MUNŢII FĂGĂRAŞ-Versantul Nordic:
Suferinţă-Jertfă-Miracol divin
( partea a II-a )
„Într-o ţară aşa de
frumoasă, c-un trecut
aşa de glorios şi un
popor atât de deştept,
cum să nu fie o
adevărată religie iubirea de
patrie şi cum să nu-ţi ridici fruntea ca
falnicii strămoşi de
odinioară,
mândru că pot spune: Sunt
român!”
(ALEXANDRU
VLAHUŢĂ)
<
acestea îşi
află locul între alcătuirile ieşite de la sine
din tainele fără istorie, precum pădurile de
brazi>>
(Artur
GABRIEL Silvestri)
Fiecare
poem al Toamnei româneşti ce ne înconjoară, surâde, înmiresmează şi rosteşte
şoptind tainic, sensibilitatea, farmecul şi splendoarea frumuseţii pământului
dacoromân.
Pe cărările dinspre munţi, pădurea în armura
ei verde aştepta în legiuni falnice şi ordonate să dea salutul soarelui care
încă nu se trezise, dar se bănuia undeva spre răsărit, ca o
vâlvătaie de flăcări zglobii ce străbăteau în cadenţă pâcla somnoroasă a
dimineţii, cu suliţele lor aurii.
Frunţile Carpatice temerare au primit doar
binecuvântarea înaltului cer și sărutul nourilor, lacrimile ploii...
Semeţii condori, cascadoria caprelor
negre, dansul cocoşului de munte păstreaza amintirea şi avântul partizanilor
îndrăzneţi, împreună primeau surâsul soarelui, punând în lumină prospeţimea
veşnicilor munţi, ca-n Ziua cea dintâi a Făpturii.
„Acolo,
departe, în singurătatea munţilor şi a codrilor, spune Bădiţa al meu drag, Petru Baciu-Bacău, poet, scriitor,
mărturisitor, partizan şi biruitor, m-am
regăsit şi mi-am purificat viaţa. Acolo, departe, în singurătatea pribegiei
mele, m-am simţit mai aproape de Dumnezeu şi m-am împăcat cu mine şi cu lumea
pentru totdeauna... Munţii sunt scară de mărgean care urcă la Dumnezeu. Acolo,
lumina cerului nu se stinge niciodată. Între munte şi destinul neamului
românesc există o legătură greu de exprimat în cuvinte, <> care nu a putut fi cucerită niciodată de năvălitori.” (Petru
C. Baciu, Răstigniri ascunse. Mărturii. Vol.
II, Ed. Fundaţiei Culturale-Buna
Vestire, Bucureşti-2004, p. 84)
Pe măsură ce se ridica cortina nopţii, din
iatacul răcoros al pădurii, tufe de flori îşi ridică petalele, să prindă
căldura razelor binevoitoare, care le însenina corola înmiresmată.
Pe trupurile de argint ale fagilor, umbrele
jucăuşe ale fluturilor de lumină, pâlpâiau ca flacăra de lumânare într-un schit
unde se intonau angelicele cântările psaltice.
În amvonul unui izvor, bulbucii de aer se
învârteau ca nişte monahi fascinaţi de sunetul toacei bătute în rezărsat de
zori, împroşcând sclipiri de curcubeu, înainte de a deveni o eşarfă de spumă
plutitoare.
În isonul căldurii, zvonul pădurii se
domoleşte. Unduindu-se în rotiri diafane, candelabrele brazilor, argintând
umbrele lor pe cer, reflectate pe limpezimea albastră, împing nourii ,
adevărați căluşari care saltă în strămilenarul joc dacic, azuriu.
Între veşmântul de brocard al brazilor, unde
izvoarele susură permanent Legendele şi Doinele Valahilor, fagii au renunţat pentru
un timp la coroana lor verde în schimbul pepitelor aurite-frunzele efemere ce
se cern ca o ploaie de sori peste pământul primitor de Dumnezeu.
Vorba cântecului din marşul Vânătorilor de munte: Dumnezeu e mai aproape,/ Îl simţim la orice
pas/ Prin murmur duios de ape/ Şi-n al codrilor sfânt glas.
La poalele Munţilor, pâlpâiau în toate
culorile câmpiile împestriţate, în port de sărbătoare sub rapsodiile mierlelor,
iar dealurile se ridicau şi se îndepărtau în geana zenitului, precum refrenul
cucilor, slobozit pe portativul ţărilor calde primitoare, de unde vin şi unde
se întorc.
