MERCENARII APOCALIPSEI
ROMÂNEŞTI
„Conducătorii de astăzi ai ţării
vor fi condamnaţi
la ŞTERGEREA din ISTORIE...
Nu se poate să se scoată legi noaptea
împotriva propriului popor.
Nu se poate să se condamne intelectualitatea
românească, [cei] care au pătimit atât de mult...
Nu putem să
repetăm istoria pentru nişte
epigoni...”
(P. S. Ambrozie-Episcopul Giurgiului)
Există pe pământ, în fiecare naţie, prezenţa unor oameni care nu ia
sfârşit.
Dincolo de epocile şi generaţiile în care au vieţuit, ei continuă să
trăiască.
Prezenţa lor se simte la fel de
vie, graţie strălucirii demnităţii care i-a caracterizat. Când păşeşc în lumea
transcendentă a luminii, împlinind finalitatea vieţii pământeşti, chipul lor
luminos se reflectă în sufletele noastre călăuzindu-ne cu aura harului şi
iubirii lor.
Mamele
(părinţii), Eroii, Geniile, Mărturisitorii, Martirii
şi Sfinţii sunt astfel de prezenţe minunate lăsate de Dumnezeu să ne traseze calea creştină,
de onoare spre mântuire.
Vocaţia acestor prezenţe este jertfa ca împlinire mistică, mesianică.
Dâra lor
de lumină lăsată pe pământ, pătrunde în inimile celor drepţi ca un nou impuls
de viaţă în duh, nemuritoare, susurând de o parte şi de alta a conştiinţei
noastre, ca efervescenţa unei simpatii entuziaste, depline, ca o simfonie
divină, dar şi ca o profundă cutremurare serafică sufletească.
Prezenţa
lor presară în noi sentimentul
divinului, al omului curat.
Ei fac
parte dintr-o Românie Tainică ca Danie, loc şi bunăvoire,
cum spunea filosoful culturii creştine Artur
Gabriel Silvestri.
Ei declanşează
în noi, creştinii trăitori de azi, o emoţie mistică ieşită din comun, cu o
profundă rezonanţă spirituală, care tot urcă spre amplitudinea unui fenomen
ceresc continuu.
Inimile noastre trăiesc în lumina sufletelor lor prin care respiră celest întreg
Neamul nostru nemuritor.
Potrivit exigenţelor mântuirii, Ei,
aceste prezenţe au schimbat
realitatea românească printr-o înnoire a spiritului, devenind astfel tipare de
conduită moral-religioasă puse în slujba Neamului dacoromân în Calea lui spre
desăvârşire, spre dumnezeire.
Devenirea lor
întru fiinţa cerească a Neamului prin triada mesianică: Individ-Neam-Dumnezeu, conferă tuturor generaţiilor creştine
demnitatea mărturisirii, a martirajului,
a sfinţeniei.
Ei ne-au aprins
flacăra sufletească într-o angajare mistică, nu cu pretinse argumente sau
silogisme rare, ci cu emoţiile profunde ale trăirilor lor tainice întru
dimensiunea etosului creştin naţionalist.
Aceste prezenţe divine păşesc în veşnicie, fiindcă: „Veşnicia este continuarea
îndreptăţită a vieţii.”(Aleka Ritsou-Maxim, Mărturisitor şi Sfânt.
Trad.din lb. geacă de Cristian Spătărelu. Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2015, pp. 15)
Aceste minunate prezenţe sunt chipul
divin sau interfaţa dintre Icoana
realităţii dacoromâne şi Aura lumii dumnezeieşti.
Aceste prezenţe
harice au parcurs Calea lui Hristos netezită de înaintaşi prin Tradiţia
patristică, sub lumina Rugului Aprins al
sfinţeniei, sub autoritatea demnităţii Voievodale, a Vlădicilor de cuget şi simţire românească, sub
vrednica cinstire a Dascălilor, a Poeţilor, a Preoţilor, care n-au neglijat
nici o clipă obştea Cetăţii lor, sacre.
Cu puţin înainte de zorii
Creştinismului, marele orator roman Cicero,
apropiat de Octavian August, îl sfătuieşte să facă din viaţa sa -lege pentru concetăţenii săi, subliniind astfel
calităţile alese ale Conducătorului politic, care: „ ...trebuie să nu înceteze
niciodată să înveţe şi să se studieze pe sine ( a seipso instituendo
contemplandoque), să le inspire
celorlalţi dorinţa de a-l imita (ad imitationem sui vocet alios) şi, prin strălucirea (splendore) sufletului şi vieţii sale, să se ofere pe
sine ca oglindă (sicut speculum)
concetăţenilor săi.” (De republica,
II, 42, 69, pp. 46)
Acest îndem l-a propus şi marele nostru dac Seneca, dementului Nero, care a ales însă
varianta artistului prin închipuire: În
nimeni să nu-ţi cauţi vreun model în afară de tine însuţi. Dând foc
Romei la îndemnul cămătarilor iudei, care l-au sfătuit apoi să de-a vina pe
creştini, Nero a arestat cca. 60 000 de creştini, i-a dezbrăcat, i-a legat de
cruci, noaptea şi le-a dat foc, organizând la lumina focului de pe trupurile
lor arzânde întrecerile bezmetice ale curselor cu cai.
