CINSTIREA
FECIOAREI MARIA ÎN
SLOVA MARILOR POEŢI CREŞTINI
(PARTEA A DOUA)
Maica Teodosia - Zorica
Laţcu-singura Icoană feminină a Gândirii româneşti-ortodoxe
şi-a tors din Voroneţul cerului cugetele simţirii româneşti, dospita şi dorita
pâine a sufletului trac, iar din unduirea apei gândurilor străbunelor Sibile,
rodul trăirii sale mistice pentru Fecioară, Dumnezeu şi Neam:
Rugăciunea
pentru Neam
Rugăciunea mea întreagă, tămâiere-n ceas de
seară, / şi jertfirea bucuriei şi-a durerilor mereu, să se înalţe către Tine,
ca un fum de smirnă rară, / Pentru Neamul meu Stăpână, numai pentru Neamul meu.
Când locaşurile sfinte părăsite stau ruine,
/ Copleşite de molozuri, de păienjenişul greu, / Tu, sălaş să-ţi faci în
suflet, să-l zideşti adânc în mine,/ Pentru Neamul meu Curată, numai pentru
Neamul meu.
Când făcliile sunt stinse, şi când noaptea
ne cuprinde, / Când ne depărtăm de soare, când uităm de Dumnezeu, / Tu cu harul
Tău, în mine, candelă curat-aprinde, / Ca să ardă Prea Curată, numai pentru
Neamul meu.
Când copiii plâng pe drumuri fără nici o
mângâiere, / Şi când viforul de ură vetrele le-a pustiit, / Dă-mi Tu, inimă de
Mamă ce se zbate în tăcere, / Pentru Neamul meu, pe care Tu din veacuri l-ai
iubit.
Când mormintele se-nşiră, tot mai dese-n
cimitir, / Şi când nu-i cine să aprindă candelă la căpătâi, / Doamnă, scrie Tu
în mine viu pomelnic şir de şir / Pentru morţii mei să fie ruga ceasului întâi.
Doamnă, Tu Împărăteasă, Maica veşnicei
iubiri, / Rugăciune întrupată, vie către Dumnezeu, / Fă din viaţa mea sărmană
fum de tainice jertfiri / Pentru Neamul meu Stăpână, numai pentru Neamul meu.
Vasile Militaru s-a
născut în comuna Dobreni-Câmpurel-Ilfov.
Focul aprins de Duhul Sfânt în inima sa a
fost harul Cuvântului care a ţâşnit ca o lumină a bucuriei şi a iubirii sale
pentru Dumnezeu, pentru Fecioara şi Neamul dacoromân.
Prin versul său Poetul şi-a scrijelit chipul
pe flacăra Sibilelor nemuritoare, aşa
cum o Vestală se dăruieşte focului Iubirii sfinte.
După ce a topit Psaltirea în versuri, a luat Poemele
nemuririi din Şoaptele Îngerilor înmiresmând cu sufletul său ales Divina Zidire.
Prigoana i-a întărit credinţa, persecuţiile
i-au zidit nădejdea, torturile i-au adâncit crezul naţionalist, iar în
Suferinţă şi-a dăltuit catapeteasmă Iubirii celei Mari.
Pleacă cu paşaport ceresc direct din
închisoarea Ocnele Mari la 8 Iulie 1958, spre a se închina cu recunoştiinţă
Maicii Domnului:
Închinare Maicii Preacurate
Maică Preacurată pururea Fecioară, /
Floare-nmiresmată, lumii întregi Comoară, / Oare cu ce floare, flori ce toate
pier, / Să Te- asemăn oare, când Tu eşti din cer?
Iată, mi-nchid ochii, ca Tu har să-mi dai: /
Prin ei să văd neaua crinilor din Rai, / Din a lor lumină vrând să-mi fac
veşmânt, / Cerului Regină, psalmi plângând să-i cânt...
Îngerii să-mi facă pe pământ cum nu e, /
Scară ce spre Tine sufletul să-mi suie, / dezbrăcat de tina cea cu aripi
frânte, / Spre-al primi Regina Cerului să-I cânte.
...Duhul meu, Prea-Sfânto, Te-a văzut
plângând, / Şi-ale Tale lacrimi-stele-picurând; / În albastră haină, Tu, cu
ochi milos, / Te rugai în taină Bunului Hristos...
Iar eu, cu ce lacrimi, din această vale, /
Voi putea răspunde lacrimilor Tale? / Că; de nestemate ele de-ar fi ploaie, /
Toate-ar fi păcate, Toate-ar fi noroaie!
...Ne
putând în ruga-mi jar aprins să pun, / Maică ce născut-ai Fiul A-tot Bun, /
Când Tu-n ceruri, veşnic, lacrimi verşi ca ploi, / Şi inima-Ţi-sfeşnic arde
pentru noi!
