor.

   Cele tainice ale lui Dumnezeu, creaţia Sa, se descoperă prin făpturi, prin menirea lor, prin conştiinţa-chip a Omului, de la Facerea lumii, aşa încât filosofii, poeţii, artiştii, sacerdoţii, cărturarii, dar nici oamenii de rând nu au dreptul la clemenţă privind necunoaşterea lor nici întru cele de Sus, nici întru cele de Jos: „Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat.

   Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni.” (ibid. 1, 21-22)

   Ortodoxia Adevărului lui Dumnezeu se descoperă din cer peste pământ şi cunoaşterii şi necunoaşterii şi dreptăţii şi nedreptăţii şi legii şi moralei şi: „peste toată fărădelegea şi peste toată nedreptatea oamenilor care ţin nedreptatea drept adevăr.,,   

   Sinergia dintre Filosofia raţiunii şi Teologia ortodoxă a Cuvântului se împlineşte plenar şi absolut în Omul-cult, în Omul profet-mesianic, în Omul apostol-evanghelic al Filosofiei  Duhului Sfânt, care este împlinirea şi desăvârşirea a toate întru finalitate.

   Omul cult, Geniul, Profetul, Apostolul, Mărturisitorul, Martirul, Misticul, Ascetul, nu concep ideea decât ca o întrupare, o împlinire, o jertfă, o înviere şi o finalitate înălţătoare ca desăvârşire întru  Cuvânt.

   În gândirea lor ipoteza devine o teză afirmată a spiritului, o dogmă revelată a Adevărului, ce netezeşte Calea Libertăţii spre care se îndreaptă Iubirea cea atotstăpânitoare.

   Antinomia în lumina Adevărului revelat nu este o contradicţie, ci o împlinire, o coexistenţă, o comuniune de har, credinţă şi adevăr.

   Fără cuminecare harică, fără acest raport de comuniune hristică, actul creator devine o pseudocunoaştere, chiar dacă este înveşmântat în podoaba erudiţiei sau înmiresmat în elocinţă, cum inspirat grăieşte alt mare filosof şi profet al gândirii creştin-ortodoxe Ernest Bernea: „Filosoful, omul de ştiinţă, creatorul în general, fie el poet, pictor, muzician sau chiar profet, nu pot ignora acest raport fără a cădea în eroare şi a se manifesta descumpănit.” (Ernest Bernea, Trilogie Filosofică, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 15)

   Dacă apropierea de lumea simplă şi complexă a lucrurilor şi a fenomenelor este un urcuş fundamental-dialogal al omului, atunci comuniunea cu Creatorul tuturor este Înălţarea spirituală propriu-zisă.

   „Dialogul omului cu lucrurile, remarcă acelaşi mare filosof Ernest Bernea, aşa cum există ele în realitatea concretă, deschide calea ascensională a creaţiei, spiritul activ putând prelucra datele prinse în obârşia lor către o sinteză nouă, aceea care ne pune în stăpânirea adevărului.” (Op. cit. p. 20)

   Fenomenul cunoaşterii atestă prezenţa unui lucru real care există, atât în cunoaştere cât şi în necunoaştere. Chiar dacă el, fenomenul cunoaşterii în sine nu poate fi cuprins şi exprimat raţional, el se afirmă şi se confirmă teologic deasupra sinelui.

   Realul este o prezenţă activă, obligatorie, ca un dat ontologic al trăirii, care nu implică doar existenţa noastră ci şi finalitatea creativă.

   Adevărul revelat Apostolului Pavel, nu se lasă încercuit metodelor, preceptelor şi sistemelor filosofice ale timpului raţiunii umane, ci se circumscrie teologiei lui Hristos, infinitului Înţelepciunii divine, celor care dispun de forţa supranaturală şi sublimă a Jertfei.

   În actul cunoaşterii Sfântul Pavel trece de la realitatea subiectivă nedefinită, neasumată, participativă imperfecţiunii, stricăciunii, la adevărul revelat obiectiv, împlinit, asumat, absolut.

   Adresându-se romanilor care au înlocuit Slava Atotcreatorului Dumnezeu cu cea a omului voit-păcătos, asemănător târâtoarelor, întrezărind doctrina suveranităţii papismului,  Sfântul Apostol Pavel îi avertizează fără menajamente, dându-le jos masca fariseico :

   „Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pismă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori, grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi părinţilor, neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă.” (Romani 1, 29-31)

   Nu în lege trebuie să existe omul, ci să se desăvârşească în har, nu să trăiască în frică, ci să sălăşluiască în iubire, în comuniune cu Duhul.