La curtea marelui Codru, printre freamătul
de ramuri, vraja, miracolul, taina te îmbrăţişează cu tot mirabilul celest: cu
cer, pământ, copaci, flori, izvoare, păsări, triluri, legende, minuni.
Zvonul zilei s-a retras şi el la marginea
pădurii, luând după crestele munţilor văpaia soarelui spre a şi-o aşeza
căpătâi. Sub marama înserării munţii se îmbrăţişează în rugăciunea dinaintea culcării.
Poate undeva în vreo poiană mai pâlpâie un
foc şi poveştile ciobanilor trăite sau povestite de înaintaşii înaintaşilor
milenari, de la Zamolxe, marele Păstor dac, până azi.
Un înger aşteptă să aţipească ciobanii, apoi
luă un tăciune, puse pe crestele semeţe scara cerului şi, urcând, aprinse
opaiţul Lunii, picurând mărgăritare printre cetinile de brad.
Jos, Văile răsunau cuprinse parcă în
clocotul serilor de haiducie sau al anilor de luptă a partizanilor pentru
Voievodatul lor creştin...
„Între 1948-1956 un nou Voievodat se
înfiripase pe aceste meleaguri făgărăşene, pe unde cu un sfert de mileniu mai
înainte încercase şi Brâncoveanu să aducă lumină şi mângâiere sufletească norodului
trudit sub jug străin...
Nevoia unei redresări morale, a unei treziri
a conştiinţei umane în slujba legalităţii şi a dreptăţii sociale, se făcea
simţită şi dorită. Acest avânt de viaţă nouă a pornit de pe Valea Oltului, din
sufletul elevilor, şi a pătruns spre culmile alpine prin minunatele văi,
începând de la Fântâniţa Crăiesei până
la Fereastra Sâmbetei, antrenând toată suflarea înşiruită în jurul masivului Moldovean... Pe aceste ţinuturi
carpatine s-a constituit, din suferinţă şi nedreptate, gruparea partizanilor
condusă de Ion Gavrilă.”(Cicerone Ioniţoiu, Rezistenţa Armată Anticomunistă din Munţii
României-1946-1958. Ed. Gîndirea Românească, Buc.,1993, p. 48)
„Trei
lucruri, spunea acel mare haiduc al Ţării Făgăraşului, Ion Gavrilă-Ogoranu,
le-am socotit de aur pentru viaţa pe care
am dus-o: căciula rusească, rucsacul nemţesc şi cojocul românesc. Căciula
românească nu-ţi acoperă urechile, ţi-o dau jos de pe cap crengile, încât
noaptea rişti să nu ţi-o mai găseşti sau eşti tot cu mâna pe ea, ca să ţi-o
îndeşi pe cap. Căciula rusească o legi sub bărbie, poate bate vântul, poţi
trece prin frunzişuri şi nu îţi cade decât cel mult cu cap cu tot. Traista
românească şi desagii, orice formă ar avea, îs incomode, se agaţă de crengi, te
trag într-o parte şi trebuie să te tot ţii de ele. Rucsacul german e cel mai
potrivit pentru a duce greutăţi. Încărcătura se mulează pe spinare, se face una
cu tine, nu pendulează, îţi lasă, mai ales, mîinile libere, te poţi strecura cu
uşurinţă printre crengi şi prin locuri prăpăstioase, când şezi ai un spătar de
care să te rezemi şi, la nevoie, poţi dormi cu capul pe ea. Cojocul românesc e
cea mai necesară haină. Intrat în el, având genunchii acoperiţi, cu căciula pe
cap, te poţi culca în zăpadă. Se udă greu, dar se usucă uşor şi ţine de cald şi
când e ud...” (Ion Gavrilă
Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se
îndoiesc. Vol. I. Ed. Marineasa, Timişoara-2001, p. 101)
După ocuparea Regatului Român de către
hoardele roşii, câteva sute de creştini: militari, preoţi, învăţători, ţărani,
intelectuali, studenţi şi elevi s-au refugiat în Sânul marelui Codru Verde Dac,
în cetatea veşnică a Carpaţilor veghetori, pentru a lupta pe viaţă şi pe moarte
contra cotropitorilor aduşi de alogeni şi de cozile lor de topor.
Toate grupurile în sine, toţi luptătorii în
parte, chiar şi cei care îi susţineau şi-i spijineau din spate, rude, prieteni
sau pur şi simplu români de conştiinţă, ştiau de la început că lupta este
inegală, că e sortită înfrângerii graţie colosului armat cu care se încleştau,
dar demnă, jerfitoare şi biruitoare prin crezul mistic al neîngenuncherii în
faţa Antihristului.
