CINE SUNT
HUNII-UNGRO-MAGHIARII ?!?
(partea a III-a)
Tensiunea interetnică între două sau mai
multe ţări apare atunci când statul acelei naţiuni, seminţii sau rase, renunţă prin
germenii lui politici la principiul autorităţii şi demnităţii de sine instituit
de Dumnezeu-Atotcreatorul tuturor neamurilor, respectiv naţiunilor, de a-şi
păstra caracteristica unicităţii, tradiţiei, religiei, culturii, menirea şi
responsabilitatea sa în istorie privind raportul ţării respective cu Biserica
lui Hristos, cu Naţiunea propriu-zisă, cu celelalte naţiuni în drumul ei spre
mântuire, prin testamentul divin lăsat tuturor popoarelor de Mântuitorul Iisus:
unitate
în diversitate!
Abaterea de la această dumnezeiască deviză: unitate
în diversitate!, pentru a împrumuta o ideologie atee, străină, care
este deopotrivă contrară Naţiei cât şi Bisericii, promovează în rândul statelor
care includ şi bisericile lor naţionale chiar dacă sunt sau nu surori
întru Hristos-Capul lor, o tensiune constantă, ce se conturează apoi într-o
criză politică, conflict diplomatic, expansiune armată, hegemonie samavolnică,
ură acută, antisemitism cronic, iredentism acerb, toate înveşmântate într-un
anacronism istoric şi politic.
Tocmai de aceea societăţile se grupează în
state mici sau mari,
în funcţie de râvnă, de ambiţie, de invazie, de acaparare, de răpire, de
ajutorul acordat de anumite Cancelarii, prin hrisoavele fals-emise care fac
oficiul arbitrajului noilor frontiere şi nicidecum prin spirit, cultură,
credinţă, adevăr ori martiriu întru Jertfa şi Crucea Hristică.
Este arhicunoscut faptul că dimensiunea
continuităţii dacoromânilor în Vatra lor strămoşească milenară nu a fost
contestată până la sfârşitul veacului al XVIII-lea. După unirea tuturor dacoromânilor
de către cel mai mare voievod valah Mihai Viteazul, într-o Dacie Nouă, Imperiul
Habsburgic a reacţionat pentru distrugerea dorinţei şi a menţinerii unităţii
naţionale, de teama pierderii principatului transilvan, născocind teorii
absurde ca cele susţinute de Robert Roesler în Românische Studien, de Franz Joseph Sulzer la 1781, în Geschichte des transalpinischen Daciens, de
Johann Christian Engel în Fortsetzung der
allgemeinen Welthistoire durch eine Gessellschaft von Gelehrten in Deutschland
und England ausgeferigel, de John Iacob Gebaur la 1804, în Geschichte des Ungarischen Reiches und
seiner Neberlander şi la 1813, în
Geschichte des Ungarischen Reiches,
de Joseph Karl Eder la 1778, în Supplex Libellus
Valachorum Transylvaniae iura tribus receptis Nationibus communia postliminie
sibi adseri postulatium.
În tabăra Adevărului însă, se găsesc
multe personalităţi străine marcante care susţin dimpotrivă şi deopotrivă
continuitatea neîntreruptă a dacoromânilor: Poggio Bracciolinii la 1451, în Disceptationes
convivales, papa Pius al II-lea alias Enea Silvio Piccolomini la 1489,
în Historia
rerum ubique gestarum locorumque descriptio, J. Vadianus la 1534, în Epitome
trium terrae partium Asiae, Africae, et Europae compendiarium locorum
descriptione, continentes, Tiguri, Johannes Lebel la 1542, în De
oppido Thalmus, Antonius Bonfinius, la 1568, în Rerum
Ungaricarum decades quatuor cum dimidia, Basileae, Antonio Maria
Graziani (1537-1611) în De Ioanne Heraclide Despota, Johann
Troster la 1666, în Das Alt-und Neu-Teutsche Dacia, Das ist Neue Beschreibung des Landes
Siebenburgen, Nurnberg, E. Gibbon la 1788, în The History of the Decline and
Fall of the Roman Empire, Paul Joseph Schafarik la 1844, în Slavische
Alterthumer, Leipzig, J. A.
