PROFETISMUL LUI MIHAIL EMINESCU
(partea a doua)
„Eşti,
Doamne bun, eu pământean şi rău,
şi-n dragoste nu-Ţi seamăn, nici în milă.
Dar, după răni, sunt chip din chipul Tău,
de par dospit din cer, nu din
argilă.
Nu Ţi-am râvnit nici razele subţiri,
nici tălpile străpunse sub
piroane,
Dar Tu mă faci părtaş în
răstigniri,
şi-Ţi tot îngân osânda din
icoane.
Sfinţit pe cruci pe care nu m-am
vrut
şi de-nvieri pe care nu le-aşi
cere,
nu
ştiu: Tu te cobori la mine-n lut
sau eu mă urc spre raiul Tău bând fiere?
Cu necerşită slavă mă încarci
şi-n cuie, când sfinţenia mă frânge,
oftând mă uit la rănile-mi prea largi
şi-Ţi cresc alături, sânge lângă sânge.
(RADU GYR – IDENTITATE)
O prezenţă de spaţiu şi o identitate de timp
pentru Naţiunea noastră dacoromână este Ortodoxia, precreştină şi creştină,
respectiv Cultura Duhului, adică spiritualitatea Tradiţiei străvechi belangino-zalmoxiene,
care îşi are rădăcinile adânc înfipte în vrerea divină de a confirma ulterior spiritualitatea
celei mai alese Naţiuni întru misiunea sa jertfelnic-hristică universală.
Principiile călăuzitoare Destinului
Neamului, vin chiar din faşa ontologico-divină, legănate în scutecele Aurorei monoteiste,
prehristice care au fost promovate de
marile personalităţi mesianice menite să contureze încreştinarea Filosofiei
precreştine şi a Culturii duhului Neamului, celui ales întru slujirea Evangheliei
– Filosofia şi Filocalia Dragostei dumnezeieşti a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Toate geniile şi personalităţile noastre
savante din lumea teologică şi mireano-creştin-orotdoxă au înfăţişat
sinergismul dintre literatura sacră pelasgo-protodacă şi cea geto-dacă, precreştină
pe care le întâlnim ca armonie şi har, insuflate în filosofia zalmoxiană şi-n teologic-hristică
a spiritualităţii propriu-zise, a Neamului nostru „predestinat” între destinele
sacre ale omenirii.
Din frumuseţe gândirii lor a izvorât mirul
cugetării celor hărăziţi să-şi asume Destinul hristic al mărturisirii
Adevărului, demnitatea strămoşească a dreptăţii şi eroismul Crucii, al Jertfei
sfinte, al biruinţei mesianico-naţionaliste
ca apoteoză a Învierii dacoromânilor.
De-a lungul tuturor generaţiilor Fiii Naţiunii - Chemaţi şi
Aleşi şi-au sanctificat fiinţa,
crezul, chemarea, lupta, misiunea, mărturisirea, dăruirea, sacrificiul întru
Dumnezeu şi Neam prin har şi dragoste.
Toate lămuririle istorice, certe,
nepotrivnice, loiale adevărului, care au scăpat focului ucigaş, intenţionat sau
profanării şi mistificării adevărului, concluzionează menirea vie ortodoxă şi
frumuseţea erudiţiei lor creştine, ca sălaş al izvorului iubirii de Dumnezeu.
Toate personalităţile dacoromâne profund
spirituale, profund religioase şi-au proclamat principiile fundamentale ale
catehismului lor ortodox, într-un naţionalism ecumenic, revelator creştin.
Ei au folosit jertfa integrală ca metodă de
lucru şi iubirea dăruirii ca pildă, ca o consfinţire a logicii, a esenţei lor creştine.
De aceea întregul lor eroism mărturisitor este un catehism, propăvăduitor deplin
al curajului, al sacrificiului şi sfinţeniei Dacoromânismului.
Eroismul dăruirii chemate, al sfinţeniei
asumate, nu este cel al trecerii prin timp, ci cel al veşnicei, divinei Învieri.
Nu este sacrificiul unui trecut istoric scurs, în meandrele timpului, ci cel al
devenirii unui prezent continuu spiritual, al unui torent înflăcărat şi etern în
esenţă: Eroismul Elitelor Profetice
Creştin Ortodoxe.
Dezbaterea obiectivităţii tematicii lor
uriaşe, ca: Dumnezeu, Omul, Logosul, Fecioara, Neamul, Natura, Lumea, Tradiţia,
Datinile, Creaţia, Folclorul, Iubirea, Statul, Biserica, Clerul, Tineretul, Şcoala,
Religia, Filosofia, Ţăranul, Familia, Politica, Ciocoismul, Monarhia,
diferitele neamuri apropiate ori duşmane, cu toate încrengăturile ei, reclamă
dimensiunea spirituală a Dascălilor, a Filosofilor, a Geniilor, a Eroilor, a
Corifeilor, a Luceferilor, a Martirilor, a Sfinţilor, care au stat deasupra
epocilor lor şi stau primeniţi pe pieptul Istoriei noastre cea de pe pământ şi
din cer.
