PROFETISMUL LUI MIHAIL EMINESCU

                                    

                                                                    (partea a doua)

   „Eşti, Doamne bun, eu pământean şi rău,

    şi-n dragoste nu-Ţi seamăn, nici în milă.

    Dar, după răni, sunt chip din chipul Tău,

    de par dospit din cer, nu din argilă.

    Nu Ţi-am râvnit nici razele subţiri,

    nici tălpile străpunse sub piroane,

    Dar Tu mă faci părtaş în răstigniri,

    şi-Ţi tot îngân osânda din icoane.

    Sfinţit pe cruci pe care nu m-am vrut

    şi de-nvieri pe care nu le-aşi cere,

    nu ştiu: Tu te cobori la mine-n lut

    sau eu mă urc spre raiul Tău bând fiere?

   Cu necerşită slavă mă încarci

    şi-n cuie, când sfinţenia mă frânge,

   oftând  mă uit la rănile-mi prea largi

    şi-Ţi cresc alături, sânge lângă sânge.

                                            (RADU GYR – IDENTITATE)

   O prezenţă de spaţiu şi o identitate de timp pentru Naţiunea noastră dacoromână este Ortodoxia, precreştină şi creştină, respectiv Cultura Duhului, adică spiritualitatea Tradiţiei străvechi belangino-zalmoxiene, care îşi are rădăcinile adânc înfipte în vrerea divină de a confirma ulterior spiritualitatea celei mai alese Naţiuni întru misiunea sa jertfelnic-hristică universală.

   Principiile călăuzitoare Destinului Neamului, vin chiar din faşa ontologico-divină, legănate în scutecele Aurorei monoteiste, prehristice care au fost  promovate de marile personalităţi mesianice menite să contureze încreştinarea Filosofiei precreştine şi a Culturii duhului Neamului, celui ales întru slujirea Evangheliei – Filosofia şi Filocalia Dragostei dumnezeieşti a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

   Toate geniile şi personalităţile noastre savante din lumea teologică şi mireano-creştin-orotdoxă au înfăţişat sinergismul dintre literatura sacră pelasgo-protodacă şi cea geto-dacă, precreştină pe care le întâlnim ca armonie şi har, insuflate în filosofia zalmoxiană şi-n teologic-hristică a spiritualităţii propriu-zise, a Neamului nostru „predestinat” între destinele sacre ale omenirii.

   Din frumuseţe gândirii lor a izvorât mirul cugetării celor hărăziţi să-şi asume Destinul hristic al mărturisirii Adevărului, demnitatea strămoşească a dreptăţii şi eroismul Crucii, al Jertfei sfinte, al  biruinţei mesianico-naţionaliste ca apoteoză a Învierii dacoromânilor.

   De-a lungul tuturor generaţiilor Fiii Naţiunii -  Chemaţi şi Aleşi şi-au sanctificat fiinţa, crezul, chemarea, lupta, misiunea, mărturisirea, dăruirea, sacrificiul întru Dumnezeu şi Neam prin har şi dragoste.

  Toate lămuririle istorice, certe, nepotrivnice, loiale adevărului, care au scăpat focului ucigaş, intenţionat sau profanării şi mistificării adevărului, concluzionează menirea vie ortodoxă şi frumuseţea erudiţiei lor creştine, ca sălaş al izvorului iubirii de Dumnezeu.

   Toate personalităţile dacoromâne profund spirituale, profund religioase şi-au proclamat principiile fundamentale ale catehismului lor ortodox, într-un naţionalism ecumenic, revelator creştin.

   Ei au folosit jertfa integrală ca metodă de lucru şi iubirea dăruirii ca pildă, ca o consfinţire a logicii, a esenţei lor creştine. De aceea întregul lor eroism mărturisitor este un catehism, propăvăduitor deplin al curajului, al sacrificiului şi sfinţeniei Dacoromânismului.

   Eroismul dăruirii chemate, al sfinţeniei asumate, nu este cel al trecerii prin timp, ci cel al veşnicei, divinei Învieri. Nu este sacrificiul unui trecut istoric scurs, în meandrele timpului, ci cel al devenirii unui prezent continuu spiritual, al unui torent înflăcărat şi etern în esenţă: Eroismul Elitelor Profetice Creştin Ortodoxe.

   Dezbaterea obiectivităţii tematicii lor uriaşe, ca: Dumnezeu, Omul, Logosul, Fecioara, Neamul, Natura, Lumea, Tradiţia, Datinile, Creaţia, Folclorul, Iubirea, Statul, Biserica, Clerul, Tineretul, Şcoala, Religia, Filosofia, Ţăranul, Familia, Politica, Ciocoismul, Monarhia, diferitele neamuri apropiate ori duşmane, cu toate încrengăturile ei, reclamă dimensiunea spirituală a Dascălilor, a Filosofilor, a Geniilor, a Eroilor, a Corifeilor, a Luceferilor, a Martirilor, a Sfinţilor, care au stat deasupra epocilor lor şi stau primeniţi pe pieptul Istoriei noastre cea de pe pământ şi din cer.  