      Dreptatea nu constă în lege, ci în credinţa şi dragostea de Dumnezeu.

   Deasupra legii este întotdeauna Dreptatea, iar deasupra Dreptăţii, permanent Adevărul şi deasupra tuturor, atotveşnicia lui Dumnezeu prin Iubire.

   Prigoana, persecuţia, tortura, arestarea, martiriul Apostolului  Pavel.

  

   Luând poruncă de la Domnul pentru propăvăduirea Evangheliei şi primirea neamurilor (precum şi a iudeilor dintre ele), în Biserica Ortodoxă a lui Hristos, după multă trudă, osteneală şi călătorii misionare încununate cu succes, ajungând la Ierusalim, cele două tabere ale iudeilor, fariseii şi saducheii auzind nerespectarea Legii şi rânduielii lui Moise îl arestează în templu, convocând sinedriul spre cercetarea lui. Pavel s-a apărat în adevăr, arătând trecerea sa miraculoasă de la apărător al Legii şi prigonitor al lui Hristos la misiunea de Ucenic apologet al Domnului.

   „Arhiereul Anania a poruncit celor ce şedeau lângă el să-l bată peste gură.” (Fapte 23,2)

   Apărarea lui Pavel a stârnit zâzanie între cele două tabere de iudei, care peste 40 dintre ei s-au legat prin blestem că-l vor ucide pe Apostol.  Ei, orbii sufleteşte nu ştiau că Mântuitorul Hristos avea un plan dumnezeiesc cu Ucenicul Său preaiubit, căruia arătându-i-se noaptea i-a grăit:

   „Îndrăzneşte, Pavele! Căci precum ai mărturisit cele despre Mine la Ierusalim, aşa trebuie să mărturiseşti şi la Roma.” (Fapte 23, 11)

   Dincolo de expresie Mântuitorul prevesteşte marile prigoane care vor veni peste Biserica Sa, atât din partea iudeilor prin instituţia totalitară rabinică, cât şi din partea romanilor prin instituţia absolutismului papal.   

   Pârâşii lui Pavel aduceau împotriva lui: multe şi grele învinuiri, pe care nu puteau să le dovedească. (Fapte 25, 7)

    Salvarea lui Pavel de atentatul iudaic pregătit i-a fost cetăţenia romană care la pus sub jurisdicţia judecăţii cezarului.

   Aşadar, călătoria spre Italia a făcut-o Marele Pavel în lanţuri, îndreptându-se spre „ospitalitaea” nebunului Nero, dar şi spre martiriul sfânt întru Hristos, Temelia Bisericii Ortodoxe.

   Legea poate deseori mutila, strivi, ucide, dar harul continuu zideşte.

   Legea subjugă, surpă, închide, înrobeşte, Adevărul însă eliberează, descătuşează, se jertfeşte, înnobilează, îndumnezeieşte, iubeşte.

   Omul nu trebuie să se învârtoşeze în inima sa printr-o aspiraţie fariseică, talmudică, ci trebuie să se inspire hristic, evanghelic.

   La Judecata de Apoi, pe care Tatăl-Creatorul a cedat-o Fiului Său Iisus Hristos, oamenii toţi laolaltă: şi păgâni şi atei şi creştini nu vor fi judecaţi după legea fiecărei naţii, nici după răul pe care l-au făcut semenilor şi lui Dumnezeu de-a lungul istoriei, ci după neîmplinirea binelui, adevărului, dragostei, jertfei, suferinţei întru Dumnezeu, întru aproapele şi întru sine, legea scrisă în inima lor ca o conştiinţă pură, îndumnezeită apoi  prin  Evanghelia Dragostei Divine. 

   Căci, zice Apostolul Pavel: „Ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi apără, în ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor.

   Dar dacă tu te numeşti iudeu şi te reazimi pe lege şi te lauzi cu Dumnezeu şi cunoşti voia Lui şi ştii să încuviinţezi cele bune, fiind învăţat din lege şi eşti încredinţat că tu eşti călăuză orbilor, lumină celor ce sunt în întuneric, povăţuitor celor fără de minte, învăţător celor nevârstnici, având în lege dreptarul cunoştinţei şi al adevărului, deci tu, cel care înveţi pe altul, pe tine însuţi nu te înveţi?

   Tu, cel care propăvăduieşti: Să nu furi – şi tu furi?

   Tu, cel care zici: Să nu săvârşeşti adulter, săvârşeşti adulter?

   Tu, care urăşti idolii, furi cele sfinte?

