MERCENARII APOCALIPSEI ROMÂNEŞTI

                                                  

   „Conducătorii de astăzi ai ţării vor fi condamnaţi

    la ŞTERGEREA  din ISTORIE...

   Nu se poate să se scoată legi noaptea

    împotriva propriului popor.

   Nu se poate să se condamne intelectualitatea 

    românească, [cei] care  au pătimit atât de mult...

    Nu putem să repetăm istoria pentru nişte

   epigoni...” (P. S. Ambrozie-Episcopul Giurgiului)

 

           Există pe pământ, în fiecare naţie, prezenţa unor oameni care nu ia sfârşit.

   Dincolo de epocile şi generaţiile în care au vieţuit, ei continuă să trăiască.

   Prezenţa lor se simte la fel de vie, graţie strălucirii demnităţii care i-a caracterizat. Când păşeşc în lumea transcendentă a luminii, împlinind finalitatea vieţii pământeşti, chipul lor luminos se reflectă în sufletele noastre călăuzindu-ne cu aura harului şi iubirii lor.

            Mamele (părinţii), Eroii, Geniile, Mărturisitorii, Martirii şi Sfinţii sunt astfel de prezenţe minunate lăsate de Dumnezeu să ne traseze calea creştină, de onoare spre mântuire.

           Vocaţia acestor prezenţe este jertfa ca împlinire mistică, mesianică.

            Dâra lor de lumină lăsată pe pământ, pătrunde în inimile celor drepţi ca un nou impuls de viaţă în duh, nemuritoare, susurând de o parte şi de alta a conştiinţei noastre, ca efervescenţa unei simpatii entuziaste, depline, ca o simfonie divină, dar şi ca o profundă cutremurare serafică sufletească.

          Prezenţa lor presară în noi sentimentul divinului, al omului curat.

          Ei fac parte dintr-o Românie Tainică ca Danie, loc şi bunăvoire, cum spunea filosoful culturii creştine Artur Gabriel Silvestri.

          Ei declanşează în noi, creştinii trăitori de azi, o emoţie mistică ieşită din comun, cu o profundă rezonanţă spirituală, care tot urcă spre amplitudinea unui fenomen ceresc continuu.

         Inimile noastre trăiesc în lumina sufletelor lor prin care respiră celest întreg Neamul nostru nemuritor.

          Potrivit exigenţelor mântuirii, Ei, aceste prezenţe au schimbat realitatea românească printr-o înnoire a spiritului, devenind astfel tipare de conduită moral-religioasă puse în slujba Neamului dacoromân în Calea lui spre desăvârşire, spre dumnezeire.

            Devenirea lor întru fiinţa cerească a Neamului prin triada mesianică: Individ-Neam-Dumnezeu, conferă tuturor generaţiilor creştine demnitatea  mărturisirii, a martirajului, a sfinţeniei.

             Ei ne-au aprins flacăra sufletească într-o angajare mistică, nu cu pretinse argumente sau silogisme rare, ci cu emoţiile profunde ale trăirilor lor tainice întru dimensiunea etosului creştin naţionalist.

             Aceste prezenţe divine păşesc în veşnicie, fiindcă: „Veşnicia este continuarea îndreptăţită a vieţii.”(Aleka Ritsou-Maxim, Mărturisitor şi Sfânt. Trad.din lb. geacă de Cristian Spătărelu. Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2015, pp. 15)

            Aceste minunate prezenţe sunt chipul divin sau interfaţa dintre Icoana realităţii dacoromâne şi Aura lumii dumnezeieşti.

           Aceste prezenţe harice au parcurs Calea lui Hristos netezită de înaintaşi prin Tradiţia patristică, sub lumina Rugului Aprins al sfinţeniei, sub autoritatea demnităţii Voievodale, a Vlădicilor de cuget şi simţire românească, sub vrednica cinstire a Dascălilor, a Poeţilor, a Preoţilor, care n-au neglijat nici o clipă obştea Cetăţii lor, sacre.

           Cu puţin înainte de zorii Creştinismului, marele orator roman Cicero, apropiat de Octavian August, îl sfătuieşte să facă din viaţa sa -lege pentru concetăţenii săi, subliniind astfel calităţile alese ale Conducătorului politic, care: „ ...trebuie să nu înceteze niciodată să înveţe şi să se studieze pe sine ( a seipso instituendo contemplandoque), să le inspire celorlalţi dorinţa de a-l imita (ad imitationem sui vocet alios) şi, prin strălucirea (splendore) sufletului şi vieţii sale, să se ofere pe sine ca oglindă (sicut speculum) concetăţenilor săi.” (De republica, II, 42, 69, pp. 46)

           Acest îndem l-a propus şi marele nostru dac Seneca, dementului Nero, care a ales însă varianta artistului prin închipuire: În nimeni să nu-ţi cauţi vreun model în afară de tine însuţi. Dând foc Romei la îndemnul cămătarilor iudei, care l-au sfătuit apoi să de-a vina pe creştini, Nero a arestat cca. 60 000 de creştini, i-a dezbrăcat, i-a legat de cruci, noaptea şi le-a dat foc, organizând la lumina focului de pe trupurile lor arzânde întrecerile bezmetice ale curselor cu cai.