Hărăziţi de Duhul Sfânt, Ei primesc Cununa
Mărturisirii şi pe cea a Muceniciei veşnice în Obştea cerească a sfinţeniei Neamului,
direct de la Atotcreatorul şi de la Logosul dumnezeiesc, Cel Suprajertfit
omenirii întregi spre înviere, Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Expresia conlucrării iubirii lor, a
comuniunii cu lumina puterilor dumnezeieşti se revarsă prin harul, creaţia şi
jertfele lor, prin opere şi capodopere, ca o binecuvântare asupra Naţiunii şi a
lumii în general.
Eroismul lor mistico-profetic, acceptat, înflăcărat
şi asumat de responsabilitatea misiunii-vocaţionale şi de ascetismul demnităţii
lor, devine deopotrivă naţional şi religios, care urcă deplin pe culmile harului
dumnezeiesc al Muceniciei profetico-ortodoxe
dacoromâne.
Mihail
Eminescu în întreaga sa creaţie spirituală, ne dezvăluie rolul suprem al
dragostei ce străluceşte pe fruntea gândirii lui profetice.
Este esenţial să stabilim şi să conturăm
definiţia şi profilul Profetului în general, raportându-ne la Scriptura insuflată
a Vechiului Testament, cel netrunchiat, şi în mod expres la marele Profet
Ieremia.
Alegerea oricărui Profet o face
Atotcreatorul, încă din pântecele mamei sale. Chemarea Profetului din Sânul
Neamului este echivalentă unei ungeri sacerdotale a Duhului Sfânt, care-i
conferă comuniunea cu Logosul dumnezeiesc, ca o consfinţire a luptei pentru
Dreptate, a zelului pentru Adevăr, a mărturisirii dreptei Credinţe, a jertfei pentru
Iubirea de Dumnezeu, de Neam şi de oameni (ceilalţi semeni drepţi).
Numai cel ales de Dumnezeu, care confirmă însuşirile
sale suprafireşti în comuniune deplină cu dumnezeirea Sfintei Treimi, cu Omul
creştin, cu Creaţia, cu sensul lumii hristice este Profetul divin.
Instituţia Profetică este de natură
divino-umană, instituită de Ziditorul, ereditar-monarhică, care se lasă
moştenire din generaţie în generaţie numai Neamului cel care binevesteşte pe
Dumnezeul Sfânt şi slăvit în Treime, prin Elitele special alese de El.
Pedagogia Proorocului este credinţa Ortodoxă
a Bisericii lui Hristos, având ca menire Mărturisirea Adevărului adevărat revelat,
ca misiune Dragostea dumnezeiască
transmisă, iar ca vocaţie Jertfa supremă pentru Neam şi lumea dreaptă creştină,
ca îndreptar pentru ceilalţi.
Tocmai de aceea Profetul divin este din
sânul Naţiei, dar deasupra ei, din lume, dar superior ei, din spaţiu, dar mai
sus de timp, pământean, dar cetăţean al Cerului, autojertfitor, dar nemuritor.
Şi Domnul mi-a întins mâna, spune Ieremia,
mi-a atins gura şi mi-a zis: „Iată am pus cuvintele Mele în gura ta!”
Iată te-am pus în ziua aceasta peste popoare
şi peste regate, ca să smulgi şi să arunci la pământ, să pierzi şi să dărâmi,
să zideşti şi să sădeşti!
...Că iată, Eu te-am făcut astăzi cetate
întărită, stâlp de fier şi zid de aramă înaintea acestei ţări întregi: înaintea
regilor, înaintea căpeteniilor ei, înaintea preoţilor ei şi înaintea poporului
ţării.
Ei se vor lupta împotriva ta, dar nu te vor
birui că Eu sunt cu tine, ca să te izbăvesc, zice Domnul.” (Ieremia, 1, 9-10, 18-19)
Binecuvântarea unei Naţiuni, ca şi pedeapsa
ei aparţin Domnului.
Atât Binele cât şi răul, atât Adevărul cât
şi minciuna, atât Credinţa cât şi necredinţa ori reauacredinţă, atât Suferinţa
cât şi durerea, atât cunoaşterea cât şi ignoranţa sunt urmările fireşti ale
Iubirii sau urii căpeteniilor unei Naţiuni faţă de Dumnezeu şi de Neamul lor.
Consecinţele sunt aduse la cunoştinţă din
vreme poporului, spre îndreptare prin Profetul ales, care la rândul său reînfiiază
Naţia, întru Pronia divină: „Lepădarea ta, a poporului, de credinţă te
va pedepsi şi răutatea ta te va mustra. Înţelege şi vezi cât e de rău şi de
amar de a părăsi pe Domnul Dumnezeul tău şi de a nu mai avea nici o teamă de
Mine, zice Domnul Dumnezeul puterilor.” (ibid. 2, 19)
Înzestrat cu simţul măsurii şi al depăşirii
timpului, a vremurilor aflate sub cei „predestinaţi”, Mihail Eminescu supune unei radiografii pertinente: firescul,
naturalul, esenţa Chipului după Asemănare al Neamului nostru întru
spiritualitatea sa strămoşească naţională şi universală, aşa cum este cu realitatea
sa vie şi crudă: cu filosofia lui, cu clerul lui, cu ambiţiile şi îmbuibarea
celor străini, cu râvna şi cotropirea duşmanilor din interior şi exterior, cu
sperjurul politicienilor supracorupţi, cu neruşinarea, obrăznicia şi ipocrizia
mai tuturor gazetelor aservite puterii, cu şcoala dărăpănată la propriu şi la
figurat ca şi societatea în general, cu sacrificiul, suferinţa, boala, mortalitatea,
mizeria şi ignoranţa aflate la tot pasul, cu lipsa drepturilor esenţiale, cu
îndatoririle şi împilările tot mai multe, mai apăsătoare, cu neputinţele,
sudoarea muncii şi sărăcia poporului, a ţărănimii în mod special:
„O seminţie, care câştigă toate drepturile
fără sacrificii şi muncă, e cea evreiască. La orice popor drepturile publice şi
private au fost rezultatul unei munci seculare şi a unor sacrificii însemnate.