Toţi se simţeau daci liberi în Ţara lui Zamolxe,
a lui Burebista, a lui Decebal, a lui Mihai.
Stâlpul şi Temelia fiecărei celule, grup sau
organizaţii se zideau pe: Dumnezeu,
Neam, Glie, limbă, cultură, credinţă, cinste, omenie, sacrificiul suprem,
iubire de semeni.
Toţi
luptătorii trebuiau ca măsură proprie să atingă Icoana ţăranului imperial dac,
asemeni haiducului Ţării Oltului, Gheorghe
Arsu: Potrivit de statură, lat în spete, drept şi vânjos ca o stană de
piatră, îl văd şi acum călcând apăsat pe mijlocul drumului-în haine albe, cu
căciula dată pe spate ca să se vadă fruntea lată şi ochii negri strălucitori,
parcă sfidând lumea: <<Ăsta sunt, nu am treabă cu nimeni, dar nu vă
legaţi de mine.>>
Toţi partizanii au fost brazi ce nu se
îndoiesc, fagi viguroşi, herculani şi stejari temerari, care şi-au pus viaţa în
soarta istoriei: Dar nici unul nu va muri
în luptă deschisă. În luptă, în munţi, vom fi răniţi, dar morţi nici unul.
Ucişi am fost numai atunci când am fost vânduţi...
„În
vara şi toamna anului 1947 în Munţii Făgăraş exista în legătură cu mănăstirea Sâmbăta şi cu părintele Arsenie, o grupă de oameni din întrega
ţară adăpostiţi aici... Pentru a lua legătura cu grupul Arsenescu-Dumbravă, am trimis în două rânduri pe Gheorghe Cordea,
din Gura-Văii... Sub motiv că târguieşte oi, a trecut pe la stânile din masivul Iezer-Păpuşa, întrebându-şi prietenii
dacă nu au legături cu luptătorii din munţi. Careva l-a dus în faţa unui
bătrân, care susţinea că este generalul Dumbravă.
Acestuia i-a relatat despre existenţa grupului nostru. Bătrânul ne-a transmis
să activăm pe versantul nordic al
Munţilor Făgăraş... Urma să ne împărţim în două echipe şi să colindăm
munţii de la stână la stână, să ne găsim oameni ce aveau legătură cu grupurile
de luptă care s-ar fi aflat pe versantul
sudic al Munţilor Făgăraş... Am
trecut coasta prin Valea lui Mogoş,
coborând prin fereastra Bîndii în
Nisipuri spre Muntele Gâlcescu,
poiana şi muntele Scărişorii. Am
continuat să mergem tot aşa, oprindu-ne la stâni spre Munţii Ghiţu şi Frunţi,
de unde se vede Curtea de Argeş...
Ajunşi pe muntele Dobroneanu, lăsând
în spate Valea Vâlsanului, apoi de
la râul Doamnei în sus pe Valea Zărnii până în Muntele Pecineagu, la cotul Dâmboviţei. De la Piscul
Netotului colindarăm munţii peste Dracsin
şi Caşcue până în Piatra Craiului. De grupul Arsenescu nu ştia că mai există în munte, dar toţi
vorbeau de fraţii Arnăuţoiu şi de Maria,
enigmatica tânără ce era cu ei şi care se purta ca un bărbat cu armă şi raniţă...De
la muchea Galbănii, eram aproape de
muchiile lanţurilor Moldoveanu, Gâlcescu, Dara şi Nisipuri.. Odată
cu înserarea se puseră la drum spre creastă, la propunerea lui Ilioi de a urca până în vârful Moldoveanului: << Suntem de atâţia ani în munte, cel mai înalt munte al ţării e
aici lângă noi şi n-am fost niciodată până în vârful lui. Haideţi să fim şi noi
o dată cei mai înalţi oameni din România.>>(ibid., p. 143, 51,104,
124-127, 172, 298)
În Regatul României, demn de Regatul străbun
al Daciei Mari, a rămas un voievodat liber, care n-a îngenuncheat în faţa
comunismului samavolnic, VOIEVODATUL
CARPATIN.
Savantul Simion Mehedinţi îi numea pe
strămoşii daci nemuritori, poporul carpatin.
Mântuitorul
Iisus Hristos, Munţii Carpatini, Oltul, Mureşul, Nistrul şi Dunărea sunt
Obârşia neamului nostru primordial protodaco-valaho-român.