Mânia fiind aşadar urâţenia sufletului
păcătos schimonoseşte chipul, mai ales al celui pus într-o demnitate pe care
n-o merită, dându-i astfel o faţă monstruoasă de bestie ordinară.
Trei secole mai târziu, pe la anul 362, Sfântul Grigore de Nazianz, sublinia
rolul eminent de pedagog pe care trebuie să şi-l însuşească o Elită spirituală,
definindu-l într-un mod magistral: „ [...] Într-adevăr, mi se pare că a călăuzi
omul (anthropon agein), cea mai diversă şi complexă dintre fiinţe,
este arta artelor (techne technon) şi
ştiinţa ştiinţelor.” (Discours, pp.
110-1119).
Colegul şi prietenul său, tracul capadochian,
Sfântul Grigorie de Nyssa arată
demnitatea pe care i-a conferit-o Dumnezeu omului, astfel că minunea Creaţiei a
avut drept scop făurirea tronului pe care să domnească omul ca un Rege al ei: „[...]
[ Dumnezeu a rânduit lucrurile astfel încât omul să fie capabil
de putere regală. Acest caracter regal, care, într-adevăr, îl ridică mult
deasupra condiţiilor particulare, sufletul îl manifestă în mod spontan prin
autonomia şi independenţa sa (adespoton kai autexousion) şi prin faptul că în conduita sa e stăpân pe
propria-i voinţă. Cui îi aparţin acestea, dacă nu unui rege?” (La Creation
de l’homme, IV, 136 b-c, pp. 90-91, 94-95)
Adevăratul izvor al pedagogiei şi al
al didacticii regale a Omului este Biblia
şi în mod expres şi divin Evanghelia lui
Hristos.
Prima abdicare monarhică de pe tronul regalităţii instituite
de Atotcreatorul o face chiar primul om, Adam,
atunci când rupe ascultarea de Dumnezeu, devenind autonom, adică risipit sieşi.
Aproape toate manualele-îndrumătoare
de instruire a Principilor din perioada Evului Mediu (excepţie făcând Principele lui Machiavelli) au ca sursă
Sfânta Scriptură, iar ca modele tracii aleşi: regele David (smerenia căpătată ulterior, devenind primul şi cel mai mare
poet al lumii din toate timpurile prin Psaltira
sa dumnezeiescă, împăratul Solomon,
prin înţelepciuna proverbială, nemuritoare, patriarhul suferinţei, dreptul Iov, care a devenit: măsură a jertfei, a iubirii, a
creştinătăţii şi regulă a guvernării,
întrecut doar de Mântuitorul Hristos-ca
Arhetip suprem şi absolut al Iubirii, profetul Zamolxis, prin monoteismul precreştin şi perfecţiunea Legilor belangine, ş.a.
„Cuvintele
lui Iov ne arată cum şi-a îndrumat supuşii cu aceeaşi grijă (arte) cu care şi-a condus propria viaţă. Ars
regendi subjectos, arta dirijării supuşilor, îşi găseşte în Iov: <>
(Carmen de Timone comite, v. 23-24; citat de Hans Hubert Anton, Furstenspiegel und Herrscherethos in der
Karolinger-zeit, Bonn, L. Rohrscheid, 1968, p. 433)
Pasajul din I Regi (8, 11-20) descrie legea privind alegerea regelui, dată de
Dumnezeu, la ieşirea din robia egipteană, poporului lui Israel. Este de fapt
drumul spre primul Cod regal şi divin din
istoria omenirii.
Era o vreme după captivitate când poporul palestinian,
seminţie traco-pelasgă era condus de Judecători, dar în mare parte viaţa
poporului a uitat de recunoştiinţă pentru Salvator şi s-a intensificat cu
violenţe, cu încălcări repetate a legii divine, cu apostazieri de la credinţă,
cu împrăştieri de triburi, astfel că sub bătrânul judecător Samuel, poporul a
ajuns să ceară rege. Înţeleptul i-a cerut sfat lui Dumnezeu şi a înştiinţat
poporul de avertizarea Domnului:
„Şi a
zis Domnul către Samuel: Ascultă glasul
poporului în toate câte îţi grăieşte; căci nu pe tine te-a lepădat, ci M-au
lepădat pe Mine, ca să nu mai domnesc (regnem) Eu peste ei. Cum s-au purtat ei cu Mine din ziua aceea, când i-am scos
din Egipt până azi, părăsindu-Mă şi slujind la dumnezei străini, aşa se poartă
şi cu tine.” (I Regi 8, 7-8)
Vis-a-vis de acest text se cuvine să facem
următoarele precizări:
-
cel care
cere rege este poporul;
-
nu Dumnezeu
este Cel care li-l alege şi li-l pune;
-
cererea
marchează într-un fel uzurparea Teocraţiei, uzurparea identităţii naţionale şi
aşezarea în rând cu celelalte popoare politeiste;
-
dorinţa
expresă a poporului se traduce ca o mare nerecunoştiinţă şi totodată ca o
revoltă de neimaginat împotriva lui Dumnezeu: „ca să nu mai domnesc Eu peste
ei.”
