TAINA SCRISULUI
La Început este
Iubirea şi Dorul ei este Cuvântul dătător de Viaţă.
Şi în Cuvântul lui Dumnezeu,
literă cu literă s-au gătit în Iie de sărbătoare prinzându-se în Hora mare şi
Sfântă a creaţiei.
Cuvintele ţesute din borangicul Luminii, sunt brodate apoi pe ştergarele
trandafirii ale surâsului divin.
Înfiorate în sine, toate cuvintele înmiresmate au venit Cuvântului sfânt
să I se închine.
La Început este Cuvântul dumnezeiesc - Obârşia tuturor
cuvintelor-făpturi: Cerul cu Îngerii lui,
Pământul cu odraslele sale, Lumina cu cântarea-i serafică, Ziua cu zâmbetul ei,
Noaptea cu înţelepciunea sa, Apa cu vieţuitoarele zglobii, Iarba cu miresmele
florilor, Pomii cu mugurii surâzând, Plantele legănându-se îmbobocite, Codrul
cu rapsodiile maeştrilor lui, Soarele cu strălucirea sa, Luna şi Stelele cu
podoabele lor şi sus de tot, peste toate acestea, ca un rege înveşmântat în
splendoarea frumuseţii este aşezat Omul – chip al lui Dumnezeu.
Purtăm în noi această dumnezeiască mirare în faţa fiinţării Sfinte, în
care Poetul Iubirii a înfrumuseţat
cu Adevărul Său, Poemul Vieţii Sale.
Dacă vom fi încântaţi de splendoarea Poemului dumnezeiesc, scris în elementele de aur, de Poetul Dragostei al Cerului şi al Pământului, atunci
vom tâlcui sublim literele de foc care tresaltă în stihurile Iubirii.
Dacă privim doar una din minunile Poemului sfânt, divinul Trandafir, în care răsar zorii înmiresmaţi în licărul de
rouă, prelins pe brocardul petalelor îmbobocite ce dau bineţe Soarelui, simţim
că în mijlocul lor surâde o taină. Este Taina iubirii Poetului !
Din toate aceste desăvârşite odrăsliri, înfrumuseţate cu nenumărate
felurimi, Poetul Dragostei a tors admiraţia, ce înfloreşte în Om, rodiile
iubirii pentru Creator.
Toată contemplarea frumuseţii, slavei şi strălucirii acestei
dumnezeieşti Iubiri, întrupează în Om cântarea divină.
Gândul sufletului este mugure de Dumnezeu. Cuvântul rostit este surâsul
Luminii, iar muzica cuvântului este cântarea Duhului Sfânt.
Toată această încântare divină este întruparea sublimă a Fecioarei
Maria.
Aşadar, cuvintele gândite, rostite sau scrise sunt roade ale Tainei
Cuvântului. Deci cuvântul este o taină, iar gândirea, scrisul sunt daruri ale
Cuvântului. Prin urmare, se poate vorbi de un meşteşug al scrisului, de un tâlc
al scrisului, de nimicuri ale scrisului, când
nimic nu ai a spune, de o artă a scrisului, de un har al scrisului, de o
misiune a scrisului şi de o vocaţie a scrisului.
Este un scris meşteşugit atunci când potriveşti cuvintele. Dacă le
găseşti o înţelepciune înseamnă că au tâlc. Când laşi cuvintele să se
hârjonească într-o minte haotică, devin urme pe nisip. Când slujeşti Creaţiei,
cuvintele se dăltuiesc armonios înălţându-se ca o grandioasă statuie.
Dacă primeşti harul de Sus pentru a slăvi
Cuvântul şi Neamul, cuvintele capătă sens, devin inspirate, împodobindu-se în
Ode, în Balade, în Doine, în Imne sau Psalmi. O parte din Mărturisitorii
credinţei şi ai jertfei îmbrăţişează şi misiunea scrisului, zugrăvindu-le în
alese scripturi, iar cei ce închină cuvintele numai lui Dumnezeu, le întrupează
în Poeme ale iubirii.
În raport de cui slujeşte sau pe cine slugăreşte autorul, cuvintele
sunt: golaşe, peticite, şifonate, îmbrăcate sau preaîmpodobite. De asemenea
toate cuvintele sunt croite perfect după chipul şi asemănarea autorului.
