UCENICI,
MARTIRI ŞI MĂRTURISITORI DACOROMÂNI
AI SFÂNTULUI VASILE
CEL MARE
-punerea
Numelui Iisus, adică Mântuitor, Sfântului şi dumnezeiescului Prunc;
-cinstirea Sf. Ierarh Vasile cel Mare- unul
dintre Stâlpii cei Mari ai
Bisericii celei Una a lui Hristos;
-omagiul Noului An, care îşi ia în primire
optimist responsabilităţile, asumându-şi totodată şi neîmplinirile fratelui mai
în vârstă, care a plecat...
Marele Pedagog, marele Dascăl, marele Ierarh
şi-a pus viaţa întru numele lui Iisus, s-a aprins în dragostea sa de Hristos,
aşa încât în mintea, în inima şi în sufletul Capadocianului, a ars, a luminat
şi trăieşte permanent Logosul cel Întrupat şi Neamul ortodox.
Ambii bunici ai luminatului Ierarh erau
nobili tracodaci încreştinaţi, erau modele de suferinţă, de jertfă, de dăruire
continuă.
Tatăl viitorului mare Vasile se numea tot
Vasile şi era cunoscut în epocă drept un avocat celebru şi un retor ilustru sau
altfel spus:<>. (Arhim. Dr.
Ioasaf Popa-Personalitatea pilduitoare a Sf. Vasile cel Mare (330-379) în
Glasul Bisericii, Rev. Sf. Mitropolii a Munteniei şi Dobrogei. Anul LVI Nr. 1-4
Ianuarie-Aprilie 2000)
Mama sfântului, Emilia era mlădiţă de martir
şi o credincioasă cu o râvnă foarte aleasă. Familia lor au adus lui Dumnezeu 9
copii (cinci băieţi şi patru fete),
toţi urcând pe rând, prin harul Duhului şi prin faptele lor deosebite în Ceata
Sfinţilor Aleşi.
Tânărul Vasile a legat o prietenie
memorabilă cu un alt tânăr tot de viţă aleasă, tot din marele Neam tracodac,
Grigorie şi împreună s-au înfrăţit spiritual cu cel mai mare Dascăl ortodox al
lumii, viitorul patriarh al Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur, tot
din stirpea de aur a Tracodacilor, din care provenea şi dumnezeiescul
Pavel-Ucenicul cel mai Mare al lui Iisus Hristos.
Cei trei prieteni şi creştini îndumnezeiţi
au fost la vremea lor Suma Filosofiei, pe
care au selectat-o, au însuşit-o şi au convertit-o Evangheliei şi Măsura Ortodoxiei, rămânând în Cerul
Teologiei, alături de cel mai mare Înţelept întru Duhul Sfânt pe care l-a dat
omenirea, Sfântul Apostol Pavel, Trinitatea
cea Mică a Creştinismului universal.
Fiecare Neam trebuie să aibă în lume o
misiune, un sens dat de Dumnezeu, precum şi un scop, un rost de împlinit în
drumul istoric, care nu trebuie să fie altceva decât Calea pe care se
împlineşte Voia Atotcreatorului. Neamurile descend din Voia lui Dumnezeu aşa
încât Dumnezeu trebuie să se împlinească prin Neamurile Alese. Calea pe care o
apucă neamurile trebuie să fie luminată de Adevăr, în aşa fel încât să se
apropie şi nu să se îndepărteze de Călăuzitorul absolut: „Nu cred să existe minte şi inimă omenească, şi mai ales românească, spune
poetul-mărturisitor Vasile Posteucă, cinstită
şi smerită, care meditând un pic asupra trecutului nostru şi văzând cum ne-am
menţinut în istorie şi în contra tuturor năvălirilor şi tiraniilor, în contra
tuturor prigoanelor şi nedreptăţilor, să nu vadă faţa de lumină a unei mari
chemări pe care Dumnezeu a sădit-o în inimă. Dacă ar fi numai rezistenţa în
contra răului şi întunericului care ne-au înconjurat şi atacat, şi încă ar fi
mult şi de ajuns. Dar noi am înscris, ca neam, fapte în istoria omenirii, care
sunt mult mai mult decât îndărătnicia de a trăi şi rezistenţă pasivă. Noi am
creat istorie”. (Destinul Imperial al Românilor. Dumnezeu, Neamul, Omul.
Ed. Criterion Publishimg, Madrid, 1977, p. 29)
Vasile
Posteucă (1912-1972)-poet, publicist, profesor universitar.
