PROTODACUL IOAN BOTEZĂTORUL ŞI UCENICII SĂI
MARTIRI ŞI MĂRTURISITORI DACOROMÂNI
În
destinul fiecărui Neam, Dumnezeu a pus gena religioasă, puterea împlinirii lui,
a comuniunii divine înspre Calea nemuririi.
Neamului nostru primordial, prima mare
Familie a lumii, a primit din faşă, vocaţia, misiunea şi împlinirea finalităţii
sale spre mântuire.
Aşadar,
Neamul Dacoromân a fost hărăzit încă din zorii vieţii sale cu vocaţia Jertfei
sfinte, cu cultul nemuririi, cu înţelepciunea gândirii existenţiale, cu înţelegerea
fenomenelor miraculoase şi explicarea lor, cu spiritul dreptăţii sociale, cu
zelul eroismului trac, a cavalerului prin excelenţă, cu harul misiunii hristo-evanghelice,
cu iubirea de semeni întru virtuţile cardinale şi teologice, cu împlinirea
crezului ortodox întru conlucrarea lumească, întru desăvârşire, întru
îndumnezeire.
Atotştiutorul Dumnezeu ştiind capacitatea
spirituală, natura inteligenţei, piscul înţelepciunii, avântul temerar,
răbdarea harică, tămăduitoare şi sensul sacrificiului suprem împlinit prin
iubire al Neamului nostru, i-a dăruit şi i-a ales personalităţile misionare
care trebuie să-i ctitorească istoria, care trebuie să-i zidească Biserica,
care trebuie să-i definească autoritatea şi demnitatea, care trebuia să-i
consfinţească Neamul Martirilor şi Sfinţilor daci în ceruri.
Misiunea dacului, a dacoromânului a fost/
este de a cugeta neîntrerupt la complexitatea şi miracolul vieţii continue, la
scopul, la rostul şi sensul său în lume şi în transcendent.
Iov-Ioan Volănescu (1903-1976), preot monah.
Părintele Ioan-Iov Volănescu, unul dintre Aleşii Domnului întru cinstire şi jertfă, şi-a simplificat viaţa materială, şi-a
clădit zelul pentru a face transparent sufletului, esenţele harului primit spre
dăruire.
Viitorul
monah martir s-a născut în Cândeştii Buzăului în familia smeriţilor creştini
Nistor şi Elisabeta la 12 Aprilie. A fost un copil cuminte, sensibil, rugător
şi un elev conştiincios. Tânărul Ioan se pregătea într-un domeniu economic, dar
pentru zelul său patriotic este arestat în 1939, de regimul totalitar
Carol-Lupescu, care-şi instalase regal, dictatura feroce. Celelalte regimuri
politice dictatoriale nu scapă nici ele prilejul de a fi mai prejos de odiosul
monarh, arestându-l pe rând pe tânărul naţionalist, în anii următori:
1941-1944, 1948-1964, 1975-1976. Cea mai mare parte a vieţii şi-a petrecut-o în
regim de teroare prin închisorile ale căror tentacole ucigaşe cuprindea
întreaga ţară. Tânărul Ioan era însă temerar. Pulsa în el sângele acela
imperial, ţărănesc, talpa istoriei şi temelia bisericii, care împletit cu zelul
preoţesc al slujirii, consfiinţea Omul creştin, ca apărător al legii supreme,
cum spunea Doctorul în Drept, viitor martir Ion I. Moţa: „... Deasupra legilor ordinare, există o supra legalitate, adesea
nefixată decât în tradiţie, în simţămintele sufletului şi în istorie. E
supra-legalitatea consrvării unei naţiuni, şi a culturii sale chiar împotriva
legilor parlamentare, care de altfel, n-ar trebui să aibă dreptul de a călca
această <>.” (Ion I. Moţa-Cranii de Lemn. Articole
1922-1936. Ed. a V-a. Ed. Sânziana, Bucureşti, 2007, p. 26).