Dacă Bunul Dumnezeu nu ne dăruia această
Vatră de cremene, am fi dispărut de mult din istorie. Codrul verde şi Crucea
hristică consfiinţesc deplin Aura sufletului dacoromânesc.
Aici în Sânul munţilor au odrăslit cu
binecuvântare de Sus, sub Pronie divină, dintru începuturile diafane: limba, cetatea,
cultura, înţelepciunea, tradiţia, biserica, doina, balada.
Toate încercările, prigonirile,
persecuţiile, invaziile migratoare, trădările, vânzările, mai vechi sau mai
noi, au frânt poporul, au zgâlţîit biserica, dar jertfa lor s-a plămădit în
Doine şi s-au refugiat în Munţii care, au rămas de veghe şi strajă veşnică, de
neclintit, de nebiruit.
Rodul luptei partizanilor din munţi pentru
izbăvirea naţionalist-creştină s-a împletit cu ambianţa vieţuitoarelor şi cu
familiaritatea plantelor pădurii, care le-au furnizat tactica şi strategia atât
de nacesară bătăliilor cu duşmanii atei: „Aveam
un sistem de apărare învăţat de la animale. Gâştele sălbatice se lasă şi pasc
pe grâu, toamna, iar un gâscan stă pe o ridicătură, ceva mai sus, şi
supraveghează. Când vede duşmanul, dă alarma şi toate îşi iau zborul. Toate
vieţuitoarele au sistemul lor de apărare. Noi am învăţat de la ele, de la
căprioare, de la cerbi. Motrescu (Vasile) a aplicat prima metodă şi s-a înfundat în desiş. Planul era aşa: dacă
potera vine de la deal (ei veneau <>, unul lângă
altul, prin desiş, cu câte un câine de urmărire din loc în loc), în nici un caz nu fugim la vale, înaintea
lor. Cine fugea de primii, era împuşcat de ceilalţi. Asta ştiam. Metoda era să
te afunzi în desiş în direcţia de unde veneau ei. Îţi găseai un loc de unde nu
erai observat decât de la unu-doi metri, iar tu observai din timp, şi când el
te repera, erai deja stăpân pe situaţie.
Te ridicai, şi dacă el voia să tragă,
trăgeai, îl doborai şi, prin spărtura făcută în frontul lui, săreai în spatele
lor şi te tot duceai, pentru că în spatele lor nu mai era nimic... Ei ştiau că
noi nu stăm în pădure rară, bătrână, ci în lăstăriş, în desiş, unde nu puteam
fi uşor surprinşi. Eram camuflaţi. Era clar că parchetul era <> de ei. Dacă îi simţeai de la distanţă, o
luai în diagonală şi ieşeai în partea cealaltă a parchetului, şi învăluidu-i pe
la capăt, ajungeai în spatele lor. Cu condiţia însă: să o iei tare în
diagonală, pentru că ei s-ar putea să aibă dispozitivul în formă de potcoavă.
Am mers în diagonală, dar n-am ieşit din desiş. Asta am învăţat-o de la
mistreţi. Mistreţul nu iese din desiş decât dacă-l hăituieşti. Numai cu foc de
puşcă iese. Dacă-l hăituieşti, el te ocoleşte şi tot în desiş rămâne. Aşadar,
n-am ieşit din desiş.” (Gavril Vatamaniuc,
Am Fost Un Om Liber. Covorbiri cu
Liana Petrescu. Fundaţia Academia Civică-2016, p. 108-109)
Se mai întâmpla însă, ca muntele să le de-a
partizanilor şi clipe de răgaz, refaceri, învoiri,
când ei ieşeau din cazarmele verzi ori
de piatră pentru a lua contac cu
lumea liberă, poate chiar cu studenţi
sau colegi de-ai lor, provocând totodată şi mânia vigilentei potere.
În mijlocul confraţilor tineri turişti,
neangajaţi militar, întâlneau simpatie, bucurie, veneraţie şi dăruire din
puţinul lor: cruciuliţe de la fete, bocanci, binocluri, lenjerie, chibrituri...