Dacă există aristocraţia, cu prerogative deosebite, acestea erau compensaţia
muncii războinice; dacă ţăranii, care pretutindenea au fost aserviţi, au
izbutit în urmă a se vedea stăpâni pe bucăţile lor de pământ, aceasta a fost
oarecum răsplata pentru că în vremi trecute ei singuri au purtat greutatea
instituţiilor; dacă partea clerică s-a bucurat de prerogative, ea a şi împlinit
o sarcină de cultură, pe care, în împrejurările date ale evului mediu, nu o
putea îndeplini o clasă de raţionalişti.
Clerul au dezbătut popoarele nouă ale
Europei din mrejele unor credinţe şi obiceiuri în care puterea fizică jucă cel
întâi rol... Îmblânzirea treptată a lumii nouă este un netăgăduit merit al
religiei creştine; afară de aceea ea a mai fost şi păstorul culturii antice. Ce
servicii au adus omenirii îndărătnicul şi egoistul neam evreiesc? Ocupându-se
pretutindenea numai cu traficarea muncii străine, alegându-şi de patrie numai
ţările acele, unde prin deosebite împrejurări s-a încuibat corupţia...
Dar oare în ce constă corupţia socială,
acest element care-l atrage pe evreu c-o putere elementară? Ea constă în
dispreţul muncii, care cu toate acestea e singura creatoare a tuturor
drepturilor. Când munca unei clase într-un popor nu mai echivalează drepturile,
de care ea se bucură, atunci acea clasă e coruptă, atunci ea trăieşte din
traficul unei munci străine, atunci ea seamănă cu evreul, care nicăiri nu face
altceva decât precupeţeşte lucrul străin.” (Eminescu, Scrieri politice 1870-1878, Ed. Ileana, 1993,
p. 118-119)
Dăruit de Bunul Dumnezeu cu harul mesianico-pedagogic,
Proorocul nostru Mihail Eminescu se
luptă aprig, se răscoleşte cu mare mâhnire, se răzvrăteşte, dar cu adâncă
părere de rău şi condamnă proasta imitaţie din afară, falsitatea, gustul
vulgar, pseudo-educaţia, criticând constructiv spre îndreptare, nu spre ironie,
nu spre batjocură precum ilustrul satiric grecotei Ion Luca Caragiale.
Bădiţa
Eminescu reclamă spre pocăinţă desfrâul,
stângăcia, bălmăjeala, ciocoimea şi incultura tinerimii uşoare, prooccidentale,
care sunt rumâni doar graţie
împrejurărilor naşterii pe diferitele meleaguri ale plaiurilor noastre
minunate, şi nicidecum prin limbă, tradiţie, credinţă, cultură ori simţ istoric
de a vedea scopul şi sensul menirii şi mântuirii dacoromâne:
„Căci
acest tineret s-a fost dus într-o ţară bolnavă în privinţa vieţii sociale.
Clasele sociale putred de bogate au ajuns acolo la o rafinare de plăceri nemai
pomenită în alte colţuri ale pământului, producerile sănătoase din literatură
şi artă făcuse loc picanteriilor de tot soiul, în sfârşit orişice era mai
căutat decât apa limpede şi răcoritoare de izvor...
Acolo, în loc să înveţe lucruri folositoare,
adică cum se ară şi se seamănă mai cu spor, cum faci pe copii să priceapă mai
bine cartea, cum se lecuieşte o durere de stomac, cum se ţese pânza şi se
toarce inul, cum se fac talpe trainice la cisme şi alte lucruri folositoare de
acest soi, s-au pus aproape toţi pe politică, să afle adică şi să descopere,
cum se fericesc neamurile şi cum se pun la cale ţările, adică au adunat multă
învăţătură din „Figaro”, „Petite Republique Francaise”şi cu capul gol şi cu
punga idem, s-au întors rânduri, rânduri în ţară, ca să ne puie la cale.
Această tinerime veselă şi uşoară trăieşte în România şi se trezeşte în Franţa,
trăieşte într-o ţară săracă şi a deprins cu toate acestea obiceiurile bogatei
clase de mijloc din Franţa, are trebuinţe de milionar şi bani mai puţin decât
cinstita breaslă a ciobotarilor din acele ţări. Acest tineret ce se
caracterizează prin o rară lipsă de pietate faţă cu nestrămutata vrednicie a
lucrurilor strămoşeşti, vorbind o păsărească coruptă în locul frumoasei limbi a
strămoşilor, măsurând oamenii şi împrejurările cu capul lor strâmt, şi dezaprobând
tot ce nu încape în cele 75 dramuri de creier cu care i-a-nzestrat răutăcioasa
natură, acest tineret, zic, înarmat cu această vastă ştiinţă, vine la noi cu
pretenţia de a trece de-a doua zi între deputaţi, miniştri, profesori de
Universitate, membri la Societatea Academică, şi cum se mai cheamă acele mii de
forme goale, cu care se-mbracă bulgărimea de la marginile Dunării.