Vaillant tot la 1844, în La Roumanie, A. D. Gerando la 1845, în
La
Transylvanie et ses habitants, Paris, I. C. Schuller la 1855, în Zur
Frage uber den Ursprung der Romanien und ihrer Sprache, Sibiu, Amedee Thierry la 1856, în Histoire
d’ Attila, Paris, E. A. Bielz la 1857, în Handbuck der Landeskunde
Siebenburgens, Sibiu, M. Felmer la 1867, în Kurzgefasste
Historische Nachricht von der Wallachischen Volkerschaft uberhaupt und
derjenigen isonderheit der heut zu Tage in dem Kayserlichen Koniglichen
Erb-Furstenthum Siebenburgen anzutreffen ist, în „Archiv des Vereins
fur siebenburgische Landeskunde, Julius Jung la 1876, în Die Anfange der Românen,
Kritisch-ethnographische Studien, în
„Zeitschrift fur Oesterrei-chischen Gymnasium”, Josef Ladislau Pic la 1880,
în Uber
die Abstammung der Rumânen, Leipzig, A. Dopsch la 1923, în Wirtschafliche
und soziale Grundlagen der europaischen Kulturentwicklung, Berlin, Gustav
Kisch la 1926, în Siebenburgen im Lichte der Sprache, ein Beitrag zur Kulturgeschichte
des Karpathenlander, Leipzig, Giono Lupi la 1931, în Intorno
all’ origine dei Romeni, Jaroslav Muller la 1932, în Nasi
rumânsti sousede, Praha, R. W. Seton-Watson la 1934, în A
History of the Roumanians from Roman times to the completion of Unity, Cambridge,
M. Besnier tot la 1934, în Histoire des Hongrois et de l’ Etat magyar,
Paris, Marcel Emerit la 1939, în Les derniers travaux des historiens
roumains, F. Altheim tot la 1939, în Die Soldaten-kaiser,
Frankfurt am Main, K. Jaber la 1940, în Die Rumânische Sprach-Atlas und Struktur des
daco-rumânischen Sprachgebites, Ernst Gamillscheg la 1940, în Uber
die Herkunft der Rumânen, Berlin, Hans Koch la 1940, în Die
neue Propylaen-Weltgeschichte, Berlin, Mario Ruffini la 1941, în Il
problema della romanita nella Dacia. Studio storico-filologico, Roma,
ş.a... (Milton G. Lehrer-Ardealul Pământ Românesc. Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 31)
Atuul cronicilor maghiare, în speţă Gesta Hungarorum-de Ladislau cel Sfânt (1077-1095)
şi Gesta Hungarorum a lui Simonis de
Gheza (1272-1290), care susţin „dovada”
enclavei maghiarilor din estul Ardealului îl constitue descendenţa secuilor din ramura hunilor, omiţând intenţionat să se precizeze
antica anterioritate a dacilor faţă de huni şi secui în Transilvania prototracă.
Istoricul Karoly Szabo vede în secui pe
urmaşii Chazarilor, Iosif Thury îi consideră huno-avari, J. Karacsonyi le dă apartenenţă bulgară apoi, dintr-o ramură a gepizilor, iar
Ladislau Rethy îi consideră descendenţi ai pecenegilor. (Kirâlyi telepitvenyesek-e a szekelyek? Tîrgu Mureş, 1884; A szekelyek eredete, Cluj, 1898, în „Erdelyi Muzeum”, 1898, p. 216; A szekelyek eredete es Erdelybe valo
telepulese, Budapesta, 1905; A szekely nev, în „Ethnographia”, 1890)
Cronicarul sas Georg Reichersdorffer afirmă
pe la 1550, că secuii de fapt îşi află originea în obârşia ramurei sciţilor. (în Chronographia Transilvaniei,
Viena, 1550, publicată de J. Bongars, Rerum Hungaricarum Scriptores, Frankfurt,
1600, p. 582-589; A Prospect of Hungary and Transilvania. London, 1664, p.
