CREZUL
ORTODOXIEI – PÂINEA NOASTRĂ CEA SPRE FIINŢĂ
„CREDE ŞI TE VEI MÂNTUI”
(IISUS
HRISTOS)
„Crezul sau Simbolul credinţei este cea mai
concisă şi mai
exactă expresie a temeiurilor credinţei
noastre ortodoxe.”
(Sfântul
Ierarh Nicolae Velimirovici)
„Hristos este crezul neamului românesc”
(Mugur Vasiliu)
În
plămada credinţei noastre ortodoxe
cea mai sublimă frământătură divină, crescută în cel mai străbun aluat al
Vetrei părinteşti este Simbolul de
Credinţă sau Crezul - Pâinea noastră cea spre fiinţă ori Pâinea
cea de toate zilele. Este rostit şi cuminecat întotdeauna în cadrul
Sfintei Liturghi şi permanent în conştiinţa mărturisitoare a drept măritorului
creştin.
Convingerile şi adevărurile fundamentale ale
credinţei creştin-ortodoxe au fost definite şi afirmate
într-o expunere absolută, concisă, limpede şi veşnică sub ocrotirea Duhului Sfânt.
Ortodoxia
este cea de-a XI-a poruncă dumnezeiască, prin Duhul căreia se resfinţeşte toată
Creaţia divină şi în mod expres Omul.
Simbolul
de credinţă cunoscut sub denumirea populară de Crez a contracarat şi
înăbuşit diferitele erezii apărute, care ameninţau subminarea adevărului etern
al dumnezeirii şi Calea
creştinismului dreptei credinţe. El a fost zidit sub cupola Duhului lui Dumnezeu, fără ezitări,
eliminări, ambiguităţi, adaosuri sau modificări.
Cuvântul „Crez” apare în limba maternă
a lumii, pelasgo-geto-dacă, protodaca, sub denumirea de „credos – credis - credus”, care înseamnă afirmarea şi
confirmarea absolută a lui: eu cred!
Această
expresie divină, maximală: eu cred!, exprimă firea naturală a omului, credinţa, convingerea, nădejdea,
slujirea, mărturisirea şi dragostea creştinului în autoritatea Adevărului
dumnezeiesc, în veşnicia Iubirii Sale, în Urcuşul mântuirii şi este totodată
tâlcul care descifrează înţelesul acestui dumnezeiesc Simbol de Credinţă.
Eu
cred! - deschide
inimile credincioşilor, picurând în sufletele lor focul înţelegerii şi lumina
cunoştinţei, asumându-se colectiv ca o credinţă a
poporului întru
Atotcreatorul tuturor naţiunilor.
Fiecare rostire din inimă a Crezului, confirmă de fapt, fidelitatea iubirii
noastre, a creştinilor ortodocşi pentru dragostea lui Dumnezeu.
În fiecare chip al lui Hristos, în fiecare Icoană a asemănării,
în fiecare Naţie conlucrătoare întru Bine,
Adevăr şi Frumos se reflectă ecoul sublim şi dumnezeiesc al dreptei
credinţe: eu cred!
Neamul dacoromân asumat ca Naţiune
primordială, ca Matcă a lumii şi-a însumat pururea temeiurile ontologice ale
vieţii sale spirituale: credinţa, suferinţa, adevărul, nădejdea, dreptatea,
frumosul, asceza, răbdarea, dăruirea, binele, eroismul, geniul creativ, jertfa,
mucenicia, profetismul, dragostea şi sfinţenia întru dimensiunea teologică a
Ortodoxiei dumnezeieşti, prin mărturisire mistică a devenirii sale
hristico-duhovniceşti, călăuzitoare.
Într-o astfel de trăire mistică a suferinţei
roditoare întru dreapta credinţă a Neamului sufletul mucenicului Valeriu
Gafencu a exclamat:
Sufletul întreg al Românilor este ortodox!
(Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos –
document pentru o lume nouă. Ed. Christiana, Bucureşti – 2006, p. 146)
Credinţa
întru-Unul Dumnezeu, întreit în Persoane a fost mărturisită dintru
început de Logosul - Fiul lui Dumnezeu, spre descoperire tuturor
oamenilor, dar mai cu seamă a celor Aleşii, dintre Fiii Săi duhovniceşti.
Dreapta
credinţă ortodoxă, nu curge ca o
realitate rigidă, teologică şi nu este nici o expunere sobră, didactică, ci
este focul care ţâşneşte din inimile zeloşilor Copii, pentru Tatăl lor
ceresc.
Ortodoxia,
curăţă mai întâi sufletul uman de neghina polizeismului şi-l ară apoi pentru
sămânţa cea bună, roditoare a Evangheliei - dreaptei
credinţă întru plinătatea dumnezeirii, cum arată mărturia
divină a Atotziditorului nostru: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău... Să nu ai
alţi dumnezei afară de Mine! (Ieşire 20, 2-3).
În pustia neghinei polizeiste, atât de
întinse, Atotcreatorul a ales şi câteva suflete ale celor mai viteji şi mai drepţi
din plămada creaţiei Sale: a tracilor – geto - dacii, care să fie
purtătoare de lumină şi adevăr, împrăştiind întunericul zeilor sincretişti: şi
lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o (Ioan 1,5).
În ciuda flăcărilor acestor evlavioşi
drepţi, exista totuşi pericolul înăbuşirii luminii lor harice datorită densei
întunecimi polizeiste.
Cultura popoarelor, a seminţiilor înainte de
Hristos, cu excepţia celei a Naţiunii primordiale: pelasgo-traco-geto-dace, şi
a altor câteva ramuri ale acelaşi trunchi, nu a cultivat altceva, decât idoli,
înşelăciune, fantasme, deşertăciune, haos şi iluzii efemere.
Pentru a se preîntâmpina acest dramatic
deznodământ, pentru a se împrăştia întunericul mitologic, pentru a se întări şi
înălţa inimile drepţilor şi pentru a se deschide calea celor mulţi spre Adevăr,
Fiul lui Dumnezeu a hotărât minunea
şi misiunea Întrupării Sale în Om, semănând Evanghelia Sa pe pământ, în rodul dreptei credinţe hristico -
jertfitoare şi sfinţitoare, tuturor.
Cerul conştiinţei a fost pregătit de Profeţii, Proorocii şi Sibilele
diferitelor ramuri ale culturii protodace, apoi arat, semănat şi udat cu propriul sânge martiric de
către Sfiinţii Apostoli şi Ucenicii lor întru Iisus
Hristos – Mântuitorul omenirii.
Aşa a odrăslit în pământul Cerului monoteist, pelasg sămânţa Ortodoxiei, precreştinismul
zamolxian şi creştinismul lui Hristos, respectiv
credinţa cea adevărată a Bisericii Sale celei Una:
„Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl
Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi
nevăzute.”
Articolul I al Crezului, ne mărturiseşte
despre Dumnezeul Cel Viu, Unul, Adevărat, Făcătorul şi Ziditorul întregului
cosmos.
Credinţa într-un singur Dumnezeu, ţine de
legea firii din om, de conştiinţa sa teologică şi de gena religioasă cu care a
fost creat.
Credinţa
dreaptă este fruntea Chipului lui Dumnezeu în persoana creată tocmai cu scopul cunoaşterii
Atotziditorului lumii şi al sinelui, având drept sens Asemănarea cu Creatorul,
respectiv mântuirea omului, devenit Fiu al Cerului prin har, credinţă,
mărturisire, smerenie, răbdare, nădejde, dăruire, suferinţă, jertfă şi dragoste.
Dreapta
credinţă înainte de a fi exprimată în scris, elaborată şi promulgată în Constituţia
sacră a Bisericii lui Hristos,
în secolul IV al erei creştine, a fost blazonul divin al nădejdii primei Familii create, transmis apoi comunităţilor de sânge precum şi celei
de neam, ca moştenire pururea a Iubirii celei Mari şi Sfinte.