   Tu, care te lauzi cu legea, Îl necinsteşti pe Dumnezeu, prin călcarea legii?

   <>, precum este scris.

   Căci tăierea împrejur foloseşte, dacă păzeşti legea; dacă însă eşti călcător de lege, tăierea ta împrejur s-a făcut netăiere împrejur.” (Romani 2, 15-25)

   În actul cunoaşterii depline, gândirea Sfântului Pavel nu este o formă fixă, nu este un postulat definitoriu, ci este un act creativ, apostolic asumat finalităţii existenţiale a omului creştin ortodox.

   Taina cunoaşterii divine poate fi în funcţie de abordare; ca necesitate sau ca sens spiritual creştin: fie un luminiş al ne-ordinii materiale, ori o potecuţă ateo-nihilistă sau o Cale mistic-religioasă, filosofico-teologică, filocalico-ortodoxă, care premerge cultului şi culturii Duhului, nu culturii şi civilizaţiei terestre.

   Cultura şi civilizaţia terestră, filosofico-ştiinţifică, dependentă gândirii autonome, nu este axiologică, adică verticală şi orizontală, ca profunzime spirituală şi înălţare harică, ci este o linie orizontală, nerectilinie, neuniformă, un fel de minus continuu şi din când în când, cu cât ? şi întreruperi...

   Un astfel de progres nu poate nici atinge cunoaşterea şi nici să o exprime, dat fiind o anumită orientare a gândirii şi o mentalitate a concepţiei, care sărăceşte spiritul şi deformează realitatea.

   Realitatea este o existenţă fiinţială, doar Adevărul este veşnic suveran. El este o evidenţă a Persoanei, a Esenţei dumnezeeşti însăşi.

   Adevărul nu poate fi asumat sau solicitat de un joc al minţii, oricât ar fi ea de odihnită şi de doctorală, ci doar de Libertatea Duhului şi Dragostea Trinităţii divine absolute.

   Dacă realitatea este obiectul cunoaşterii, cu siguranţă Adevărul este Obiectul supracunoaşterii, al revelaţiei Iubirii.

   Tocmai de aceea Sfântul Pavel – Ucenicul lui Hristos a devenit marele Apostol al Iubirii tuturor Neamurilor, cu semnificaţia divină că în dragoste trebuie să dăruieşti totul, dar să şi corectezi permanent:

   „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.

   Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.

   Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.

   Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu  pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.

   Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.

   Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.

   Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.

   Dragostea nu cade niciodată.

   Cât despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi; pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.

   Dar când va veni ceea ce este desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa...

   Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este Dragostea.”(1 Corinteni 13, 1-10, 13)

Petre Ţuţea, jertfa asumată

   Petre Ţuţea este prin însăşi conştiinţa, cultura, spiritul, suferinţa, credinţa, pătimirea, jertfa şi mărturisirea sa, o Catedrală a înţelepciunii, o cetate a culturii, o erudiţie epocală.

    Toată existenţa şi misiunea marelui filosof creştin Petre Ţuţea au fost ca o reînnoire sub revelaţie divină, de o înaltă dimensiune dumnezeiească.

   „Revoluţie, în sensul de renaştere spune Filosoful, nu există! Dacă e o <> a omului, aceasta s-a întâmplat o singură dată în timp, la apariţie lui Hristos. Atunci s-a suprapus teandric omul divinizat şi divinitatea devenită om şi a fost anulată istoria care era întemeiată pe conversaţia dintre Eva şi dracul. Aşa începe istoria. De atunci încoace, omul aproximează sau se mişcă într-un fel comod, util sau gratuit şi eronat.”( Între Dumnezeu şi Neamul meu, Ed. Arta Grafică, Bucureşti, 1992,  p.20)

   Petre Ţuţea şi-a asumat cultura ca pe o expresie a revelaţiei naturale, păstrându-şi cu înaltă demnitate chipul pe care i l-a daruit Hristos.

   Prin fiinţa sa s-a asumat umanului, iar prin persoana sa şi-a pus în mişcare raţiunea, cea mai înaltă putere sufletească cumpănită sub pronia harului divin pe care şi-a pus temelie dumnezeiască.

   Petre Ţuţea înţelege că cea mai mare demnitate a omului este aceea de a fi permanent în comuniune cu Dumnezeu sub raportul discipolului de creator-continuator al Creaţiei, asumându-şi astfel, prin credinţă, dragoste şi jertfă rostul, menirea şi sensul spre mântuire.