33-40; Schwandtner, Scriptores Rerum Hungaricarum veteres, Viena, 1746, p.
800-810)
Un mare specialist român în problema
secuiască, G. Popa-Lisseanu afirmă că anterior venirii secuilor în Ardeal ei se
aflau ca mercenari răspândiţi în diferite regiuni ale Ungariei, păzind
burgurile şi castrele, servientes regis.(Sicules et roumains. Un proces de
denationalisation, Bucureşti, 1939, p. 18)
Alte cronici vechi ungureşti ca cea a lui
Simonis de Gheza, pomenesc de aşezarea dacoromânilor şi a cânezatelor lor în
teritoriile locuite ulterior de secui. (Gesta
Hungarorum, Scriptores, I, cap.21, p. 162-163; G. Popa-Lisseanu, Originea secuilor şi secuizarea românilor,
vol. II, 1938, p. 117)
Începutul deznaţionalizării vlahoromânilor
din secuime este oficializat prin politica de stat a maghiarizării
dacoromânilor, inaugurată de regele Ludovic de Anjou la 1366, prin excluderea
românilor ardeleni din viaţa politică, pentru a nu constitui o ameninţare la
adresa nobilimii ungare şi pentru a preîntâmpina instituirea unui voievodat
român în Transilvania, capabil de unire prin voievodul său cu confraţii din
cele două principate valahe, surori, Moldova şi Ţara Românească.
Împroprietărirea şi înnobilarea unei părţi a
românilor era condiţionată strict politic şi religios: maghiarizarea şi
catolicismul. Singura opoziţie în Ardeal
a venit din partea boierilor şi a ţăranilor făgărăşeni care şi-au păstrat
autoritatea, curajul, demnitatea şi credinţa valahă cu şi prin confraţii lor de
dincolo de Carpaţi.
Ţărănimea ardelenească-Iarba verde de Acasă, tradiţionalistă şi conservatoare a
influenţat energic însă populaţia secuiască spre ritul ortodox, astfel încât a
fost nevoie la 1234, de intervenţia expresă a papei Grigore al IX-lea ca să
oprească migraţia spre ortodoxie, culminând astfel cu Sinodul de la Buda din 1299, care interzicea românilor să participe
la Liturgia cultului lor ori să ridice sfinte lăcaşuri ortodoxe. (Ştefan Lupşa,
Catolicismul şi românii din Ardeal şi
Ungaria până în 1556, Cernăuţi, 1929, p. 59)
Regele Ungariei Sigismund, decidea la 1428,
ca: „să
se despoaie de avere toţi nobilii şi cânezii care ţin pe moşiile lor preoţi
ortodocşi, ce duc poporul în rătăcire, iar preoţilor care vor boteza vreun copil
în religia ortodoxă să li se confişte averea.” (Ştefan Lupşa, op. cit. p.
74)
Este lesne de înţeles la ce supraeforturi
psiho-moral-sociale erau expuşi românii ardeleni din partea neamului lui Attila
şi cu ce riscuri şi-au păstrat cei care au rezistat martiric odorul credinţei
străbune.
Să amintim şi faptul deloc lipsit de
importanţă că papa Silvestru l-a încoronat pe Ştefan cel Sfânt, ca rege al Ungariei.
După catastrofala înfrângere de la Mohacs
din 1526, Buda ajunge paşalâc otoman, iar Ardealul devine un principat autonom
condus de ardeleni trecuţi la calvinism, neslăbind prigoana împotriva românilor
ortodocşi, ba dimpotrivă întărind-o prin hotărârea Dietei de la Sibiu de la
1566: „Episcopii români, fie preoţi sau călugări, care n-ar voi să se lepede
de erezie, şi ar continua să ducă poporul spre pieire, să fie scoşi din ţară.”(Ştefan
Meteş, Istoria bisericii şi a vieţii
religioase a românilor din Ardeal şi Ungaria, Arad,1918, p. 41; G.