   Hărăziţi de Duhul Sfânt, Ei primesc Cununa Mărturisirii şi pe cea a Muceniciei veşnice în Obştea cerească a sfinţeniei Neamului, direct de la Atotcreatorul şi de la Logosul dumnezeiesc, Cel Suprajertfit omenirii întregi spre înviere, Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

   Expresia conlucrării iubirii lor, a comuniunii cu lumina puterilor dumnezeieşti se revarsă prin harul, creaţia şi jertfele lor, prin opere şi capodopere, ca o binecuvântare asupra Naţiunii şi a lumii în general.

   Eroismul lor mistico-profetic, acceptat, înflăcărat şi asumat de responsabilitatea misiunii-vocaţionale şi de ascetismul demnităţii lor, devine deopotrivă naţional şi religios, care urcă deplin pe culmile harului dumnezeiesc al Muceniciei profetico-ortodoxe dacoromâne.   

   Mihail Eminescu în întreaga sa creaţie spirituală, ne dezvăluie rolul suprem al dragostei ce străluceşte pe fruntea gândirii lui profetice.

   Este esenţial să stabilim şi să conturăm definiţia şi profilul Profetului în general, raportându-ne la Scriptura insuflată a Vechiului Testament, cel netrunchiat, şi în mod expres la marele Profet Ieremia.

   Alegerea oricărui Profet o face Atotcreatorul, încă din pântecele mamei sale. Chemarea Profetului din Sânul Neamului este echivalentă unei ungeri sacerdotale a Duhului Sfânt, care-i conferă comuniunea cu Logosul dumnezeiesc, ca o consfinţire a luptei pentru Dreptate, a zelului pentru Adevăr, a mărturisirii dreptei Credinţe, a jertfei pentru Iubirea de Dumnezeu, de Neam şi de oameni (ceilalţi semeni drepţi).

   Numai cel ales de Dumnezeu, care confirmă însuşirile sale suprafireşti în comuniune deplină cu dumnezeirea Sfintei Treimi, cu Omul creştin, cu Creaţia, cu sensul lumii hristice este Profetul divin.

   Instituţia Profetică este de natură divino-umană, instituită de Ziditorul, ereditar-monarhică, care se lasă moştenire din generaţie în generaţie numai Neamului cel care binevesteşte pe Dumnezeul Sfânt şi slăvit în Treime, prin Elitele special alese de El.

   Pedagogia Proorocului este credinţa Ortodoxă a Bisericii lui Hristos, având ca menire Mărturisirea Adevărului adevărat revelat,  ca misiune Dragostea dumnezeiască transmisă, iar ca vocaţie Jertfa supremă pentru Neam şi lumea dreaptă creştină, ca îndreptar pentru ceilalţi.

   Tocmai de aceea Profetul divin este din sânul Naţiei, dar deasupra ei, din lume, dar superior ei, din spaţiu, dar mai sus de timp, pământean, dar cetăţean al Cerului, autojertfitor, dar nemuritor.

   Şi Domnul mi-a întins mâna, spune Ieremia, mi-a atins gura şi mi-a zis: „Iată am pus cuvintele Mele în gura ta!”

   Iată te-am pus în ziua aceasta peste popoare şi peste regate, ca să smulgi şi să arunci la pământ, să pierzi şi să dărâmi, să zideşti şi să sădeşti!

   ...Că iată, Eu te-am făcut astăzi cetate întărită, stâlp de fier şi zid de aramă înaintea acestei ţări întregi: înaintea regilor, înaintea căpeteniilor ei, înaintea preoţilor ei şi înaintea poporului ţării.

   Ei se vor lupta împotriva ta, dar nu te vor birui că Eu sunt cu tine, ca să te izbăvesc, zice Domnul.” (Ieremia, 1, 9-10, 18-19)

   Binecuvântarea unei Naţiuni, ca şi pedeapsa ei aparţin Domnului.

   Atât Binele cât şi răul, atât Adevărul cât şi minciuna, atât Credinţa cât şi necredinţa ori reauacredinţă, atât Suferinţa cât şi durerea, atât cunoaşterea cât şi ignoranţa sunt urmările fireşti ale Iubirii sau urii căpeteniilor unei Naţiuni faţă de Dumnezeu şi de Neamul lor.

   Consecinţele sunt aduse la cunoştinţă din vreme poporului, spre îndreptare prin Profetul ales, care la rândul său reînfiiază Naţia, întru Pronia divină: „Lepădarea ta, a poporului, de credinţă te va pedepsi şi răutatea ta te va mustra. Înţelege şi vezi cât e de rău şi de amar de a părăsi pe Domnul Dumnezeul tău şi de a nu mai avea nici o teamă de Mine, zice Domnul Dumnezeul puterilor.”  (ibid. 2, 19)

   Înzestrat cu simţul măsurii şi al depăşirii timpului, a vremurilor aflate sub cei „predestinaţi”, Mihail Eminescu supune unei radiografii pertinente: firescul, naturalul, esenţa Chipului după Asemănare al Neamului nostru întru spiritualitatea sa strămoşească naţională şi universală, aşa cum este cu realitatea sa vie şi crudă: cu filosofia lui, cu clerul lui, cu ambiţiile şi îmbuibarea celor străini, cu râvna şi cotropirea duşmanilor din interior şi exterior, cu sperjurul politicienilor supracorupţi, cu neruşinarea, obrăznicia şi ipocrizia mai tuturor gazetelor aservite puterii, cu şcoala dărăpănată la propriu şi la figurat ca şi societatea în general, cu sacrificiul, suferinţa, boala, mortalitatea, mizeria şi ignoranţa aflate la tot pasul, cu lipsa drepturilor esenţiale, cu îndatoririle şi împilările tot mai multe, mai apăsătoare, cu neputinţele, sudoarea muncii şi sărăcia poporului, a ţărănimii în mod special:

   „O seminţie, care câştigă toate drepturile fără sacrificii şi muncă, e cea evreiască. La orice popor drepturile publice şi private au fost rezultatul unei munci seculare şi a unor sacrificii însemnate. Dacă există aristocraţia, cu prerogative deosebite, acestea erau compensaţia muncii războinice; dacă ţăranii, care pretutindenea au fost aserviţi, au izbutit în urmă a se vedea stăpâni pe bucăţile lor de pământ, aceasta a fost oarecum răsplata pentru că în vremi trecute ei singuri au purtat greutatea instituţiilor; dacă partea clerică s-a bucurat de prerogative, ea a şi împlinit o sarcină de cultură, pe care, în împrejurările date ale evului mediu, nu o putea îndeplini o clasă de raţionalişti.

   Clerul au dezbătut popoarele nouă ale Europei din mrejele unor credinţe şi obiceiuri în care puterea fizică jucă cel întâi rol... Îmblânzirea treptată a lumii nouă este un netăgăduit merit al religiei creştine; afară de aceea ea a mai fost şi păstorul culturii antice. Ce servicii au adus omenirii îndărătnicul şi egoistul neam evreiesc? Ocupându-se pretutindenea numai cu traficarea muncii străine, alegându-şi de patrie numai ţările acele, unde prin deosebite împrejurări s-a încuibat corupţia...

   Dar oare în ce constă corupţia socială, acest element care-l atrage pe evreu c-o putere elementară? Ea constă în dispreţul muncii, care cu toate acestea e singura creatoare a tuturor drepturilor. Când munca unei clase într-un popor nu mai echivalează drepturile, de care ea se bucură, atunci acea clasă e coruptă, atunci ea trăieşte din traficul unei munci străine, atunci ea seamănă cu evreul, care nicăiri nu face altceva decât precupeţeşte lucrul străin.” (Eminescu, Scrieri politice 1870-1878, Ed. Ileana, 1993, p. 118-119)

   Dăruit de Bunul Dumnezeu cu harul mesianico-pedagogic, Proorocul nostru Mihail Eminescu se luptă aprig, se răscoleşte cu mare mâhnire, se răzvrăteşte, dar cu adâncă părere de rău şi condamnă proasta imitaţie din afară, falsitatea, gustul vulgar, pseudo-educaţia, criticând constructiv spre îndreptare, nu spre ironie, nu spre batjocură precum ilustrul satiric grecotei Ion Luca Caragiale.

   Bădiţa Eminescu reclamă spre pocăinţă desfrâul, stângăcia, bălmăjeala, ciocoimea şi incultura tinerimii uşoare, prooccidentale, care sunt rumâni doar graţie împrejurărilor naşterii pe diferitele meleaguri ale plaiurilor noastre minunate, şi nicidecum prin limbă, tradiţie, credinţă, cultură ori simţ istoric de a vedea scopul şi sensul menirii şi mântuirii dacoromâne:

   „Căci acest tineret s-a fost dus într-o ţară bolnavă în privinţa vieţii sociale. Clasele sociale putred de bogate au ajuns acolo la o rafinare de plăceri nemai pomenită în alte colţuri ale pământului, producerile sănătoase din literatură şi artă făcuse loc picanteriilor de tot soiul, în sfârşit orişice era mai căutat decât apa limpede şi răcoritoare de izvor...

   Acolo, în loc să înveţe lucruri folositoare, adică cum se ară şi se seamănă mai cu spor, cum faci pe copii să priceapă mai bine cartea, cum se lecuieşte o durere de stomac, cum se ţese pânza şi se toarce inul, cum se fac talpe trainice la cisme şi alte lucruri folositoare de acest soi, s-au pus aproape toţi pe politică, să afle adică şi să descopere, cum se fericesc neamurile şi cum se pun la cale ţările, adică au adunat multă învăţătură din „Figaro”, „Petite Republique Francaise”şi cu capul gol şi cu punga idem, s-au întors rânduri, rânduri în ţară, ca să ne puie la cale. Această tinerime veselă şi uşoară trăieşte în România şi se trezeşte în Franţa, trăieşte într-o ţară săracă şi a deprins cu toate acestea obiceiurile bogatei clase de mijloc din Franţa, are trebuinţe de milionar şi bani mai puţin decât cinstita breaslă a ciobotarilor din acele ţări. Acest tineret ce se caracterizează prin o rară lipsă de pietate faţă cu nestrămutata vrednicie a lucrurilor strămoşeşti, vorbind o păsărească coruptă în locul frumoasei limbi a strămoşilor, măsurând oamenii şi împrejurările cu capul lor strâmt, şi dezaprobând tot ce nu încape în cele 75 dramuri de creier cu care i-a-nzestrat răutăcioasa natură, acest tineret, zic, înarmat cu această vastă ştiinţă, vine la noi cu pretenţia de a trece de-a doua zi între deputaţi, miniştri, profesori de Universitate, membri la Societatea Academică, şi cum se mai cheamă acele mii de forme goale, cu care se-mbracă bulgărimea de la marginile Dunării.