Odată cu venirea Vrăjmaşului, a Celuilalt,
a Celui Căzut, a celui Negru, a primului Eretic, acesta a împrăştiat cu negura mândriei sale luciferice neascultarea peste lumina credinţei a
multor popoare şi seminţii, dispersând-o sub diferitele culori, semne, prejudecăţi,
amăgiri şi simboluri polizeiste.
Polizeiştii mândri de casta lor superioară dispreţuiau pe monoteiştii care aveau un
singur Dumnezeu, considerându-i săraci, în vreme ce monoteiştii la rândul lor
îi compătimeau pe polizeişti, căci având mai mulţi zei, dumnezei, de fapt, nu aveau nici unul.
Toţi misionarii Ortodoxiei lui Hristos au semănat dreapta credinţă cu
lacrimi, sudoare, prigoane, pătimire, sânge şi toţi şi-au împlinit misiunea
prin cuvânt, jertfă, mărturisire, minuni, dăruire ori dragoste.
În sfântul lor sânge mucenic şi martiric s-au
mistuit, ca într-un foc hristic, toţi idolii mitologiei de la un capăt la altu
al pământului.
Dacoromânul ortodox este mărturisitorul
jertfit întru dreapta credinţă a lui Hristos şi nicidecum judecătorul altora.
Dar rătăcirile şi ura permanentă a celor mulţi îl mâhneşte de-a pururi.
Ideile lor smintite, ereziile şi nebunia lor
au zguduit puternic creştinismul ortodoxiei, atrăgându-şi asupra lor sentinţe
definitive:
Pe El (Hristos), răcnea diabolic un
inspector ateu, străin de neam, lui Valeriu Gafencu şi deţinuţilor camarazi,
mistico-legionari din Penitenciarul Târgu-Ocna, şi pe tine, pe voi toţi vă urâm,
bă, şi vă vom distruge! Aici s-a terminat cu Hristos, şi Cel mort şi Cel
înviat! Vom avea grijă ca generaţiile viitoare să nu mai ştie minciunile Lui şi
ale voastre. Noi, bă, noi suntem hristosul lumii acesteia! (Ioan
Ianolide, op. cit. p. 145-146 )
Câtă asemănare între ameninţările
inspectorului ateu, semit, sluga regimului torţionar comunist şi afirmaţia
evreului abia ţâşnit la suprafaţă din tenebrele sionismului talmudic, în care
au zăcut , au fost zăvorâţi strămoşii lui, pastorul-creştin Richard Wurmbrand:
Evreii, vor să stăpânească lumea. Ei cred că
sunt aleşii lui Dumnezeu. Cred că fiinţa lor naţională este sfântă. Întrucât nu
a apărut „Hristosul” pe care-L aşteaptă, au ajuns la teoria că însăşi fiinţa
rasială a poporului evreu, deci evreii înşişi în totalitate lor, reprezintă
„Hristosul”. Drept urmare, refuză să admită că au păcate şi de aceea interzic
orice critică, oricât de justificată, împotriva poporului evreu, acuzând de
antisemitism şi făcând scandal şi vâlvă în lumea întreagă că din nou sunt pradă
pogromului.
Pe lângă asta exagerează cu sută la sută
suferinţele şi jertfele pe care le-au dat în timpul războiului (mondial), dar
uită rolul lor din revoluţia bolşevică, în care holocaustul împotriva
creştinilor nu are asemănare. Ei acuză pe creştini de antisemitism pentru a nu
fi ei acuzaţi de anticreştinism. Consideră sfânt sângele lor şi-l răzbună cu
unu la sută.
(Ioan Ianolide, op. cit. p. 174)
Dreapta
credinţă sălăşluieşte numai în sufletele celor smeriţi, a creştinilor
purtători de Hristos şi de Neam, a Fiilor lui Dumnezeu, care
L-au primit pe Iisus şi-L mărturisesc: Şi celor câţi L-au primit, care cred în
numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1,12).