Căci cei mai mulţi dintre aceşti lăudaţi
sunt feciori de greci şi bulgari aşezaţi în această ţară, şi au urmat întru
romanizarea lor următorul precept: ia un băiat de bulgar, trimite-l la Paris
şi rezultatul chemic e un june român.” (ibid. p. 165-166)
Filosoful nostru creştin ortodox Mihail Eminescu scoate în evidenţă
repercusiunile ucigătoare pe termen foarte lung, ale doctrinei şi conduitei
profanatoare a filosofiei necreştine şi a culturilor străine din ţările
superbogate de pe exploatarea popoarelor lor şi ale altor naţii.
Altoind prezentul naţiei tale cu putregaiul străin,
culegi viitorului tău ciuperca acelei culturi, care va lăsa istoriei
posterităţii Neamului şi altora evidenţa condamnabilă a unei spiritualităţi
otrăvitoare.
Acele state mari ca arie geo-politică, dar
mici ca spiritualitate creştină, decimate social, moral, însă atât de râvnite
de odraslele ciocoilor şi arendaşilor din ţările române, flămânde de căpătuială
rapidă fără osteneală, obsedate de parvenitism, setoase de trândăveală, ţări purtătoare de culturi atee, anticreştine,
cărora Gânditorul înţelepciunii
noastre dacoromâne, hristo-harice, le subliniază particularitatea
ideilor sterile, deşarte, tendenţios-nihiliste, aflate din belşug în
Universităţile Apusului, în presa şi literatura intoxicată de ingratitudine,
falsitate şi grotesc, care uniformizează
spre acelaşi numitor comun, ingrat, imanent, precar şi absurd, neputând universaliza
în diversitate precum Ortodoxia creştină, creativă şi transcendentă, incultură
ce animă spiritul gregar, care întunecă mintea, o risipeşte, o perverteşte la
rău, la descompunere, la distrugere, al cărui raţionalism morbid nu se poate
întrupa vreodată în esenţa unui Neam creştin sănătos moral, ales ca chemare
profetică, ci doar în clica politicianistă meschină, searbădă, libidinoasă, laşă,
atee, coruptă şi trădătoare:
„Astfel, (tinerii), vin pătură după pătură
în ţara noatră, cu ideile cele mai ciudate, scoase din cafenelele franţuzeşti
sau din scrierile lui Saint-Simon şi ale altor scriitori ce nu erau în toate
minţile, iar formele vieţii noastre de astăzi au ieşit din aceste capete
sucite, cari cred că în lume poate exista adevăr absolut şi că ce se potriveşte
în Franţa se potriveşte şi la noi. Împrăştiind baliverne cu libertatea,
egalitatea, fraternitatea şi suveranitatea, încât bătrânii îşi pierd cu totul
călindarul. Şi le povesteau... câte prăpăstii toate... Apoi s-au pus pe iscodit
porecle bătrânilor... şi că nu sunt nici români, că numai d-lor, care ştiu pe
Saint-Simon pe de rost sunt români, iar bătrânii sunt altă mâncare...
De aceea, bătrânii, la drept vorbind, nici
nu pricepeau bine acuzarea ce li se făcea. Neam de neamul lor trăit în ţară,
nepricepând altă limbă decât cea românească, închinându-se în această limbă,
vorbind cum se vorbeşte cu temei şi sănătos, ei, auzind ţiunile şi ţionile,
imperatorele, redaptorele, admisibilile şi propriamentele,
au gândit în mintea lor: „De frate, noi om fi fost proşti. Noi socoteam că,
dacă ştim ceaslovul şi psaltirea, cum se ară gospodăreşte un ogor, cum se cresc
vite şi cum se strâng banii, apoi ştim multe. Da’ia auzi-i, că nu ştim nici
măcar româneşte.”
(ibid. p. 167)
Profetul
creştin al teologiei morale dă în vileag astfel, influenţa nefastă,
negativă a preceptelor ateiste, a raţionamentelor macabre, susţinute nu de
oameni ai cugetului sau ai raţiunii, ci de cei ce îngrădesc şi încătuşează
spiritul: de fariseii Adevărului, de saducheii nedreptăţii, de caiafele
antinaţionale, de iudele anticreştine, de irozii cămătăriei, de irodiadele
desfrâului, de salomeele deşărtăciunilor, care promovează un politicianism împrumutat,
viermănos, putred, demagogic, imoral, obscen, vulgar, violent, profanator,
ignorant, oportunist, obscurantist, antisemit
- termenul are o conotaţie universală: (atitudine
calomniatoare, prigonitoare şi persecutoare aduse pe nedrept, fără temei
religios ori etnic, oricărei seminţii, rase sau naţii ale pământului), ce
generează minciuna, corupţia, trădarea, laşitatea, anticultura, pseudoeducaţia,
pseudoştiinţa, pseudoarta, ura, un dezmăţ dens în mass media, în teatru, în
cinema, falsitatea, fariseismul, cămătăria, terorismul de stat, terorismul religios,
fără-de- legea, genocidul, holocaustul anticreştin, etc.