   Căci cei mai mulţi dintre aceşti lăudaţi sunt feciori de greci şi bulgari aşezaţi în această ţară, şi au urmat întru romanizarea lor următorul precept: ia un băiat de bulgar, trimite-l la Paris şi rezultatul chemic e un june român.” (ibid. p. 165-166)

   Filosoful nostru creştin ortodox Mihail Eminescu scoate în evidenţă repercusiunile ucigătoare pe termen foarte lung, ale doctrinei şi conduitei profanatoare a filosofiei necreştine şi a culturilor străine din ţările superbogate de pe exploatarea popoarelor lor şi ale altor naţii.

   Altoind prezentul naţiei tale cu putregaiul străin, culegi viitorului tău ciuperca acelei culturi, care va lăsa istoriei posterităţii Neamului şi altora evidenţa condamnabilă a unei spiritualităţi otrăvitoare.

   Acele state mari ca arie geo-politică, dar mici ca spiritualitate creştină, decimate social, moral, însă atât de râvnite de odraslele ciocoilor şi arendaşilor din ţările române, flămânde de căpătuială rapidă fără osteneală, obsedate de parvenitism, setoase de trândăveală,  ţări purtătoare de culturi atee, anticreştine, cărora Gânditorul înţelepciunii noastre dacoromâne, hristo-harice, le subliniază particularitatea ideilor sterile, deşarte, tendenţios-nihiliste, aflate din belşug în Universităţile Apusului, în presa şi literatura intoxicată de ingratitudine, falsitate şi grotesc, care uniformizează spre acelaşi numitor comun, ingrat, imanent, precar şi absurd, neputând  universaliza în diversitate precum Ortodoxia creştină, creativă şi transcendentă, incultură ce animă spiritul gregar, care întunecă mintea, o risipeşte, o perverteşte la rău, la descompunere, la distrugere, al cărui raţionalism morbid nu se poate întrupa vreodată în esenţa unui Neam creştin sănătos moral, ales ca chemare profetică, ci doar în clica politicianistă meschină, searbădă, libidinoasă, laşă, atee, coruptă şi trădătoare:

   „Astfel, (tinerii), vin pătură după pătură în ţara noatră, cu ideile cele mai ciudate, scoase din cafenelele franţuzeşti sau din scrierile lui Saint-Simon şi ale altor scriitori ce nu erau în toate minţile, iar formele vieţii noastre de astăzi au ieşit din aceste capete sucite, cari cred că în lume poate exista adevăr absolut şi că ce se potriveşte în Franţa se potriveşte şi la noi. Împrăştiind baliverne cu libertatea, egalitatea, fraternitatea şi suveranitatea, încât bătrânii îşi pierd cu totul călindarul. Şi le povesteau... câte prăpăstii toate... Apoi s-au pus pe iscodit porecle bătrânilor... şi că nu sunt nici români, că numai d-lor, care ştiu pe Saint-Simon pe de rost sunt români, iar bătrânii sunt altă mâncare...

   De aceea, bătrânii, la drept vorbind, nici nu pricepeau bine acuzarea ce li se făcea. Neam de neamul lor trăit în ţară, nepricepând altă limbă decât cea românească, închinându-se în această limbă, vorbind cum se vorbeşte cu temei şi sănătos, ei, auzind ţiunile şi ţionile, imperatorele, redaptorele, admisibilile şi propriamentele, au gândit în mintea lor: „De frate, noi om fi fost proşti. Noi socoteam că, dacă ştim ceaslovul şi psaltirea, cum se ară gospodăreşte un ogor, cum se cresc vite şi cum se strâng banii, apoi ştim multe. Da’ia auzi-i, că nu ştim nici măcar româneşte.” (ibid. p. 167)

   Profetul creştin al teologiei morale dă în vileag astfel, influenţa nefastă, negativă a preceptelor ateiste, a raţionamentelor macabre, susţinute nu de oameni ai cugetului sau ai raţiunii, ci de cei ce îngrădesc şi încătuşează spiritul: de fariseii Adevărului, de saducheii nedreptăţii, de caiafele antinaţionale, de iudele anticreştine, de irozii cămătăriei, de irodiadele desfrâului, de salomeele deşărtăciunilor, care promovează un politicianism împrumutat, viermănos, putred, demagogic, imoral, obscen, vulgar, violent, profanator, ignorant, oportunist, obscurantist, antisemit - termenul are o conotaţie universală: (atitudine calomniatoare, prigonitoare şi persecutoare aduse pe nedrept, fără temei religios ori etnic, oricărei seminţii, rase sau naţii ale pământului), ce generează minciuna, corupţia, trădarea, laşitatea, anticultura, pseudoeducaţia, pseudoştiinţa, pseudoarta, ura, un dezmăţ dens în mass media, în teatru, în cinema, falsitatea, fariseismul, cămătăria, terorismul de stat, terorismul religios, fără-de- legea, genocidul, holocaustul anticreştin, etc.

