LUCEFERI ai ORTODOXIEI
Arhimandrit pr. IOANICHIE BĂLAN
Arhimandritul
Ioanichie Bălan se naşte cu mângâierea razelor harice sub binecuvântarea
Sfinţilor Mucenici Haralambie, Prohor şi Valentina, în localitatea Stăniţa din
judeţul Neamţ, primind prin Botez numele Marelui Înaintemergător Ioan, la 10
Februarie 1930. Familia bunilor creştini şi gospodari Constantin şi Elena Bălan
au primit darul de Sus al celor 9 copii, care le-a înveselit astfel traiul greu
şi truda pentru a-şi creşte copiii cu dragoste de Dumnezeu şi de Neam.
Dumnezeu a făcut din Stăniţa un pământ
binecuvântat, o frământătură aleasă, un aluat ceresc din care s-au dospit multe
vase preţioase ale Ziditorului: monahi, monahii, ierarhi. Dincolo de vârsta
copilăriei, paşii micuţului Ioan au fost purtaţi de Părintele Dumitru Stan care
l-a botezat şi l-a îndrumat spre cele ale sufletului, destoinic slujitor care
şi el provenea dintr-o familie mare cu 10 copii. „Să vedeţi fericirea mamelor, avea să spună mai târziu părintele Ioanichie,
cu
mulţi copii... Copiii dau părinţilor o bucurie extraordinară, Îl aduc pe
Dumnezeu în casa aceea.” (Mi-e Dor de Cer. Viaţa Părintelui Ioanichie
Bălan. Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 16)
Nicuşorul
satului, cum îl alinta mama, a primit de la dânsa darul rugăciunii,
însoţindu-l ca un dor permanent de Dumnezeu şi răsfrângându-se apoi cu râvnă şi
zel asupra sa toată viaţa.
Şcoala primară a absolvit-o în comuna
natală, iar după terminarea cursurilor Liceului Comercial din Roman, intră în
viaţa monahală în anul 1949, la Mănăstirea Sihăstria. Tânărul Ioan este tuns în
monahism cu numele Ioanichie în biserica Mănăstirii Neamţ de către Mitropolitul
Sebastian în anul 1953.
A slujit şi s-a ostenit în Mănăstirea
Sihăstria între anii 1949-1971, după care s-a transferat la Mănăstirea
Bistriţa-Neamţ. Între anii 1971-1975, studiază Teologia la Bucureşti, luându-şi
licenţa cu titlul: Chipuri de călugări îmbunătăţiţi din mănăstirile nemţene.
Părintele Ioanichie continuă preocuparea sa
privind figurile ilustre ale monahismului românesc în al doilea volum,
intitulat: Chipuri de călugări îmbunătăţiţi din mănăstirile româneşti.
„Dacă astăzi nu am avea aceste mărturii
strânse de Părintele Ioanichie, spune monahul Filotheu Bălan de la
Mănăstirea Petru Vodă, nu am şti mai nimic despre viaţa
duhovnicească din mănăstirile româneşti ale secolului XX.” (George
Căbaş-Pagini de Pateric Românesc, Ed. Anastasis, Sibiu, 2009, p. 120)
Ioanichie a fost hirotonit ieromonah de
către Mitropolitul Teoctist în anul 1979. În plină maturitate şi slujire
Ieromonahul Ioanichie primeşte de la Dumnezeu cununa creaţiei spirituale în
corola căreia se oglindesc celebrele sale lucrări: Patericul românesc (1980), Vetre de sihăstrie românească (1981),
Convorbiri duhovniceşti vol. I, (1984) şi vol. II (1988), Mărturii româneşti la
Locurile Sfinte (1986), Viaţa Părintelui Cleopa (1999)
„Să
vorbim cât mai puţin şi să ne rugăm cât mai mult. Nu uitaţi sfintele Mănăstiri
şi pe marii duhovnici ai Neamului, cât vă mai pot vorbi despre Hristos!”,
grăia aceste cuvinte Părintele Ioanichie la 28 Iulie 1994. (George Căbaş-Pagini de Pateric
Românesc, op. cit. p. 120)
Ierarhic, călugărul Ioanichie a urcat treptele mari ale slujirii de obşte:
ieromonah, protosinghel şi arhimandrit, dar meritul său suprem este acela de a
aduna în mărgăritarul sufletului său pentru a ni le dărui nouă, cele mai
luminate chipuri de monahi, sihaştri şi monahii înmănuncheate în Patericul
românesc şi Patericul Nemţean.
