CINE SUNT
HUNII-UNGRO-MAGHIARII ?!?
„Continuitatea românilor
în vatra lor strămoşească – Dacia -
nu a
fost contestată până la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
(Franz Joseph Sulzer-Geschichte des
transalpinischen Daciens)
Sensul
unei rase, naţii ori seminţii în istorie nu constă în cuceririle şi acaparările
samavolnice teritoriale, provinciale, în migraţiile barbare distrugătoare, în
iredentismul grotesc, în falsificarea istoriei şi a culturii, în maghiarizarea
forţată a populaţiei ocupate, în interzicerea vorbirii limbii române în
teritoriul sfâşiat şi controlat de invadatori, în şerbia aproape milenară cu
care a înjugat pororul român din Ardeal, în ,,aranjarea,, diferitelor tratate
internaţionale, în obținerea garanţiei marilor bancheri internaţionali sau a
lobbismul anumitor congresmeni întru şovinism pentru liderii diferitelor
organisme ale societăţii deschise, ci
în misiunea spirituală şi jertfelnică pe care o aduc lui Dumnezeu, naţiei lor
şi indirect celorlalte naţiuni.
Naţiunea noastră dacoromână este cea care a
înrâurit dublu destinul rasei migratoare a huno-ungurilor: i-a aşezat într-o
vatră ca temelie a vieţii şi le-a dat un sens spiritual încreştinându-i la
ortodoxie.
Drept recunoştiinţă s-au învrăjbit într-o
acută tendinţă de hegemonie, de jafuri
repetate, de profanări ale sfintelor locaşuri, de masacre înmiite asupra populaţiei
civile, care au culminat cu diabolicul holocaust cunoscut în istorie sub
denumirea de teroarea hortistă ...
Cine
sunt ei?
Noi dacoromânii îi ştim destul de bine
fiindcă i-am simţit pe pielea noastră, pe truda şi sângele nostru, de-a lungul
veagurilor şi chiar în prezent, dar la fel de bine i-au cunoscut şi-i cunosc şi
marile personalităţi culturale ale lumii.
Să le dăm deci, cuvântul-mărturie:
Nestor în Cronica sa de la Kiev din sec. XI, a întocmit povestea neamurilor, spunând că: ungurii trecuseră pe lângă Kiev, peste
muntele Ugorskis, peste Nipru, îndreptându-se spre Carpaţii nordici de deasupra
Tisei, purtând lupte cu cei ce trăiau acolo, cu vlahii şi slovenii. Înlăturând
pe valahi s-au aşezat împreună cu slovenii pe care i-au supus peste acea ţară,
care ulterior a devenit Ungaria. (Fontes, II, p.74-75 / Pr. D. Bălaşa, File
noi în istoria Daco-Românilor, în rev. Altarul Banatului, 1991, p.10-12,45)
Fiindcă
am ajuns la unguri să zăbovim puţin asupra pseudo teoriei lui Roesler.
În anul 1886, între 1-2 Octombrie s-a ţinut la Viena al VII-lea Congres
al orientaliştilor. De la Universitatea Budapesta a participat profesorul Paul
Hunfalvy, care s-a străduit să impună bazaconiile-teoriei
Roesler, şi anume că: leagănul naţionalităţii
române este în Balcani şi că abia către sfârşitul Evului Mediu această
naţionalitate începe să se stabilească la sud de Dunăre.
Cu
infatuarea sa, Hunfalvy şi-a încercat cacialmaua-ştiinţifică în faţa marilor
savanţi ai lumii ştiinţifice. Ghinionul lui dincolo de aberaţiile susţinute a
fost titanul savanţilor, boierul, folcloristul, filologul şi istoricul Bogdan
Petriceicu Haşdeu, cunoscător a peste 23 de limbi. Înainte de a scăpa în Dunăre
Hunfalvy, Haşdeu intervine: Cer
permisiunea de a-l întrerupe pe d.
Hunfalvy, pentru a-i pune o întrebare care ar putea să-l intereseze în chiar
calitatea sa de ungur. În franceză calul castrat se numeşte Longre, de unde
hongrer acţiunea de a scopi un cal. În Evul Mediu şi chiar înainte de secolul
al IV-lea, după mărturia lui Ammian Marcellin, această artă era practicată pe
malul stâng al Dunării de Jos. Dacă cineva ar încerca să conteste existenţa în
Evul Mediu al ungurilor în Ungaria actuală, i s-ar putea foarte bine opune
cuvântul francez hongre valon honc. Or, în toate dialectele germane, calul
jugănit se numeşte Wallach, adică „român”. S-ar putea explica acest termen,
dacă românii n-ar fi trăit în Evul Mediu pe acelaşi mal stâng al Dunării de Jos
cu ungurii?
-Dl.
Hunfalvy: Eu nu cunosc vechimea acestui cuvânt în germană.