Deci,
atât pot, Maica slăvilor senine: / Să-mi ridic la ceruri ochii către Tine, /
Şi-n genunchi, cu vie lacrimă-ca frânt / Aliluia, Ţie, pururea să-Ţi cânt!
Virgil Mateiaş susură ca un Cuvânt legănat
de cer în ode de lumină, prelins ca o rugă ce se aprinde de mireasma
destăinuirilor zămislite ca odinioară în cântecul Dochiei. Soarta i-a ţâşnit ca
un sâmbure din pământul dac primenit de sângele sfânt martiric ce a proptit
pentru veşnicie Crucea biruinţei întru Hristos.Culegând cu sufletul nectarul
luminii strămoşilor care au creat veacuri şi milenii de duh, Poetul creştin
Virgil Mateiaş devine un întremător al cântecului în care se zămislesc
ierurgiile frumosului românesc.
Virgil Mateiaş s-a
născut în comuna Grid-Făgăraş în 26 Ianuarie 1909, din învăţătorul Ilie şi Ana.
Licenţiat în Drept la Bucureşti în 1931 îşi începe la Făgăraş profesia de
avocat. Prima arestare îi este conferită de Carol al II-lea-Lupescu în 1933 la
Făgăraş.
Între 1938-1939, ace-laş rege îl
repartizează cu domiciliu obligatoriu la Miercurea Ciuc şi Vaslui.
În 1940 în timpul Statului Naţional Legionar
ajunge Prefect de Făgăraş.
Mobilizat pe front ca sublocotenent între
1941-1943, iar pentru eroismul său permanent este decorat cu: Bărbăţie şi Credinţă cu Spade, clasa a III-a
şi Coroana României clasa a V-a cu Spade
şi Panglică de Virtute Militară.
Profesează ca avocat în Făgăraş între
1943-1945, apoi ca fugar între 1945-1948.
Survine a treia arestare atee între
1948-1955, urmată de a IV-a între 1958-1964... cu merite deosebite. Total=16
ani de detenţie.
Urcă la ceruri în 3 Ianuarie 1995 sub
oblăduirea Stăpânei sale-Maica Domnului:
Doamnă, Stăpână, Doamnă,
Eşti Tu, ori mi se pare? / Cum ai intrat pe
unde / Prea Sfântă Născătoare? / Căprarii sunt la pândă / Să vadă ce-mi aduci /
Că m-au zărit făcându-mi / Un semn al Sfintei cruci.
Te-am aşteptat să intri, să nu-Ţi fie ruşine
/ că-n temniţa cu hoţii mă vei găsi pe mine. / Şi Te-am strigat din uliţi, din
Ceruri ani întregi, / să nu-Ţi fie ruşine să vii să mă dezlegi.
Să-mi fac acum bagajul? Mă iai cu Tine, da?
/ De ce-mi treci peste frunte plăpândă mâna Ta? / Şi-Ţi înfloresc pe gene
stropi mari şi argintii; / Dar dacă ce-mi rămâne n-oi mai putea plăti?
Întoarce-Te cu grijă, / Te rog, pe aceeaşi
cale / Şi spală-mi Tu osânda / Cu lacrimile Tale.
(27 Martie 1958, Min. Interne,
celula 35 subsol)
Pantelimon Vizirescu – este odorul ţăranilor
evlavioşi Marin şi Maria din Brăneţul Oltului adus în veşminte de har de Maica
Domnului la 16 August 1903. Licenţiat în Litere îşi susţine ulterior Teza de
Doctor în Litere şi Filosofie intitulată: Poezia
specificului naţional. Devine membru al Asociaţiei
Scriitorilor Români, şi membru al Sindicatului
Ziariştilor din România.
Înflăcărat de zorii Logosului divin tânărul
poet, prozator, eseist, dramaturg, memorialist, mărturisitor s-a înrolat cu zel
legiunii revistei Gândirea, alături
de figurile cele mai strălucitoare ale spiritului ortodox: Nichifor Crainic, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Aron
Cotruş, Zorica Laţcu, Cezar Petrescu, Gib Mihăescu, Ion Petrovici, Bazil Munteanu,
Mircea Eliade, Dan Botta, Radu Gyr, Vintilă Horia, Ovidiu Papadima, Vasile
Băncilă, ş.a.
Poezia dospeşte poezie despicând în miezul
ei lumina poetului. Poezia poeziei se
toarce aşadar, din firul ortodox al poetului creştin urzind frumosul în cerdacul
Creaţiei divine.