Bunul Dumnezeu l-a ocrotit dăruindu-i în
detenţie bucuria de a-l cunoaşte pe unul dintre marii creştini-ortodocşi cu o
trăire spirituală demnă de un mare ascet, bădia Traian Trifan. Sub ocrotirea
părintească a Doctorului în Drept Internaţional-Traian Trifan, în lagăr, tânărul
Ioan se apropie profund de Mântuitorul Hristos, astfel că între „recreaţiile”dintre arestări se
îndreaptă spre trăirea monahală, mai întâi la mănăstirea Ciolanu, apoi la
Vărzăreşti în 1947 şi la Hodoş-Bodrog din Arad, un an mai târziu. După 1964,
intră ca mohah la mănăstirea Hodoş-Bodrog, primind numele protodacului-Patriarhul suferinţei, Iov. La asalturile turbate şi repetate
ale securităţii, monahul Iov este
nevoit să se refugieze la mănăstirile Ciolanu şi Dealul, nu pentru mult timp
căci este din nou arestat şi pentru a nu mai crea bătăi de cap prigonitorilor
este omorât, împuşcat în cap, în închisoare la 19 Ianuarie 1976. Ultimul
refugiu l-a aflat la Mănăstirea Viforâta şi în ceruri. (Fabian Seiche- Martiri
şi mărturisitori români din secolul XX. Închisorile comuniste din România. Ed.
Agaton, Făgăraş, 2010, p. 510)
Un creştin purtător în suflet de Dumnezeu şi
de Neam, hărăzit jertfei, vede rostul lumii, problemele generale ale naţiei
sale în alte culori, cu sensuri noi, cu înnoite semnificaţii, aşa cum a fost
militarul de carieră, patriotul de destin Ion Constantin Petrovicescu.
Ion
Constantin Petrovicescu (1883-1949), general.
Ion Constantin Petrovicescu,mlădiţă olteană, a
îmbrăţişat cu patos cariera militară, luptând în primul război mondial,
remarcându-se deosebit şi urcând strălucit toate treptele militare.
Evenimentele politice l-au adus în contact cu Mişcarea Ortodoxă naţionalistă şi
copleşit de crezul şi demnitatea ei o admiră în taină, o ajută schimbând cursul
istoriei din postura de comisar regal, cătrănind astfel guvernul liberal şi
camarila sa, care pusese spre afacere,
complotul de la Sinaia, procesul înscenării pentru a ştrangula Elita
naţionalist-creştină. În timpul guvernării naţionaliste devine ministru de
interne, fără apartenenţă politică. La început, generalul Antonescu l-a
acceptat bucuros: „E un soldat (oştean.n.a.)
conştiincios şi un om de ordine.
Mă bucur că-l vom avea
la Interne”... (Fabian
Seiche, op. cit., p.414)
Ideea de ordine înveşmântată-n conştiinţă la
Conducătorul Statului era prea înfofolită
în teatru, în figuraţie, aşa că pentru a-i reuşi lovitura de stat, Generalul
Ion Petrovicescu este destituit din funcţia de ministru înaintea evenimentelor
din Ianuarie, 21-23- 1941 şi arestat, făcut apoi cadou comuniştilor între
1941-1948, care-l vor omorâ la Aiud ca pe alţi zeci de generali bravi ai
Oştirii române.
Generalul Petrovicescu considera că onoarea
în apărarea Adevărului, a dreptăţii, a
Naţiunii noastre care s-a născut aici în Vatra veşniciei este mai presus chiar
de viaţă, de carieră, de libertate: „Spre
deosebire de toate statele care ne înconjoară, a cuvântat în Parlamentul
ţării, marele creştin Român Ion Coja,
şi de încă multe altele, statul românesc
nu s-a înfiinţat printr-o hotărâre
luată la vreun conclav diplomatic sau în cancelaria vreunui imperiu...Statalitatea
românească s-a împlinit prin înţelepciune şi trudă, prin har politic şi putere
de sacrificiu, prin jertfă! Statalitatea noastră este una dintre cele mai vechi
din Europa şi din lume...” (Ion Coja-Legionarii Noştri. Ed. Kogaion/
Fundaţia Buna Vestire, Bucureşti, 1997,p. 200)
În
urma simulacrului de proces din 16 Iunie 1941, Generalul este condamnat la 7
ani temniţă grea. Este supus simulacrului degradării (parcă demnitatea poate fi
vreodată degradată, n.a.) şi transportat la închisoarea din Deva. În fiecare
loc de suferinţă pe unde a trecut a lăsat o dâră de lumină din sufletul său demn,
cald, însorit: „Nici un regret, nici o
amărăciune, nici un pas înapoi. Antonescu l-a lovit („părinteşte” cu mâna în
mănuşa de mareşal...,n.a.), l-a umilit,
dar n-a putut să-l îngenuncheze... Generalul a trăit destul ca să cunoască
tragedia lui Antonescu şi să se întrebe în sine, împăcat cu soarta, de ce a
fost nevoie ca Mareşalul să dezlănţuie o crâncenă prigoană contra unor oameni
care nu i-au voit niciodată răul?” (Fabian Seiche, op. cit., p. 415)
Generalul-martir
Ion Constantin Petrovicescu şi-a
clădit viaţa, experienţa, cinstea, educaţia, instrucţia, demnitatea, prestigiul
pe omenia care l-a caracterizat permanent, devenind solemn în suferinţă.