           Mânia fiind aşadar urâţenia sufletului păcătos schimonoseşte chipul, mai ales al celui pus într-o demnitate pe care n-o merită, dându-i astfel o faţă monstruoasă de bestie ordinară.

           Trei secole mai târziu, pe la anul 362, Sfântul Grigore de Nazianz, sublinia rolul eminent de pedagog pe care trebuie să şi-l însuşească o Elită spirituală, definindu-l într-un mod magistral: „ [...] Într-adevăr, mi se pare că a călăuzi omul (anthropon agein), cea mai diversă şi complexă dintre fiinţe, este arta artelor (techne technon) şi ştiinţa ştiinţelor.” (Discours, pp. 110-1119).

           Colegul şi prietenul său, tracul capadochian, Sfântul Grigorie de Nyssa arată demnitatea pe care i-a conferit-o Dumnezeu omului, astfel că minunea Creaţiei a avut drept scop făurirea tronului pe care să domnească omul ca un Rege al ei: „[...] [ Dumnezeu a rânduit lucrurile astfel încât omul să fie capabil de putere regală. Acest caracter regal, care, într-adevăr, îl ridică mult deasupra condiţiilor particulare, sufletul îl manifestă în mod spontan prin autonomia şi independenţa sa (adespoton kai autexousion) şi prin faptul că în conduita sa e stăpân pe propria-i voinţă. Cui îi aparţin acestea, dacă nu unui rege?” (La Creation  de l’homme, IV, 136 b-c, pp. 90-91, 94-95)

             Adevăratul izvor al pedagogiei şi al al didacticii regale a Omului este Biblia şi în mod expres şi divin Evanghelia lui Hristos.

             Prima abdicare monarhică de pe tronul regalităţii instituite de Atotcreatorul o face chiar primul om, Adam, atunci când rupe ascultarea de Dumnezeu, devenind autonom, adică risipit  sieşi.

            Aproape toate manualele-îndrumătoare de instruire a Principilor din perioada Evului Mediu (excepţie făcând Principele lui Machiavelli) au ca sursă Sfânta Scriptură, iar ca modele tracii aleşi: regele David (smerenia căpătată ulterior, devenind primul şi cel mai mare poet al lumii din toate timpurile prin Psaltira sa dumnezeiescă, împăratul Solomon, prin înţelepciuna proverbială, nemuritoare, patriarhul suferinţei, dreptul Iov, care a devenit: măsură a jertfei, a iubirii, a creştinătăţii şi regulă a guvernării, întrecut doar de Mântuitorul Hristos-ca Arhetip suprem şi absolut al Iubirii, profetul Zamolxis, prin monoteismul precreştin şi perfecţiunea Legilor belangine, ş.a.

   „Cuvintele lui Iov ne arată cum şi-a îndrumat supuşii cu aceeaşi grijă (arte) cu care şi-a condus propria viaţă. Ars regendi subjectos, arta dirijării supuşilor, îşi găseşte în Iov: <> (Carmen de Timone comite, v. 23-24; citat de Hans Hubert Anton, Furstenspiegel und Herrscherethos in der Karolinger-zeit, Bonn, L. Rohrscheid, 1968, p. 433)

         Pasajul din I Regi (8, 11-20) descrie legea privind alegerea regelui, dată de Dumnezeu, la ieşirea din robia egipteană, poporului lui Israel. Este de fapt drumul spre primul Cod regal şi divin din istoria omenirii.

         Era o vreme după captivitate când poporul palestinian, seminţie traco-pelasgă era condus de Judecători, dar în mare parte viaţa poporului a uitat de recunoştiinţă pentru Salvator şi s-a intensificat cu violenţe, cu încălcări repetate a legii divine, cu apostazieri de la credinţă, cu împrăştieri de triburi, astfel că sub bătrânul judecător Samuel, poporul a ajuns să ceară rege. Înţeleptul i-a cerut sfat lui Dumnezeu şi a înştiinţat poporul de avertizarea Domnului:

   „Şi a zis Domnul către Samuel: Ascultă glasul poporului în toate câte îţi grăieşte; căci nu pe tine te-a lepădat, ci M-au lepădat pe Mine, ca să nu mai domnesc (regnem) Eu peste ei. Cum s-au purtat ei cu Mine din ziua aceea, când i-am scos din Egipt până azi, părăsindu-Mă şi slujind la dumnezei străini, aşa se poartă şi cu tine.” (I Regi 8, 7-8)

   Vis-a-vis de acest text se cuvine să facem următoarele precizări:

-          cel care cere rege este poporul;

-          nu Dumnezeu este Cel care li-l alege şi li-l pune;

-          cererea marchează într-un fel uzurparea Teocraţiei, uzurparea identităţii naţionale şi aşezarea în rând cu celelalte popoare politeiste;

-          dorinţa expresă a poporului se traduce ca o mare nerecunoştiinţă şi totodată ca o revoltă de neimaginat împotriva lui Dumnezeu: „ca să nu mai domnesc Eu peste ei.”

