DOCHIA-MĂRŢIŞORUL REGAL al DACIEI MAICII DOMNULUI

     

      FECIOARĂ-Numele Tău este Izvorul dumnezeirii!

      FEMEIE-Numele Tău este Psalmul de foc al Iubirii! 

       MAMĂ-Numele Tău este Viaţa sfântă a nemuririi!

   Prin mistica traco-dacă a Prinţesei Dochiei, Femeia creştină exprimă  fenomenul frumosului românesc în diversitatea lui ortodoxă.

   Femeia sărbătorită străluceşte sublim ca nimbul frumuseţii regale.    

   Cu unduirile sale majestuoase Femeia dacă, pare o cascadă ce se reverberază într-un torent al fiorului cosmic românesc.

   Femeia se aseamănă unui flux muzical care răpeşte în comunicare, care te înalţă purtându-te într-o viziune sacră de extaz.

    În nuanţele graiului dulce, Femeia te însufleţeşte, te aşează pe ritmul gândului, inspirându-ţi tăcerea ei profetică.

    Înflorită ca o ramură din veşnicie Femeia e însăşi eternitatea.

    În Femeie înmugureşte verdele perfecţiunii, viaţa celorlalţi, ca sfânt izvor al sentimentului unei armonii celeste.

   În natura Femeii suspină sublimul şi surâde admirabilul.

   Femeia este Ideea care s-a întrupat în frumos dând formă cugetului.

   Sufletul ei pogoară din străfundurile siderale ale etnicităţii noastre.

   Din ea s-a întrupat spre veşnicie Pantheonul tracic, nemuritor.

    Femeia dacă este cea dintâi cugetare a tradiţiei româneşti străbune.

   Originea ei cosmică suprapusă peste existenţa divină dă expresie pământului într-un susur universal de energii vibratorii.

    Femeia sălăşluieşte în ritmul vieţii, în sânul iubirii, în sălaşul creării universale unde se ţese frumuseţea dragostei feciorelnice.

    Femeia are conştiinţa participării ei la frenezia sufletului lumii, torcând rostul existenţei umane în firul geniului naţional.

    Contemplându-se în actul creator de Dor, în emisfera cunoaşterii serafice, Femeia trebuie pusă deasupra tuturor existenţelor create: aşa cum Fecioara Maria urmând Calea Iubirii a atins desăvârşirea peste întreaga Creaţie devenind Crăiasa Cerului şi a Pământului.

    Femeia evadează din linia existenţei liniştite pentru intensitatea spirituală spre a crea: poezia, ruga, arta, muzica, dansul, comunicarea.

    Femeia este cel mai viu sentiment, cel mai totalitar fior al existenţei.

    În corolarul existenţei sale sălăşluieşte haric sentimentul nemuririi.

   Trăind iubirea, Femeia a spus prin sentimente dumnezeeşti, că sufletul ei este viu, este dragoste şi nemurire.

   Numai cei singuratici sunt muritori şi singuri.

   În Femeie trăiesc şi înfloresc toate miresmele: gândul, bucuria, idealul, amintirea, viaţa, sufletul nostru, puritatea, frumuseţea, cugetul, conştiinţa, atitudinea, credinţa, cerul suflului mistic, jertfa pământului.

    Dacă Bărbatul este o constatare a vieţii, Femeia este un permanent compliment frumos al trăirii existenţiale, al fiecărei clipe.

   În fiinţa Femeii curge un continuu eveniment în zâmbet cu soarele, în unduire cu apa, în diversificare cu frumosul, în acord cu muzica, în tresărire cu dansul, în revărsare cu dorul.

 Femeia dând măsură şi sens armoniei, asimilează miracolul. 

    Fiind Altarul marelui Dor, Femeia inspiră forma cea mai sensibilă, cea mai angelică, de parcă ar fi Sufletul tuturor.

    Femeia este cea mai lirică expresie în care sufletul ei cântă.

    Chiar şi când este rănită maiestatea ei rămâne de neatins.

    În privirea ei undele apelor albastre se deschid cuprinzând adâncurile cerului înstelat cu aura dacă a veşniciei sfinţilor.