În vârtejul nedreptăţilor sociale care se
pripăşesc prin iresposabilităţile cotidiene ale celor ajunşi la vârf,
devenind adevărate calamităţi istorice, Dumnezeu ciopleşte în stânca Neamului,
Eroii.
Ioan Glăjar (1929-2013), preot
Îi binecuvintează cu căldura smereniei, cu
răbdarea ascetică, cu fiorul dreptăţii, cu dreapta credinţă, cu cinstirea
Adevărului, cu slujirea Autorităţii dumnezeieşti şi a Neamului, cu jertfa
mistică, cu lucrarea creaţiei hristice, ca pe bunul părinte Ioan Glăjar.
Viitorul preot-profesor Ioan Glăjar s-a născut în Ucea de Jos, judeţul Braşov la 24 Martie.
Aplecat spre studiu, spre cunoaştere, Ioan era bucuria familei. După clasele
primare din Ucea de Jos, trece cu uşurinţă pe cele secundare de la liceul Radu
Negru din Făgăraş-un bastion al Ortodoxiei:
„Ideea apărării intereselor naţiunii
române, scrie marele istoric al epocii contemporane-Ioan Scurtu, s-a materializat
în organizarea unor <>, <> etc. De asemenea,
unii oameni politici şi de cultură, precum Octavian Goga şi Vespasian V. Pella,
au stăruit asupra necesităţii de a fi sprijinită naţiunea română majoritară.” (Ioan Scurtu, Politică şi Viaţă Cotidiană în
România în secolul al XX-lea şi începutul celui de-al XXI-lea. Ed. Mica
Valahia, Bucureşti, 2011, p. 120)
Despre acel moment deosebit de sub aura
Corolei harului lui Dumnezeu, părintele-profesor ne aminteşte: „Elevii care făceau parte din Frăţia de
Cruce, în care era încorporat şi el, erau
buni la carte, serioşi şi cu sufletul curat, idealist şi altruist. Elevii din
clasele superioare, membri în Frăţie,
recrutau şi instruiau pe cei mai mici. Se stabilea între ei o relaţie de
prietenie în care, atunci când era consolidată, se putea discuta despre
problemele ţării şi ale neamului din trecut şi prezent... La încheierea anului
şcolar 1947-1948, conducerea organizaţiei mi-a fost încredinţată mie. În luna
iunie 1948 Securitatea a început arestările... M-au dus la sediul securităţii
din strada Inului. M-au băgat într-o celulă, neagră, umedă şi cu apă pe jos...
Ancheta a fost însoţită de bătaie... Toţi am fost transferaţi la Securitatea
din Braşov şi întemniţaţi în aceeaşi celulă cu av. Virgil Mateiaş şi cu
părintele Arsenie Boca de la Mănăstirea Brâncoveanu... Şi la Braşov am fost
bătuţi... Eram 44 de elevi, studenţi, profesori universitari şi de liceu, medici,
muncitori, ingineri, avocaţi şi artişti în acea încăpere...” (Fabian Seiche, op. cit., p. 264)
Este eliberat, dar prigoana asupra sa
continuă, graţie trecutului...
Reuşeşte totuşi admiterea la Facultatea de Teologie-Sibiu, devine licenţiat în
1954, diacon în 1955, Doctor în Teologie în 1958, la Bucureşti, preot la Ucea
de Jos, lector la Istoria religiilor, protopop de Făgăraş. Deşi Securitatea era
omniprezentă, fiind supravegheat
permanent, de la Altar şi de-acasă prin rugăciune aproape continuă şi-a ajutat
camarazii din rezistenţa anticomunistă.