-          după ce a avertizat poporul prin gura înţeleptului, asupra drepturilor regelui care va domni peste el, Dumnezeu acceptă:

       „Iată care vor fi drepturile regelui care va domni peste voi: pe fiii voştri îi va lua şi-i va pune la carele sale şi va face din ei călăreţii săi şi vor fugi pe lângă carele lui. Va pune din ei căpetenii peste mii, căpetenii peste sute, căpetenii peste cincizeci; să lucreze ţarinile sale, să-i secere  pâinea sa, să-i facă arme de război şi unelte la carele lui. Fetele voastre le va lua, ca să facă mirese, să gătească mâncare şi să coacă pâine. Ţarinile, viile şi grădinile de măslini cele mai bune ale voastre le va lua şi le va da slugilor sale. Din semănăturile voastre şi din viile voastre va lua zeciuială şi va da oamenilor săi şi slugilor sale. Din robii voştri, din roabele voastre, din cei mai buni feciori ai voştri şi din asinii voştri va lua şi-i va întrebuinţa la treburile sale. Din oile voastre va lua a zecea parte şi chiar voi veţi fi robii lui. Veţi suspina atunci sub regele vostru, pe care vi l-aţi ales, şi atunci nu vă va răspunde Domnul.”

         Poporul însă nu s-a învoit să asculte pe Samuel, ei au zis: << Nu, lasă să fie rege peste noi, şi vom fi şi noi ca celelalte popoare, ne va judeca regele nostru.>>

       Regalitatea are deci ca temei nu voinţa divină, ci o concesie făcută de Dumnezeu poporului nerecunoscător şi neascultător de Pronia dumnezeiască.

        Drepturile regelui se regăsesc în orice formă de despotism politic de-a lungul istoriei.

         În esenţă nu s-a obţinut un rege, ci un stăpân. Dorinţa devenind mai puternică decât legea a deschis calea constrângerii şi drumul sclaviei. 

         După dispensa acordată poporului de către Dumnezeu, le-a enunţat şi primul Cod istoric îndrumător pentru rege:

         „Căci, când se va sui pe scaunul regatului său, trebuie să-şi scrie pentru sine cartea legii acesteia din cartea care se află la preoţii leviţilor. Şi să fie aceasta la el şi el să o citească în toate zilele vieţii sale, ca să înveţe a se teme de Domnul Dumnezeul său şi să se silească a împlini toate cuvintele legii acesteia şi toate hotărârile acestea.” (Deuteronomul 17, 18)

          Codul divin având caracter universal trebuie respectat întocmai.    

              Textul biblic este o repetare adesea în istoria omenirii şi chiar o prefigurare, o profeţie la istoria dacoromână după uciderea Voievozilor aleşi, (Radu de la Afumaţi, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Grigore III-Ghica, Tudor Vladimirescu şi cei mai de pe urmă...) şi mai ales după momentul 1989, când trebuia să se revină la dinastia Voievodală a Neamului ales dacoromân.

             După detronarea lui Cuza (ales de masoni şi doborât tot de masoni), scenariul se repetă, dar cu altă distribuţie: nu poporul cere rege străin, ci boierii masoni.

             După evenimentele fierbinţi şi lovitura de stat din Decembrie 1989, nu poporul cere preşedinte-democrat, ci securitatea trădătoare şi agenturile străine-oculte: „Democrat înseamnă cineva care vrea să înalţe poporul pe umerii săi, nu cineva care vrea să se înalţe el pe umerii poporului.”, spunea Nicolae Iorga.

             Zorii Creştinismului, înlocuiesc vechea concepţie hierocratică (î.d.Hr) cu dogma evanghelică, restaurând monarhul după Chipul şi asemănarea Împăratului Dumnezeu-Iisus Hristos, prin formularea unei teologii politice creştine evidente.

            Primul Împărat creştin, Constantin cel Mare (306-337) este considerat divin. Iată cum ni-l prezintă episcopul Eusebiu de Cezareea: „Împăratul, mult iubit de Dumnezeu, primeşte [de la Logosul divin] şi prin El chipul supremei regalităţi şi se înveşmântează în acesta şi astfel guvernează şi ţine în mână, asemenea Stăpânului său, cârma tuturor treburilor lumii acesteia [...] Dumnezeu este modelul puterii regale.” (Triakontaerikos, discurs rostit în cinstea lui Constantin cel Mare, în 336, la a 30-a aniversare a urcării sale pe tron, 1-6, III-4-5; trad. şi citat de CL. LEPELLEY, L’Empire romain et le Christianisme, pp. 104-105)

         Chipul Pantokratorului pe pământ a mai strălucit şi în alţi Aleşi: Zamolxes, Burebista, Decebal, împăraţii creştini: Theodosie cel Mare (379-395), Iustinian cel Mare (527-565), Heraclius cel Mare (610-641), Ioniţă Caloian Asan (1197-1207), Ludovic cel Sfânt şi mai târziu în Voievozii noştri; Basarab I (1310-1352), Mircea cel Bătrân (1386-1418), Alexandru cel Bun (1400-1432), Ştefan cel Mare (1457-1504), Neagoe Basarab (1512-1521), Mihai Viteazul (1593-1601), poate şi alţii.