Părintele Ioanichie a adus trecutul de
aur al monahilor cu prezenţa lui
continuă în cer, în amvonul sufletelor noastre, călăuzindu-ne Calea ortodoxă
spre mântuire, întărindu-ne dorul şi preţuirea de Străbuni, dăruindu-ne dorul
iubirii de Hristos, ca un Dor neîntrerupt pentru Cer.
Aşa cum, întotdeauna Generaţiile de aur ale
Bătrânilor înţelepţi sunt Viitorul viitoarelor generaţii, Părintele Ioanichie
lasă un mesaj spre împlinire tinerilor: „În viaţă să fiţi tineri care să sfinţească un
loc, o casă, o societate, o generaţie, un cartier şi un loc de muncă unde veţi
lucra. Prin comportament creştin mai întâi...Şi creştin ortodox, căci România e
ţară ortodoxă... Dacă nu vă ţineţi serios de biserică şi de ortodoxie, prăpăd e
cu noi. Ne mănâncă vecinii şi străinii şi păgânii. Dacă vă ţineţi de Biserică,
nici ruşii, nici tătarii, nici nemţii, nici alte ţări din Răsărit sau Apus nu
vor putea să ne scoată din Carpaţi şi să ne dezlipească de Hristos... Vreţi să mai
rămână România Românie? Întoarceţi-vă la ortodoxie, la Biserică, la ţinuta
morală decentă, cinstită a românilor dintotdeauna. Faceţi o asociaţie, mergeţi
duminica pe la spitale, la casele de bătrâni, ajutaţi cu cuvântul, mângâiaţi,
sfătuiţi, combateţi... Ortodoxia activă e o misiune. Sfânta Evanghelie spune că
la sfârşitul lumii vor fi chemate toate neamurile. Deci naţia rămâne până la
sfârşitul lumii. Ba mai mult, fiecare neam şi ţară are îngerul său păzitor.
Neamurile creştine trebuie să rămână. Iar
creştinii trebuie să fie la locul lor, echilibraţi, serioşi şi să nu se dezlipească
pentru nimic în lume de pământul străbun în care i-a născut Dumnezeu... Cine
îşi pune nădejdea în Răsărit şi Apus se înşeală amarnic... Luaţi aminte la ce
vă spun: numai Dumnezeu din cer ne salvează. Priviţi în sus fraţilor, nici
într-o parte, nici în alta! Fericirea noastră este să rămânem aici, unde ne-a
născut Dumnezeu, cu Hristos în braţe şi în braţele lui Hristos!” (...Pagini de Pateric...,p. 122)
Părintele Ioanichie Bălan, primind
binecuvântarea lui Dumnezeu peste cinstirea şi evlavia străbunilor care
sălăşluiau ca un Rug aprins în inima sa, a străbătut câmpiile
ţării, a scotocit văile neumblate şi tainice, poienile pline de mireasmă, cu
prea măritul lor Codrul Verde:
„O, codrule, iubitul meu,/ Şi singur ca şi
mine,/ Învaţă-mă să plâng mereu/ Şi să suspin cu tine.../ Sub cetină de brad,
sub stânci,/ Găteşte-mi astăzi casă,/ Şi-n linişte de nopţi adânci/ Ca să mă
rog mă lasă.../ Când brazii toţi încetişor/ De vânturi or să sune,/ Atunci voi
sta cuprins de dor/ La sfânta rugăciune. (Ioanichie Bălan-Versuri
Duhovniceşti. Ed. Mănăstirea Sihăstria-Neamţ, 2006)
Ieromonahul Ioanichie a colindat peşterile
sihaştrilor, a cutezat cercetarea schimnicelor uitate întru binecuvântarea
seculară a lui Dumnezeu, a înfruntat cărările abrupte ale munţilor dragi, spre
a descoperi şirul neîntrerupt al schiturilor şi al mănăstirilor primenite din
adânca spiritualitate daco-getă, Sciţia-Ţara
schiturilor, ca să se bucure de lumina, de smerenia şi sfinţenia
sutelor de ostenitori întru Domnul nostru Iisus Hristos, întru milosârdia
Maicii Domnului ori a Sfinţilor de neam sau de credinţă: „Este de datoria noastră, a celor
ce trăim sub acoperământul Bisericii lui Hristos şi în lăcaşurile înălţate de
înaintaşii noştri, să vorbim despre viaţa, sfinţenia, înţelepciunea şi nevoinţa
duhovnicească a părinţilor şi fraţilor care s-au săvârşit cu râvnă pentru
Dumnezeu în aceste sfinte mănăstiri. Este de datoria noastră să le imităm
osteneala, să le continuăm rugăciunea, să le înnoim jertfa, să le istorisim
viaţa şi să le aprindem o candelă sau măcar o lumânare la căpătâi.”