Această Taină se numeşte înfiere
divină, iar Atotcreatorul devine pentru toţi cei înfiaţi, Tatăl ceresc pe care-L cinstim ca: Avva
Părinte!
Mântuitorul, fiind Fiul Tatălui ceresc, ne
aduce odată cu Întruparea Sa şi miracolul adopţiei: înfierea, privilegiul de a-L numi pe Tatăl Său, Tatăl nostru al celor
care-L iubim.
Astfel, dreapta
credinţă înfrăţită prin Sângelui lui Iisus Hristos, devine Rodul ortodoxiei strămoşeşti,
al urmaşilor, urmaşilor lor de-a pururi
prin Taina paternităţii şi a filiaţiei dumnezeieşti, veşnice.
Numindu-L pe Atotputernicul-Ziditor, Tatăl ceresc, Îl afirmăm şi-L
confirmăm pe Fiul Său ca Dumnezeu şi Om: Conceput în veşnicie de Tată fără
mumă. Născut în timp din Mumă fără tată.
Mărturisirea Tatălui despre Fiul şi a Fiului
despre Tatăl este familiară şi dumnezeiască: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi
(veşnicul astăzi) Te-am născut! (Psalmul 2, 7).
La râul Iordan şi pe Muntele Tabor, acelaşi
glas al Tatălui ceresc afirmă sublim, revelator şi veşnic: Acesta este Fiul Meu cel iubit
întru Care am binevoit! (Matei
3,17).
Mântuitorul dă autoritate divină misiunii
Sale mesianice împlinind voia Celui Care L-a trimis, spunând despre Sine,
iudeilor, şi apoi nouă, tuturor oamenilor, vii şi responsabili: Eu şi
Tatăl Meu una suntem... Fiul lui Dumnezeu sunt! Dacă nu fac lucrările Tatălui
Meu, să nu credeţi în Mine.
Iar
dacă le fac, chiar dacă nu credeţi în Mine, credeţi în aceste lucrări, ca să
ştiţi şi să cunoaşteţi că Tatăl este în Mine şi Eu în Tatăl (Ioan 10, 30, 36-38).
Cine nu crede în Mesia, Iisus Cel Întrupat
este mincinosul ce trăieşte de-a pururi în înşelare, în rătăcire: Cine
este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristosul? (I Ioan 2, 22).
Cine tăgăduieşte pe Iisus Hristos şi lucrarea Lui, Îl tăgăduieşte pe Însuşi Dumnezeu-Tatăl: Oricine tăgăduieşte pe Fiul, nu
are nici pe Tatăl, cine mărturiseşte pe Fiul are şi pe Tatăl (I Ioan 2,23).
În Cerul dumnezeirii este frumuseţea
veşnică a luminii inefabile necreate a Treimii
Sfinte-Dumnezeu, care plineşte şi pătrunde totul în toate: în frumuseţea
naturii şi a omului, în bunătatea omului şi-n mireasma naturii, în armonia
naturii şi-n dreptatea omului, în gingăşia omului şi-n splendoarea naturii, în
perfecţiunea naturii şi-n desăvârşirea omului, în dragostea omului şi-n surâsul
naturii, se bucură, bucurându-ne: Lumina veşnicului Tată, a veşnicului Fiu şi
–a veşnicului Duh Sfânt, întru Naţiunile
Sale binecuvântate.
Luminaţi
de această strălucire veşnică, cei 318,
Sfinţi Părinţi de la Niceea,
călăuziţi de Împăratul nostru dac
Constantin cel Mare, au dat flacără Simbolului
de credinţă, la anul 325 d. Hr., exprimând inexprimabilul, prin cele patru
expresii, care afirmă legătura veşnică dintre Tatăl şi Fiul ceresc, plus alte
expresii grăitoare, care arată legătura Fiului
cu creaţia Sa, Întruparea mai presus de fire, Înfierea noastră întru
mântuire, Răscumpărarea oamenilor prin Sfintele Sale Patimi şi Răstignire,
Învierea, Înălţarea la ceruri, Şederea de - a Dreapta Tatălui, Parusia, Slăvita
Sa Judecată, Întemeierea Împărăţiei Sale Veşnice, Misiunea sfinţitoare a
Sfântului Duh, Dumnezeu – Dătătorul de viaţă al Bisericii lui Hristos, prin
Sfintele Taine, nădejdea învierii personale a creştinilor ortodocşi în Sânul Naţiunilor
lor, precum şi sălăşluirea hristică de-a pururi în Viaţa veşnică:
Lumină
din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut,
nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.