    Curajul ei semnifică înălţarea către acel spaţiu al esenţelor pure.

    Trăieşte permanent în frumos, iar când acesta lipseşte îl concepe.

    Femeia are conştiinţa severă a frumuseţii rodirii sale.

    Femeia exprimă prin dragoste o infinitate de femei, fiecare fiind rezultanta  perfecţiunii unei iubiri.

    Şi în lipsa ei, care de fapt este absenţa bărbatului, aşează misterul expresivităţii acelei inimi care răsfrânge fluidul mistic asupră-ne. 

    În căldura sufletului ei îşi modelează spiritul provocând o reciprocă fascinaţie între ea şi creatura ei, bărbatul, ca o taină care se exaltă de cântarea întregii ei fiinţe miraculoase. 

   În valenţa sentimentelor ei, Femeia compune o simfonie perfectă.

   În inima Femeii sunt o mie de intenţii de har, de dor şi de graţie.

   În toate fibrele fiinţei ei, cântă Poemul divin al cântării.

   În specificul ei corporal se înfrumuseţează natura bărbatului.

    În cremenea bărbatului, în coaja ţărânei lui, Femeia se înscrie ca un dans ritmic de nimfă, ca o sirenă de infinită legănare, ca o licărire de stea, ca un suspin de lună, ca o răcoare aburindă de mai, ca o adiere serafică ce se prelinge ca absolutul în rai, pe coapsa adoratei Eva.

  Femeia e o revărsare a muzicii, un izvor de poezie mistică, un răsărit al idealităţii sborului, o definiţie a formei în extaz spre lumina ce dă nesaţiu Dorului.

   Fecioara este chipul divinităţii în contemplare cu răsăritul fiinţial.

   Femeia este un tremur de baladă spre sânul zenitului poleit cu azur.

   Mama este o Icoană în care pulsează frumuseţea vieţii de negrăit.

     

           

   Dochia, prima legendă afirmă că Prinţesa moştenitoare a Marelui Decebal a încercat în fruntea armatei ei să despresureze Cetatea Sarmisegetuza pentru a-şi elibera tatăl din încercuirea romanilor. După primul asalt reuşit Dochia cu armata sa a fost apoi respinsă. Atunci s-a retras cu oastea rămasă spre răsărit în munţi, în vederea unui alt atac surpriză. Urmărită aprig de străinul cotropitor de ţară, care fusese fascinat de frumuseţea, curajul şi vitejia ei deosebită şi simţindu-se în mare primejdie a ordonat armatei s-o lase singură avântându-se spre culmile Muntelui Ceahlău şi ascunzându-se după o stâncă. Se roagă bunului Zamolxe s-o apere de duşmani. Stânca se deschide îmbrăţişând prinţesa la pieptul ei. De sub pieptul stâncii a ieşit un izvor ce curge lin şi rece până astăzi, susurând lacrimile şi suspinul Dochiei pentru Dacia sfârtecată de vrăjmaşii cotropitori.

   Altă variantă privind soarta prinţesei urmărite arată că după ce Dochia s-a ascuns după stâncă rugându-se, Zamolxe a prefăcut-o într-o păstoriţă bătrână, de aici expresia Baba Dochia, cu un cârd de oi. Urmăritorul s-a oprit în faţa bătrânei ciobăniţe întrebând încotro a fugit prinţesa. Baba Dochia i-a arătat cu toiagul spre sud. Prigonitorul a plecat pe urmele ei, iar Dochia a rămas stăpână până astăzi în ţara ei. 

   Dochia, spune o altă legenda culeasă de Gheorghe Asachi este moştenitoarea lui Decebal care l-a înfuntat pe samavolnicul invadator Traian. Fiind urmărită de cel care i-a ocupat vremelnic o parte  din Regatul tatălui ei, s-a travestit în păstoriţă reuşind să ajungă cu turma de mioare până la poalele Muntelui Cehlău. Aici au ajuns-o urmăritorii lui Traian cu el în frunte. Atunci Păstoriţa-Dochia s-a rugat la Marele Zamolxe şi Maicii Precista care au prefăcut-o cu oi cu tot în stânci. Aproape de vârful Ceahlăului se află şi astăzi în mijlocul unei pajişti micuţe, ieşită o stâncă de statura unui om înconjurată de stâncuţe rotunjite ce preînchipuie pe Păstoriţa-Prinţesă cu mioarele sale. Locul acesta mioritic l-am văzut în vara anului 2013, de la poalele Cetăţii Durău-Neamţ.