   Acei exponenţi malefici ai turpitudinii mefistofelice au creat licenţele caricaturilor politice, excelenţele humanoizilor grotescului, mercenarii Ocultei, care au promulgat desfrâul, demenţa, snobismul, tirania, vrajba, fanatismul, decretând viaţa ca fiind trecătoare, sulemenind o permanentă întoarcere pe dos a virtuţiilor creştine, luându-le astfel, celorlaţi neaderenţi la viclenie, la distrugere, dreptul lor la trăire, menirea lor ca sens al credinţei şi mântuirii ortodoxe.

   Tot referitor la progeniturile cosmopolite ale celor neinteresaţi de binele societăţii, indiferenţi la apărarea Adevărului, reticenţi la credinţa strămoşească, repetenţi la dragostea de Neam, orbi şi surzi la încălcarea suveranităţii şi suzeranităţii naţionale, dar premianţi la grija pentru familiile lor prezente şi viitoare este şi istorisirea ilustrului enciclopedist Ion Heliade – Rădulescu în corespondenţa sa cu beizadea Mitică Ghica, după mărturia boierului cărturar Mihail Eminescu:

   „Sunt tată de familie, n-am unde să-mi cresc copiii decât în aceste aşezăminte (ale ţării) pentru că, şi de-aş avea mijloace a-i creşte aiurea, gândul meu nu este să-i cresc străineşte şi ei apoi să trăiască româneşte; voi să fac din ei români, şi trebuie să ştie cele româneşti, şi legi şi obiceiuri. Ticăloşi au fost părinţii şi ticăloşi fiii, cari orbeşte s-au crescut pentru <> şi pentru <>şi au trăit în <>şi în <>.” (ibid. p. 166)

   Una din caracteristicile esenţiale ale Naţiuni noastre alături de celelalte însuşiri fundamental-înăscute: inteligenţa nativă mult superioară celorlalte naţii, credinţa dreaptă străbună, demnitatea cavalerismului, onoarea eroismului, cinstea, ospitalitatea, răbdarea, derulate sub lungul şir milenar al Voievozilor Mari şi ajunse până la aplicarea metodelor asupritoare fanariote ale secolului al XVIII-lea şi a metodicii masonice din veacul al XIX-lea, era şi munca, cea de folos fiecăruia, cea de obşte poporului, cea creativă tuturor şi Neamului, cea consfiinţită de jertfa creştinismului ortodox strămoşesc.

   „Nimeni nu înţelegea, observă marele nostru Poet, că temeiul unui stat e munca, şi nu legile. Nu înţelegea, asemenea, aproape nimeni că bogăţia unui popor stă, nici în bani, ci iarăşi în muncă.” (ibid. 169)

   Cu o erudiţie suverană specifică personalităţii sale suzerane, Mihail Eminescu face o incursiune profundă în clasicismul culturii antice precreştine şi creştine, combătând vehement putregaiul agnosticismului, al sofismului gnostic, dialectica marxismului, stăpâne în amfiteatrul demo(no)cratic al puterii politice.

   Mihail Eminescu conturează şi instituie profetic creştinismului naţional: sensul ortodox al virtuţii, circumscris Logosului Întrupat.

   Creştinismul dreptei credinţă al Bisericii strămoşeşti, naţionale nu este antropocentric, ci eminamente hristocentric, al desăvârşirii omului până a fi înfiiat dumnezeirii.

   Iisus Hristos este şi trebuie să fie permanent voinţa noastră ortodoxă, naţionalist-creştină.

   Aceasta este şi trebuie să fie Modelul desăvârşit al Naţiunii dacoromâne, al unei Patrii ortodoxe, al unui Stat naţional creştin.

   Dacă Biserica Ortodoxă naţională, respectiv creştinii sunt conaturali şi consubstanţiali cu Hristos, acelaşi lucru trebuie să se întâmple şi cu Statul, ca urmaş legitim al Neamului său creştin.

   Pentru a se înfăptui natural acest sens măreţ este imperios necesar chemarea, alegerea şi constituirea Elitei Profetice, care să-şi  asume Misionarismul şi Jertfa Ortodoxiei Dacoromâne.

   Creştinismul teologiei hristice al dreptei credinţe este suma tuturor virtuţiilor ortodoxe, care se asumă şi se însumă îndumnezeirii omului.

   Aşadar, Profetul şi Pedagogul Neamului nostru Mihail Eminescu analizează şi fundamentează ca trăire modul viguros dacoromân de existenţă: ca act suprem şi supranatural al ortodoxiei mărturisite, ca sens divin al frumuseţii creştine permanent jertfite.

   Faptul că suntem consângeni prin Protopărinţii adamici, dar mai ales revelaţia că suntem cofiinţiali cu Logosul lui Dumnezeu întrupat, prin harurile Sfântului Duh ale Tainelor Sale sfinte, Noi - dacoromânii trebuie să ne cugetăm în ceilalţi semeni prin noi înşine, urmându-L pe Mântuitorul Iisus Hristos, prin ortodoxia pravoslavnică şi prin ecumenismul naţionalist creştin, ca renaştere a naţiunilor, prin Jertfa şi biruinţa Crucii, care pot fi un apostolat suprem, un ideal şi o realizare istorică universală pentru oameni, dar mai ales o stare de fapt mesianică-vocaţională pentru Îngeri, pentru Sfinţi, pentru Dumnezeu, ca desăvârşire a Creaţiei Sale întru Înviere.