Cauza pogorârii Fiului din cer şi a Întrupării
Sale din Fecioara Maria prin puterea Duhului Sfânt a fost mântuirea tuturor
oamenilor. Totodată ca un Iubitor de oameni absolut, ne-a adus tuturor cea mai
înaltă onoare: Întruparea Sa şi înfierea
noastră.
Mulţi dintre cei plini de sine, umpluţi de vidul
dureros al deşertăciunilor au călcat în picioare acest dumnezeiesc privilegiu.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul şi-a mărturisit Ortodoxia şi Iubirea
Sa Evanghelică prin Cuvânt,
prin minuni,
prin Sfintele
Patimi şi prin Răstignirea Sa voluntară a Jertfei
de pe Cruce.
Cum să înceteze sau să piară atunci,
veşnicia dreptei credinţe?!
Crezul
sau Simbolul credinţei, spune Sfântul Nicolae Velimirovici, îl rostim la fiecare oficiere a Sfintei
Liturghii. Îl citim împreună cu rugăciunile noastre personale. El reprezintă
credinţa drept credincioşilor şi a celor prevăzători, însă celor ce au fost
amăgiţi de gândirea lumească şi celor ce au fost îmbătaţi de aromele acestei
lumi le este greu să accepte şi să păstreze această credinţă. Adevăraţii
credincioşi cred în cuvântul Domnului şi aşteaptă cu trezvie împlinirea lui.
El reprezintă credinţa voastră, o,
purtătorilor de Hristos, credinţa strămoşilor voştri dreptcredincioşi. Fie
aceasta şi credinţa copiilor voştri, din generaţie în generaţie, până la
capătul călătoriei!
Aceasta este credinţa ortodoxă mântuitoare,
care nu a fost niciodată ruşinată. Cu adevărat, aceasta este credinţa poporului
ales, a celor ce poartă icoana lui Dumnezeu în ei înşişi. La Judecata lui
Hristos, în Marea Zi, ei nu se vor întrista, ci vor primi viaţă şi vor fi
numiţi „binecuvântaţi.”
(Sfântul Nicolae Velimirovici, Tâlcuirea Crezului – Credinţa poporului lui
Dumnezeu – Trad. din lb. engleză de Diana Potlog. Editura Sofia, Bucureşti,
2010, p. 52)
Pe acestă Temelie dumnezeiască a Jertfei
Supreme a Întreitei Dumnezeiri, direct a Fiului lui Dumnezeu, consubstanţială
cu Jertfa Fecioarei-Mamă, a Ucenicilor Săi, Apostolii, a urmaşilor lor,
Eroii-Martiri, Mucenicii, Mărturisitorii şi Sfinţii, respectiv pe fundamentul Simbolului
de credinţă - dogma insuflată de Duhul Sfânt s-a zidit Biserica Mântuitorului
nostru Iisus Hristos, cea: Una, Sfântă,
Catolicească, Ortodoxă şi Apostolească.
„Catolic”, vine de la cuvântul traco-geto-dac, catholon,
catholos,
care înseamnă: deplin, drept, universal, ortodox.
Toate Bisericile Apostolice Răsăritene şi
Apusene până în veacul al VIII-lea trăiau această dogmă deplină şi universală a
Crezului, a celei Una, statornicită
pe Jertfa Mântuitorul: Un trup şi un duh, precum v-aţi şi chemat
întru o nădejde a chemării voastre; un Domn, o credinţă, un Botez, un Dumnezeu
şi Părinte al tuturor, Cel peste toate, şi prin toate şi întru voi toţi (Pavel,
către Efeseni 4, 5-6).