Marele bucovinean s-a născut în
Stăneşti-Rădăuţi la 10 Septembrie. Fiu de Erou şi Martir (şi-a pierdut tatăl pe
frontul din Galiţia) a terminat Liceul din Siret ca bursier şi Literele la Cernăuţi
ca magistru.
Fugar
în Germania, este închis la Rostock, Buchenwald. Luptă împotriva sovieticilor
în bătălia de la Oder, apoi viețuiește în Franţa, Canada, SUA. A studiat la Sorbona
în 1949, şi-a luat Doctoratul în Filologie la Toronto în 1962, continuându-şi
strălucit cariera universitară la Mankato, Minneapolis în Statele Unite ale
Americii.
Publicaţii: Carte de cântece româneşti,/ Poeme fără ţară,/ Icoane de dor, Cântece
din fluier,/ Catapeteasma bucovineană, Bandiţii (manuscris), Poeme din
închisori, etc.
Vasile
Posteucă a făcut parte Generaţia de Aur, care a pus început reînnoirii
creştin-ortodoxe, pentru a reîntrupa destinul imperial al Neamului dacoromân,
fiind contemporanul marilor valori şi al marilor tragedii, care s-au cernut în
jertfa mistică naţională, care s-au asumat suferinţei sfinte spre biruinţa şi
spre Învierea tururor celor drepţi.
Prin Vasile
Posteucă şi prin ceilalţi Mari Fii ai Naţiei noastre, Neamul Dacoromân s-a
aşezat la loc de cinste în Divanul planetei Albastre, în Cerdacul Empireului strivind
urletele nihiliste, călcând pre moartea nedreptăţii: „Ca să poţi judeca un Neam la justa lui valoare, trebuie să te scobori
în vremurile lui de mărire şi să urci culmile însorite ale marilor înfăptuiri.
Şi mai ales, trebuie să vii tu însuţi (tu, judecătorul) din marea lui de sânge şi destin. Din afară,
judecata e condamnată la sărăcie şi, foarte adesea, la nedreptate. Pentru a
aprecia neamuri, a te confunda mistic cu centrul de lumină al destinelor lor, e
nevoie de gândirea cu inima. Pentru că istoria nu-i trecut, ci însăşi viaţa vie
a neamurilor”. (Vasile Posteucă-Destinul Imperial..., op. cit. p. 30)
Fiecare om, fiecare creştin trebuie să
răspundă asumării ca esenţă a fiinţării sale de făptură a Ziditorului, prin
credinţa şi lupta sa de transfigurare personală, dar şi a Neamului său, ca
Destin hristic. Toate Neamurile sunt dintru început binecuvântate, hărăzite ca
soartă a împlinirii Destinului spiritual, prin însăşi numele care-l poartă
întrupat în sine: Dacoromânia, Spania, Grecia, Persia, Italia, Cipru,
Muntenegru, China, Palestina, etc., dar fiecare are propriul ei destin religios,
propria misiune hristică, propria vocaţie jertfitoare şi propria ei chemare
spiritual-imperială: „Destinul românesc, arată
poetul bucovinean, e un destin major. De
credinţă şi luptă. De jertfă şi creaţie. Am dat omenirii momente care rămân
unice prin semnificaţia şi strălucirea lor spirituală. Şi din culmea acestor
momente am fost totdeauna premergători, deschizători de drumuri. Am avut inimă
vizionară. Înghesuiţi de spaţiul duşmănos şi de cotiturile istoriei
neprielnice, ne-am înşurubat pe verticala eternă a spiritului, întorcând
pământului faţa renunţării, hotărârea celui mai nobil eroism, şi acceptarea
mioritică a morţii.” (ibid. p.37)
Vasile Pătraşcu (1922-2006), preot. S-a născut pe meleagurile Bârladului
în Zorii Noului An, în braţele Sfântului Mare Ierarh Vasile. A crestut într-o
familie încărcată de tradiţii, de credinţă, de evlavie şi de dragoste faţă de
Dumnezeu şi Neam. A studiat Teologia şi Ştiinţele Economice. Este arestat în
timp ce era student la Academia Comercială, în 1948 şi condamnat la 15 ani
muncă silnică. Cunoaşte infernul închisorilor comuniste de la Piteşti,
Periprava, Gherla, Aiud. După eliberare îmbrăţişează vocaţia preoţească fiind
hirotonit pentru Parohia Măgurele-Ilfov. Ca slujitor al lui Dumnezeu s-a
desăvârşit prin harul Liturgic, prin harisma duhovniciei unind şi transmiţând
tuturor celor binevoitori lumina Duhului Sfânt.