(Chipuri de Călugări îmbunătăţiţi, vol. 1, Ed. Mănăstirea Sihăstria-Neamţ,
2008)
Călcând pe urmele atâtor sfinţi a primit
binecuvântarea razelor lor.
Bătătorind ţărâna sfântă a Neamului în care
s-a prelins mireasma miilor şi milioanelor de jertfe curate, părintele
Ioanichie s-a adăugat preţuirii şi venerării Înaintaşilor noştri.
Lăsându-ne cărţile sale-testamentare ne face
moştenitorii vieţii acestor Sfinţi, care la rândul lor sunt Urmaşii Vieţii
întru Hristos.
După pelerinajul de la Muntele Sfânt
Athos-Taborul Ortodoxiei bimilenare Avva Ioanichie ne lasă o concluzie spre
grabă meditare: „Documentar, monahii români nevoitori în Athos sunt atestaţi din
secolul XIV. Însă ei n-au lipsit niciodată până astăzi din obştea monahilor atoniţi. Numărul lor a
variat între 50 şi 600. Astăzi (1997) sunt peste o sută, printre care
30 se nevoiesc la Schitul Românesc Prodromul, iar ceilalţi în Schitul Lacul,
chiliile Provata, Catafighi, Colciu, Sfântul Ipatie şi altele. După români se
nevoiesc astăzi în Athos cca. 50 de sârbi, 40 de ruşi şi 20 de bulgari, însă majoritatea
monahilor atoniţi sunt greci şi ciprioţi.
Din cele 20 de mănăstiri mari, 17 sunt
greceşti şi câte una a sârbilor, ruşilor şi bulgarilor.
Din nefericire românii nu au nici o
mănăstire proprie, deşi au făcut cele mai mari donaţii în Athos!
Singurul schit românesc este Schitul
Prodromul, cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul, cu viaţă de obşte, povăţuit de
peste 15 ani de Protosinghelul Petroniu Tănase, trăitor şi teolog vestit în
Grecia, cât şi în România. Al doilea schit românesc, cu rânduială idioritmică,
este Schitul Lacu, în care se nevoiesc 15 monahi şi rasofori, sub egumenia
Ieromonahului Ştefan Nuţescu, aproape toţi cu metania din Mănăstirea
Sihăstria.” (Arhim.
Ioanichie Bălan-Pelerinaj laMuntele Athos. Ed. Mănăstirea Sihăstria,2005,p. 5-6)
Aşa cum Avva
Antonie cel Mare a fost supranumit Marele Patriarh al Monahilor
Pustiei, i se poate atribui Avvei
Ioanichie Bălan, renumele de Patriarhul monahilor şi pustnicilor dacoromâni.
Cinstirea
şi pomenirea Înaintaşilor noştrii aleşi de Bunul Dumnezeu ne oferă prilejul de
a ne lumina pe noi înşine, de a privi claritatea lucrurilor şi înţelesul
evenimentelor ori fenomenelor din jurul nostru în sensul de a ne cerceta cu
luare aminte, de a ne corecta, de a ne îndrepta, îndreptându-i şi pe alţii, de
a ne călăuzi, călăuzindu-i şi pe ceilalţi care vor, de a iubi arhetipurile
urmându-le lor, moştenindu-le.
Slavă Bunului Dumnezeu şi Aleşilor Săi!
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
( 10 februarie 2015- Brusturi, Neamț)