   Aura adâncă al Ortodoxiei Moşilor şi Strămoşilor noştri dragi, îi străbate profund Profetului dacoromîn chipul său de lumină, logodindu-i înţelepciunea cu dreapta credinţă, buna cuviinţă cu răbdarea, boieria cu nobleţea ţăranului imperial din totdeauna, curajul cu truda creatoare, adevărul cu dreptatea, erudiţia cu frumuseţea exprimării limbii dumnezeieşti, sintetizându-i astfel gândirea moral-creştină pe care o însumă Filosofiei Crucii, adorând astfel, Jertfa supremă a Mântuitorului lumii - Iisus Hristos.

   Aceasta este de fapt biruinţa înţelepciunii sale profetice şi a Neamului nostru între celelalte naţiuni creştine ori necreştine.

   Vlăstar al Marii boierii de Glie, dar mai cu seamă al unei Boierii Ortodoxe veşnic-spirituale, Domnul Eminescu cinsteşte cu reverenţă şi adâncă gratitudine, înaintaşii noştri Boieri şi Voievozi, ctitori de Neam şi Ţară, Domni ai măsurii şi cumpătării creştine, jertfitori pentru Neam. Iată cum surprinde demnitatea şi înţelepciunea boieriei valaho-ortodoxe, vis-a-vis de cea aristocrato-catolică ungurească, într-o inedită replică războinică, istorisită de Voievodul limbii dacoromâne - Mihai Eminescu:

   „La anul 1392, Sigismund al Ungariei încheiase alianţă cu Mircea cel Bătrân în contra turcilor. Sigismund trece Dunărea şi ia Nicopoli, apoi auzind de tulburări în propria lui ţară, se întoarce cu oaste cu tot din campanie, lăsând pe Mircea singur cu ţara în faţa dreptului ce-l aveau turcii de a se răzbuna. Ce face însă Mircea? Poate că, mişcat de nenorocirile nobilului său aliat, s-au despărţit cu lacrimile în ochi de dânsul, urându-i izbândă bună cu Ungaria? Ba de loc. Mircea, întemeiat pe tratatul de alianţă îl somează pe rege să continue războiul, căci altfel va fi rău. Regele nu urmează, se întoarce prin Oltenia, e încunjurat de oastea uşoară a Ţării Româneşti şi scapă abia cu puţini oameni ca prin urechile acului în Ardeal. Stricatu-s-au poate prieteşugul pentru vecinicie prin acest act de răzbunare? Ba nu, căci doi ani după aceea încheie o nouă alianţă cu acelaşi rege al Ungariei. În sfârşit această alianţă îl duce pe Mircea din nou înaintea Nicopolei, unde în faţa strălucitei oşti creştine stătea Baiazid Fulgerul. După planul cuminte de război trebuia ca lupta s-o înceapă românii cu oaste uşoară şi abia după aceea să intre în luptă greaua cavalerie franţuzească.

   Dar cavalerii franţuji, setoşi de glorie şi plini de ambiţie, nu vor să stea în urma moldovenilor şi muntenilor, ci vor în frunte să de-a năvală vitejească, să spulbere pe turci. Ce face Mircea? Recunoscând poate generozitatea cavalerimii s-a plecat acestui plan glorios şi s-a învoit să rămâie el în urmă? El a tuns-o binişor cu oaste cu tot peste Dunăre lăsând oastea crucii în ştirea lui Dumnezeu şi a unei sorţi, pe care el o prevedea foarte clar. Şi cum prezisese el în consiliul de război, aşa s-a întâmplat.

   Creştinii conduşi de entuziasm, de dorinţa de glorie, de cavalerism şi generozitate, au fost cumplit bătuţi în urma planului pe dos, dictat numai de sentimente frumoase, iar Mircea şi-a scăpat oastea sa intactă în urma planului său cuminte; o oaste mică, însă preţioasă, cu care peste un an el a stins pe acelaşi Baiazid, care sfărâmase frumoasa oaste creştină, în care erau faţă cele mai nobile şi mai glorioase mume ale Europei.

   Dar Mircea era un biet român cu mintea coaptă, care ştia, că popoarele au lucruri mai scumpe de apărat decât gloria.” (Eminescu, Scrieri politice, op. cit. p. 281-282)

   Buna chibzuinţă, dreapta măsură, dragostea de Glie, de Neam, recunoştiinţa pentru Dumnezeu ale Voievodului nostru sunt cu mult mai glorioase decât suprema onoare fie ea chiar a unui Monarh apusean, fie rege, fie papă.