Acei exponenţi malefici ai turpitudinii
mefistofelice au creat licenţele
caricaturilor politice, excelenţele
humanoizilor grotescului, mercenarii
Ocultei, care au promulgat desfrâul, demenţa, snobismul, tirania, vrajba, fanatismul,
decretând viaţa ca fiind trecătoare, sulemenind o permanentă întoarcere pe dos
a virtuţiilor creştine, luându-le astfel, celorlaţi neaderenţi la viclenie, la distrugere,
dreptul lor la trăire, menirea lor ca sens al credinţei şi mântuirii ortodoxe.
Tot referitor la progeniturile cosmopolite
ale celor neinteresaţi de binele societăţii, indiferenţi la apărarea
Adevărului, reticenţi la credinţa strămoşească, repetenţi la dragostea de Neam,
orbi şi surzi la încălcarea suveranităţii şi suzeranităţii naţionale, dar
premianţi la grija pentru familiile lor prezente şi viitoare este şi istorisirea
ilustrului enciclopedist Ion Heliade – Rădulescu în corespondenţa sa cu
beizadea Mitică Ghica, după mărturia boierului cărturar Mihail Eminescu:
„Sunt
tată de familie, n-am unde să-mi cresc copiii decât în aceste aşezăminte (ale
ţării) pentru că, şi de-aş avea mijloace a-i creşte aiurea, gândul meu nu este
să-i cresc străineşte şi ei apoi să trăiască româneşte; voi să fac din ei
români, şi trebuie să ştie cele româneşti, şi legi şi obiceiuri. Ticăloşi au
fost părinţii şi ticăloşi fiii, cari orbeşte s-au crescut pentru <> şi pentru <>şi au trăit în <>şi în <>.” (ibid. p. 166)
Una din caracteristicile esenţiale ale
Naţiuni noastre alături de celelalte însuşiri fundamental-înăscute: inteligenţa
nativă mult superioară celorlalte naţii, credinţa dreaptă străbună, demnitatea
cavalerismului, onoarea eroismului, cinstea, ospitalitatea, răbdarea, derulate sub
lungul şir milenar al Voievozilor Mari şi ajunse până la aplicarea metodelor asupritoare
fanariote ale secolului al XVIII-lea şi a metodicii masonice din veacul al
XIX-lea, era şi munca, cea de folos
fiecăruia, cea de obşte poporului, cea creativă tuturor şi Neamului, cea
consfiinţită de jertfa creştinismului ortodox strămoşesc.
„Nimeni
nu înţelegea, observă marele nostru Poet, că temeiul unui stat
e munca, şi nu legile. Nu înţelegea, asemenea, aproape nimeni că bogăţia
unui popor stă, nici în bani, ci iarăşi în muncă.” (ibid. 169)
Cu o erudiţie suverană specifică
personalităţii sale suzerane, Mihail
Eminescu face o incursiune profundă
în clasicismul culturii antice precreştine şi creştine, combătând vehement
putregaiul agnosticismului, al sofismului gnostic, dialectica marxismului,
stăpâne în amfiteatrul demo(no)cratic al puterii politice.
Mihail
Eminescu conturează şi instituie profetic creştinismului naţional: sensul ortodox al virtuţii, circumscris
Logosului Întrupat.
Creştinismul
dreptei credinţă al Bisericii strămoşeşti, naţionale nu este antropocentric, ci
eminamente hristocentric, al desăvârşirii omului până a fi înfiiat dumnezeirii.
Iisus Hristos este şi trebuie să fie permanent
voinţa noastră ortodoxă, naţionalist-creştină.
Aceasta este şi trebuie să fie Modelul desăvârşit al Naţiunii dacoromâne,
al unei Patrii ortodoxe, al unui Stat naţional creştin.
Dacă
Biserica Ortodoxă naţională, respectiv creştinii sunt conaturali şi
consubstanţiali cu Hristos, acelaşi lucru trebuie să se întâmple şi cu Statul,
ca urmaş legitim al Neamului său creştin.
Pentru a se înfăptui natural acest sens
măreţ este imperios necesar chemarea, alegerea şi constituirea Elitei Profetice, care să-şi asume
Misionarismul şi Jertfa Ortodoxiei
Dacoromâne.
Creştinismul
teologiei hristice al dreptei credinţe este suma tuturor virtuţiilor ortodoxe,
care se asumă şi se însumă îndumnezeirii omului.
Aşadar, Profetul
şi Pedagogul Neamului nostru Mihail Eminescu analizează şi fundamentează ca trăire modul viguros
dacoromân de existenţă: ca act suprem şi supranatural al ortodoxiei
mărturisite, ca sens divin al frumuseţii creştine permanent jertfite.
Faptul că suntem consângeni prin
Protopărinţii adamici, dar mai ales revelaţia că suntem cofiinţiali cu Logosul
lui Dumnezeu întrupat, prin harurile Sfântului Duh ale Tainelor Sale sfinte, Noi - dacoromânii trebuie să ne cugetăm în ceilalţi semeni prin noi înşine, urmându-L
pe Mântuitorul Iisus Hristos, prin ortodoxia pravoslavnică şi prin ecumenismul
naţionalist creştin, ca renaştere a naţiunilor, prin Jertfa şi biruinţa Crucii,
care pot fi un apostolat suprem, un ideal şi o realizare istorică universală pentru
oameni, dar mai ales o stare de fapt mesianică-vocaţională pentru Îngeri,
pentru Sfinţi, pentru Dumnezeu, ca desăvârşire a Creaţiei Sale întru Înviere.