Părintele profesor Ioan Glăjar a fost un
monument de smerenie, un turn al bunătăţii, un stâlp al Ortodoxiei, o temelie a
jertfei, o ofrandă a dăruirii, o Cruce a dârzeniei, un scut al credinţei, un
far al mărturisirii, un ctitor de lăcaşuri şi de suflete, o catedrală a
Neamului pe care l-a iubit ca pe Dumnezeul pe care-L sluja cu zel până la
sacrificiu.
Îmi cer iertare păintelui-profesor că nu am
reuşit să mă apropii mai mult de sfinţia sa şi nici măcar să-i mulţumesc pentru
sprijinul acordat din suflet pentru admiterea mea la Facultatea de Teologie-Sibiu.
I-am mulţumit prin Dumnezeu, indirect şi-i mulţumesc şi astăzi, mereu... Ştiu că nu dorea să i se recunoască binele
făcut în taină şi întotdeauna la timp. Părintele profesor preda în anii 3-4,
iar eu fiind ocupat cu evenimentele Revoluţiei
decembriste şi la rugămintea marelui poet Ioan Alexandru, m-am transferat
la Bucureşti. Am frânt legătura, pe care am tot amânat-o până s-a rupt de
tot...
Cu pioşenie îngenunchez cu inimă curată
pentru sufletul său cald...
Ioan Negruţiu (1915-2003), Ieromonah
Între cei Aleşi ai Neamului de către Bunul Dumnezeu, unii sunt preaaleşi, prin harismă specială să contemple Creaţia, pentru a slăvi omenirea
în Hristos, pentru a-L preamări pe Hristos în lume, pentru a semăna harul
Duhului între virtuoşi, pentru a pluti deasupra virtuţiilor taina mărturisirii
aşa cum a fost hărăzit părintele Ioan
Negruţiu.
Despre biogafia sa specială mărturiseşte
chiar părintele: „M-am născut într-un sat
din spatele lui Dumnezeu”. Mărturisitorul, pătimitorul şi monahul de mai
târziu s-a născut în leagănul unei familii sărace, dar bogată cu 5 copii, din
Borşea-Bihor la 9 Iulie. Nu împlinise 3 luni, când părinţii credeau că-l vor
pierde. A scăpat cu viaţă, dar a rămas orfan de tată şi cu aceeaşi sărăcie
lucie, care-i periclita mergerea la şcoală, neavând ce îmbrăca. Deşi nu
frecventa regulat şcoala şi-a uimit învăţătoarea prin răspunsurile şi intuiţia
pe care o avea. Luat acasă de învăţătoare pentru a-i prezenta soţului,
directorul şcolii, situaţia elevului Negruţiu şi pentru a-l ajuta, părintele
îşi aminteşte: „Mi-au dat o felie de
pâine albă unsă cu unt şi cu miere deasupra; atunci am trăit primul extaz din
viaţa mea.” (Fabian Seiche, op. cit., p. 368)
Alături de o întreagă generaţie faimoasă de
teologi ca: Dr. Gheorghe Furdui, Dr. Gheorghe Racoveanu, Pr. Dr. Ilie Imbrescu,
arhim. Grigore Băbuş, Ioan Negruţiu se alătură Mişcării naţionalist-creştine.
Urmează cursurile Facultăţii de teologie, absolvindu-le cu o teză despre
martiriu, inspirată de jertfa supremă a celor Doi băieţi frumoşi-Moţa şi Marin. Martiriul care l-a preocupat în
cercetare, l-a înfiat vieţii sale prin calvarele: carlist, horthyst şi comunist.
Mai întâi are parte de bucurii: este
hirotonit preot celib pentru catedrala din Beiuş şi profesor la Şcoala Normală.
„Nu am trecut niciodată graniţa ţării,
dar ea a trecut de trei ori peste mine”, îşi amintea părintele-profesor.
Drama ţării noastre de la 1940 este
comparată de părintele Ioan, „mare ca o
pâine rotundă, ca ofrandă adusă de jertfa liturgică: ţara este străpunsă ca o
prescure cu copia în cele patru puncte cardinale.” (ibid. p. 368). Puterea
cuvântului său plină de râvnă şi iubire pentru credinţă şi strămoşi îl aduc în
faţa autorităţilor comuniste. În 1947 este arestat şi dus la securitatea din
Oradea, apoi la Cluj. Lotul în frunte cu părintele număra 200 de români. Îşi
asumă singur vina drept pentru care
primeşte 10 ani muncă silnică, pentru uneltire
împotriva ordinii sociale. Străbate pe rând infernele Aiudului, Gherlei,
Canalului, Jilavei. Acolo sau peste tot, în toate lagărele comuniste creştinul
ortodox mărturisitor, ancorat în Hristos este deplin, cugetând lumea în toate simbolurile
ei: „În toată singurătatea lui, afirmă
marele mistic Ioan Ianolide, el nu se simte singur. În toată umilitoarea
lui înfrângere, el are certitudinea triumfului Hristosului din lume. El este un
mistic, un filosof, un om politic, un poet, un om de ştiinţă, un economist? Nu!