   Să vedem cum definea onoarea în gândirea sa Lordul John Falstaff: „Gloria nu se bea, nu se mănâncă, nu se îmbracă; ea nu vindecă oasele sfărâmate de ghiulele, nu cârpeşte mantalele rupte prin care suflă amorţitorul crivăţ, nu-nlocuieşte porumbul crud, pe care l-au mâncat soldaţii noştri, ca pâne caldă, c-un cuvânt gloria ce-o câştigi e frumos lucru, dar pentru dânsa e bine ca omul să nu rişte nici măcar degetul mic, necum zeci de mii de oameni şi zeci de milioane de bani, storşi la urma urmelor tot din spinarea muncii productive, a ţăranului.” (ibid. p. 281)  

   În Sânul Ortodoxiei, al acestui Cer tainic dumnezeiesc, sălăşluiesc adevărurile fundamentale ale doctrinei şi practicii asceto – mistico -ortodoxe, care converg spre: „Imutabilitatea şi eficienţa supranaturală a dogmei creştine ce se sprijină pe istoricitatea venirii şi întrupării lui Dumnezeu în lume prin Fiul Său şi pe Biserică – Trup al lui Hristos aflat sub neîntrerupta supraveghere şi lucrarea a Sfântului Duh.” (Arhim. Dr. Ioasaf Popa, Comentarii la Probleme de filosofie şi literatură patristică de Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1995, În Glasul Bisericii a Sf. Mitropolii a Munteniei şi Dobrogei, Anul LI, nr. 6-12, Iunie-Decembrie, 1995, p. 246)

   Asumându-se unităţii desăvârşite a Bisericii Ortodoxe, celei Una a Logosului - Iisus Hristos, a Înţelepciunii Naţiunii noastre binecuvântate, Mihail Eminescu îşi împlineşte chemarea întru alegerea sa divină, devenind pentru noi, nemuritorii daci: Luceafăr al Poeziei, Mire al dumnezeieştii Iubiri, Apologet al dragostei naţionaliste, Apostol al unicului Adevăr, Profet al Ortodoxiei, Prooroc al Filosofiei Duhului, Mistic al Evangheliei Iubirii şi Ascet al dulcelui grai dacoromân.

   În fenomenul lăuntric inimii lui de Român absolut, al Rugului aprins sufletului său dac, al actului  său religios, Mihail Eminescu consacră şi confirmă, adorare lui Dumnezeu şi supravenerare Neamului veşnic dacoromân, care l-au consfinţit întru profetismul nemuririi divine. Tot crezul său religios mărturisit i-a adus perspectiva adevăratului său cult, minunatei sale culturi spirituale şi slujiri vii, ortodoxe vocaţionale.

   Profetul nostru Mihail Eminescu afirmă într-un mod concret, absolut, divers şi divin, specificul ortodox al religiei creştine ca un Drept dumnezeiesc al Neamului nostru primordial, dar şi ca Drepturi absolute ale lui Dumnezeu în cadrul tuturor Naţiunilor.

   Dreptatea pe care Dumnezeu a propus-o tuturor seminţiilor a  fost şi este setea harică după Adevăr. Doar Naţiunea noastră a păşit pe Calea plină de lumină a Cunoaşteri, împlinindu-se întru Frumos şi Iubire.

   Toate frumuseţiile virtuţiilor noastre strămoşeşti, toate chemările şi jertfele lor, toate înfrângerile curmate apoi de biruinţa întru harul hristic au odrăslit în Voievozii Culturii Duhului, în Elita profetico – ortodoxă, ca Sacerdoţi ai Spiritului naţionalist creştin.

   Mihail Eminescu a fost şi este un Profet al naţionalismului nostru creştin-ortodox.

   Dacă ar fi să-i definim şi să-i cinstim pe Înaintemergătorii noştri dacoromâni, aşa cum se cuvine, aşa cum trebuie să ne respectăm Marii înaintaşi ai Naţiunii întru Dumnezeu, Marii Dascăli ai Duhului suntem veşnic îndatoraţi şi vom fi onoraţi continuu să le elogiem preţuirea cu smerenie şi cu dragoste, fiindcă au sălăşluit în Sânul Neamului: cu inima lor plină, încărcată de iubire, cu mintea sfântă luminată de har şi cu sufletul drept, ales şi jertfelnic.   

   Virtutea lor şi-a tuturor Marilor dacoromâni de-a lungul istoriei şi în mod expres a Profetului Mihail Eminescu a fost arma de luptă a cuvântului, făurită din demnitatea Neamului, din Autoritatea creştinismului hristic primar, ca virtute a Drumului nostru prin jertfă spre Calea Vieţii întru Hristos, Adevărul, Lumina şi Iubirea lumii.