         Teza Sf. Grigorie de Nazianz despre însuşirile Călăuzitorului este reluată de Fericitul Augustin şi dezvoltată două secole mai târziu (cca 590) de papa Grigorie cel Mare, într-un Îndrumător al Păstorului, respectiv al Conducătorului, în celebra sa lucrare Regula pastorală.

         În Songe du vieil pelerin, Philippe de Mezieres (1327-1405), încropeşte la rândul său o veritabilă coregrafie solară privind curtea Conducătorului, a Monarhului, cu: Regina Adevăr şi Doamnele sale de onoare (Pacea, Mila şi Dreptatea). (Cf. D.M. BELL, Etude sur <)

         Modelul Regelui, Ierarhului, Conducătorului a fost trasat de Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, tuturor suveranilor pământului în toate timpurile: rex imago Dei.

          Puţini suverani în istorie au urmat prototipul Hristic.

          Unii inşi, precum ateii din România, politicienii pu-terii sau mercenarii Apocalipsei Româneşti, ne amintesc de faptul că s-au născut undeva... şi au crescut cumva în lumea sinelui lor, adică a tenebrelor. Ei nu vor dobândi niciodată cunoaşterea luminii, a adevărului, a binelui, a dreptăţii, fiindcă sunt îndrumaţi de propria umbră, de umbra altora şi împiedicaţi de vacarmul malefic.

           Chipurile lor pâlpîie apatic pe trupurile gargantuelnice sau pantangruelnice, cu ochi holbaţi, înceţoşaţi, nesinceri, înroşiţi de turbare, în strădania de a ascunde adevărul.

             Mercenarii Apocalipsei, politicienii pu-terii, ateii din România trăiesc permanent o continuă nelinişte: îmbrăţişând temerile din Lojele fraţilor din lăuntru cu constrângerile confraţilor din Lojele de afară.

              Pâcla urii şi învârtoşarea cugetului lor nu vor permite niciodată pătrunderea zorilor strălucitoare ale vieţii harice.

              În pustiul sufletelor lor bate doar crivăţul pierzaniei în nuanţe sterpe cu răbufniri cernite de gri, negru ori sinistru.

              Ei şi-au agonisit nişte scrupule bizare pe care le chivernisesc exclusiv prin ignoranţă, prin rea voinţă, prin mânie, refuzând exorcizarea nebuniei lor tiranice care le întunecă identitatea umană.

               Tiranul este politicianul care prin privilegiile funcţiei sale îşi substitue îndatoririle faţă de Adevăr, de credinţă, de lege cu efectele violenţei, corupţiei şi demagogiei sale.

               Aceşti mercenari îndrumă politica lor, nu doctrinei de partid ori binelui obştesc, care s-ar putea constitui într-o pragmatică artă a guvernării, ci calculelor meschine şi maşinaţiilor baroniene scrupuloase, fardate ca raţiuni de Stat: „Astfel, spune Michel Senellart, arta guvernării apare asociată cu calculul şi maşinaţia, cu practicile complicate şi oculte: arcana imperii, mistere sau secrete de Stat... Se înţelege de la sine că arta de a guverna este identificată cu machiavelismul practicat de către State în secolul al XVII-lea sub denumirea de raţiune de Stat.” ( Michel Senellart, Les arts de gouverner. Du regimen medieval au concept de gouvernement. Editions  du Seuil, mars 1995, pp. 8)

             Este adevărat că Statul apare ca o reacţie  şi ca uzurpare a modelului imperial absolutist, răsturnând fundamentele lui doctrinare, dar în loc să-şi asume dimensiunea şi coordonatele creştin-naţionaliste, Statul păstrează metodele absolutiste, devenind monarhie sau republică totalitară cu aceleaşi râvniri hegemonice, expansioniste sau profanarea tezaurului spiritual creştin ortodox.

         Este foarte îndreptăţit, aşadar Saint-Just să afirme că: „Toate artele au produs lucruri minunate, numai arta guvernării a produs doar monştri.” (ibid. p. 9)

          Mercenarii politici contemporani utilizează exclusiv toate resursele de care dispun prin stratagemele puterii lor lipsite de scrupule.

          Sub pretextul <>, ei încalcă flagrant legea naturală, bunul simţ şi legea morală divină. La această trudă, desigur pune umărul şi recomandările, precum şi încâlceala studiilor, care transpiră şi ele pas cu pas..., prin ei şi prin tehnocraţii înşişi.

           Aşadar, preocuparea de căpetenie a lor este subliniată prin tupeul şi mojicia de a păstra cu orice preţ pute-rea, chiar dacă miroase de la mare distanţă... Despre exercitarea puteri, a guvernării nemai fiind vorba, politica lor îi situează doar la nivelul concurenţei, corupţiei şi patimilor de proprietate (vezi: Năstase-4 case; Johanes-6 case, pardon mai puţin cu 2 deocamdată, ş.a.), patimilor de dominaţie,  patimilor de orgoliu stupid.