Popa-Lisseanu, op. cit., p. 74)
Pentru vremurile mult mai vechi,
statisticile privind raportul populaţiei dacoromâne în cadrul enclavelor
secuisto-maghiare lipseşte, dar se ştie că după 1700 d. Hr., românii au scăzut
în intervalul a două secole din cadrul populaţiei secuieşti, de la 55% la 5%,
astfel că la 1733, din cele 100 de comune ale judeţului secuiesc Trei Scaune, 94 erau predominant
româneşti şi că: „Într-adevăr, în acele vremuri nu a existat nici o comună în regiunea
secuiască în care să nu se fi găsit români.” (G. Popa-Lisseanu, op.
cit., p. 154)
Premisele unui efort susţinut şi continuu
privind hegemonia maghiarilor asupra Transilvaniei s-au intensificat odată cu
intrarea lor în componenţa Imperiului Habsburgic, prin odiosul dualismn de la
1867: „Înfrângerile austriecilor la Koniggratz
şi Sadova din 1866 în faţa armatelor prusace l-au determinat pe Francisc Iosif
I să sancţionaze, la 8 Iunie 1867, încorporarea Marelui Principat al
Transilvaniei la Ungaria, anulând autonomia multiseculară a acestui principat
şi legile votate de Dieta de la Sibiu din anii 1863 şi 1865.” (Traian
Valentin Poncea-Lupta românilor din Transilvania împotriva legislaţiei
învăţământului în primii ani ai dualismului austro-ungar (1867-1876), în
<>, anuar al Muzeului Naţional de Istorie, Bucureşti,
an. VI (1982), p. 335)
Germenii deznaţionalizării
se află aprioric în gena hunilor şi de aici consecinţa rămâneri lor sub aura xenofobismului barbar.
Dacă ne aruncăm pe scurt privirea asupra
celor două scrisori celebre dintre doi politicieni la fel de celebri, baronul
Nicolae Wesselenyi şi Ludovic Kossuth, care analizează problema naţională, cea
a proprietăţii, a drepturilor cetăţeneşti ale celorlalte popoare, observăm că totul
gravitează însă în jurul clasei dominante. Pentru salvarea nobilimii Kossuth
este de părere că aceasta trebuie să desfinţeze repede natura raporturilor
feudale, căci: „astfel nobilimea cade sub
ascuţişul coasei şi acest praznic al tăierii va fi totodată şi ziua morţii
constituţiei maghiare şi a naţionalităţii maghiare.”(David Prodan,
Transilvania şi iar Transilvania. Ed. Enciclopedică, 2002, p. 65)
Moştenirea predominantă a seminţiei
huno-ungro-maghiară este obsesia deznaţionalizării, pe care au înfiat-o în
goană din faşa de pe şeile cailor: „Nu
trebuie să uităm, scrie Wesselenyi,
că în această nobilime există acum naţionalitatea noastră... La noi acea mare
majoritate (a celorlalte neamuri) e
egală cu zero şi numai numărul nobilimii are valoare. În acest număr, desigur,
majoritatea e maghiară, şi de aceea, numai de aceea, nu este o absurditate ca
limba ei şi neamul ei să stea deasupra celorlalte.” (ibid., p. 66)
Sub egida trecutului lor glorios, deşi scurt, aristocraţia în colaborare cu
intelectualitatea ungară, încurajate din rândul celorlalte naţionalităţi de
anumite pături obediente, maghiarimea a promovat o politică acerbă de
deznaţionalizare a celorlalte popoare din cadrul Imperiului Austro-ungar, după
acel act mârşav din anul 1867.