Aura adâncă al Ortodoxiei Moşilor şi
Strămoşilor noştri dragi, îi străbate profund Profetului dacoromîn chipul
său de lumină, logodindu-i înţelepciunea cu dreapta credinţă, buna cuviinţă cu
răbdarea, boieria cu nobleţea ţăranului imperial din totdeauna, curajul cu
truda creatoare, adevărul cu dreptatea, erudiţia cu frumuseţea exprimării
limbii dumnezeieşti, sintetizându-i astfel gândirea moral-creştină pe care o
însumă Filosofiei Crucii, adorând astfel, Jertfa supremă a Mântuitorului lumii -
Iisus Hristos.
Aceasta este de fapt biruinţa înţelepciunii
sale profetice şi a Neamului nostru între celelalte naţiuni creştine ori
necreştine.
Vlăstar
al Marii boierii de Glie, dar mai cu seamă al unei Boierii Ortodoxe veşnic-spirituale,
Domnul Eminescu cinsteşte cu
reverenţă şi adâncă gratitudine, înaintaşii noştri Boieri şi Voievozi, ctitori
de Neam şi Ţară, Domni ai măsurii şi cumpătării creştine, jertfitori pentru
Neam. Iată cum surprinde demnitatea şi înţelepciunea boieriei valaho-ortodoxe,
vis-a-vis de cea aristocrato-catolică ungurească, într-o inedită replică
războinică, istorisită de Voievodul
limbii dacoromâne - Mihai Eminescu:
„La
anul 1392, Sigismund al Ungariei încheiase alianţă cu Mircea cel Bătrân în
contra turcilor. Sigismund trece Dunărea şi ia Nicopoli, apoi auzind de tulburări
în propria lui ţară, se întoarce cu oaste cu tot din campanie, lăsând pe Mircea
singur cu ţara în faţa dreptului ce-l aveau turcii de a se răzbuna. Ce face însă
Mircea? Poate că, mişcat de nenorocirile nobilului său aliat, s-au despărţit cu
lacrimile în ochi de dânsul, urându-i izbândă bună cu Ungaria? Ba de loc.
Mircea, întemeiat pe tratatul de alianţă îl somează pe rege să continue
războiul, căci altfel va fi rău. Regele nu urmează, se întoarce prin Oltenia, e
încunjurat de oastea uşoară a Ţării Româneşti şi scapă abia cu puţini oameni ca
prin urechile acului în Ardeal. Stricatu-s-au poate prieteşugul pentru
vecinicie prin acest act de răzbunare? Ba nu, căci doi ani după aceea încheie o
nouă alianţă cu acelaşi rege al Ungariei. În sfârşit această alianţă îl duce pe
Mircea din nou înaintea Nicopolei, unde în faţa strălucitei oşti creştine
stătea Baiazid Fulgerul. După planul cuminte de război trebuia ca lupta s-o
înceapă românii cu oaste uşoară şi abia după aceea să intre în luptă greaua
cavalerie franţuzească.
Dar cavalerii franţuji, setoşi de glorie şi
plini de ambiţie, nu vor să stea în urma moldovenilor şi muntenilor, ci vor în
frunte să de-a năvală vitejească, să spulbere pe turci. Ce face Mircea?
Recunoscând poate generozitatea cavalerimii s-a plecat acestui plan glorios şi
s-a învoit să rămâie el în urmă? El a tuns-o binişor cu oaste cu tot peste
Dunăre lăsând oastea crucii în ştirea lui Dumnezeu şi a unei sorţi, pe care el
o prevedea foarte clar. Şi cum prezisese el în consiliul de război, aşa s-a
întâmplat.
Creştinii conduşi de entuziasm, de dorinţa
de glorie, de cavalerism şi generozitate, au fost cumplit bătuţi în urma
planului pe dos, dictat numai de sentimente frumoase, iar Mircea şi-a scăpat
oastea sa intactă în urma planului său cuminte; o oaste mică, însă preţioasă,
cu care peste un an el a stins pe acelaşi Baiazid, care sfărâmase frumoasa
oaste creştină, în care erau faţă cele mai nobile şi mai glorioase mume ale
Europei.
Dar Mircea era un biet român cu mintea
coaptă, care ştia, că popoarele au lucruri mai scumpe de apărat decât gloria.” (Eminescu, Scrieri politice, op. cit.
p. 281-282)
Buna chibzuinţă, dreapta măsură, dragostea
de Glie, de Neam, recunoştiinţa pentru Dumnezeu ale Voievodului nostru sunt cu
mult mai glorioase decât suprema onoare fie ea chiar a unui Monarh apusean, fie
rege, fie papă.
Să vedem cum definea onoarea în gândirea sa Lordul
John Falstaff: „Gloria nu se bea, nu se
mănâncă, nu se îmbracă; ea nu vindecă oasele sfărâmate de ghiulele, nu cârpeşte
mantalele rupte prin care suflă amorţitorul crivăţ, nu-nlocuieşte porumbul
crud, pe care l-au mâncat soldaţii noştri, ca pâne caldă, c-un cuvânt gloria
ce-o câştigi e frumos lucru, dar pentru dânsa e bine ca omul să nu rişte nici
măcar degetul mic, necum zeci de mii de oameni şi zeci de milioane de bani,
storşi la urma urmelor tot din spinarea muncii productive, a ţăranului.”