El se consideră simplu un om creştin. Din perspectiva aceasta cugetă la
Filocalie şi la teologie, la creştinătate.” (Ioan Ianolide-Deţinutul
profet. Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2009, p. 25).
Fiind
la penitenciarul Peninsula, părintele Ioan refuză intervenţia Patriarhului
Justinian Marina, de eliberare. În ajunul eliberării visează că Hristos era pe
Crucea de pe Golgota, între celelalte două goale şi-L întreabă: „Pe care dintre celelalte două cruci să urc:
pe cea din stânga pentru osândire, sau pe cea din dreapta pentru izbăvire? Îi
răspunde Mântuitorul nostru: Ioane, crucile
nu mai au semnificaţia din Vinerea Patimilor; urcă pe oricare, numai pe Cruce
să fii, lângă Mine!” (Fabian Seiche, op. cit., p. 369)
Părintele este eliberat teoretic, căci în
timp ce păşeşte spre libertate peste câmp, securitatea îl culege şi-l trimite cu domiciliu obligatoriu la Rubla pentru a
sluji comunităţii respective, pentru a o îndruma, pentru a o mângâia, pentru a
o scoate de sub zgâlţâirile atee, cu harul Domnului Hristos, răscumpărând-o,
împăcând-o şi restaurând-o: „Restaurarea
cosmosului sau împăcarea dintre creaturi, subliniază Patriarhul Imnelor creştine-Ioan Alexandru, trebuie să înceapă de la om, de pe faţa omenească şi
prin om să se întindă şi să cuprindă tot cosmosul... Avântul restaurării
cosmosului începe acum două mii de ani şi străbate ca un fir de argint toată
istoria şi toate neamurile, fiecare dând răspuns, după puteri, acestei înalte
cerinţe lăsată pe umerii omului.” (Ioan Alexandru-Iubirea de Patrie.
Eseuri. Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 108).
Părintele nu se cuminţeşte: se cumineca din Potir şi din Radu Gyr cu aceeaşi sete şi este din nou arestat în
1958, la muncă silnică pe viaţă. În 1964 este eliberat. Slujeşte în comuna
Cihei, apoi secretar al Eparhiei Oradea, director al Seminarului Teologic din
Curtea de Argeş, inspector general patriarhal, redactor al revistei
Arhiepiscopiei Timişoarei şi Caransebeşului, iar din 1981, devine duhovnicul
mănăstirii Timişeni-Sag.
Părintele Ioan s-a dovedit loial credinţei
sale, fidel Adevărului, împlinitor al Cuvântului dumnezeiesc, risipitor de har
şi bucurie duhovnicească, om de caracter, hotărât, drept, predicator iscusit, model
de slujire şi dăruire, fiind apreciat cu veneraţie de însuşi Patriarhul
Justinian Marina, care afirmase la vremea sa : „Părinte,nu ştim cum să-i mulţumim lui Dumnezeu şi dumneavoastră că
ne-aţi salvat Biserica! Noi aici am fost legaţi de mâini şi de picioare şi cu
căluş la gură! Ortodoxia noastră a amuţit aici. Altarele româneşti s-au mutat
acolo, în închisori!” (Fabian
Seiche, op. cit., p. 369)
A refuzat de câteva ori scaunul de ierarh. A
fost cinstit de toţi patriarhii români.
Toate arestările securităţii, toate
prigonirile i-au netezit drumul Crucii înspre Calea către Hristos.
Slavă lui Dumnezeu, Sf. Ioan Botezătorul,
cinstire Eroilor şi tuturor purtătorilor sfântului nume Ioan! Întru mulţi ani binecuvântaţi!
Ciclul: Filocalia
Suferinţei şi a Jertfei.
(Brusturi –Neamț, 05.01.2015)