-
după ce
a avertizat poporul prin gura înţeleptului, asupra drepturilor regelui care va domni peste el, Dumnezeu acceptă:
„Iată
care vor fi drepturile regelui care va domni peste voi: pe fiii voştri îi va lua şi-i va pune la carele sale şi va face din ei
călăreţii săi şi vor fugi pe lângă carele lui. Va pune din ei căpetenii peste
mii, căpetenii peste sute, căpetenii peste cincizeci; să lucreze ţarinile sale,
să-i secere pâinea sa, să-i facă arme de
război şi unelte la carele lui. Fetele voastre le va lua, ca să facă mirese, să
gătească mâncare şi să coacă pâine. Ţarinile, viile şi grădinile de măslini
cele mai bune ale voastre le va lua şi le va da slugilor sale. Din semănăturile
voastre şi din viile voastre va lua zeciuială şi va da oamenilor săi şi
slugilor sale. Din robii voştri, din roabele voastre, din cei mai buni feciori
ai voştri şi din asinii voştri va lua şi-i va întrebuinţa la treburile sale.
Din oile voastre va lua a zecea parte şi chiar voi veţi fi robii lui. Veţi
suspina atunci sub regele vostru, pe care vi l-aţi ales, şi atunci nu vă va
răspunde Domnul.”
Poporul însă nu s-a învoit să asculte pe Samuel,
ei au zis: << Nu, lasă să fie rege
peste noi, şi vom fi şi noi ca celelalte popoare, ne va judeca regele
nostru.>>
Regalitatea
are deci ca temei nu
voinţa divină, ci o concesie făcută de Dumnezeu poporului nerecunoscător şi
neascultător de Pronia dumnezeiască.
Drepturile
regelui se regăsesc în orice formă de despotism politic de-a lungul istoriei.
În
esenţă nu s-a obţinut un rege, ci un stăpân.
Dorinţa devenind mai puternică decât legea a deschis calea constrângerii şi drumul
sclaviei.
După dispensa acordată
poporului de către Dumnezeu, le-a enunţat şi primul Cod istoric îndrumător pentru rege:
„Căci, când se va sui pe scaunul regatului
său, trebuie să-şi scrie pentru sine cartea legii acesteia din cartea care se
află la preoţii leviţilor. Şi să fie aceasta la el şi el să o citească în toate
zilele vieţii sale, ca să înveţe a se teme de Domnul Dumnezeul său şi să se
silească a împlini toate cuvintele legii acesteia şi toate hotărârile acestea.”
(Deuteronomul 17, 18)
Codul divin având caracter universal
trebuie respectat întocmai.
Textul
biblic este o repetare adesea în istoria omenirii şi chiar o prefigurare, o
profeţie la istoria dacoromână după uciderea Voievozilor aleşi, (Radu
de la Afumaţi, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Grigore III-Ghica, Tudor
Vladimirescu şi cei mai de pe urmă...) şi
mai ales după momentul 1989, când trebuia să se revină la dinastia
Voievodală a Neamului ales dacoromân.
După detronarea lui Cuza (ales
de masoni şi doborât tot de masoni), scenariul se repetă, dar cu altă
distribuţie: nu poporul cere rege
străin, ci boierii masoni.
După evenimentele fierbinţi şi lovitura de stat din
Decembrie 1989, nu poporul cere
preşedinte-democrat, ci securitatea trădătoare şi agenturile străine-oculte: „Democrat
înseamnă cineva care vrea să înalţe
poporul pe umerii săi, nu cineva care vrea să se înalţe el pe umerii
poporului.”, spunea Nicolae Iorga.
Zorii Creştinismului, înlocuiesc vechea concepţie hierocratică (î.d.Hr) cu dogma evanghelică, restaurând monarhul
după Chipul şi asemănarea Împăratului
Dumnezeu-Iisus Hristos, prin
formularea unei teologii politice creştine evidente.
Primul Împărat creştin, Constantin cel Mare (306-337) este
considerat divin. Iată cum ni-l prezintă episcopul Eusebiu de Cezareea:
„Împăratul, mult iubit de Dumnezeu, primeşte [de la Logosul divin] şi prin El
chipul supremei regalităţi şi se înveşmântează în acesta şi astfel guvernează
şi ţine în mână, asemenea Stăpânului său, cârma tuturor treburilor lumii
acesteia [...] Dumnezeu este modelul puterii regale.” (Triakontaerikos, discurs rostit în
cinstea lui Constantin cel Mare, în 336, la a 30-a aniversare a urcării sale pe
tron, 1-6, III-4-5; trad. şi citat de CL. LEPELLEY, L’Empire romain et le
Christianisme, pp. 104-105)
Chipul Pantokratorului pe pământ a mai strălucit şi în alţi Aleşi: Zamolxes, Burebista, Decebal,
împăraţii creştini: Theodosie cel Mare (379-395), Iustinian cel Mare (527-565),
Heraclius cel Mare (610-641), Ioniţă Caloian Asan (1197-1207), Ludovic cel
Sfânt şi mai târziu în Voievozii noştri; Basarab I (1310-1352), Mircea cel
Bătrân (1386-1418), Alexandru cel Bun (1400-1432), Ştefan cel Mare (1457-1504),
Neagoe Basarab (1512-1521), Mihai Viteazul (1593-1601), poate şi alţii.
Teza
Sf. Grigorie de Nazianz despre însuşirile Călăuzitorului este reluată de
Fericitul Augustin şi dezvoltată două secole mai târziu (cca 590) de papa Grigorie cel Mare, într-un Îndrumător
al Păstorului, respectiv al Conducătorului, în celebra sa lucrare Regula pastorală.
