DOCHIA-MĂRŢIŞORUL REGAL al DACIEI MAICII DOMNULUI
FECIOARĂ-Numele Tău este Izvorul
dumnezeirii!
FEMEIE-Numele
Tău este Psalmul de foc al Iubirii!
MAMĂ-Numele Tău este Viaţa sfântă a
nemuririi!
Prin mistica traco-dacă a Prinţesei
Dochiei, Femeia creştină exprimă
fenomenul frumosului românesc în
diversitatea lui ortodoxă.
Femeia
sărbătorită străluceşte sublim ca nimbul frumuseţii regale.
Cu unduirile sale majestuoase Femeia dacă, pare o cascadă ce se
reverberază într-un torent al fiorului cosmic românesc.
Femeia
se aseamănă unui flux muzical care răpeşte în comunicare, care te înalţă
purtându-te într-o viziune sacră de extaz.
În nuanţele graiului dulce, Femeia te însufleţeşte, te aşează pe
ritmul gândului, inspirându-ţi tăcerea ei profetică.
Înflorită
ca o ramură din veşnicie Femeia e
însăşi eternitatea.
În Femeie înmugureşte verdele
perfecţiunii, viaţa celorlalţi, ca sfânt izvor al sentimentului unei armonii
celeste.
În natura Femeii suspină sublimul şi surâde admirabilul.
Femeia
este Ideea care s-a întrupat în
frumos dând formă cugetului.
Sufletul ei pogoară din străfundurile siderale ale etnicităţii noastre.
Din ea
s-a întrupat spre veşnicie Pantheonul tracic, nemuritor.
Femeia
dacă este cea dintâi cugetare a tradiţiei româneşti străbune.
Originea ei cosmică suprapusă peste existenţa divină dă expresie pământului
într-un susur universal de energii vibratorii.
Femeia sălăşluieşte în ritmul vieţii,
în sânul iubirii, în sălaşul creării universale unde se ţese frumuseţea
dragostei feciorelnice.
Femeia are conştiinţa participării ei
la frenezia sufletului lumii, torcând rostul existenţei umane în firul geniului
naţional.
Contemplându-se în actul creator de Dor, în
emisfera cunoaşterii serafice, Femeia trebuie
pusă deasupra tuturor existenţelor create: aşa cum Fecioara Maria urmând Calea Iubirii a atins desăvârşirea peste
întreaga Creaţie devenind Crăiasa Cerului şi a Pământului.
Femeia evadează
din linia existenţei liniştite pentru intensitatea spirituală spre a crea:
poezia, ruga, arta, muzica, dansul, comunicarea.
Femeia este
cel mai viu sentiment, cel mai totalitar fior al existenţei.
În
corolarul existenţei sale
sălăşluieşte haric sentimentul nemuririi.
Trăind
iubirea, Femeia a spus prin
sentimente dumnezeeşti, că sufletul ei este viu, este dragoste şi nemurire.
Numai cei singuratici sunt muritori şi
singuri.
În Femeie
trăiesc şi înfloresc toate miresmele: gândul, bucuria, idealul, amintirea,
viaţa, sufletul nostru, puritatea, frumuseţea, cugetul, conştiinţa, atitudinea,
credinţa, cerul suflului mistic, jertfa pământului.
Dacă Bărbatul este o constatare a
vieţii, Femeia este un permanent compliment
frumos al trăirii existenţiale, al fiecărei clipe.
În
fiinţa Femeii curge un continuu
eveniment în zâmbet cu soarele, în unduire cu apa, în diversificare cu
frumosul, în acord cu muzica, în tresărire cu dansul, în revărsare cu dorul.
Femeia dând măsură şi sens armoniei, asimilează miracolul.
Fiind
Altarul marelui Dor, Femeia inspiră forma cea mai sensibilă, cea mai
angelică, de parcă ar fi Sufletul tuturor.
Femeia este cea mai lirică expresie în
care sufletul ei cântă.
Chiar
şi când este rănită maiestatea ei rămâne
de neatins.
În
privirea ei undele apelor albastre
se deschid cuprinzând adâncurile cerului înstelat cu aura dacă a veşniciei
sfinţilor.
Curajul
ei semnifică înălţarea către acel
spaţiu al esenţelor pure.
Trăieşte permanent în frumos, iar când acesta
lipseşte îl concepe.
Femeia are conştiinţa severă a
frumuseţii rodirii sale.
Femeia exprimă prin dragoste o
infinitate de femei, fiecare fiind rezultanta
perfecţiunii unei iubiri.
Şi în lipsa ei, care de fapt este absenţa bărbatului, aşează misterul
expresivităţii acelei inimi care răsfrânge fluidul mistic asupră-ne.
În căldura sufletului ei îşi modelează spiritul provocând o reciprocă fascinaţie între ea
şi creatura ei, bărbatul, ca o taină care se exaltă de cântarea întregii ei
fiinţe miraculoase.
În valenţa sentimentelor ei, Femeia compune o simfonie perfectă.
În inima Femeii sunt o mie de intenţii de har, de dor şi de graţie.
În toate fibrele fiinţei ei, cântă Poemul divin al cântării.
În specificul ei corporal se înfrumuseţează natura bărbatului.