Secuizarea forţată, violentă, înşelătoare, mistificatoare
a atins o adevărată exterminare a românilor. Prin scoaterea din statisticile
lor maghiare, prin măsurile cele mai dramatice asupra populaţiei dacoromâne a
continuat să-i împingă pe românii ardeleni în braţele calvinilor şi a
catolicilor până în perioada primului război mondial, ba chiar şi sub vremea
dominaţiei româneşti, împinindu-se astfel secolul deznaţionalizării celei mai
diabolice: „Să lăsăm la o parte, scria
în broşura Politica naţională
scriitorul Geza Kosztelsky, minciuna
convenţională conform căreia noi pretindem că nu vrem să ucidem naţionalităţile
nemaghiare. DA-NOI VREM SĂ LE
SUPRIMĂM ŞI TREBUIE SĂ LE SUPRIMĂM! (Nemzeti politika a Feldvideken-Politica
naţională în Ţinutul de Sus-Slovacia, Budapest, 1898, p. 23)
La rubrica naţionalităţilor, dacoromânii
erau trecuţi insignifiant ca număr, or se ştie că doar românii ardeleni
aparţineau religiei ortodoxe şi greco-catolice, unde numărul lor era destul de
ridicat, covârşitor.
La 1910, în judeţul Orhei, erau trecuţi la
naţionalităţi 2840 de români, iar la ritul ortodox şi greco-catolic 5528... În
comuna Micfalău-Trei Scaune, la naţioanalităţi erau trecuţi 6 români, iar la
cultul ortodox şi greco-catolic figurau 918 suflete. (G. Popa-Lisseanu, op.
cit., p. 140)
La
1907, Dr. Reiner Zsigmond, secretarul Consiliului de Miniştri maghiar, sublinia
aprig doleanţa sa: „Principiul necesar şi general afirmat pentru unitatea naţiunii
maghiare şi manifestarea hatărâtă a energiilor ei este a maghiariza.” (A Keleti vallasu magyar nemzeti egyhaz
szervezese/ Organizarea bisericii naţionale maghiare de rit răsăritean,
Budapest, 1907, p. 13)
În locul din apropierea Schitului Iezerul
din judeţul Vâlcea, numit „Crucile
Moşilor”, citim următoarea inscripţie martirică:
,, ÎN
ACEST LOC SUNT ÎNGROPAŢI
PE ALBIA RÂULUI APROAPR 300
CĂLUGĂRI AI VECHIULUI SCHIT-
IEZERUL
PE LA ANII 1545-1554 VOIEVODUL MIRCEA
CIOBANUL, ÎMPREUNĂ CU SOŢIA SA DOAMNA
CHIAJNA, AU REFĂCUT SCHITUL, ÎNGROPÂND
LA TEMELIA ACESTUIA UN CAZAN CU AUR.
MAI TÂRZIU, GINERELE VOIEVODULUI, UN
NEMEŞ UNGUR DIN TRANSILVANIA, AFLĂ DE
LA SOŢIA SA DE COMOARĂ. TRECE MUNŢII
CU O CEATĂ DE SLUJITORI, UCIDE CĂLUGĂRII,
FURĂ AURUL, DĂRÂMĂ SCHITUL ŞI TRECE
ÎN ŢARA SA.
LOCUL UNDE ODIHNESC SUFLETELE CĂLU-
GĂRILOR UCIŞI, ESTE MARCAT PRIN TREI
CRUCI DĂLTUITE ÎN STÂNCĂ, NUMITE
„CRUCILE MOŞILOR”
Poate,
că nemeşul era creştin?..
Poate, că a râvnit doar aurul?...
Poate, că sacrificiul călugărilor era plata pentru efortul deplasării?
Poate, pentru dezgropatul aurului, că de,
era ginere de os domnesc?
Poate, i-a redus la tăcere pe monahi ca să
nu fie ispitiţi?
Poate, ca să nu-şi piardă călugării
mântuirea?
Poate, cine mai poate şti?!?...
( fragment din CINE SUNT HUNII-UNGRO-MAGHIARII )