În Songe
du vieil pelerin, Philippe de
Mezieres (1327-1405), încropeşte la rândul său o veritabilă coregrafie
solară privind curtea Conducătorului, a Monarhului, cu: Regina Adevăr şi Doamnele sale de onoare (Pacea, Mila şi
Dreptatea). (Cf. D.M. BELL, Etude sur
<)
Modelul Regelui, Ierarhului, Conducătorului a
fost trasat de Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, tuturor suveranilor
pământului în toate timpurile: rex imago
Dei.
Puţini suverani în istorie au urmat prototipul
Hristic.
Unii inşi, precum ateii din România, politicienii pu-terii sau mercenarii Apocalipsei Româneşti, ne
amintesc de faptul că s-au născut undeva... şi au crescut cumva în lumea
sinelui lor, adică a tenebrelor. Ei nu vor dobândi niciodată cunoaşterea
luminii, a adevărului, a binelui, a dreptăţii, fiindcă sunt îndrumaţi de propria
umbră, de umbra altora şi împiedicaţi de vacarmul malefic.
Chipurile lor pâlpîie apatic pe trupurile
gargantuelnice sau pantangruelnice, cu ochi holbaţi,
înceţoşaţi, nesinceri, înroşiţi de turbare, în strădania de a ascunde adevărul.
Mercenarii
Apocalipsei, politicienii pu-terii, ateii din România trăiesc permanent o continuă nelinişte: îmbrăţişând
temerile din Lojele fraţilor din lăuntru cu constrângerile confraţilor din Lojele de afară.
Pâcla urii şi învârtoşarea cugetului lor nu
vor permite niciodată pătrunderea zorilor strălucitoare ale vieţii harice.
În pustiul sufletelor lor bate doar crivăţul pierzaniei în
nuanţe sterpe cu răbufniri cernite de gri, negru ori sinistru.
Ei şi-au
agonisit nişte scrupule bizare pe care le chivernisesc exclusiv prin ignoranţă,
prin rea voinţă, prin mânie, refuzând exorcizarea nebuniei lor tiranice care le
întunecă identitatea umană.
Tiranul este politicianul care prin
privilegiile funcţiei sale îşi substitue îndatoririle faţă de Adevăr, de credinţă,
de lege cu efectele violenţei, corupţiei şi demagogiei sale.
Aceşti mercenari
îndrumă politica lor, nu doctrinei de partid ori binelui obştesc, care s-ar
putea constitui într-o pragmatică artă a
guvernării, ci calculelor meschine şi maşinaţiilor baroniene scrupuloase,
fardate ca raţiuni de Stat: „Astfel,
spune Michel Senellart, arta guvernării apare asociată cu calculul
şi maşinaţia, cu practicile complicate şi oculte: arcana imperii, mistere sau
secrete de Stat... Se înţelege de la sine că arta de a guverna este
identificată cu machiavelismul practicat de către State în secolul al XVII-lea
sub denumirea de raţiune de Stat.”
( Michel Senellart, Les arts de
gouverner. Du regimen medieval au concept de gouvernement. Editions du Seuil, mars 1995, pp. 8)
Este adevărat că Statul apare ca
o reacţie şi ca uzurpare a modelului
imperial absolutist, răsturnând fundamentele lui doctrinare, dar în loc să-şi
asume dimensiunea şi coordonatele creştin-naţionaliste, Statul păstrează metodele
absolutiste, devenind monarhie sau republică totalitară cu aceleaşi râvniri
hegemonice, expansioniste sau profanarea tezaurului spiritual creştin ortodox.
Este foarte îndreptăţit, aşadar Saint-Just să afirme că: „Toate
artele au produs lucruri minunate, numai arta guvernării a produs doar
monştri.” (ibid. p. 9)
Mercenarii
politici contemporani utilizează exclusiv toate resursele de care dispun
prin stratagemele puterii lor lipsite de scrupule.
Sub pretextul <>,
ei încalcă flagrant legea naturală,
bunul simţ şi legea morală divină. La această trudă, desigur pune umărul şi
recomandările, precum şi încâlceala studiilor, care transpiră şi
ele pas
cu pas..., prin ei şi prin tehnocraţii
înşişi.
Aşadar, preocuparea de căpetenie a lor este subliniată prin tupeul şi mojicia de a păstra cu orice
preţ pute-rea, chiar dacă miroase de
la mare distanţă... Despre exercitarea puteri, a guvernării nemai fiind vorba, politica lor îi situează doar la nivelul concurenţei, corupţiei şi patimilor
de proprietate (vezi: Năstase-4 case;
Johanes-6 case, pardon mai puţin cu 2 deocamdată, ş.a.), patimilor de dominaţie, patimilor de orgoliu stupid.
Statul în ordinea lui firească, morală,
ar trebui să slujească Naţiunii creştine, ocrotind poporul îndrumat de Biserică
pe Calea Neamului, pe Calea lui Hristos. Pentru aceasta însă aleşii ar trebui
să fie creştini drept măritori, călăuzitori, mărturisitori ai Adevărului şi
jertfitori întru Dumnezeu şi Neam, apropiindu-se sau identificându-se cu lunga
noastră perioadă de aur, voievodală.