În
cremenea bărbatului, în coaja ţărânei lui, Femeia
se înscrie ca un dans ritmic de nimfă, ca o sirenă de infinită legănare, ca
o licărire de stea, ca un suspin de lună, ca o răcoare aburindă de mai, ca o
adiere serafică ce se prelinge ca absolutul în rai, pe coapsa adoratei Eva.
Femeia
e o revărsare a muzicii, un izvor de poezie mistică, un răsărit al idealităţii
sborului, o definiţie a formei în extaz spre lumina ce dă nesaţiu Dorului.
Fecioara este chipul divinităţii în contemplare cu răsăritul
fiinţial.
Femeia
este un tremur de baladă spre sânul zenitului poleit cu azur.
Mama
este o Icoană în care pulsează frumuseţea vieţii de negrăit.
Dochia, prima legendă afirmă că Prinţesa moştenitoare a Marelui
Decebal a încercat în fruntea armatei ei să despresureze Cetatea Sarmisegetuza
pentru a-şi elibera tatăl din încercuirea romanilor. După primul asalt reuşit
Dochia cu armata sa a fost apoi respinsă. Atunci s-a retras cu oastea rămasă
spre răsărit în munţi, în vederea unui alt atac surpriză. Urmărită aprig de
străinul cotropitor de ţară, care fusese fascinat de frumuseţea, curajul şi
vitejia ei deosebită şi simţindu-se în mare primejdie a ordonat armatei s-o
lase singură avântându-se spre culmile Muntelui Ceahlău şi ascunzându-se după o
stâncă. Se roagă bunului Zamolxe s-o apere de duşmani. Stânca se deschide
îmbrăţişând prinţesa la pieptul ei. De sub pieptul stâncii a ieşit un izvor ce
curge lin şi rece până astăzi, susurând lacrimile şi suspinul Dochiei pentru
Dacia sfârtecată de vrăjmaşii cotropitori.
Altă variantă privind soarta prinţesei
urmărite arată că după ce Dochia s-a ascuns după stâncă rugându-se, Zamolxe a
prefăcut-o într-o păstoriţă bătrână, de aici expresia Baba Dochia, cu un cârd de oi. Urmăritorul s-a oprit în faţa
bătrânei ciobăniţe întrebând încotro a fugit prinţesa. Baba Dochia i-a arătat
cu toiagul spre sud. Prigonitorul a plecat pe urmele ei, iar Dochia a rămas
stăpână până astăzi în ţara ei.
Dochia,
spune o altă legenda culeasă de Gheorghe Asachi este moştenitoarea lui Decebal
care l-a înfuntat pe samavolnicul invadator Traian. Fiind urmărită de cel care
i-a ocupat vremelnic o parte din Regatul
tatălui ei, s-a travestit în păstoriţă reuşind să ajungă cu turma de mioare
până la poalele Muntelui Cehlău. Aici au ajuns-o urmăritorii lui Traian cu el
în frunte. Atunci Păstoriţa-Dochia s-a rugat la Marele Zamolxe şi Maicii
Precista care au prefăcut-o cu oi cu tot în stânci. Aproape de vârful
Ceahlăului se află şi astăzi în mijlocul unei pajişti micuţe, ieşită o stâncă
de statura unui om înconjurată de stâncuţe rotunjite ce preînchipuie pe
Păstoriţa-Prinţesă cu mioarele sale. Locul acesta mioritic l-am văzut în vara
anului 2013, de la poalele Cetăţii Durău-Neamţ.
Dimitrie Cantemir spune că termenul CEAHLĂU vine de la protodacul PION,
care înseamnă: stâlp, coloană a cerului, axis mundi. Fiind cel mai înalt munte al
Moldovei are vârful în formă de turn înalt. „În vârful acestui turn se
vede o statuie foarte veche, înaltă de cinci
stînjeni, reprezentând o femeie bătrână, înconjurată de 20 de oi, iar în partea
naturală a acestei figuri femeieşti curge un izvor nesecat de apă. Statuia
aceasta nu este înfiptă în nici o bază, ci formează una şi aceeaşi masă compactă
cu restul stâncii, însă de la pântece în sus este liberă, înconjurată de
pietrele care semnifică oile ei.” (Romulus Vulcănescu –Mitologie Română.
Ed. Academiei R. S. R.,Bucureşti 1987, p. 268-269)
IMN închinat FEMEII
Fiecare zi însorită cu foc i se roagă,
Fiecare vorbă a ei e dulce, de fragă,
Fiecare iubire e dragostea întreagă.
Fiecare seară senină smerit i se închină,
Fiecare floare spre pământ i se înclină,
Fiecare fior al ei e o lacrimă de lumină.
Fiecare mugur de dor în sufletul ei creşte,
Fiecare frunză din ram în inimă-nverzeşte,
Fiecare rază de sus în priviri îi zâmbeşte.
Fiecare mireasmă pe chipul ei se aşterne,
Fiecare vis în vis spre împlinire se cerne,
Fiecare chemări sunt trăiri şi doruri
eterne.
Fiecare susur de apă în inimă-i vibrează.
Fiecare adiere angelică o înmiresmează.
Fiecare cântare divină o înfrumuseţează.