Un astfel de popas istoric a fost cel de la
cabana Bâlea-cascadă: „Turiştii erau adunaţi în faţa cabanei
amestecându-se cu noi şi continuînd să ne dea obiecte. Simţeam că trebuie să
spun câteva cuvinte acestor oameni: <> (Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii..., op. cit., p. 304)
Când porneau în misiune, partizanii spre a nu cădea în potcoava întinsă de securitate, ţineau precum caprele negre, doar
crestele abrupte ale munţilor şi pe unde potecile erau prietenoase se lăsau
pentru provizii către stânele ciobanilor: „Am
urcat munţii pe la Turnu Roşu şi am ţinut creasta spre Suru, Scara Mâţii şi am
coborât în valea Topologului, deasupra stânii, chiar sub Negoiu... Ciobanii erau la fel de binevoitori ca peste tot... În
partea apuseană a Ţării Făgăraşului exista de ani de zile o organizaţie
anticomunistă condusă de profesorul Olimpiu
Borzea din Viştea de Jos. Grupul
se constituie din intelectualii satelor: învăţători,
profesori, medici, preoţi, ţărani şi muncitori mai răsăriţi. Era zona din
care se ridicase cu 70 de ani în urmă cel care în istorie a rămas cu numele: Badea Cârţan... Din grup făceau parte,
pe lângă Olimpiu Borzea, învăţătorul Pompiliu Stanciu din Viştea de Jos, dr.
Lucian Stanciu, ţăranul Gheorghe Borzea,
studentul Ion Bucelea,din
Viştea de Sus, tânărul Vasile Bucelea-18
ani (n.a. socrul amicului meu, neînfricatul luptător pentru adevăr,
profesor Corvin Lupu), Vasile Bucelea, tatăl
lor, Ion Sofariu (Nică a popii), Victor
Geamănu, Liviu Fogoroş, Marcu Oană (Logrea), ing. Liviu Nicoară din Rucăr-Făgăraş şi Ioniţă Greavu din Noul-Român...
(Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Vol.
II. Ed. Marineasa, Timişoara-2001, p. 82, 164)
Uneori, şi nu prea rar, se înteţea viforul,
pregătit să prăvălească totul în cale. Gerul se întindea nestingherit ca albul
polar în imperiul său nesfârşit. Din când în când şi repetat se auzea prezenţa
lupilor porniţi în iureşul lor vânătoresc. Cu partizanii, care deşi îi
înlocuiseră ca stăpâni ai munţilor, nu aveau nimic de împărţit, doar că pofteau
la aceleaşi stâni...
Primii erau paşnici şi se aprovizionau ziua,
ceilalţi erau îndârjiţi şi vânau doar noaptea.
Câinii ciobanilor numai latră, dar nu se
luptă cu lupii. Aceştia au strategia lor imbatabilă.
Nu dau buzna ca balşoiul de urs. Au mare
răbdare, încercuind de departe. Pe cel mai slăbuţ îl trimit ştafetă, care se
face una cu pământul, târându-se în direcţia vântului ca să-l simtă câinii
stânei. Când dulăii se reped spre el, lupul fuge în direcţia inversă din care
vine haita în marş de potcoavă, cu lăncerii în frunte bătând hăţişurile şi
aşezarea stânii. Îşi aleg după sprânceană vânatul şi pleacă. Ursul, omoară
într-o veselă beţie a crimei, precum Ilici, sovieticul turbat şi turmentat, cu
kalaşnikovul la prizonierii Axei...
Ursul
după ce a făcut prăpăd îşi ia o victimă şi pleacă, lăsând totul de-a valma, alb-însângerat.
Lupul dac, tot dac isteţ rămâne.
Totul este dacă te întâlneşti cu ei să nu le
arăţi că ţi-e frică. Să îi priveşti admirativ drept în ochi, să tîrâi un băţ
după tine sau cel mai nimerit ar fi o sfoară. Dincolo de capătul sforii lupul care
se fereşte de laţ, nu trece. Să nu te uiţi în urmă şi să fii totdeauna mai sus
de poziţia lor. Să scaperi o lumină. În felul acesta neînfricaţii te iau drept
dac de-al lor şi ziua bună...
Îmi plac Lupii liberi. Ei stăpânesc adevărul
dreptului celui ce are strategie...
Prima dată m-am întâlnit cu doi dintre ei,
când aveam vârsta de 6 ani, iarna, la 300 de metri de casa părintească.. Erau
la 10 metri de mine. Omătul era cât mine şi ei cât omătul. Erau arătoşi,
alergau în cadenţă fără grabă. M-au salutat discret şi şi-au văzut de drumul
lor.
A doua oară, vara spre toamnă, erau tot doi.
Alergau uşor înspre sud, de-a lungul unui lanţ al pădurii de stejar. Distanţa
era de aproximativ de 100 de metri. Aveam
16 ani şi înmuguream poezii...