Politicienii democraţi nu sunt
interesaţi de modele, de responsabilităţi, de îndatoriri, de popor, de arta şi
regula Conducătorului, ci de o anume psihologie care-i face subtili în munca
abilităţilor lor strânse în jocul ambiţiilor, antrenându-i într-un conflict
interindividual cu cei care i-au ales, dar neîncetând să instituie domnia
celui ce-şi este suficient sieşi.
Mistificarea conceptului moral-creştin
de guvernare, paralizează Statul în urcuşul său spre devenire naţionalist-creştină, care ar eradica
din temelii: fără-de-legea, prostia, mişelia, grotescul, gogomănia, mitocănia,
laşitatea, trădarea, perversitatea, fariseismul, imoralitatea, disimularea,
manipularea, şarlatania, ciocoismul, mercenarismul, ocultismul, sectarismul,
etc.
Conducerea Statului revenit la forma
tradiţioanală, voievodală, naţionalistă, precum şi politica guvernamentală trebuie
asumată pe dimensiunea spiritualităţii monoteiste, pe măsura jertfei şi
vocaţiei mistice a Neamului dacoromân, creştin-ortodox.
Tocmai de aceea, conducerii se impune
însuşiri, calităţi şi virtuţi speciale, care să-i confere o demnitate
distinctă, aleasă, deosebită. aristocrată. Altfel, vorba lui Aristotel,
uzurpăm: formele sănătoase de regim
politic (monarhie, aristocraţie,
plutocraţie), întronizând formele degenerate (tiranie, oligarhie, democraţie).
În
viziunea şi concepţia sa, Politeia lui Aristotel aşează Statul şi guvernarea alături, fără a mai
desemna forma de guvernare a Statului, fiindcă oricum ele se înrudesc mai
devreme sau mai târziu, nemai ţinând cont de maxima romană, reiterată de Hobbes, în De corpore politico: Salus populi
suprema lex, salvarea poporului
este legea supremă.
Teoreticianul
Bodin, identifică guvernarea ca pe
un fel de reglementare poliţienească,
care în concordanţă cu uzanţele istorice ce urmează, urcă spre mult râvnita
poziţie de poliţie-regulament, nefiind
alceva decât oficialul act de
guvernământ, care la noi s-a intensificat mai ales sub forma ei superioară... de represiune de cca. 7 decenii încoace.
Schimbările politice prin gust acru şi
rafinament opac conduc bezmetic spre acutele schimbări constituţionale, după
modelul Medeei, care sfătuieşte
fiicele lui Pelias, să-şi taie tatăl în bucăţi şi să-l pună la foc pentru a-şi
recăpăta tinereţea. (Ovidius, Metamorfozele, VII, 3-4) Cu alte cuvinte, ca la noi: să mutilezi spiritual
poporul pentru a-i observa regenerarea biologică, fiind capabil de muncă şi
asuprire fizic-spirituală fără limite, la infinit.
Există o simetrie comună tuturor Statelor,
conform căreia politica îşi are aproape aceleaşi principii, dar raţiunea de Stat este specifică fiecărui
Stat, existând tendinţa ca Statul şi guvernarea să devină dacă nu identice, cel
puţin sinonime, din punctul de vedere al utilizării
intensive a ansamblului forţelor de asalt disponibile, trecându-se astfel
de la forţa Dreptului la dreptul
Forţei, ce se desfăşoară cu o stupoare înspăimântătoare, instalând
violenţa în urzeala ţesăturilor lor microdespotice.
Raţionalismul statal într-o Naţiune creştină
nu trebuie să fie contrar misticii ortodoxe a acesteia, ci să se asume ca
întrupare a demnităţii spirituale, publice, naţionale.
După mistica sfântului Dionisie Areopagitul, Guibert
de Tournai, ilustrează celebrul tratat Eruditio
regnum et principium, la 1259, în care orice organizare pământească trebuie
să urmeze modelul cerului, de comuniune
al Sfintei Treimi: principiul ordinii la toate nivelurile
creaţiunii. (Cf. E. Gilson, La Philosophie de saint Bonaventure, Paris,
Vrin, 1924, nota 1, p. 199. Noţiunea imago Dei aplicată regelui ţinea
clar de similitudinea prin imitaţie; cf. W. Berges, Die Furstenspiegel des hohen und spăten Mittelalters, Leipzig,
1938, MGH, 2; ed. a II-a, Stuttgart, 1952, pp. 303-306)
Ludovic
al IX-lea, cel Sfânt (1226-1270)
în persoana căruia s-a configurat o uimitoare conjuncţie de majestate regală şi
smerenie creştină şi-a manifestat dorinţa de a întemeia o Academie cu misiunea de a constitui o vastă enciclopedie politică,
aptă să stea la baza exercitării guvernării, conducerii. În demersul său este
ajutat de Abatele Vincent de Beauvais
şi lector regal. În monumentala sa lucrare Speculum
majus (1256-1259), Abatele cristalizează imaginea principelui printr-o
sinteză remarcabilă în De morali
principis institutione (1260-1263). (Ipoteza formulată de Berges, op. cit,
p.80, sprijinindu-se pe prologul la De
morali principis institutione de Vicent de Beauvais, analiza pe care o face
la p. 307, Cf. J. L. Goff, <>, pp.72-73. Academia
Sfântului Ludovic funcţiona în celebra mănăstire Saint-Jacques, la cererea expresă a marelui maestru al Ordinului
dominican Humbert de Romans
(1254-1263).