   Dimitrie Cantemir spune că termenul CEAHLĂU vine de la protodacul PION, care înseamnă: stâlp, coloană a cerului, axis mundi.    Fiind cel mai înalt munte al Moldovei are vârful în formă de turn înalt. „În vârful acestui turn se vede o statuie foarte veche, înaltă de cinci stînjeni, reprezentând o femeie bătrână, înconjurată de 20 de oi, iar în partea naturală a acestei figuri femeieşti curge un izvor nesecat de apă. Statuia aceasta nu este înfiptă în nici o bază, ci formează una şi aceeaşi masă compactă cu restul stâncii, însă de la pântece în sus este liberă, înconjurată de pietrele care semnifică oile ei.” (Romulus Vulcănescu –Mitologie Română. Ed. Academiei R. S. R.,Bucureşti 1987, p. 268-269)

IMN închinat FEMEII

   Fiecare zi însorită cu foc i se roagă,

   Fiecare vorbă a ei e dulce, de fragă,

   Fiecare iubire  e dragostea întreagă.

   Fiecare seară senină smerit i se închină,

   Fiecare floare spre pământ i se înclină,

   Fiecare fior al ei e o lacrimă de lumină.

   Fiecare mugur de dor în sufletul ei creşte,

   Fiecare frunză din ram în inimă-nverzeşte,

   Fiecare rază de sus în priviri îi zâmbeşte.

   Fiecare mireasmă pe chipul ei se aşterne,

   Fiecare vis în vis spre împlinire se cerne,

   Fiecare chemări sunt trăiri şi doruri eterne.   

   Fiecare susur de apă în inimă-i vibrează.

   Fiecare adiere angelică o înmiresmează.

   Fiecare  cântare divină o înfrumuseţează.

            

                

                        MITOLOGIA DACULUI DRAGOBETE-

                       Sântion de primăvară; Ioan-Dragobete

        În Calendarul creştin al Bisericii Ortodoxe la 24 Februarie este sărbătorită: întâia şi a doua aflare a capului Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan-vărul şi Naşul de Botez al Domnului Iisus Hristos. 

         În tradiţia străbună Ziua de 24 Februarie îşi deschide fereastra spre zorii Primăverii, spre miracolul înmuguririi, spre zâmbetul renaşterii naturii, Sărbătoare care-şi cântă Imnul fertilităţii, numită încă din săptămâna Creaţiei: Dragobetele sau Drăgostiţele.

În lumina protostrăbună viţa lui Io-an, Io-na, Io-va= Io sunt!, eu sunt! îşi au rădăcina în Dragoş= cel drag sau Dragomir= dragul minunat, dragul păcii.

         În această Zi, oameni şi păsări, cu binecuvântarea şi ocrotirea Prinţesei-zeiţe geto-dace a fecundităţii Dochia, îşi caută perechea convieţuirii, punând anul deja început sub semnul rodirii.

          Ion Creangă, humuleşteanul nostru de aur spune că din această zi păsările încep să cânte. Unele tradiţii susţin că Dragobetele are 4 zile de sărbătoare: 24 şi 28 Februarie, 1 şi 25 Martie. (Antoaneta Olteanu-Calendarele Poporului Român. Ed. Paideia, Bucureşti, 2001)

        Dragobetele- Sărbătoarea care pregăteşte începutul Primăverii, al vieţii naturii, respectiv al oamenilor, vine din adâncul milenar al istoriei semnificând Logodna vieţii, însoţirea, trăirea, comuniunea a tot ce e frumos, armonios, plin de splendoare şi strălucire.