           Statul în ordinea lui firească, morală, ar trebui să slujească Naţiunii creştine, ocrotind poporul îndrumat de Biserică pe Calea Neamului, pe Calea lui Hristos. Pentru aceasta însă aleşii ar trebui să fie creştini drept măritori, călăuzitori, mărturisitori ai Adevărului şi jertfitori întru Dumnezeu şi Neam, apropiindu-se sau identificându-se cu lunga noastră perioadă de aur, voievodală.

           Politicienii democraţi nu sunt interesaţi de modele, de responsabilităţi, de îndatoriri, de popor, de arta şi regula Conducătorului, ci de o anume psihologie care-i face subtili în munca abilităţilor lor strânse în jocul ambiţiilor, antrenându-i într-un conflict interindividual cu cei care i-au ales, dar neîncetând să instituie domnia celui ce-şi este suficient sieşi.

          Mistificarea conceptului moral-creştin de guvernare, paralizează Statul în urcuşul său spre devenire naţionalist-creştină, care ar eradica din temelii: fără-de-legea, prostia, mişelia, grotescul, gogomănia, mitocănia, laşitatea, trădarea, perversitatea, fariseismul, imoralitatea, disimularea, manipularea, şarlatania, ciocoismul, mercenarismul, ocultismul, sectarismul, etc.

          Conducerea Statului revenit la forma tradiţioanală, voievodală, naţionalistă, precum şi politica guvernamentală trebuie asumată pe dimensiunea spiritualităţii monoteiste, pe măsura jertfei şi vocaţiei mistice a Neamului dacoromân, creştin-ortodox.

          Tocmai de aceea, conducerii se impune însuşiri, calităţi şi virtuţi speciale, care să-i confere o demnitate distinctă, aleasă, deosebită. aristocrată. Altfel, vorba lui Aristotel, uzurpăm: formele sănătoase de regim politic (monarhie, aristocraţie, plutocraţie), întronizând formele degenerate (tiranie, oligarhie, democraţie).

          În viziunea şi concepţia sa, Politeia lui Aristotel aşează Statul şi guvernarea alături, fără a mai desemna forma de guvernare a Statului, fiindcă oricum ele se înrudesc mai devreme sau mai târziu, nemai ţinând cont de maxima romană, reiterată de Hobbes, în De corpore politico: Salus populi suprema lex, salvarea poporului este legea supremă.

         Teoreticianul Bodin, identifică guvernarea ca pe un fel de reglementare poliţienească, care în concordanţă cu uzanţele istorice ce urmează, urcă spre mult râvnita poziţie de poliţie-regulament, nefiind  alceva decât oficialul act de guvernământ, care la noi s-a intensificat mai ales sub forma ei superioară... de represiune de cca. 7 decenii încoace.

          Schimbările politice prin gust acru şi rafinament opac conduc bezmetic spre acutele schimbări constituţionale, după modelul Medeei, care sfătuieşte fiicele lui Pelias, să-şi taie tatăl în bucăţi şi să-l pună la foc pentru a-şi recăpăta tinereţea. (Ovidius, Metamorfozele, VII, 3-4)  Cu alte cuvinte, ca la noi: să mutilezi spiritual poporul pentru a-i observa regenerarea biologică, fiind capabil de muncă şi asuprire fizic-spirituală fără limite, la infinit. 

         Există o simetrie comună tuturor Statelor, conform căreia politica îşi are aproape aceleaşi principii, dar raţiunea de Stat este specifică fiecărui Stat, existând tendinţa ca Statul şi guvernarea să devină dacă nu identice, cel puţin sinonime, din punctul de vedere al utilizării intensive a ansamblului forţelor de asalt disponibile, trecându-se astfel de la forţa Dreptului la dreptul Forţei, ce se desfăşoară cu o stupoare înspăimântătoare, instalând violenţa în urzeala ţesăturilor lor  microdespotice.

        Raţionalismul statal într-o Naţiune creştină nu trebuie să fie contrar misticii ortodoxe a acesteia, ci să se asume ca întrupare a demnităţii spirituale, publice, naţionale.

         După mistica sfântului Dionisie Areopagitul, Guibert de Tournai, ilustrează celebrul tratat Eruditio regnum et principium, la 1259, în care orice organizare pământească trebuie să urmeze modelul cerului, de comuniune al Sfintei Treimi: principiul ordinii la toate nivelurile creaţiunii. (Cf. E. Gilson, La Philosophie de saint Bonaventure, Paris, Vrin, 1924, nota 1, p. 199. Noţiunea imago Dei aplicată regelui ţinea clar de similitudinea prin imitaţie; cf. W. Berges, Die Furstenspiegel des hohen und spăten Mittelalters, Leipzig, 1938, MGH, 2; ed. a II-a, Stuttgart, 1952, pp. 303-306)

          Ludovic al IX-lea, cel Sfânt (1226-1270) în persoana căruia s-a configurat o uimitoare conjuncţie de majestate regală şi smerenie creştină şi-a manifestat dorinţa de a întemeia o Academie cu misiunea de a constitui o vastă enciclopedie politică, aptă să stea la baza exercitării guvernării, conducerii. În demersul său este ajutat de Abatele Vincent de Beauvais şi lector regal. În monumentala sa lucrare Speculum majus (1256-1259), Abatele cristalizează imaginea principelui printr-o sinteză remarcabilă în De morali principis institutione (1260-1263). (Ipoteza formulată de Berges, op. cit, p.80, sprijinindu-se pe prologul la De morali principis institutione de Vicent de Beauvais, analiza pe care o face la p. 307, Cf. J. L. Goff, <>, pp.72-73. Academia Sfântului Ludovic funcţiona în celebra mănăstire Saint-Jacques, la cererea expresă a marelui maestru al Ordinului dominican Humbert de Romans (1254-1263).