La noi, Academia ne-română din România...,
prin aproape toţi baronii ştiinţificişti, supraaglomeraţi de onoruri, salarii
şi idemnizaţii au ca manifestare un virulent şi permanent atac la adresa
românismului şi creştinismului ortodox dacoromân.
-Ce sunt tehnocraţii? întreabă un cetăţean
turmentat de legi.
-Nişte stârpituri academice! răspunde
Agamiţă.
-Dar Academia, atunci ce este?
-O paternitate de tehnocraţi! răspunde
Dandanache.
Rectitudinea
Academiei Române trebuie fundamentată triadic: pe o bază a moralei
creştine, pe o dimensiune spirituală a culturii ortodoxe şi pe o profundă
demnitate românească, astfel încât la rândul ei, alături de Sinodul Bisericii
Ortodoxe Naţionale, asumate aceloraşi caracteristici şi sensuri
fundamental-hristice, să poată impune ca principiu însuşi al Elitei politice,
al artei guvernării: rectitudinea
creştină ca formă de corectitudine
morală, mistică, socială, pedagogică şi politică.
Crescând
numărul şi incapacitatea celor ce guvernează, crescând conflictul de interese
din sânul unei oligarhii, îndulcindu-se setea de privilegii graţie funcţiilor,
plus virusul corupţiei tot mai extins, se ajunge la un exces de tiranie,
crescând astfel şi pericolul discordiei în sânul comunităţii.
Pe guvernanţii de azi, de orice natură, fie democraţi, republicani, tehnocraţi, baroni,
într-un cuvânt: impostori omnipotenţi şi
omniprezenţi, nu-i interesează cunoaşterea finalităţii unui sistem politic,
de folos naţiei pentru a guverna moral, ci cariera lor şi asigurarea ultraprosperă
şi seculară a familiei scoasă şi salvată, din vâltoarea nenorocirilor publice
cotidiene.
Salvgardarea unui Stat nu constă într-o
multitudine de legi, ci în guvernarea sub aura Adevărului unic ce se reflectă
şi sub forma unei dreptăţi sociale şi a binelui obştesc.
Corectarea legilor se face numai în
lumina Adevărului dumnezeiesc, de către persoane autentic creştine, (conducător,
lider, legislator, executor, consilier, etc.), astfel încât arta guvernării să fascineze deplin ca
un exemplu de dreptate morală, înlesnindu-se armonia, spiritul şi netezindu-se
Calea spre mântuire a poporului creştin.
Elita spiritual-politică identificându-se cu
Icoana neamului, crează premizele identificării şi ale comunităţii cu Elita.
În comuniune cu Dumnezeu, cu crezul
Bisericii lui Hristos, nu este de loc cu neputinţă a se ajunge la o astfel de
guvernare care să imite Cerul, aşa cum a fost domnia Marelui Constantin şi a altora.
Arta
politică jucată ca un teatru seminar
creştin, cum îşi dorea marele gânditor creştin Petre Ţuţea, poate avea o înrâurire pedagogic-ortodoxă esenţială în
formarea ethos-ului naţional.
Politicianul de azi, care se
crede uneori şi român şi creştin nu poate substitui la nesfârşit chipul divin,
hristic, cu masca lui Machiavelli, care subordonează morala, bunul simţ, cu
necesitatea, fariseismul, justificând guvernarea ca normă a acţiunii politice
prin minciună, prefăcătorie, viclenie, ură, corupţie: „să fii vulpe pentru ca să
recunoşti cursele care ţi se întind şi să fii leu ca să-i sperii pe lupi.” (Machiavelli,
Il Principe e Discorsi. Milano,
Feltrinelli, 1984, cap. 15, p. 90)
La fel se situa şi optica lui Jean Calvin, care confunda represiunea
statală de tip poliţienesc (cel creat de el...) cu: „prima treaptă a unui sistem
politic creştin.” (M. Walzer, Le
Revolution des saints. Paris, Belin, col.„ Literature et politique, 1987, p.
63, Cf. Theodore de Beze:<(ibid. p. 108)
În toate naţiile pământului sunt mercenari ai Apocalipsei, ateii-slujitori ai Statului-ateu, dar cu preponderenţă cei mai îndârjiţi
în rău, în ură, în distrugerea armoniei creştine, în profanarea crezul
naţionalist, în declanşarea conflictului duşmănos şi deschis dintre
Naţiunea-creştină şi Statul-ateu sunt ateii-creştini,
slujbaşii ateilor-necreştini din Naţiunile creştin-ortodoxe.
În aproape toate naţiile pământului au existat
câte un Nero sângeros, câte un Iorod ucigaş, câte un Iuda trădător şi vânzător de Hristos.
Paradoxal, oamenii
politici ai statelor respective (în afară de statul român modern şi contemporan)
au minimalizat însuşirile nefaste ale personalităţilor lor negative, au căutat
să nu pună în evidenţă faptele lor cele rele, crude, reprobabile, ucigaşe,
antinaţionale, anticreştine, antiumane, pe când la noi s-a întâmplat exact
invers: interlopi cu nume de politicieni, politicieni cu nume de interlopi,
(după Dr. Mircea Mihordea), aşadar
politicieni în majoritate covârşitoare obedienţi ai Ocultei Ecumeniste interne
şi internaţionale, cu girul şi binecuvântarea Ierarhilor Bisericii Ortodoxe, cu
acordul tacit al marilor ofiţeri ai Armatei Române, cu indiferenţa altor Lideri
religioşi-confesionali sau a oamenilor de cultură, cu pasivitatea Dascălilor şi
cu muţenia quasigenerală a poporului, au pornit prigoana tocmai împotriva celor
mai Aleşi şi mai Bravi Fii ai Neamului Dacoromân: Eroi, Dascăli, Clerici,
Genii, Martiri, Mărturisitori, Cuvioşi şi Sfinţi.