   În puşcăriile ateo-comuniste din Regatul Român travestit în Republica Populară, ori Socialistă Română, „dialogul” regal, umanisto-iluminist, umanitar şi proletar s-a purtat astfel: între cisme şi vaiete, între înjurături şi expectoraţii, între răngi şi urlete, între înscenări şi cătuşe, între mistificări şi lanţurile grele de picioare, între bătăuşii formaţi şi convulsiile victimilor, între degerături şi anchetele interminabile, între brutele sadea şi ultra titraţii Neamului, între morse şi coaste rupte, între cozi de mături şi suspine adânci, între răgnetele călăilor şi leşinul tumefiaţilor, între ura slugoilor şi demnitatea mutilaţilor, între vârtejul morişcăi şi găleţile cu apă, între înbuibarea proletară şi turtoiul rânced al aleşilor Naţiunii, între turnătorii din celule şi inocenţa mărturisitorilor, între speranţa că: „vin americanii”şi resemnarea că: „bolşevicii nu mai pleacă”, între jeluirile mamelor şi rânjetul securităţii, între nevinovăţia condamnaţilor şi satisfacţia retribuţiei generoase a magistraţilor, între copiii-jertfe şi monştrii-sacrificatori, între mame care au născut în penitenciare şi asasinii voluntari sau desemnaţi, între sacerdoţii Patriei şi anchetatorii din alte neamuri, între gardienii abjecţi şi fecioarele consternate, între profanarea lui Dumnezeu, a Familiei şi a Naţiei şi sacrificiul martirilor, între mistificările regimului impregnate de lavanda puturoasă a roboţilor executanţi şi mireama mucenici noi, între re-arestările pe acelaşi temei neîntemeiat şi suplimentul domiciliului obligatoriu, între bestialitatea torturii umanitariste şi sângele scump creştin, gâlgâind peste tot cu ruga iertării criminalilor, între izolările des repetabile şi cuminecarea prin credinţă şi poezie.

   Rugăciunile Preoţilor, Teologilor, Filosofilor, Misticilor şi Psaltirea Suferinţei Poeţilor noştri ortodocşi arestaţi, de ordinul miilor şi al sutelor au salvat întru credinţă, demnitate şi mântuire sutele de mii şi chiar milioane de confraţi-mărturisitori creştini ortodocşi.

   Amintim simbolic doar pe câţiva, alături de toţi ceilalţi la fel de importanţi, dintre marii preoţi de mir, ieromonahi, teologi, filosofi, mistici şi poeţi, care au însufleţit haric destinul celor peste două milioane de creştini arestaţi, dintre care aproape un milion martirizaţi: Arsenie Boca, Ilarion Felea, Gherasim Iscu, Dumitru Stăniloae, Dimitrie Bejan, Dumitru Bălaşa, Ilie Imbrescu, Ilie Lăcătuşu, Ioan Sabău, Ioan Iovan, Ioan Negruţiu, Nil Dorobanţu, Adrian Făgeţeanu, Daniil Tudor, Ion Moţa, Boris Răduleanu, Constantin Sârbu, Justin Pârvu, Nicolae Grebenea, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Părintele Marcu-Sihăstria, Vasile Ţepordei, Sergiu Roşca, Nicolae Georgescu-Edineţ, Teodor M. Popescu, Gheorghe Bălănescu, Vasile Posteucă, Valeriu Gafencu, Gheorghe Jimboiu, Ioan Ianolide, Nae Ionescu, Petre Ţuţea, Ernest Bernea, Constantin Brăiloiu, Constantin Oprişan, Vasile Băncilă, Mircea Vulcănescu, Demonstene Andronescu, Ilariu Dobridor, Vladimir Dumitrescu, Petru Baciu, Galina Răduleanu, Aspazia Oţel-Petrescu, Eugenia Indreica, Maica Mihaela-Iordache, Anastasia Popescu, Sofia Cristescu, Alexandrina Teglariu, Elena Faina, Viorica Stănuleţiu, Maria Roşca, Viorica Pârnac, Liana Nedelcu, Ana Maria-Marin, Radu Mărculescu, Margareta Cemârtan-Spânu, Galina Baranovschi-Şapovalova, Teodosia Cosmin, Tamara Oală-Pleşca, Nicolae Istrate, Ioan Moraru, Radu Gyr, Andrei Ciurunga, Virgil Maxim, Virgil Mateiaş, Ionel Zeană, Vasile Blănaru- Flamură, Maica Teodosia – Zorica Lascu, Pan Vizirescu, Sergiu Mandinescu, Nichifor Crainic, Vasile Militaru...

   Relevantă este şi istorisirea din închisoarea Uranus a fiicei Părintelui basarabean Boris Răduleanu (arestat împreună cu familia sa), a Doamnei Doctor Galina Răduleanu:

   „Evadarea mea preferată era poezia. Ore în şir retrăiam aceeaşi strofă, o simţeam cu o intensitate greu de exprimat în cuvinte. De fapt cuvântul devenea sunet; o muzică la care până şi ultima mea celulă vibra, asemenea clopotului mare, Buga de la Putna, când îl atingeam să-i aud cântul. Era o imagine de care mă îmbibam ca de o mireasmă, o Frumuseţe pe care o descopeream mereu, mereu şi care mă cuprindea în totalitate. Auzeam şi vedeam cu alţi ochi şi cu alte urechi. În spatele pleoapelor mele coborâte se aprindea o lumină care mă umplea de fericire.

   „Tovarăşul”meu constant a fost Eminescu. În închisoare, fiecare zi, aproape fiecare ceas şi-a avut versul şi melodia sa.” 

   (Dr. Galina Răduleanu, Repetiţie la moarte... din spatele gratiilor. Ed. Fundaţiei   Sfiinţii Închisorilor, Piteşti, 2013, p. 77)

      10 Martie – 2014: + Sf. Mc. Codrat, Ciprian, Dionisie, ş. a.

                        Dacoromânia-Neamţ-Brusturi.