Această însuşire: Una, a Bisericii o
reflectă în Cântarea Cântărilor, Duhul Sfânt: Dar porumbiţa mea e numai una,
curata mea; una-i ea la a ei mamă, singură născută în casă (Cântarea
Cântărilor 6,9).
Unitatea Bisericii Catolice (Ortodoxe) îşi
are izvorul din uniunea cu Arhipăstorul Iisus
Hristos, care a întemeiat Apostolatul,
făcând un singur scaun şi un singur trup din
toţi Apostolii Săi, unitate care s-a
întrupat cu cinste şi putere obştească întru-unul
Episcopat.
„Noi
suntem datori, spune Sfântul Ciprian, să
ţinem cu tărie şi să apărăm această unitate; mai ales noi care suntem episcopi,
care suntem întâi-stătători în Biserică, pentru a proba că episcopatul este de
asemenea unul şi neîmpărţit... Episcopatul este unul şi fiecare în chip unit
are o parte dintr-însul. Biserica e de asemenea una, oricât de depărtată ar fi
ţara în care ar fi dus-o înaintarea sporirii sale, asemeni soarelui, ale cărui
raze sunt multe şi lumina una; şi arborelui ale cărui ramuri sunt numeroase, ci
are un singur trunchi pe care se sprijină; şi izvorul ale cărui pâraie ce curg
dintr-însul păstrează unitatea aceluia, cu tot numărul şi belşugul lor... Deci
Biserica lui Dumnezeu, focarul de lumină, îşi trimite razele sale în toată
lumea, dar o singură lumină este răspândită în toate părţile şi unitatea
trupului luminos nu este împărţită. (Sf. Ciprian, Despre unitatea
Bisericii, citat de Vladimir Guette, în Papalitatea eretică, trad. de
protosinghelul Gherasim Saffirin. Scara, Bucureşti-2010, p. 14)
Deci, Episcopatul
fiind Unul ca unitate şi
egalitate, zămislit din Apostolatul
deplin al unităţii şi egalităţii misionar-mesianice, la fel Biserica este Una, ca Trup al lui Hristos şi
al cărei Cap este El, Unul
şi Acelaşi, Iisus.
Această Biserică Ortodoxă Catolică, spune Fericitul Augustin, este Mama preaadevărată a Creştinilor. Ea îi
are pentru a o povăţui pe episcopi, pe preoţi, pe diaconi şi pe ceilalţi
slujitori ai Dumnezeieştilor Taine. În această enumerare, episcopatul se vede
în unitatea sa; un episcop deosebit şi mai presus de ceilalţi nu-şi găseşte
locul aici. (Fericitul Augustin, De Moribus Ecclesiasticae catholicae,
lib. 1, c. XXX)
În spijinul aceleiaşi unităţi a Bisericii
celei Una şi a dreptei credinţe catolico-ortodoxe, vin şi afirmaţiile
Sfântului Vincent de Lerini (veacul V): Adeseori
cu râvnă şi bunăvoinţă, am întrebat bărbaţi desăvârşiţi în ştiinţă şi în
sfinţenie cum aş putea, cu ajutorul unei reguli obşteşti, să deosebesc adevărul
credinţei catolico-soborniceşti de rătăcirile ereziei. Toţi mi-au răspuns că –
dacă eu sau oricare altul am voi să descoperim cursele ereticilor, să ocolim
rătăcirile şi să păstrăm credinţa noastră curată şi în toată întregimea sa –
trebuie, cu ajutorul Domnului, să întărim credinţa noastră în două chipuri: întâi,
prin autoritatea legii dumnezeieşti; iar apoi, prin tradiţia Bisericii catolico
– soborniceşti... Este aşadar de neapărată trebuinţă, din pricina acestor
grele şi numeroase rătăciri, a tâlcui cărţile prooroceşti şi apostoleşti după
înţelesul ecclesiastic şi catolic – sobornicesc; şi, în însăşi Biserica
Catolică (Sobornicească), trebuie să avem o grijă desăvârşită de a nu ne lipi
decât de ceea ce s-a crezut în tot locul, totdeauna şi de către toţi... (C.f.
lui Vladimir Guette, op. cit. p. 25)
Grăirea Adevărului Sfintei Tradiţii pentru
care mărturiseşte şi Sfânta Scriptură poate fi tâlcuită doar pe temeiul dreptei
noastre credinţe care este Ortodoxia, singura regulă-dogmă de urmat pentru
deosebirea şi osândirea ereticilor, fie ei mari scriitori sau chiar Ierarhi.