Mercenarii
Apocalipsei, politicienii pu-terii uită
că toate persecuţiile pornite împotriva celor drepţi sfarmă temelia urii pe
care se sprijină ei, călăii, declanşând efectul invers, de bumerang, cel al
solidarizării poporului cu cei ce sunt prigoniţi. Încrederea poporului creşte aşadar
proporţional cu truda autorităţilor politice de a-i reprima pe cei Chemaţi şi Aleşi spre a fi Elita Spirituală Naţionalist-Creştină, Călăuzitoare
spre mântuire a Neamului nemuritor Dacoromân.
Preocuparea lor machiavelică este aceea de a se menţine cât mai puternici în
funcţie de forţa ca amploare a manipulării poporului şi de valeităţile lor de
cucerire, de concurenţă, de corupţie, de patimi.
Scopul permanent urmărit de ei nu este unul doctrinar al unei
teleologii guvernamentale, ci cel practic, tautologic al puterii.
Discipoli
ai lui Machiavelli, care a
substiruit prin doctrina sa în ilustrul şi funestul: Il Principe, problema
clasică a scopurilor comunităţii cu mijloacele exercitării puterii, ciocoii aleşi, politicienii pu-terii alias mercenarii
Apocalipsei, au ciopârţit turma, au sfâşiat familia, au pus tirul pe
şcoală, au dinamitat biserica, au împroşcat armata, au dezonorat justiţia, au
mocirlit sănătatea poporului şi în loc de călăuză au instaurat o permanentă ameninţare
în comunitate stabilind un raport de ostilitate continuu, căci spunea acelaşi
părinte al lor Machiavelli: << Uno
guverno non e altro che tenere in modo i sudditi che non ti possono o debbano
offendere>> („A guverna,
înseamnă a-i pune pe supuşii tăi în incapacitatea de aţi face vreun rău.”)(
Michel Senellart, Les arts de gouverner. Du regimen medieval au concept de
gouvernement. Editions du Seuil, mars
1995, p.16)
Graţie raporturilor de forţă, graţie
transformării politicii într-o tehnică dominantă a guvernării oculte, din
lăuntru şi din afară, se atentează permanent la spiritualitatea creştină a
Neamului, prin urmaşii odioşilor doctrinari comunişti: pentru că ştim sigur că tancurile
au fost însoţite, în România, de: Istvan Foris, Jakob Roitman, Pantelei
Bodnarenko, Sandor Magyarosi, Boris Grumberg, Dimitar Colev, Mihail Roller,
Dome Adler, Sorin Moscovici, Iordan Dragan Rusev, Lev Oigenstein, Saul Bruckner,
Ernest Neulander, Andrei Ianurievici Visinski, Serghei Nikonov, Moise
Dulberger, Serghei Kavtaradze... Oare nu
spuma politică românească a fost
distrusă intenţionat datorită purităţii codului genetic?... Vreau să spun, şi
nu parafrazez pe nimeni dar le amintesc nepoţilor citaţi anterior, că străbunii
lor AU UCIS, AU UCIS, AU UCIS.” (Dr. Mircea Mihordea-Aerisirea, în
Valahia-Dacia Nemuritoare, Nr. 25-Septembrie 2015, p. 16)
Politicienii pu-terii, ateii-statului ateu,
mercenarii Apocalipsei Româneşti,
domnesc peste un popor lipsit de sensuri, lipsit de scopuri, degenerându-l,
turmentându-l, amputându-i demnitatea creştină voievodală, paralizându-i
autoritatea tradiţiei ortodox-patristice naţionale şi universale,
mistificându-i martirajul, sfinţenia, prin legi-fără-de-legi,
precum 217/2015: Din
ce noapte a minţii unora se întreabă scriitorul Lazăr Lădariu s-au născut unele
prevederi de legi? Cine, de fapt, se află în spatele făcăturii penibile? Ce
ascunde această lege, făcută pe genunchi, supervizată de Alexandru Florian,
preşedintele Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România
„Elie Wiesel”, pentru neacceptarea acelei fireşti înţelegeri şi receptări
corecte, generale? Se ştie că legea aceasta mustind de stupidităţi şi
interpretări, a fost năşită şi propusă de trei liberali: Crin Antonescu, cel
mai somnoros parlamentar din istoria Senatului, el fiind cu năstruşnica idee,
însoţit de George Scutaru şi Andrei Gerea, naşul gugumăniei.”
(Valahia-Dacia Nemuritoare, Nr. 25-Septembrie 2015, p. 7)
Legea
217 /2015, solemn proscrisă din
Constituţie şi din Carta Drepturilor Omului este un atentat la adresa
Libertăţii conştiinţei, apărată şi garantată de art. 29, al. 1-2.