În modesta sa ctitorie, Bisericuţa din satul
Nefliu-Ilfov a adus de la Bisericile distruse sub regimul teroarei, oseminte
ale preoţilor constituind astfel un deosebit centru de pelerinaj.
Trei mari însuşiri i-au înnobilat
caracterul: bunătatea, modestia şi
dârzenia mărturisirii ortodoxe, alături de suferinţă, prigoană şi dragostea
întru Mântuitorul Hristos.
Vasile
Vasilache (1909-2003), arhimandrit. Viitorul
mare monah s-a născut în Idricii de Sus ai comunei Roşieşti din Vaslui. După
absolvirea eminentă a Seminarului de la Huşi şi cea a Facultăţii de Teologie
din Bucureşti, proaspătul licenţiat a urmat cursurile de Doctorat la Chişinău.
S-a călugărit la Mănăstirea Neamţ la vârsta de 26 de ani, devenind diacon, apoi
preot la Catedrala Mitropolitană-Iaşi, primind funcţia de director al
Cancelariei eparhiale. Fiind un predicator de excepţie ajunge secretar
patriarhal, redactor la revista „Biserica Ortodoxă Română” şi stareţul
Mănăstirii Antim, Vatra unde va dogori Rugul
Aprins, alături de Sandu Tudor
şi celelalte Flăcări ortodoxe ale vremii.
În anul 1948, Rugul Aprins este interzis iar membrii săi sunt arestaţi.
Părintele Vasile şi fratele său Haralambie, stareţul de la Cernica sunt
alungaţi din mănăstiri şi prigoniţi. Arhimandritul Vasile ajunge la Schitul
Pocrov, metoc al Mănăstirii Neamţ, apoi între 1958-1964 a pătimit prin
diferitele închisori. După eliberare, episcopul Clujului Teofil l-a numit paroh
la Bobâlna. Fratele său monahul Haralambie a fost omorât în închisoarea Gherla.
Icoana părintelui Vasile Vasilache a rămas
în lumina posterităţii, ca o mare Flacără a Rugului Aprins: un mare
duhovnic, un bun tămăduitor, un zelos predicator, un erudit creator, un
luptător statornic în adevăr şi sinceritate, un mare caracter.
„Sinceritatea
şi statornicia, spunea un alt
mare duhovnic, luptător şi mărturisitor basarabean, Părintele Vasile Ţepordei, sunt două lucruri de mare însemnătate
pentru un om de caracter. Societatea este mânată la vale sau la deal, spre
perfecţiune, de caractere. Ce este mai frumos decât să ai ocazia fericită de a
vedea în societate oameni de caracter. Aceştia merg înainte, oricare le-ar fi
piedicile. Desigur, dacă văd că merg pe calea cea dreaptă. Soarta popoarelor o
hotărăsc totdeauna caracterele mari.” (Vasile Ţepordei-Scrieri Alese, Ed.
Flux, Chişinău, 2005, p. 145)
După înfloritoarea misiune duhovnicească din
ţară, pleacă în America unde desfăşoară o activitate misionară de excepţie,
fiind numit chiar vicar al Arhiepiscopiei române din SUA şi mitrofor.
Părintele Vasile a ctitorit biserica din
Bobâlna, a refăcut biserica Sf. Spiridon Vechi din Bucureşti, publicând
totodată şi câteva cărţi rare, între care: Întreita
iubire de Dumnezeu, Biserică şi Neam-Colecţia teologică Cuvântul Vieţii, New York. În 2003 de
Botezul Domnului a urcat la ceruri de la comunitatea sa ortodoxă a New York-ului.
Despre Rugul Aprins Părintele Vasile ne
aminteşte: „Mai rămăsese o singură
rezistenţă, aceea din taina sufletului fiecărui bun Român, a fiecărei familii
care mai nutrea speranţa în statornicia omului şi în legătura lui cu Dumnezeu.”
(Fabian Seiche-Martiri şi mărturisitori români din secolul XX. Închisorile
comuniste din România. Ed. Agaton, Făgăraş, 2010, p. 497)
Vasile
Hanu (1905-2007), profesor. Pruncul
Vasile vine al treilea în mănunchiul frumos al celor 9 copii (şapte băieţi şi
două fete) ai Palaghiei şi Iacob din Cucova (Livezile) judeţului Alba, la 29
August. Vasile Hanu face şcoala
primară ungurească la Aiud şi Liceul Sf. Vasile din Blaj. Dovedindu-se un elev
strălucit, credincios şi moral urmează cu brio Facultatea de Litere şi
Filosofie din Cluj. După licenţă ajunge profesor la Liceul Iosif Vulcan din
Oradea, Cetatea dârzei stânci-George Roca.