    În Închisoarea de la Aiud pe care cei mai elevaţi naţionalişti dacoromâni şi mai mistici creştini ortodocşi au transformat-o în cea mai înaltă Academie Teologică din lumea ortodoxă, neegalatul Apostol al Neamului Petre Ţuţea a ţinut o conferinţă despre Platon şi despre Hristos.

   „Am spus că Platon e un personaj mărunţel şi cuviincios faţă de măreţia lui Hristos. Pe Platon poţi să-l scuturi şi să constaţi că arhetipurile lui sunt filosofice, dar dacă muţi arhetipurile în religia lui Hristos, devin modurile în care vede el divinitatea... Creştinismul a apărut în istorie şi a penetrat timpul şi spaţiul istoric cu veşnicia...  Omul se mişcă asimptotic de la ideal spre perfecţiune; şi această perfecţiune apare în Predica de pe Munte unde Hristos zice: <>” Conferinţa din Aula Penitenciarului a încheiat-o sublim în stilul caracteristic al originalităţii:

   „ Fraţilor, dacă vom muri toţi aici ( era tânăr în haine vărgate şi în lanţuri), nu noi facem cinste Poporului Român că murim pentru el; ci faptul că ne-a făcut onoarea să murim pentru el.” (op. cit. p. 21-22)

   Rostul său a fost să cearnă cultura prin sita religioasă a cultului creştin ortodox, spre a-i reda spiritului libertatea transcendentă de har.

   „Pentru mine libertatea transcendentă, mărturiseşte Filosoful, aparţine invizibilului Sfântului Apostol Pavel. În Scrisoarea a doua  (Epistola) către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel spune următorul lucru: <>...Aici Pavel se întâlneşte cu entropia fizicii moderne, Căci entropia duce la sfârşitul universului, la Judecata de Apoi.  Acest invizibil al Sfântului Apostol Pavel este însuşi Adevărul... M-a întrebat odată Nae Ionescu ce cred despre Pavel. Âsta nu-i om, domnule, este toată Mediterana” (op. cit. p. 24, 47)

   Menirea sa ca filosof creştin naţionalist a fost să împletească cele două fenomene spirituale cultura şi cultul în apoteoza Libertăţii, a universalităţii, sub aura hristică a Cuvântului revelat.

   „Eu nu sunt antisemit că am crescut în spiritul Bibliei.

   Nu se poate un creştin să fie antisemit. Eu sunt hristocentric în cultura Europei că, dacă scot Biblia din Europa, laureaţii premiului Nobel devin vrăbii pe crăci... Libertatea nu poate fi gândită decât dogmatic potrivit cu doctrina creştină care este religia libertăţii.” (ibid. p. 32-33)

   Sensul său existenţial i-a fost cu mult mai profund: de o adâncime mistic-duhovnicească în spirit şi de o înălţare ortodoxă în suferinţă şi jertfă prin care şi-a transfigurat fiinţa asemeni marilor martiri.

   Unul din sensurile sale profunde a fost acela al comunicării erudite, al comuniunii sfinte, al moşirii cuvântului nobil, al înnoirii lui permanente, aristocrate în expresie cultică, majestuoasă, de a împlini ca pe o cuminecare naţionalismul dacoromân şi ortodoxia sfântă în acelaşi Potir al mântuirii Neamului nostru jertfitor întru Iisus Hristos – Domnul nostru.

   Fiind deopotrivă dacoromân şi creştin ortodox, Petra Ţuţea şi-a asumat o parte din sublimul trinitar al împlinirii divine.

   „Fără Dumnezeu, fără credinţă omul devine un animal raţional care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri.” (ibid. p. 64)

   Petre Ţuţea a dăltuit ca un mare Profet muzica cuvintelor, naşterea lor din darul Duhului, din lumina Cuvântului cu strălucire şi umor.

   Urmând taina luminii Logosului a născut din fiecare cuvânt har şi din fiecare expresie înţelepciune.

   Mircea Eliade, spune în jurnalul său că: „Domnul Petre Ţuţea este inteligenţa cea mai vie pe care a cunoscut-o în toată viaţa lui..., iar Ştefan Augustin Doinaş îl consideră ultimul socratic.” (Între Dumnezeu şi Neamul meu, op. cit. p.18)

   Fiecare cuvânt al lui Petre Ţuţea a trăit ca o lumină din lumină, din rodire în suprarodire, din precuvinte în cuvinte alese, din prevestire în suferinţă, din suferinţă în bunăvestire, din bunăvestire în mărturisire, din mărturisire în jertfă, din jertfă în iubire spre îndumnezeire.

   Cuvântul care zideşte şi îndumnezeieşte creştinul este manifestarea ordinii religioase în conştiinţa dacoromânului, ca un îndreptar asupra destinului său, deasupra căruia stă dogma ortodoxă a lui Dumnezeu.