-Dl.
Haşdeu: Este foarte posibil ca să nu se
găsească în vechile texte al Germaniei străvechi şi totuşi el trebuie să fie
relativ foarte vechi în vorbirea poporului căci, pe de o parte, el s-a
răspândit până în limbile scandinave: în suedeză wallach „hongre”, pe de altă
parte el a pătruns în lituană: volukas „hongre”; în fine el se găseşte în toate
dialectele slave din nord: în boemă, în polonă, în sorabă, în rusă etc., peste
tot considerat de secole ca un vechi termen popular cu totul indigen, nicăieri
ca un neologism sau ca un cuvânt de împrumut.
Alfred Ludwig, delegatul praghez face următoarea observaţie: Eu voi prezenta de asemeni în trecere o
obiecţie la teoria d-lui Hunfalvy. Dacă Românii ar fi venit de dincolo de
Dunăre, natural că vechile lor capitale s-ar găsi în sud, mai aproape de acest
fluviu, în timp ce din contra, noi le vedem toate la nord, aproape de Carpaţi,
şi decât mult mai târziu, Românii îşi apropie reşedinţele lor de Dunăre.
-Dl. Hunfalvy: Acele capitale nu erau fondate de Români, ci de Slavi,
aşa cum numele lor o atestă.
-Haşdeu intervine: Îmi permit o
nouă întrebare: În care dialect slav a găsit dl. Hunfalvy cuvintele Câmpu-Lung
şi Argeş nume ale vechilor capitale româneşti?
Bătrânul
lingvist ungur se clatină în derută: Eu
nu ştiu dacă aceste nume sunt vechi. În Aulă se aşează alături de ungur,
ridicolul situaţiei. Haşdeu rămâne în picioare. Hunfalvy se împleticeşte
bălmăjind: Aici discuţia este închisă, „graţie” memoriului prea lung... evitând
neplăcerea de a obosi chipurile atenţia Congresului şi că transmite manuscrisul
d-lui profesor Roth, preşedintele secţiunii ariene, pentru a fi publicat în
întregime în Buletin.
Urmarea imprevizibilului s-a produs:
S. Papageorgios, delegatul atenian cu teza despre Cuţovlahi se retrage.
Haşdeu înainte de a-şi prezenta lucrarea spune:
,, Domnilor,
România poate fi mândră de a fi de două ori obiectul discuţiilor în rândul
Congresului orientaliştilor. Mai întâi dl. Hunfalvy propusese să demonstreze în
faţa dumneavoastră că leagănul naţionalităţii române este în Balcani şi că abia
spre sfârşitul Evului Mediu această naţionalitate începe să se stabilească la
sud de Dunăre. Eu regret că dl. Hunfalvy nu ne-a citit decât introducerea unei
lungi monografii destinate să figureze în extenso în Buletinul Congresului.
Asistenţa gustă din plin, chiar cere supliment la fina ironie savantă. Regret încă cu atât mai intens de a nu putea
împărtăşi teoria venerabilului meu amic, teorie deja susţinută altă dată de
Sulzer şi Roesler, asupra raporturilor de filiaţie între ramura daco-romană şi
ramura macedo-română a gintei traco-latine. Comunicarea savantului nostru
încântă asistenţa atestând străvechimea Daco-românilor în Vatra lor
multimilenară. (B.P.Haşdeu, Sur les elements turcs dans
la langue roumaine. Notice lue au VII-e Congres des Orientalistes, a Vienne, le
2 octombre, 1886, Bucarest, 1886, p. 5-6, 19-20, 21, 50, )
Savantul nostru Haşdeu aflat în corespondenţă cu Hunfalvy îi trimisese
cu mult înaintea Congresului cursurile sale predate de el la Universitatea
Bucureşti în cadrul Facultăţii de Litere şi Filosofie: Principie de filologia comparativa ario-europea, cuprinzând grupurile
indo-perso-tracic, greco-italo-celtic şi leto-slavo-germanic, ca aplicaţiuni la
istoria limbii române, Zina Filma, Goţii
şi gepizii în Dacia. Studiu istoric lingvistic şi Glossariu tomul I, cu vorbele
din limba română şi străine. Autori: A.T. Laurian şi I.C. Massim.