Pilda
acestor mari bărbaţi care au rătăcit, remarcă Sfântul Vincent de Lerini, nu trebuie să fie pentru noi pricină de
sminteală. Dumnezeu a îngăduit ca ei să se înşele pentru a ne face să înţelegem
cât de mult trebuie să fim credincioşi acestei reguli (dogme), în afara căreia
nu este decât rătăcire... Când mă gândesc la acestea (rătăcirile), cu totul mă
înspăimânt totdeauna de nebunia unor oameni, de lipsa lor de evlavie, de patima
lor pentru înşelare, care-i face a nu se mulţumi cu o regulă de credinţă dată
şi primită din vechime, ci a căuta fără încetare lucru nou, a voi totdeauna
să adauge, să schimbe, să scadă în credinţă. De parcă aceasta n-ar fi o dogmă
cerească... (ibid. p. 27)
Rătăcirile, înşelările, schismele, eresurile
de orice fel, toate smintelile şi nebuniile îi cuprind nu numai pe cei din
lăuntrul Bisericii ci şi pe cei din afara sa, care s-au împotrivit cu
încăpăţânare să intre în Casa lui Dumnezeu, în Sfânta Biserică Ortodoxă prin
care Fiul Cel Unul Născut, Logosul dumnezeirii ne-a răscumpărat deopotrivă cu sfântul şi scump Sângele
Său, pe toţi oamenii care-L primim în
suflet.
A adăuga noi „dogme” sau a înlocui dogma cea
dumnezeiască, veşnică cu altele de sorginte lumeşti, gnostice, false întru
totul, cum este cazul celor dintâi erezii iudaizante
şi a urmaşelor lor, ilustrele
erezii ale papalităţii, ale urmaşilor
urmaşilor lor: protestantismul, neoprotestantismul şi puzderia de secte, toate întrupate în ecumenism, constituie în mod direct, uzurparea demnităţii
dumnezeieşti, a Apostolatului lui Hristos, cea a Episcopatului Neamurilor,
precum şi punerea deasupra entităţilor divino-proniatoare a instituţiei pontificale, asemeni înaintemergătoarei
ei, rabinismul talmudic, fariseico
-iudaic.
Ereziile iudaizante
au promovat iudaizarea creştinismului,
prin „obligaţia de a observa Vechiul
Testament şi legea mozaică.” (Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria
Bisericească Universală, Manual pentru Seminariile Teologice, Editura I.B.M. al
B.O.R., Bucureşti – 1992, p. 73)
În acelaşi ton cu observaţia părintelui
ortodox, Ioan Rămureanu, referitoare la ereziile iudaice, din primele Zile ale
Creştinismului şi veacurile următoarele, grăia şi pastorul Richard Wurmbrandt,
despre o altă mare erezie, tot iudaică, comunismul, ca o evidenţă peste timp,
neîntreruptă a aceleiaşi încrâncenatei iudaizări a omenirii întregi:
Comunismul este instrumentul de iudaizare a
lumii.
(Ioan Ianolide, op. cit. p.170)
Ereticii iudaizanţi erau fie moderaţi,
precum nazareii, fie rigorişti ca ebioniţii, care Îl considerau pe
Mântuitorul ca fiu natural al Mariei şi al lui Iosif, negând astfel dumnezeirea
lui Iisus Hristos.
O grupare specială a ereticilor iudaizanţi o
constituia iudeo-gnosticii, care
practicau un sincretism, un amestec al legii mozaice cu idei ale gnosticismului
antic peste care presărau şi idei creştine.