De fapt, LEGEA-FĂRĂ-DE-LEGE 217/2015, LEGIFEREAZĂ GENOCIDUL CONTRA UMANITĂŢII şi
în mod expres CONTRA CREŞTINISMULUI şi ROMÂNISMULUI ORTODOX.
Legea-antilege:
Antonescu-Johannis legitimează fără-de-legea sentinţelor judecătoreşti
programate de dictatura stalinistă.
Faptul
că nimeni nu a tras la răspundere nici măcar moral pe părinţii lor biologici
sau ideologico-doctrinar privind HOLOCAUSTUL
ROŞU care l-au declanşat asupra Naţiunii române, respectiv asupra Bisericii
Ortodoxe, fiindcă toţi care au fost ucişi şi-au iertat călăii şi pe cei care au
programat GENOCIDUL NAŢIONAL, iar cei care au supravieţuit demni şi dârji, dar
în cârje, în spitale, în suferinţe neîntrerupte, în continuă supraveghere,
într-o totală izolare şi desconsiderare, ba unii chiar caterisiţi de blândul Sinod,
le-au plâns de milă ucigaşilor şi s-au rugat pentru ei la Bunul Dumnezeu pentru
că: n-au ştiut ce fac..., când i-au
acuzat, i-au condamnat, i-au profanat, i-au torturat, i-au denigrat, i-au
omorât, i-au frânt, i-au ciopârţit, i-au mutilat, i-au ars de vii, i-au violat,
i-au aruncat în gropi comune, i-au smuls din cărţi, din cultură, i-au dat jos
din icoane, din ctitorii, i-au alungat din ţară, de pe pământ şi se căznesc astăzi
progeniturile lor prin ordonanţă ori prin lege să-i zvârle chiar şi din Cer...
Astfel că, progeniturile lor de orice
natură: bio-psiho-politico-ocultă s-au năpustit cu o ură viscerală, înveninată,
diabolică asupra demnităţii spiritului lor mistic-ortodox, asupra sacrificiului
jertfelnic fără egal în istoria prigonirilor şi persecuţiilor Bisericii lui
Hristos, asupra noastră ca fii creştini, pedagogici, spirituali şi
duhovniceşti, asupra generaţiilor viitoare care vor avea tendinţa să se scuture
de mişelia, mojicia, laşitatea şi trădarea acestor mercenari ai vânzării, care
au transformat arta guvernării într-o conspiraţie a puterii lor.
Am avut o istorie naţională multimilenară a Demnităţii în care Cânejii,
Boierii, Voievozii, Domnitorii, nu s-au plecat niciunei seminţii.
Voievozi
care au murit pe câmpul de luptă apărând cu viaţa lor ţara.
Vlădici binecuvântaţi de Dumnezeu, care au ctitorit
lăcaşuri, şcoli, limba şi cultura spirituală a Neamului.
Poeţi
geniali care au cântat Patria în poemele lor de aur şi de suferinţă, fie pe
meleaguri de basm, fie la Canal, Aiud, în toate temniţele comuniste.
Scriitori şi Mărturisitori care au brodat cu
gândul, cu dorul şi cu jertfa frumuseţea Naţiei şi sacrificiul ei.
Pedagogi şi Dascăli care au format alţi
dascăli şi pedagogi iluştri, eroi, genii, artişti, preoţi, conducători, ierarhi
de seamă.
Oameni politici de stat care nu s-au
înconvoiat, n-au îngenuncheat, n-au trădat, n-au vândut şi n-au cerşit pe la porţi
străine, duşmane şi râvnitoare la Moşia noastră.
Mame care şi-a crescut odoarele dragi în
dragostea de Dumnezeu şi de Neam, şi care la rându-le multe s-au jertfit pentru
Adevăr.
Elevi, Studenţi şi Fecioare care au luptat pe
front, în munţi, în câmpii, în codrii, pe
zăpezi sau în mlaştini, lăsând fie o
mână, fie un picior, fie un ochi, fie un trup, fie o logodnă, fie o conştiinţă
arestată în temniţele ateo-totalitare, ca Danie pentru Glia strămoşească.
Monahi şi Monahii care au sfinţit pădurile,
peşterile, pustiurile ori lăcaşurile cu conştiinţa, cu credinţa, cu fapta sau
cu pana, slova, cazania şi liturghia trăirii lor.
Ostaşi şi Ofiţeri care au făcut din curaj şi
onoare stindar libertăţii şi biruinţei dreptăţii naţiei, iar cei mai mulţi sunt
Sfinte Moaşte întregului nostru pământ sacru şi binecuvântat de Dumnezeu.
Ţărani care au bătătorit cu dor Vatra
Strămoşească prin cugetul lor curat de
înţelepciune, cu dreapta credinţă nezdruncinată, cu omenia proverbială, cu
braţul înarmat şi tâmpla de veghe la hotare.
Oameni de cultură, de Ştiinţă şi Academicieni Români
care au adus un omagiu ales şi repetat lui Dumnezeu şi Neamului dacoromân prin
operele lor nemuritoare...
Dar,
azi... azi aproape că ni s-a luat DARUL şi HARUL !
Dacă, România Tainică, nu este
a voastră, mercenarilor, ci a lui Dumenezeu, a Neamului şi a NOASTRĂ, a
câtorva care am mai rămas ai Ei, atunci de ce vă ridicaţi împotriva a cea ce nu
vă aparţine, legiuitori nelegiuiţi?