   „Cum am scăpat după cei 13 ani de puşcărie, din ce am scăpat, nu se poate să fie vorba de destin. Eu n-am destin. M-a protejat Dumnezeu. Destinul nu operează la mine. Întâmplările au alergat peste mine, dar n-au reuşit să mă nimicească. Asta m-a dus cu gândul la Dumnezeu care e situat deasupra întâmplărilor vieţii mele. Şi El m-a condus... Dogma e o formă purtătoare de mister. Misterul este singura formă eliberatoare de neliniştile mărginimii personale, din înlănţuirea cosmică şi comunitară şi din cele produse de perspectiva infinitului şi a morţii.”(op. cit. p. 65)

   Purtător al Tradiţiei multimilenare, şi-a aşezat expresia cultică într-o apoteoză de taină, într-o atitudine apologetică faţă de Dumnezeu şi de Neam prin cultură şi spiritualitate.

   Dincolo de trăirea religioasă, dincolo de păstrarea eternă a valorilor testamnetare ale Naţiunii noastre dacoromâne, Filosoful creştin Petre Ţuţea s-a angajat cu toată fiinţa şi persoana sa cultă în actualitatea apostolică a Cuvântului întrupat, spre măreţia poporului dacoromân în mersul lui spre mântuire:

   „În principiu, am certitudinea invincibilităţii poporului român. E atât de viguros neamul ăsta al nostru, că nu mă îndoiesc că virtuţiile lui îl scot din impas. Asta e certitudinea mea. Istoria lui îmi dă argumente în sprijinul credinţei mele că poporul român nu poate fi înfrânt. (Revista Rost-manifest românesc. 2002, p. 4)

   Marele nostru filosof, fie la catedră, fie în celulă prigonit, torturat şi persecutat de călăi şi-a pus sufletul în candela Icoanei şi toate cuvintele şi le-a pus în dreapta aşezare a rosturilor.

   „Mă mişc între Dumnezeu şi neamul din care fac parte. În afară de aceşti termeni, nu văd nimic semnificativ între cer şi pământ... Anchetatorii simţeau că Petre Ţuţea este duşmanul absolut, duşmanul în ipostază chintesenţială: el întruchipa într-un dozaj unic credinţa în Dumnezeu, firescul ideilor, hazul enorm al formulării, pe scurt tot ce era mai greu de clintit din sufletul naţional.” (Petre Ţuţea între Dumnezeu şi Neamul meu, Ed. Arta Grafică, Bucureşti, 1992, p. 15)

   Pavel-Apostol al Neamurilor şi Petre Ţuţea Apostolul nostru

                                  Asemănări şi deosebiri

   -amândoi provin din stirpea precreştină protodacă;

   -amândoi sunt creştini ortodocşi, trăitori, purtători ai Crucii;

   -amândoi au fost înzestraţi cu inteligenţă sclipitoare de geniu;

   -amândoi au fost binecuvântaţi cu har şi harisme speciale;

   -amândoi au fost chemaţi şi aleşi pentru misiune şi vocaţie întru Hristos;

   -amândoi au propăvăduit Cuvântul lui Dumnezeu şi Evanghelia Sa;

   -amândoi au fost prigoniţi, arestaţi, în lanţuri, persecutaţi, torturaţi;

   -amândoi s-au bucurat de Suferinţa Crucii şi Jertfa întru Hristos;

   -amândoi au iubit Adevărul mai presus de viaţa lor;

   -amândoi s-au dăruit cu toată dragosta Iubirii lui Hristos;

   -amândoi au fost chinuiţi de iudei şi farisei deşi au iubit toate neamurile;

   -amândoi au înţelepţit pământul cu erudiţia lor enciclopedică;

   - amândoi au adus odrăslire Logosului în lumea ortodoxă, mărturisindu-L;

   -amândoi sunt odrăslire a Crucii lui Hristos în lume;

   -amândoi sunt ecouri de fior, de dor, de eroi şi martiri ai biruinţei;

   -amândoi au trăit misticul în Suferinţa şi Jertfa aleasă;

   -amândoi au ales Calea martirică-mesianică a Învierii;

   -unul este dumnezeiescul Pavel, celălalt este divinul Petre Ţuţea!

    Bucurie, slavă şi dragoste lor!

   Din ciclul: Filocalia Suferinţei şi a Jertfei.

   Dacoromânia, Brusturi-Neamţ.

   Ajunul Sf. Apostoli Pavel şi Petru.