Asumându-şi misiunea creaţiei sale de foc
jertfelnic şi ardere iubitoare îşi urmează ca vocaţie prototipul devenit
veşnic: Mihail Eminescu şi Arhetipul veşniciei: Hristos-Logosul, Cuvântul
mântuitor, mărturisindu-l: Socotesc o
binecuvântare că am venit pe lume în acest Neam, că n-am fost deviat în altă
parte. Apartenenţa mea la Neamul românesc este într-adevăr o bucurie şi un dar
ceresc.
Poetul Pan Vizirescu s-a suit la ceruri ca
un Ierarh al poeziei creştine urcând treptele celor 97 de ani de creaţie în har
şi binecuvântare.
Topind laolaltă viaţa, suferinţa şi iubirea
Poetul Pan Vizirescu a făcut din poezie rugăciunea sufletului îngenunchiat la
Icoana Maicii Domnului.
Ca toţi marii poeţi creştini şi-a înfipt în
dramatismul vieţii, Crucea biruinţei ortodoxe. Am avut bucuria câtorva clipe
eterne când l-am cunoscut în Aula Patriarhiei Române.
Timp de 23 de ani din 1945 până în 1968,
prigonit de iudele atee poetul primeşte îndemnul Maicii Domnului de a accepta exilul de taină în casa părinteasă din
Slatina. Hăituit de şacalii roşii care s-au năpustit feroce asupra Naţiunii
creştine, Poetul a peregrinat un an de zile cu frică, adăpostit cu teamă de
cunoscuţi, cu cutremur pe ici, pe colo până când Fecioara Maria l-a străluminat
să meargă acasă. Acolo l-a ocrotit, la privegheat şi la luminat Maica Domnului
timp de 22 de ani. Drept recunoştinţă Poetul i-a închinat din prinosul
sufletului 15 poeme, între care şi acesta:
Bucură-Te
Vino la noi cu alaiul de flori, / Să ne
bucurăm de podoabele Tale, / Ciucuri de slavă porţi la sandale, / Bucură-Te,
Născătoare de sărbători!
Auzi-ne din pragul ce nu-i vesteşti, / Să ne
bucurăm în cântarea cea lină. / Dragostea mâinilor Tale ne-nchină, / Bucură-Te
, Fecioara iubirii cereşti!
Du-ne, Sfântă-n grădina vegherii, / Să ne
bucurăm de vecia ce-adie, / Când îngerii-Ţi cântă, Marie, / Bucură-Te,
răsăritu-nvierii!
Primeşte-ne la ospăţul divin / Să ne bucurăm
în fiece rană / Cu har, tămăduire şi hrană, / Bucură-Te, pâinea
bunătăţii,-Amin!
(Prinos de lumină şi har. Ed. Agora,
Iaşi-1995)
Ioan
Alexandru-marele poet creştin vine pe lume în veşmântul ortodox de nea brodat
cu colinde în Noaptea Albă dumnezeiască a Naşterii Sfântului Prunc, în Topa
Mică a Clujului la hotarul anului 1941. Licenţiat în Filologie, aprofundează
studiile postuniversitare de filologie clasică (greacă şi hebraică), istoria
artei, filosofie şi teologie la Freiburg, Basel, Aachen, Munchen prin bursa
Alexander von Humboldt la recomandarea filosofului Martin Heidegger.
Teza sa de Doctor în Filologie a purtat
titlul: Patria la Pindar şi Eminescu.
În plin regim comunist poetul creştin Ioan Alexandru făcea cateheză ortodoxă în
podul Universităţii Bucureşti şi conferinţe spiritual-creştine în multe centre
universitare, cu o paralelă a creştinismului ortodox circumscris lui Hristos,
Patriei şi marelui Eminescu.
La o astfel de conferinţă în primăvara lui
’89 la ASTRA-Sibiu, a ţesut într-o sinteză de aur a Logosului ca pe o maramă
divină pe care a brodat Chipul Daciei Mari şi frumuseţea angelico-spirituală a poporului
român întrupat în Eminescu răsfrângându-le în nimbul de slavă al Icoanei
Mântuitorului. Eram în aulă jos, între invitaţi aprins şi înflăcărat deopotrivă.
Dimpotrivă, sus la balcon securitatea încremenise. Ceauşescu îl iubea şi-l
proteja. Am avut privilegiul să-l cunosc
şi să colaborăm spiritual alături de marele duhovnic al ortodoxiei Părintele
Constantin Galeriu.
Ioan Alexandru era un poet-cascadă al cărui
misticism aprins de iubirea de Dumnezeu şi de Neam se revărsa în torente
ortodoxe care te zguduiau de fascinaţie. După puţin timp Poetul Ioan Alexandru
a plecat dintre noi fiindcă l-a cerut Dumnezeu şi Neamul nostru de Sus.