A treia oară, vara, eram dezbrăcat până la
brâu, cu o curea lată de care atârna la spate o bardă grea dacă, pentru a face
ţăruşi de nuiele de alun. Aveam 25 de ani şi părul lung ca al lui Winetou.
Camaradul şedea întins la 1,5 metri de-a lungul unei fântâni de lemn cu izvorul
rece. Mă îndreptam să beau apă. La cca 7 metri, dacul ridică privirea spre
mine. M-am oprit uitându-mă surprins plăcut la el. Ne admirarăm reciproc, deşi părul îmi devenise coamă.
M-a salutat şi a plecat alene, lăsându-mă
să-mi potolesc setea. Când am pornit spre fântână am realizat de fapt că eram
înarmat...
Alăptat de sânul gras al Milcăi-oculte şi de
sângele popoarelor creştine, comunismul a crescut repede, trufaş, violent,
sadic, monstruos, guvernând în teroarea criminală înăscută: frângând destine,
infirmând vieţi, paralizând spiritul, aruncând aproape jumătate din lumea
creştină în lagăre, închisori, deportări, gropi comune, proscrisuri şi
mistificări.
„Chiar
dacă nu s-a dovedit la momentul respectiv a fi o reuşită deplină, lupta
partizanilor împotriva instaurării comunismului a reprezentat un succes. Timp
de zece ani, sub pavăza munţilor, a credinţei şi a încrederii în adevăr s-a
întârziat instaurarea peceţii purpurei roşii. În Ţara Făgăraşului, sub imboldul
dreptăţii şi unităţii, oamenii curajoşi au ajuns până la sacrificiul suprem.
Respectând o veche tradiţie, cea de împotrivire la tiranie şi împilare,
locuitorii din zonă s-au organizat în grupuri de rezistenţă... Niciodată în
istoria Făgăraşului nu s-a suferit mai mult ca în acei ani, dar în acelaşi timp
nu s-au ridicat mai uniţi şi mai dârzi oamenii acestor locuri decât atunci când
au luptat împotriva comunismului.” (Ion
Gavrilă Ogoranu/ Lucia Baki Nicoară,
Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Vol.
III. Ed. Marineasa, Timişoara-1999, p. 35, 218)
Codrul munţilor falnici vibrează în
sufletele luptătorilor partizani, precum clopotul mânăstirii în sânul
sihastrului, adâncindu-i chemarea întru demnitatea Neamului său creştin.
Natura creată de Dumnezeu şi dăruită, devine
pentru ei mai ales, Taina care le fortifică trupul, le purifică sufletul, îi
renaşte spiritual, creativ într-o altă dimensiune mistică, precum ruga de foc
ce te aduce în Sânul ordinei divine:
„De vrei tu însuţi şi fruntea să nu-ţi
pleci/ Să ai un cer deasupra, sub tine un loc de veci/ Atunci, ca şi strămoşii,
aburcă-te pe munţi/ Desprinde-te de laşele, mulţimile cuminţi./ Potecile ce
urci sunt trepte de lumină/ Călcate de vitejii ce nu mai sunt la cină;// Sunt
vatră şi altar, un pod întins spre tine/ Mândria unui neam ce nu vrea să
se-ncline./ De pe-nălţimea lor te legi cu nemurirea/ Şi Dumnezeu e-n tine, îi
sorbi nemărginirea/ Sorbi stelele din şipot, vegheat de lună, visul,/ Tu ţării
porţi onoarea şi-i ştergi neamului plânsul.// Acolo răzvrătirea în orice piatră
zace,/ Acolo frica morţii se risipeşte, tace;/ Eşti tu şi numai tu stăpânul
vieţii tale,/ de-acolo pornesc brazii, furtunile spre vale.// Pe crestele
umblate, am pribegit şi eu,/ Desişul mi-a fost casă şi pâine Dumnezeu,/ Velinţă
mi-a fost frunza şi creanga aşternutul,/ Dreptate mi-a fost flinta şi legământ
pământul.// O, sfinte amintiri, măriri ce am trăit!/ Eu voi muri acolo, de-a
pururi regăsit,/ O, sfinte amintiri, furtuni ce-am petrecut/ O lacrimă las vouă
şi celor ce-au căzut.”
(Petru C. Baciu..., p.86)
Tuturor
prietenilor mei dragi şi purtătorilor numelor Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil:
Întru mulţi ani binecuvântaţi!