        Făcând anagrama termenului Dragobete obţinem cuvântul Dobrogea. Dobrogea/ Dragobeo=ţinut drag şi frumos. Deci Dobrogea este Ţara Soarelui, a Dragobetelui, Casa primului Adam.    Adamclisi =omul din pământ roşu, din argilă.

         Adamclisi este Edenul Creaţiei-Grădina bucuriei, a frumosului în diversitate şi spirit numită şi Paradis. După prăbuşirea moral-religioasă în istorie a Omului, respectiv a Edenului şi om şi cosmos este re-creat, graţie Întrupării Fiului lui Dumnezeu-Logosul, iar Noul Eden este refăcut şi ctitorit de Fecioara Maria-Crăiasa Cerului şi a Pământului, în locul celui vechi în aceeaşi Vatră a Daciei nemuritoare, prin harul Duhului Sfânt, denumit Grădina Maicii Domnului.

         Unele tradiţii rezervă această Zi de 24 Februarie doar oamenilor şi păsărilor. Altele îi acordă un sens mai larg, al tuturor vietăţilor, fiinţelor sau persoanelor care se pregătesc pentru viaţa de cuplu, de familie, numită şi Logodna tuturor celor create, a însurătăţirii fetelor şi înfrăţirii băieţilor sub binecuvântarea Zianului, Dragobetelui.

          Dragobetele este o întruchipare mitică a unui Prinţ frumos şi drag. Termenul paleodac, Dragobete: <<drag-betel>>, înseamnă: veşnic îndrăgostit sau tânărul drag prins în mrejele frumosului.

          Tinerii şi tinerele, Zianii şi Zienele (Zânele) îmbrăcaţi în portul popular de sărbătoare, dis de dimineaţă se strângeau pe dealurile din preajma satului, în cete de vârstă. Fetele culegeau împreună primele flori, ghioceii care vestesc plecarea Iernii şi sosirea Primăverii. De cealaltă parte flăcăii adunau lemne uscate, vreascuri pregătind locurile pentru aprinderea mai multor focuri, în jurul cărora se aşezau povestind şi glumind pe seama tinerelor ce se împodobeau cu flori. Către prânz se cobora alergând toţi şi fetele şi băieţii în chiote şi strigături. Fiecare tânăr alerga după cea care îi era dragă pentru a o prinde şi a o săruta în văzul  tuturor, simbolizând într-un fel logodna lor în acel an. Dacă cei doi erau fideli urma cununia religioasă. Când o tânără era alergată de doi băieţi sau de trei, ea se lăsa prinsă de cel pe care-l plăcea, fără supărarea celorlalţi. Această alergare seamănă cu dansul sau zborul păsărilor care se împerechează.

   De aceea ziua Dragobetelui se numeşte: Ziua Îndrăgostiţilor şi a Păsărilor care-şi caută perechea sau Ziua celor nepereche (ca ei nu sunt nimeni de îndrăgostiţi...) şi Ziua celor pereche (a păsărilor...).

       În unele părţi precum cea a Ţării Mehedinţului, alergarea băieţilor după fete se mai numeşte şi Ziua zburătorilor ori zburare, zburătorire. (c. f. Mitologia Română, op. cit. p. 338)

        În satul meu natal, Bârsoiu al comunei Stoileşti-Vâlcea, dacă ziua Dragobetelui era în timpul săptămânii de şcoală, atunci aşteptam cu nerăbdare recreaţia pentru a le alerga pe fete, a le prinde, a le ridica şi strânge în braţe şi a le săruta. Eu, în pauză alergam după fetele de la alte clase... Pe colegele de clasă le alergam după pauză, printre bănci, până venea învăţătorul sau profesorul, care mă punea la colţ într-un picior. Colegii care se încumeta să râdă de mine îmi luau imediat locul, aşa că scăpam repede de pedeapsă. Era şi la noi tradiţia frăţiilor de cruce între băieţi prieteni, camarazi.