Mihail Eminescu preia
argumentele lui Haşdeu, le îmbogăţeşte cu cele ale lui Iulius Jungetu şi Edward Gibbon şi
supune pseudo-teoria lui Roesler la un examen destul de argumentat şi destul de
critic. (Opere vol X, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, p.701)
Mirajul aurului şi-a bogăţiilor dace, i-a năpustit pe Hunii în frunte cu
fiorosul Attila peste noi, Dacoromânii. Neputând să-şi împlinească visul prin
faptul că Tezaurul dacic fusese capturat de Traian şi romanii lui, Hunii s-au
încăierat între ei după care s-au îndreptat spre Roma, acolo unde se afla
Comoara Dacilor: cinci milioane livre de aur, zece milioane livre de argint, în afară de
cupe şi lucruri scumpe, depăşind orice preţuire, apoi turme şi arme şi peste
cinci sute de mii de bărbaţi, cât se poate de potriviţi pentru lupta cu armele
lor, aşa cum a afirmat Criton, care a luat parte la război. (Fontes, I,
507, 614-615; Fontes, II, p.292-293)
Trebuie desigur să venim cu o precizare referitor la numărul
prizonierilor. Cifra prezentată de Criton sau de alţi adepţi ai teoriei Golirii complete a Daciei ocupate în anul
271, d.Hr. este falsă, este o veritabilă găselniţă pentru iarmaroc.
Ea a fost îmbrăţişată doar pentru
a se justifica Vatra străbună rămasă goală în fosta provincie ocupată şi a se
impune teoria aşezării migratorilor Huni
în Vatra noastră părăsită, atunci. Dovadă este pseudo-teoria susţinută de
Sulzer şi Roesler.
Alt raţionament este că armata romană oricât de puternică ar fi fost,
trebuia să fie cel puţin de două ori numeric peste prizonieri daci, căci altfel
n-ar fi avut nici o şansă să-i supuie, să-i dezarmeze, mai ales că se cunoaşte
vitejia dacilor şi curajul lor nemuritor de a înfrunta bucuroşi moartea.
Dar să revenim tot la râvnitorii de comori hunii-unguri. După ce s-au
încăierat şi prădat reciproc în Dacia neocupată au părăsit-o cu un gust amar.
Iată ce ne relatează despre ei Sfântul Ambrozie: Hunii s-au aruncat asupra Alanilor, Alanii asupra Goţilor, Goţii asupra
Taifalilor şi Sarmaţilor şi aşa mai departe. (Manole Neagoe, Attila,
Ginghis-han şi Tamerlan, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1971, p.18).
O descriere realistă a Hunilor ne-o face ilustrul Ammian Marcellian:
,, Neamul
Hunilor, puţin cunoscut în vechile monumente istorice, locuieşte dincolo de
mlaştinile Macotrice, în preajma Oceanului Îngheţat, şi întrece orice măsură a
sălbăticiei. La ei chiar în primele zile de la naştere, copiilor li se
brăzdează adânc obrajii cu fierul pentru ca nimicindu-se din timp rădăcina
părului, să se acopere cu cicatrici şi zbârcituri. Încât îmbătrânesc fără barbă
şi fără pic de frumuseţe, întocmai ca eunucii, cu mădulare butucănoase şi
vânjoase, cu cefe groase şi cu înfăţişare monstruoasă care te înspăimântă şi te
face să crezi că sunt animale cu două picioare sau momâi cioplite în chip
grosolan, aşezate la marginea pădurilor. Pe lângă neplăcuta lor înfăţişare
omenească, mai sunt şi grozav de înapoiaţi, aşa încât nu simt nevoia focului
sau a mâncării gătite, ei se hrănesc cu rădăcini de ierburi sălbatice şi cu
carne de animale de tot soiul, pe jumătate crude, pe care o încălzesc puţin,
aşezând-o între picioarele lor şi pe spinarea cailor. Nu sălăşluiesc niciodată
în case şi se feresc de ele ca de nişte morminte oprite folosinţei obşteşti.
Nu-i cu putinţă să găseşti la ei nici măcar o colibă ţuguiată de trestie, ci în
rătăcirile lor prin munţi şi păduri se obişnuiesc din leagăn să îndure frigul,
foamea şi setea... (la noi n-au dovedit acest lucru. n.a.) La dânşii nimeni nu
ară şi nici nu pune vreodată mâna pe plug, căci toţi umblă de colo până colo
fără sălaşuri statornice, fără cămin şi fără lege, fără un trai regulat,
totdeauna ca nişte fugari, împreună cu căruţele în care locuiesc. Asemenea
animalelor necuvântătoare, nu-şi dau seama în nici un chip de cinste şi
necinste, aprinşi numai de o nemărginită lăcomie pentru aur... Attila s-a
intitulat rege al Hunilor şi era extrem de crud. Ucidea prin răstignire. Avea
mai multe soţii... După moartea lui (452 d.Hr.) ucis în noapte nunţii probabil de tânăra şi ultima soţie Ildice, de
origine germanică, banda de terorişti-fără patrie- s-a destrămat şi a dispărut.
(Fontes, II, p.129-131, 281. /Fontes
Historiae Daco-Romanae, Ed. Academiei R.S.R., II, 1970, III, 1975, IV, 1982)
Doamne şi câte mai sunt de spus!
Trebuie să mărturisim tot adevărul, chiar
cu riscul de a-i ajuta şi pe ei.