             La noi, Academia ne-română din România..., prin aproape toţi baronii ştiinţificişti, supraaglomeraţi de onoruri, salarii şi idemnizaţii au ca manifestare un virulent şi permanent atac la adresa românismului şi creştinismului ortodox dacoromân.

   -Ce sunt tehnocraţii? întreabă un cetăţean turmentat de legi.

   -Nişte stârpituri academice! răspunde Agamiţă.

   -Dar Academia, atunci ce este?

   -O paternitate de tehnocraţi! răspunde Dandanache.

         Rectitudinea Academiei Române trebuie fundamentată triadic: pe o bază a moralei creştine, pe o dimensiune spirituală a culturii ortodoxe şi pe o profundă demnitate românească, astfel încât la rândul ei, alături de Sinodul Bisericii Ortodoxe Naţionale, asumate aceloraşi caracteristici şi sensuri fundamental-hristice, să poată impune ca principiu însuşi al Elitei politice, al artei guvernării: rectitudinea creştină ca formă de corectitudine morală, mistică, socială, pedagogică şi politică.

         Crescând numărul şi incapacitatea celor ce guvernează, crescând conflictul de interese din sânul unei oligarhii, îndulcindu-se setea de privilegii graţie funcţiilor, plus virusul corupţiei tot mai extins, se ajunge la un exces de tiranie, crescând astfel şi pericolul discordiei în sânul comunităţii.

           Pe guvernanţii de azi, de orice natură, fie democraţi, republicani, tehnocraţi, baroni, într-un cuvânt: impostori omnipotenţi şi omniprezenţi, nu-i interesează cunoaşterea finalităţii unui sistem politic, de folos naţiei pentru a guverna moral, ci cariera lor şi asigurarea ultraprosperă şi seculară a familiei scoasă şi salvată, din vâltoarea nenorocirilor publice cotidiene.

           Salvgardarea unui Stat nu constă într-o multitudine de legi, ci în guvernarea sub aura Adevărului unic ce se reflectă şi sub forma unei dreptăţi sociale şi a binelui obştesc.

             Corectarea legilor se face numai în lumina Adevărului dumnezeiesc, de către persoane autentic creştine, (conducător, lider, legislator, executor, consilier, etc.), astfel încât arta guvernării să fascineze deplin ca un exemplu de dreptate morală, înlesnindu-se armonia, spiritul şi netezindu-se Calea spre mântuire a poporului creştin.

             Elita spiritual-politică identificându-se cu Icoana neamului, crează premizele identificării şi ale comunităţii cu Elita.

             În comuniune cu Dumnezeu, cu crezul Bisericii lui Hristos, nu este de loc cu neputinţă a se ajunge la o astfel de guvernare care să imite Cerul, aşa cum a fost domnia Marelui Constantin şi a altora.

             Arta politică jucată ca un teatru seminar creştin, cum îşi dorea marele gânditor creştin Petre Ţuţea, poate avea o înrâurire pedagogic-ortodoxă esenţială în formarea ethos-ului naţional.

             Politicianul de azi, care se crede uneori şi român şi creştin nu poate substitui la nesfârşit chipul divin, hristic, cu masca lui Machiavelli, care subordonează morala, bunul simţ, cu necesitatea, fariseismul, justificând guvernarea ca normă a acţiunii politice prin minciună, prefăcătorie, viclenie, ură, corupţie: „să fii vulpe pentru ca să recunoşti cursele care ţi se întind şi să fii leu ca să-i sperii pe lupi.” (Machiavelli, Il Principe e Discorsi. Milano, Feltrinelli, 1984, cap. 15, p. 90)

             La fel se situa şi optica lui Jean Calvin, care confunda represiunea statală de tip poliţienesc (cel creat de el...) cu: „prima treaptă a unui sistem politic creştin.” (M. Walzer, Le Revolution des saints. Paris, Belin, col.„ Literature et politique, 1987, p. 63, Cf. Theodore de Beze:<(ibid. p. 108)

            În toate naţiile pământului sunt mercenari ai Apocalipsei, ateii-slujitori ai Statului-ateu, dar cu preponderenţă cei mai îndârjiţi în rău, în ură, în distrugerea armoniei creştine, în profanarea crezul naţionalist, în declanşarea conflictului duşmănos şi deschis dintre Naţiunea-creştină şi Statul-ateu sunt ateii-creştini, slujbaşii ateilor-necreştini din Naţiunile creştin-ortodoxe.

           În aproape toate naţiile pământului au existat câte un Nero sângeros, câte un Iorod ucigaş, câte un Iuda trădător şi vânzător de Hristos.