          Dacă ziua de Dragobete cădea la sfârşit de săptămână, ne organizam cu fetele şi băieţii din satul-cătun şi mergeam pe dealul Rubarului de lângă mine, eu stând la circa 500-600 m de pădurea cea mare a Satului. Noi băieţii făceam focul, iar fetele culegeau flori şi cântau. Veneau apoi în jurul focului nostru, ascultând glumele şi povestioarele spuse cu umor picant. Eu eram amfitrionul momentelor de haz cu care încântam asistenţa îmbujorată.       

         Tot de Dragobete se făceau însurăţirile între fete şi înfrăţirile între băieţi, mai rar între băieţi şi fete. Petru Caraman analizând cei doi termeni se referă la un anumit tip de fraternitate rituală: cel al frăţiei de cruce şi cel al surorii de cruce.

          Înfrăţirea sau însurăţirea, au o istorie riguroasă, sacră. Ceremonia ritului se desfăşura în cete de băieţi şi fete curaţi sufleteşte şi în aceleaşi costume tradiţionale: „În faţa cetei, partenerii îşi zgârâiau braţul stâng cu semnul crucii, până la sângerare, se amesteca sângele suprapunându-se zgârâieturile sângerânde una peste alta şi reciproc îşi sugeau sângele cei înfrăţiţi. Aşa se declarau băieţii fârtaţi şi fetele surate. Urmau îmbrăţişarea şi juruinţa reciprocă de sinceritate şi întrajutorare până la moarte. Când unul dintre cei înfrăţiţi murea, celălalt trebuia dezlegat, adică desfrăţit sau dessurăţit la mormântul fratelui decedat şi înfrăţit cu alt partener, în alt loc, cât mai departe de mormânt. Cei ce se înfrăţeau sau se însurăţeau dădeau un ospăţ pentru prietenii lor, care se legau între ei să se înfrăţească şi ei la rândul lor cât mai curând posibil. Fraternitatea rituală de tipul înfrăţirii şi însurăţirii a fost un rit străvechi la traco-dacii nord-dunăreni, cât şi la traco-dacii sud-dunăreni (moesi, odrisi şi iliri). ” (Petru Caraman-Sur l’origine thraco-illiriene de la fraternisation rituelle chez les Roumains. Bucureşti, 1980, p. 215-217)

        Prinţul Dragobete, spune o legendă mai veche era fiul Prinţesei Dochia-moştenitoarea Marelui rege Decebal. El apare sub înfăţişarea unui Făt-Frumos, înalt, tânăr, bun, puternic, curajos, fidel, răbdător, scânteietor care inspira încredere şi dragoste aprinzând fiorul şi dorul tuturor Fecioarelor şi Femeilor care-l admirau.  

   Cele mai frumoase expresii care răsar pe plaiul vieţii româneşti sunt: dragul mamei!, draga mea! sau dragul meu!

    Prima rămâne sublimă şi veşnică. Celelalte îşi pierd farmecul în perioada de tranziţie, când se trece de la Cupidon la contabilitate: facturi, rate / dobânzi, cuponul de pensie, etc...

       Dragoş este expresia modernă a anticului Dragobete.

     Dragoş este aşadar Voievodul Dragostei la Dacoromâni.

      Îndrăgostiţii adună toate calităţile din lume, pentru a le oferi cu drag fiecare celuilalt, ca o armonie a fericirii, ca o graţie mirifică.  

      Dragobetele este nimbat de strălucirea bucuriei exaltată  în contemplaţie în care arde permanent flacăra vieţii alesei sale.

 Dragobetele se reflectă pe cerul Dochiei ca o lumină profetică. 

    Varianta feminină a Dragobetelui-Zian este Drăgaica-Sânzienele, sărbătoare ce are loc pe 24 Iunie, de naşterea Sf. Ioan Botezătorul, deci tot sub ocrotirea aceluiaşi Sfânt-Înaintemergător.

   Drăgaica mai este numele unui dans vechi popular, de-o vârstă cu dacii, dar şi denumirea unei plante erbacee, de cca. 1m. înălţime, cu flori mici, aurii şi o mireasmă îmbătătoare de zână.

   Omonime şi toponime descendente din traco-dacul Dragobete:

   Drag-voievod maramureşan, din sec. XIV.