În funcţie de adresa Destinatarului
cuvintele îmbracă o ţesătură fină din brocard, spirituală: teologică,
filosofică sau poetică; o ţesătură din mătase, literară: epică, lirică,
dramatică, istorico-documentară şi o ţesătură grosolană din postav: maculatură
de doi bani ori mâzgăliturile ingrate, profanatoare.
Numai abordările frumoase şi morale îmbogăţesc Tezaurul spiritual al
limbii noastre daco-române. Limba unei Naţiuni defineşte şi rosteşte crezul
fiinţei Neamului, iar sensul ei celebrează Taina teologico-liturgică a
Ortodoxiei. În esenţa ei limba îşi îndeplineşte funcţia cultică, în care-L
slăveşte mai întâi pe Dumnezeu, apoi Seminţia sa şi omul creştin în general. În
graiul vechi al Psaltirei, Psalmul
116 zicea:
Lăudaţi pre Domnul toate limbile,...
În Sânul limbii daco-române s-a răspândit mireasma Revelaţiei
dumnezeieşti.
Limba daco-română este mărturia dreptei credinţe, este expresia
frumuseţii sufletului ortodox şi Altarul consfiinţit de martiriologia acestei
Naţii binecuvântate.
Bunul Dumnezeu ne-a hărăzit
scrierea cu patru milenii înaintea Sumerului, tocmai pentru a-L lăuda mai mult
decât toate celelalte popoare.
Vocaţia scrisului constă în semnificaţia acestor slove de foc, săpate
adânc în Pisania Rugului aprins din
firida sufletului meu. Menirea lor este să mărturisească comuniunea mea cu
Logosul divin, bucuria dragostei întru Dumnezeu, cuminecarea Dorului întru
Măicuţa noastră Ocrotitoarea, slujirea iubirii de Neam, admiraţia pentru
dascălii şi duhovnicii mei, precum şi cinstirea prietenilor - cititori.
Permanenta mea grijă este să-i mulţumesc lui Dumnezeu, Care-mi trimite
din înalturi, harul prisositor ce răsare pe cerul inimii mele ca un Luceafăr de
dimineaţă. Hrana spirituală pe care o constituie vocaţia scrisului îmi dă o
bucurie peste măsură şi o profundă
mulţumire sufletească. Scrisul ales, bine cumpănit este apanajul
mărturisitorului credinţei şi al demnităţii, care poartă în fiinţa sa
admiraţia, cântarea, slava pentru
Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi mândria sfântă a Neamului său.
Scrisul binecuvântat mă îmbracă în lumina harului ca şi cu o haină
aleasă şi prea înfrumuseţată. Şoaptă cu şoaptă sufletul îmi scrie pe caşmirul
inimii cuvintele unei frumoase
dedicaţii, aşa cum florile de salcâm ne înmiresmează viaţa, primăvara.
Cu harul scrisului am urcat pe crestele carpatine ca să-mi văd gătite-n
sărbătoare simbolurile Ţării mele sfinte.
Am văzut parcă un vechi descânt, cum la-nceput s-a-nfiorat în sine şi a pus surâsuri-muguri de creaţie în
barba Moşului din Vetre carpatine.
Am găsit bătrânii stropi de soare prinşi în zâmbetele străbune de sânge,
ce scânteiază-n urmele paşilor lui Iisus Hristos.
Am îngenunchiat pe ţărâna caldă, ca o plămadă de cer în care s-au
cuibărit sceptruri şi coroane voievodale, atârnate doar de poala veşniciei
Celui Preînalt.
Am simţit cum creşte-n trupul meu licăr de floare, din mireasma
sublimelor Fecioare, care au rămas în frumuseţea vie a martiriului sfânt.
Am atins smerit stâncile, foste odinioară schimnicii Hotarului de veghe,
ce-au tors din Caierul timpului sumanul veşniciei.
Am îmbrăţişat falnicii brazi, scânteietori în sumanele lor verzi, în
care s-au întrupat Voinicii noştri daci, să-I steie reazem lui Dumnezeu.
Am sărutat buclele izvoarelor, care duc mărturia dreptei credinţei, din
care beau lumină Sfinţii noştri de Sus.
M-am închinat crucilor monahale, care suie la ceruri, ca nişte Potire cu
cuminecarea jertfei Învierii Neamului
nostru drag.
( 04.01.2013- Soborul
celor 70 Apostoli –Brusturi-Neamţ)