             Paradoxal, oamenii politici ai statelor respective (în afară de statul român modern şi contemporan) au minimalizat însuşirile nefaste ale personalităţilor lor negative, au căutat să nu pună în evidenţă faptele lor cele rele, crude, reprobabile, ucigaşe, antinaţionale, anticreştine, antiumane, pe când la noi s-a întâmplat exact invers: interlopi cu nume de politicieni, politicieni cu nume de interlopi, (după Dr. Mircea Mihordea), aşadar politicieni în majoritate covârşitoare obedienţi ai Ocultei Ecumeniste interne şi internaţionale, cu girul şi binecuvântarea Ierarhilor Bisericii Ortodoxe, cu acordul tacit al marilor ofiţeri ai Armatei Române, cu indiferenţa altor Lideri religioşi-confesionali sau a oamenilor de cultură, cu pasivitatea Dascălilor şi cu muţenia quasigenerală a poporului, au pornit prigoana tocmai împotriva celor mai Aleşi şi mai Bravi Fii ai Neamului Dacoromân: Eroi, Dascăli, Clerici, Genii, Martiri, Mărturisitori, Cuvioşi şi Sfinţi.

          Mercenarii Apocalipsei, politicienii pu-terii uită că toate persecuţiile pornite împotriva celor drepţi sfarmă temelia urii pe care se sprijină ei, călăii, declanşând efectul invers, de bumerang, cel al solidarizării poporului cu cei ce sunt prigoniţi. Încrederea poporului creşte aşadar proporţional cu truda autorităţilor politice de a-i reprima pe cei Chemaţi şi Aleşi spre a fi Elita Spirituală Naţionalist-Creştină, Călăuzitoare spre mântuire a Neamului nemuritor Dacoromân.

         Preocuparea lor machiavelică este aceea de a se menţine cât mai puternici în funcţie de forţa ca amploare a manipulării poporului şi de valeităţile lor de cucerire, de concurenţă, de corupţie, de patimi.

         Scopul permanent urmărit de ei nu este unul doctrinar al unei teleologii guvernamentale, ci cel practic, tautologic al puterii.

          Discipoli ai lui Machiavelli, care a substiruit prin doctrina sa în ilustrul şi funestul: Il Principe, problema clasică a scopurilor comunităţii cu mijloacele exercitării puterii, ciocoii aleşi, politicienii pu-terii alias mercenarii Apocalipsei, au ciopârţit turma, au sfâşiat familia, au pus tirul pe şcoală, au dinamitat biserica, au împroşcat armata, au dezonorat justiţia, au mocirlit sănătatea poporului şi în loc de călăuză au instaurat o permanentă ameninţare în comunitate stabilind un raport de ostilitate continuu, căci spunea acelaşi părinte al lor Machiavelli: << Uno guverno non e altro che tenere in modo i sudditi che non ti possono o debbano offendere>> („A guverna, înseamnă a-i pune pe supuşii tăi în incapacitatea de aţi face vreun rău.”)( Michel Senellart, Les arts de gouverner. Du regimen medieval au concept de gouvernement. Editions  du Seuil, mars 1995, p.16)

            Graţie raporturilor de forţă, graţie transformării politicii într-o tehnică dominantă a guvernării oculte, din lăuntru şi din afară, se atentează permanent la spiritualitatea creştină a Neamului, prin urmaşii odioşilor doctrinari comunişti: pentru că ştim sigur că tancurile au fost însoţite, în România, de: Istvan Foris, Jakob Roitman, Pantelei Bodnarenko, Sandor Magyarosi, Boris Grumberg, Dimitar Colev, Mihail Roller, Dome Adler, Sorin Moscovici, Iordan Dragan Rusev, Lev Oigenstein, Saul Bruckner, Ernest Neulander, Andrei Ianurievici Visinski, Serghei Nikonov, Moise Dulberger, Serghei Kavtaradze... Oare nu spuma politică românească a fost distrusă intenţionat datorită purităţii codului genetic?... Vreau să spun, şi nu parafrazez pe nimeni dar le amintesc nepoţilor citaţi anterior, că străbunii lor AU UCIS, AU UCIS, AU UCIS.” (Dr. Mircea Mihordea-Aerisirea, în Valahia-Dacia Nemuritoare, Nr. 25-Septembrie 2015, p. 16)

           Politicienii pu-terii, ateii-statului ateu, mercenarii Apocalipsei Româneşti, domnesc peste un popor lipsit de sensuri, lipsit de scopuri, degenerându-l, turmentându-l, amputându-i demnitatea creştină voievodală, paralizându-i autoritatea tradiţiei ortodox-patristice naţionale şi universale, mistificându-i martirajul, sfinţenia, prin legi-fără-de-legi, precum 217/2015: Din ce noapte a minţii unora se întreabă scriitorul Lazăr Lădariu s-au născut unele prevederi de legi? Cine, de fapt, se află în spatele făcăturii penibile? Ce ascunde această lege, făcută pe genunchi, supervizată de Alexandru Florian, preşedintele Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, pentru neacceptarea acelei fireşti înţelegeri şi receptări corecte, generale? Se ştie că legea aceasta mustind de stupidităţi şi interpretări, a fost năşită şi propusă de trei liberali: Crin Antonescu, cel mai somnoros parlamentar din istoria Senatului, el fiind cu năstruşnica idee, însoţit de George Scutaru şi Andrei Gerea, naşul gugumăniei.” (Valahia-Dacia Nemuritoare, Nr. 25-Septembrie 2015, p. 7)

       Legea 217 /2015, solemn proscrisă din Constituţie şi din Carta Drepturilor Omului este un atentat la adresa Libertăţii conştiinţei, apărată şi garantată de art. 29, al. 1-2.