Unul dintre reprezentanţii de seamă ai
acestei grupări, Cerint, admitea existenţa a două eternităţi: Dumnezeu
şi materia: Lumea a fost creată de un
înger numit Demiurg. Un alt înger a dat iudeilor legea mozaică. Iar
Iisus a fost un om natural, mai bun şi mai drept decât alţi oameni. Asupra Lui
s-a pogorât la botez Hristos, spiritul lui Dumnezeu, care a făcut prin El
minuni, dar l-a părăsit la moarte.
După Cerint, s-a remarcat Elkasal (Elkasai, Ilkasai), care
susţinea că Iisus este un eon, un
înger superior de proporţii uriaşe ce era însoţit de Sfântul Duh ca principiu
feminin. Credea că Hristos s-a întrupat de mai multe ori în istorie, ultima
fiind cea din Fecioara Maria.
Cel mai faimos eretic rămâne însă Simon Magul. Acesta concepea o ierarhie de eoni, în fruntea cărora se afla
cugetarea, ce a produs pe îngeri, arhangheli şi pe Demiurg, care este Dumnezeul
iudeilor. Cugetarea s-a întrupat în mai multe femei, una dintre ele fiind chiar
concubina sa, Elena, o prostituată din Tyr.
Erezia lui era întruchiparea smintelii şi
nebuniei absolute. Susţinea că: Dumnezeul
suprem s-a manifestat iudeilor ca Fiu în Iisus, samarinenilor ca Tată, prin el,
iar păgânilor ca Sfântul Duh... Legea mozaică aparţinea spiritelor inferioare,
iar mântuirea nu se realiza decât prin credinţa în el. (Pr. Prof. Dr. Ioan
Rămureanu, Istoria Bisericii Universale, op. cit. p. 73-74)
Ereziile iudeo-gnostice promovau şi propagau
raţionalizarea religiei, într-o concepţia dualistă, prin gnoză şi emanaţionism,
proces deplin al aşa-zisei cunoaşterii (de fapt al rătăcirii, n.a.).
Toate sistemele iudeo-gnostice de sorginte Talmudistă erau şi dochetiste, adică învăţau că Iisus Hristos n-a avut un trup real,
iar întruparea, patimile şi moartea Sa au fost doar aparente.
Talmudul
este cea mai veritabilă expresie a Iudaismului
din care s-a reîncarnat. Ele nu sunt noţiuni diferite sau despărţite, ci sunt:
„un singur şi acelaşi lucru. ”(A.
Darmesteter, Le Talmud, p. 416)
„Talmudul, spune Drach, este codul complet, civil şi religios, al Sinagogei...”(Drach, De l’harmonie
entre l’Eglise et la Synagogue, T.I, 1844, p. 164)
Această a doua legislaţie evreiască, Talmudul este după propria lor
mărturisire, spune savantul Nicolae Paulescu – creatorul Judaismului de astăzi, el este codul ce reglează, până în
momentul de faţă, conduita poporului lui Israel. (Dr. Nicolae C. Paulescu,
Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria. Ed. Babel / Vicovia,
Bacău, 2010, p. 24)
Demnitatea lumii ortodoxe însă se asumă
permanent Jertfei dumnezeești a lui
Hristos, a tuturor Ucenicilor Lui și a Urmașilor acestora în sânul națiunilor ortodoxe,
prin Moșii și Strămoșii lor, urmându-le cinstirea, aducându-le jertfe de fiecare zi prin gând, cuvânt și
faptă, așa cum ne îndeamnă Sfântul Ierarh aromân Grigorie Teologul:
,,
Pe toate să le primim pentru Cuvânt: să-I urmăm pătimirea prin pătimiri, să-I
cinstim sângele prin sânge, să ne urcăm bucuroși pe Cruce !,,
Dacoromânia, Neamţ-Brusturi – 30 Ianuarie
2014.
+
Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur.
Sf. Mc. Ipolit – episcopul Romei.