   Dragalina, Ion (1860-1916), născut în Caransebeş, general de armată şi erou-martir al primului război mondial.

   Dragfi-familie nobilă transilvană descentă din voievodul Dragoş.

   Dragomir-Pârcălabul cetăţii Dâmboviţa în sec. XIV. A purtat o victorie decisivă asupra voievodului transilvan care invadase Ţara Românească cu scopul de a instaura suzeranitatea maghiară.

   Dragoş-voievod maramureşan din sec. XIV, primul descălecător  al Moldovei, cu capitala la Baia, remarcat prin înfrângerea tătarilor.

   Dragalina- comună în judeţul Ialomiţa.

   Dragodana-comună în judeţul Dâmboviţa.

   Dragomireşti-comune în judeţele Dâmboviţa, Maramureş, Neamţ, Vaslui.

   Dragomireşti-Vale- comună în judeţul Ilfov.

   Dragomirna, mănăstire-fortăreaţă în Eparhia Sucevei, ctitorită de Mitropolitul Anastasie Crimca marele logofăt Lupu Stroici la 1608, căreia i se adaugăşi turnul-clopotniţă la 1627, folosită şi temniţă pentru deţinuţii politici-verzi, sub Carol II, Antonescu şi comunişti.

   Dragomirna-Dealul, în Nordul podişului Sucevei.

   Dragonul-constelaţie din emisfera boreală situată între Ursa Mare şi Ursa Mică.

   Dragoslavele-comună în judeţul Argeş pe Dâmboviţa.

   Dragoş-Vodă, comună în judeţul Ialomiţa.

   Dragu-comună în judeţul Sălaj.

   Drăgan-râu, afluent stâng al Crişului Repede, la Ciucea, izvorăşte din Munţii Vlădeasa.

   Drăganu-comună în judeţul Argeş.

   Drăgăneşti-comune în judeţele: Galaţi, Bihor, Prahova,    Neamţ.

   Drăgăneşti-Olt, oraş în judeţul Olt.

   Drăgăneşti De Vede,comună în judeţul Teleorman.

   Drăgăneşti-Vlaşca, comună în judeţul Teleorman.

   Drăgăşani-oraş al judeţului Vâlcea, celebru prin Vinul de Drăgăşani şi prin luptele pandurilor lui Tudor Vladimirescu în viile Drăgăşanilor.

   Drăgeşti-comună în judeţul Bihor.

   Drăghiceni-comună suburbană oraşului Caracal-Olt.

   Drăgoeşti-comune în judeţele Ilfov şi Vâlcea.

  Drăgoiasa-depresiune intramontană tectono-vulcanică,pe versantul de Est al masivului Călimani.

   Drăgoieşti-comună în judeţul Suceava.

   Drăgoteşti-comune în judeţele Dolj şi Gorj.

   Drăguşeni-comune în judeţele Botoşani, Galaţi şi Suceava.

   Drăguţeşti-comună suburbană în municipiul Târgu Jiu.

   (Mic Dicţionar Enciclopedic, Ed. Enciclopediei Române-1972)

  Această Zi, corespunde următoarelor zodii: Vărsător în Zodiacul european, Pinului în Zodiacul arborical, Peştilor în Zodiacul arab şi Perlei în Zodiacul indian. (Dorian Green-Zodiac Universal. Ed. Vremea, Bucureşti, 1998)

   Pinul este simbol al veşniciei, fiind cel mai căutat material pentru construcţia Templelor şintoiste. În artă, Pinul semnifică forţa vitală, iar în literatură erosul, fidelitatea, consecvenţa, răbdarea, demnitatea. Conul de pin apare în ritul cultelor lui Dionysos şi al Cibelei. (Jean Chevalier/ Alain Gheerbrant-Dicţionar de Simboluri,vol. 3, Ed. Artemis, Bucureşti, 1995)  

   Mari bucurii tuturor Dragobeţilor, în mod expres tuturor Ionilor şi în mod special Dragobetelui de Vâlcea, Ion Măldărăscu!