Mustul său naţionalist
îi pulsează în inimă dragostea de Dumnezeu şi de Neam, alăturându-l ca pe un
aprig luptător şi apărător, Mişcării
Creştin-Ortodoxe. Prima arestare survine în Decembrie 1933, sub
Carol-Lupescu. Închisoarea însă, îi întăreşte caracterul modelându-l ca pe o
Călăuză nobilă pentru alţii, pentru Naţiunea sa binecuvântată, cu rădăcinile ei
adânci în Vatra milenară a Neamului, sub nimbul mărturisitor al limbii divine,
ca un dangăt de clopot în sărbătoarea permanentă a culturii noastre spirituale.
„Cultura
este forma de viaţă superioară a unei naţiuni, spunea marele martir Român Vasile Marin. Prin cultură, o naţiune îşi
potenţează, îşi maximalizează însuşirile sale. Cultura reprezintă forţa
dinamică a ideologiei naţionale; prin cultură o naţiune supravieţuieşte fiinţei
sale fizice, temporale. Cultura unei naţiuni formează istoria acelei naţiuni.”
(Vasile Marin-Crez de Generaţie, Ed. Majadahonda, Bucureşti, 1997, p. 139)
În Ianuarie 1937 ajunge Prefectul judeţului
Alba, iar în 20 Septembrie 1940, Prefect al judeţului Cluj-Turda. Evenimentele
tulburi din ţară însă, îl împing spre exil în Germania unde cunoaşte lagărele
germane până la 23 August 1944, când se reîntoarce în ţară, pentru a-şi urma
destinul: calvarul temniţelor comuniste
garnisite cu continua supraveghere, desconsiderare şi marginalizare.
Vasile
Hanu nu cedează, nu îngenunchează, nu
se căciuleşte, cum spune Marele rapsod naţional Tudor Gheorghe: „căci dacă m-oi căciuli la ce dracu oi mai
trăi”, ci slujeşte Neamului şi lui Hristos ca un creştin desăvârşit, ca un
Român drept şi răbdător, ca un Dac nemuritor şi biruitor, precum şi un iscusit
mânuitor de condei şi de har: „Românismul
integral”, Ed. Şcoala Albei, 1998; „Confesiune”, aceeaşi editură, 2000; „Tradiţie română”, Fundaţia Paem, 2004, C.I.
(Fabian
Seiche, op. cit. p. 278)
După ce şi-a sărbătorit centenarul la
Mediaş, a mai zăbovit 2 ani, după care, cu credinţă, cu răbdare, cu împlinire
şi cu dragoste a urcat la Dumnezeu în
Grădina Raiului Verde a Maicii Domnului, acolo unde suie toţi Eroii,
Martirii, Mărturisitorii şi Sfinţii Naţiilor creştine.
Cele trei valori eterne ale Neamului nostru
Dacoromân: Credinţa, Nădejdea şi
Dragostea asumate poporului şi lui Dumnezeu prin Iubire şi Jertfă consfiinţesc
Chipul Geniilor, Eroilor, Profeţilor,
Martirilor, Mărturisitorilor şi Sfinţilor întru Asemănarea lor cu Dumnezeu.
„...Avem
atâtea locuri sfinte/ în care s-au născut profeţi,/ eroi şi jertfe, şi
morminte/ cu nume de un veşnic preţ./ Avem zidiri în care jertfă/ ce-aveam mai
scump am îngropat,/ şi văi, şi munţi,/ şi cruci-cu nume/ ce-n veci nu trebuie
uitat.”
(Traian Dorz, Locurile Noastre Sfinte, Ed.
<>, Sibiu, 2010)
Geniile, Eroii, Profeţii, Martirii, Sfinţii
şi Mărturisitorii sunt creatori ai Istoriei naţionale şi universale. Umbrele
lor trecute în azurul evenimentelor sunt vii, sunt aprinse în Monumentele ce se
înalţă peste prezent şi viitor, în conştiinţa noastră spre cinstire. Ei nu au
tăcut atunci, iar creaţiile şi jertfele lor grăiesc sublim şi permanent în noi:
„...Pe-a
ţării noastre darnică moşie/ târâm, de-un car de ani, acelaşi jug./ Cum oare să
tăcem când de sub glie/ răcneşte osul dezgropat de plug?...// Cum să tăcem când
fiecare ghindă/ căzută din stejarul secular/ se-ntoarce din adâncuri să
cuprindă/ tot plânsul ţării într-un nou stejar?// Noi nu tăcem, căci urlă de pe
roată/ în trupul nostru, oase ce s-au frânt/ şi strigă morţii ce-au tăcut
odată/ cu gura caldă plină de pământ. (Andrei Ciurunga-Poemele cumplitului
Canal. Ed. Universalia, Craiova, 1992)
Ei nu au plecat.