(ibid. p. 281)
În Sânul Ortodoxiei, al acestui Cer tainic
dumnezeiesc, sălăşluiesc adevărurile fundamentale ale doctrinei şi practicii asceto
– mistico -ortodoxe, care converg spre: „Imutabilitatea
şi eficienţa supranaturală a dogmei creştine ce se sprijină pe istoricitatea
venirii şi întrupării lui Dumnezeu în lume prin Fiul Său şi pe Biserică – Trup
al lui Hristos aflat sub neîntrerupta supraveghere şi lucrarea a Sfântului
Duh.” (Arhim. Dr. Ioasaf Popa, Comentarii la Probleme de filosofie şi
literatură patristică de Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Ed. I.B.M. al B.O.R.,
Bucureşti, 1995, În Glasul Bisericii a Sf. Mitropolii a Munteniei şi Dobrogei,
Anul LI, nr. 6-12, Iunie-Decembrie, 1995, p. 246)
Asumându-se unităţii desăvârşite a Bisericii
Ortodoxe, celei Una a Logosului - Iisus Hristos, a Înţelepciunii Naţiunii
noastre binecuvântate, Mihail Eminescu
îşi împlineşte chemarea întru alegerea sa divină, devenind pentru noi,
nemuritorii daci: Luceafăr al
Poeziei, Mire al dumnezeieştii
Iubiri, Apologet al dragostei
naţionaliste, Apostol al unicului
Adevăr, Profet al Ortodoxiei, Prooroc al Filosofiei Duhului, Mistic al Evangheliei Iubirii şi Ascet al dulcelui grai dacoromân.
În fenomenul lăuntric inimii lui de Român
absolut, al Rugului aprins
sufletului său dac, al actului său religios, Mihail Eminescu consacră şi confirmă, adorare lui Dumnezeu şi
supravenerare Neamului veşnic dacoromân, care l-au consfinţit întru profetismul
nemuririi divine. Tot crezul său religios mărturisit i-a adus perspectiva
adevăratului său cult, minunatei sale culturi spirituale şi slujiri vii, ortodoxe
vocaţionale.
Profetul nostru Mihail Eminescu afirmă într-un mod concret, absolut, divers şi
divin, specificul ortodox al religiei creştine ca un Drept dumnezeiesc al
Neamului nostru primordial, dar şi ca Drepturi absolute ale lui Dumnezeu în
cadrul tuturor Naţiunilor.
Dreptatea pe care Dumnezeu a propus-o
tuturor seminţiilor a fost
şi este setea harică după Adevăr. Doar Naţiunea noastră a păşit pe Calea plină
de lumină a Cunoaşteri, împlinindu-se întru Frumos şi Iubire.
Toate frumuseţiile virtuţiilor noastre
strămoşeşti, toate chemările şi jertfele lor, toate înfrângerile curmate apoi
de biruinţa întru harul hristic au odrăslit în Voievozii Culturii Duhului, în
Elita profetico – ortodoxă, ca Sacerdoţi ai Spiritului naţionalist creştin.
Mihail
Eminescu a fost şi este un Profet al
naţionalismului nostru creştin-ortodox.
Dacă ar fi să-i definim şi să-i cinstim pe
Înaintemergătorii noştri dacoromâni, aşa cum se cuvine, aşa cum trebuie să ne
respectăm Marii înaintaşi ai Naţiunii întru Dumnezeu, Marii Dascăli ai Duhului suntem
veşnic îndatoraţi şi vom fi onoraţi continuu să le elogiem preţuirea cu
smerenie şi cu dragoste, fiindcă au sălăşluit în Sânul Neamului: cu inima lor
plină, încărcată de iubire, cu mintea sfântă luminată de har şi cu sufletul
drept, ales şi jertfelnic.
Virtutea lor şi-a tuturor Marilor dacoromâni
de-a lungul istoriei şi în mod expres a Profetului Mihail Eminescu a fost arma de luptă a cuvântului, făurită din
demnitatea Neamului, din Autoritatea creştinismului hristic primar, ca virtute
a Drumului nostru prin jertfă spre Calea Vieţii întru Hristos, Adevărul, Lumina
şi Iubirea lumii.