În semn de mulţumire lui Dumnezeu pentru
harul creaţiei primit a cântat Neamul în cele mai serafice imne ale Marelui
Regat Dacia: Imnele Moldovei, Imnele
Transilvaniei, Imnele Ţării Româneşti, iar în sânul fiecărui principat drag
a slăvit Fiii şi Voievozii cei mai aleşi.
Străbătut de fiorul măreţiei şi al
suferinţei Neamului nostru dac arhibinecuvântat, Ioan Alexandru a zugrăvit
chipul Doamnei Maria Brâncoveanu, ucenica Marii Împărătese Fecioara Maria, în
Icoana martiriului creştin-ortodox, aureolată de dureri şi suspine, de lacrimi
şi plângeri într-o smerenie majestuoasă:
Maria Brâncoveanu
Se poate oare îndura mai mult / Să-ţi
păstrezi făptura-ntru viaţă? / Prunci şi bărbat decapitaţi la rând / Şi muma
soaţă firavă de faţă.
Nici măcar nu a înnebunit / Sta-n mulţime
singură-n tăcere / Până masacrul fost-a săvârşit / Şi se crăpă-n Carpaţi de
înviere.
Iscoadă-apoi lupoaica deveni / Trupurile să
le mai apuce / Să-i poată pruncii-n lacrimi înveli / Să-i târască-n ţara de pe
cruce.
Lacrimi cât au fost decapitaţi / N-a vărsat
un licăr dintre ele / Să-i ajungă până la Carpaţi / Să le ţină de lumânărele.
Iar că drumul este foarte lung / Că pe
lacrimi trebuie să-i poarte / Câte-avea ştia că nu-i ajung / Dacă nu le plânge
fără moarte.
(Ioan Alexandru, Pământ transfigurat. Ed.
Minerva, Bucureşti-1982)
*
*
*
Învie, Doamne, petala de cais !
Stau ca un nor în braţele-ntinse ale
cerului,
din caierul meu torcând iubire Ţie…
Din imensitatea cea fără de hotar,
atinge-mi
fruntea să-Ţi simt primăvara,
ce mă-miresmeză cu prospeţimea ei…
Sunt rugul aprins de adierea Ta…
În fiecare rază a Ta, reînvie lin pământul,
şi chiuie Stejarul…A răsărit o ghindă !
În roua Duhului Tău Sfânt m-am cufundat
şi mugurul mi s-a deschis în dalbă floare,
înmiresmată de dor, de drag, de Tine.
Dimineaţă caldă îmi este sufletul,
cu raze albe şi cântece blânde împodobită.
Cămaşa nopţii a căzut pe braţul răvăşit al
Lunii…
Doamne, sufletul meu veghează în lacrima Ta,
ca o văpaie de rugă şi balsam !
Cugetul mi-e sărac, ca un pelerin !
Cu mâinile-ntinse, cat spre zăvorul Tău,
să deschid porţile mângâierii !
Inima mea plăpândă, în Mâna Ta,
se mişcă-n unduiri de rod…
Şi spicul de grâu,prinos de cuget
creşte-n chemarea celuilalt,
ca Via Ta, cu Afuzalină de mir,
revărsată de la culesul Dintâi.
Tremur în cuprinsul privirii Tale,
ca o maramă pe fruntea Fecioarei…
Tainic Te simt în izvorul Luminii.
Răsari pe prispa Dorului meu,
ca un Luceafăr, ca o Lactee !
Prins în tânjiri de cicoare,
mă
cuibăresc în pleoapa Luminii Tale,
încolăcit în nădejde.
Doamne, picură-mi din Candela Ta, Dor,
să-mi fie drag, să mă semeţ în Tine
şi Mâna-Ti cu balsamul heruvim,
să-mi
învie petala de cais,
din ramurile desfrunzite, frânte…
Doamne, din Crucea Ta îmi rodeşte grădina,
de speranţe, de miresme, de flori şi
căutări !
Ca un fiu nesupus, mă clădesc pe apusuri
deşarte,
m-alungă amarul şi plânsul,
şi lacrimi de cântec şi dor se topesc în
balade …
Marie, preamilosârdă Marie,
deschide-mi în umila mea rugăciune,
Petalele trandafirilor Tăi, alintaţi dintru
început
De Soarele dreptăţii şi nădejdii !
Rezemându-mi fruntea răvăşită de Icoană,
Să pot striga cu bucurie cerească :
Doamne, câtă frumuseţe ai zidit în Fecioară
!
Tuturor
purtătorilor sfântului nume Maria intru mulți ani binecuvantati!
Brusturi- Neamț, 07.09.2014
Ajunul Nasterii Maicii Domnului