Ei sunt în noi sau se vor întoarce într-o
Zi tot printre noi, cum inspirat grăia marele poet mistic Radu Gyr:
„Ne
vom întoarce într-o zi,/ ne vom întoarce neapărat./ Vor fi apusuri aurii,/ cum
au mai fost când am plecat../ Ne vom întoarce neapărat,/ cum apele se-ntorc din
nori/ sau cum se-ntoarce, tremurat,/ pierdutul cântec, pe viori.// Ne vom
întoarce într-o zi.../ Şi cei de azi cu paşii grei/ nu ne-or vedea, nu ne-or
simţi/ cum vom pătrunde-ncet în ei.// Ne vom întoarce ca un fum,/ uşori,
ţinându-ne de mâini,/ toţi cei de ieri în cei de-acum,/ cum trec fântânile-n
fântâni.// Cei vechi ne-om strecura, tiptil,/ în toate dragostele noi/ şi-n
cântecul pe care şi-l/ vor spune alţii, după noi.// În zâmbetul ce va miji/
şi-n orice geamăt viitor,/ tot noi vom sta, tot noi vom fi,/ ca o sămânţă-n
taina lor.// Noi, cei pierduţi, re’ntorşi din zări,/ cu vechiul nostru duh fecund,/
ne-napoiem şi-n disperări,/ şi-n răni ce-n piepturi se ascund.// Şi-n lacrimi
ori în mângâieri,/ tot noi vom curge, zi de zi,/ în tot ce mâine, ca şi ieri,/
va sângera sau va iubi.”
(Radu Gyr-Ne vom întoarce într-o zi, din
vol. Stigmate. Ed. Marineasa, Timişoara, 1993)
Destinul Aleşilor (al Strămoşilor noştri) se
împleteşte întotdeauna cu sensul mistic al mărturisirii, cu sensul unic al
existenţei în care se întrupează eroismul dac şi dreapta credinţă jertfelnică:
„Îngemănaţi
cu eternitatea, strigă înfiorat, dar cu pioşenie nemuritorul Vasile Marin, morţii noştri, din lumea lor de dincolo, ne
ocrotesc şi ne îndreaptă paşii... Mormintele lor sunt pretutindeni; ele
alcătuiesc punctele cardinale pentru geografia spiritualităţii româneşti... Ei
sunt izvorul de viaţă eternă pentru sufletele noastre... Purtăm cu toţii cămaşa
ţesută din firele nevăzute ale jertfei lor”.
(Vasile Marin în Cuvântul Argeşului, 20 Martie, 1936)
Gena Eroului, a Martirului, a Sfântului, a
Mărturisitorului este Jertfa divină ce sălăşluieşte în Obârşia dumnezeirii, de
unde a purces prin Voia Atotcreatorului în Chipul
dăruit primului Om creat şi prin el tuturor celorlalţi oameni. În fiecare om
există deci sâmburele jetfei, dar în cei care-şi atrofiază Chipul prin ruperea definitivă de Dumnezeu, sâmburele seacă, astfel
încât jertfa nu rodeşte şi nu înmugureşte niciodată.
Acest privilegiu divin revine numai celor
Chemaţi şi Aleşi dintre fiii omenirii,
care se desăvârşesc prin fapte deosebite, supreme.
Mântuitorul Cosmosului-Iisus Hristos, ca
Dumnezeu adevărat şi Om adevărat a îndumnezeit Jerta, făcând-o Hristică,
Mistică, Spirituală ca un Dar Ceresc celor mai Aleşi Fii ai Săi după har, dar
şi ca o condiţie absolută a mântuirii omului-creştin.
Caracteristica divină a Jertfei mistice este
deci, acceptarea şi împlinirea ei spirituală prin credinţă şi iubire ca făcând
şi fiind totodată Voia lui Dumnezeu.
Demnitatea noastră spirituală a
dacoromânilor prezenţi în conştiinţă constă în a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru Aleşii
Neamului nostru pentru Slava pe care le-a acordat-o în veşnicie, prin a-i
cinsti permanent, prin a-i mărturisi continuu, prin a-i iubi neîncetat.
Slavă lui Dumnezeu, Fecioarei, Sf. Vasile cel
Mare şi Aleşilor noştri!
(
din ciclul FILOCALIA SUFERINTEI SI A JERTFEI )
(Dacoromânia-
Brusturi-Neamț-31.12.2014)