În puşcăriile ateo-comuniste din Regatul
Român travestit în Republica Populară, ori Socialistă Română, „dialogul” regal,
umanisto-iluminist, umanitar şi proletar s-a purtat astfel: între cisme şi vaiete, între înjurături şi expectoraţii, între răngi şi
urlete, între înscenări şi cătuşe, între mistificări şi lanţurile grele de
picioare, între bătăuşii formaţi şi convulsiile victimilor, între degerături şi
anchetele interminabile, între brutele sadea şi ultra titraţii Neamului, între
morse şi coaste rupte, între cozi de mături şi suspine adânci, între răgnetele
călăilor şi leşinul tumefiaţilor, între ura slugoilor şi demnitatea
mutilaţilor, între vârtejul morişcăi şi găleţile cu apă, între înbuibarea
proletară şi turtoiul rânced al aleşilor Naţiunii, între turnătorii din celule
şi inocenţa mărturisitorilor, între speranţa că: „vin americanii”şi
resemnarea că: „bolşevicii nu mai pleacă”, între jeluirile mamelor şi
rânjetul securităţii, între nevinovăţia condamnaţilor şi satisfacţia
retribuţiei generoase a magistraţilor, între copiii-jertfe şi
monştrii-sacrificatori, între mame care au născut în penitenciare şi asasinii
voluntari sau desemnaţi, între sacerdoţii Patriei şi anchetatorii din alte
neamuri, între gardienii abjecţi şi fecioarele consternate, între profanarea
lui Dumnezeu, a Familiei şi a Naţiei şi sacrificiul martirilor, între
mistificările regimului impregnate de lavanda puturoasă a roboţilor executanţi
şi mireama mucenici noi, între re-arestările pe acelaşi temei neîntemeiat şi
suplimentul domiciliului obligatoriu, între bestialitatea torturii umanitariste
şi sângele scump creştin, gâlgâind peste tot cu ruga iertării criminalilor,
între izolările des repetabile şi cuminecarea prin credinţă şi poezie.
Rugăciunile Preoţilor, Teologilor, Filosofilor,
Misticilor şi Psaltirea Suferinţei Poeţilor noştri ortodocşi arestaţi, de
ordinul miilor şi al sutelor au salvat întru credinţă, demnitate şi mântuire
sutele de mii şi chiar milioane de confraţi-mărturisitori creştini ortodocşi.
Amintim simbolic doar pe câţiva, alături de
toţi ceilalţi la fel de importanţi, dintre marii preoţi de mir, ieromonahi,
teologi, filosofi, mistici şi poeţi, care au însufleţit haric destinul celor
peste două milioane de creştini arestaţi, dintre care aproape un milion
martirizaţi: Arsenie Boca, Ilarion Felea, Gherasim Iscu, Dumitru Stăniloae,
Dimitrie Bejan, Dumitru Bălaşa, Ilie Imbrescu, Ilie Lăcătuşu, Ioan Sabău, Ioan
Iovan, Ioan Negruţiu, Nil Dorobanţu, Adrian Făgeţeanu, Daniil Tudor, Ion Moţa,
Boris Răduleanu, Constantin Sârbu, Justin Pârvu, Nicolae Grebenea, Gheorghe
Calciu-Dumitreasa, Părintele Marcu-Sihăstria, Vasile Ţepordei, Sergiu Roşca, Nicolae
Georgescu-Edineţ, Teodor M. Popescu, Gheorghe Bălănescu, Vasile Posteucă,
Valeriu Gafencu, Gheorghe Jimboiu, Ioan Ianolide, Nae Ionescu, Petre Ţuţea,
Ernest Bernea, Constantin Brăiloiu, Constantin Oprişan, Vasile Băncilă, Mircea
Vulcănescu, Demonstene Andronescu, Ilariu Dobridor, Vladimir Dumitrescu, Petru
Baciu, Galina Răduleanu, Aspazia Oţel-Petrescu, Eugenia Indreica, Maica
Mihaela-Iordache, Anastasia Popescu, Sofia
Cristescu, Alexandrina Teglariu, Elena Faina, Viorica Stănuleţiu, Maria Roşca,
Viorica Pârnac, Liana Nedelcu, Ana Maria-Marin, Radu Mărculescu, Margareta Cemârtan-Spânu, Galina
Baranovschi-Şapovalova, Teodosia Cosmin, Tamara Oală-Pleşca, Nicolae Istrate,
Ioan Moraru, Radu Gyr, Andrei Ciurunga, Virgil Maxim, Virgil Mateiaş, Ionel
Zeană, Vasile Blănaru- Flamură, Maica Teodosia – Zorica Lascu, Pan Vizirescu,
Sergiu Mandinescu, Nichifor Crainic, Vasile Militaru...
Relevantă
este şi istorisirea din închisoarea Uranus a fiicei Părintelui basarabean Boris
Răduleanu (arestat împreună cu familia sa), a Doamnei Doctor Galina Răduleanu:
„Evadarea
mea preferată era poezia. Ore în şir retrăiam aceeaşi strofă, o simţeam cu o
intensitate greu de exprimat în cuvinte. De fapt cuvântul devenea sunet; o
muzică la care până şi ultima mea celulă vibra, asemenea clopotului mare, Buga
de la Putna, când îl atingeam să-i aud cântul. Era o imagine de care mă îmbibam
ca de o mireasmă, o Frumuseţe pe care o descopeream mereu, mereu şi care mă
cuprindea în totalitate. Auzeam şi vedeam cu alţi ochi şi cu alte urechi. În
spatele pleoapelor mele coborâte se aprindea o lumină care mă umplea de
fericire.
„Tovarăşul”meu constant a fost Eminescu. În
închisoare, fiecare zi, aproape fiecare ceas şi-a avut versul şi melodia sa.”
(Dr. Galina Răduleanu, Repetiţie la
moarte... din spatele gratiilor. Ed. Fundaţiei Sfiinţii Închisorilor, Piteşti, 2013, p. 77)
10 Martie – 2014: + Sf. Mc. Codrat,
Ciprian, Dionisie, ş. a.
Dacoromânia-Neamţ-Brusturi.