   De fapt, LEGEA-FĂRĂ-DE-LEGE 217/2015, LEGIFEREAZĂ GENOCIDUL CONTRA UMANITĂŢII şi în mod expres CONTRA CREŞTINISMULUI şi ROMÂNISMULUI ORTODOX.

   Legea-antilege: Antonescu-Johannis legitimează fără-de-legea sentinţelor judecătoreşti programate de dictatura stalinistă.

       Faptul că nimeni nu a tras la răspundere nici măcar moral pe părinţii lor biologici sau ideologico-doctrinar privind HOLOCAUSTUL ROŞU care l-au declanşat asupra Naţiunii române, respectiv asupra Bisericii Ortodoxe, fiindcă toţi care au fost ucişi şi-au iertat călăii şi pe cei care au programat GENOCIDUL NAŢIONAL, iar cei care au supravieţuit demni şi dârji, dar în cârje, în spitale, în suferinţe neîntrerupte, în continuă supraveghere, într-o totală izolare şi desconsiderare, ba unii chiar caterisiţi de blândul Sinod, le-au plâns de milă ucigaşilor şi s-au rugat pentru ei la Bunul Dumnezeu pentru că: n-au ştiut ce fac..., când i-au acuzat, i-au condamnat, i-au profanat, i-au torturat, i-au denigrat, i-au omorât, i-au frânt, i-au ciopârţit, i-au mutilat, i-au ars de vii, i-au violat, i-au aruncat în gropi comune, i-au smuls din cărţi, din cultură, i-au dat jos din icoane, din ctitorii, i-au alungat din ţară, de pe pământ şi se căznesc astăzi progeniturile lor prin ordonanţă ori prin lege să-i zvârle chiar şi din Cer...

   Astfel că, progeniturile lor de orice natură: bio-psiho-politico-ocultă s-au năpustit cu o ură viscerală, înveninată, diabolică asupra demnităţii spiritului lor mistic-ortodox, asupra sacrificiului jertfelnic fără egal în istoria prigonirilor şi persecuţiilor Bisericii lui Hristos, asupra noastră ca fii creştini, pedagogici, spirituali şi duhovniceşti, asupra generaţiilor viitoare care vor avea tendinţa să se scuture de mişelia, mojicia, laşitatea şi trădarea acestor mercenari ai vânzării, care au transformat arta guvernării într-o conspiraţie a puterii lor.

       Am avut o istorie naţională multimilenară a Demnităţii în care Cânejii, Boierii, Voievozii, Domnitorii, nu s-au plecat niciunei seminţii.

      Voievozi care au murit pe câmpul de luptă apărând cu viaţa lor ţara.

       Vlădici binecuvântaţi de Dumnezeu, care au ctitorit lăcaşuri, şcoli, limba şi cultura spirituală a Neamului.

        Poeţi geniali care au cântat Patria în poemele lor de aur şi de suferinţă, fie pe meleaguri de basm, fie la Canal, Aiud, în toate temniţele comuniste.

        Scriitori şi Mărturisitori care au brodat cu gândul, cu dorul şi cu jertfa frumuseţea Naţiei şi sacrificiul ei.

         Pedagogi şi Dascăli care au format alţi dascăli şi pedagogi iluştri, eroi, genii, artişti, preoţi, conducători, ierarhi de seamă.

         Oameni politici de stat care nu s-au înconvoiat, n-au îngenuncheat, n-au trădat, n-au vândut şi n-au cerşit pe la porţi străine, duşmane şi râvnitoare la Moşia noastră.

          Mame care şi-a crescut odoarele dragi în dragostea de Dumnezeu şi de Neam, şi care la rându-le multe s-au jertfit pentru Adevăr.

          Elevi, Studenţi şi Fecioare care au luptat pe front, în munţi, în câmpii, în codrii, pe zăpezi sau în mlaştini, lăsând fie o mână, fie un picior, fie un ochi, fie un trup, fie o logodnă, fie o conştiinţă arestată în temniţele ateo-totalitare, ca Danie pentru Glia strămoşească.

           Monahi şi Monahii care au sfinţit pădurile, peşterile, pustiurile ori lăcaşurile cu conştiinţa, cu credinţa, cu fapta sau cu pana, slova, cazania şi liturghia trăirii lor.

            Ostaşi şi Ofiţeri care au făcut din curaj şi onoare stindar libertăţii şi biruinţei dreptăţii naţiei, iar cei mai mulţi sunt Sfinte Moaşte întregului nostru pământ sacru şi binecuvântat de Dumnezeu.

            Ţărani care au bătătorit cu dor Vatra Strămoşească  prin cugetul lor curat de înţelepciune, cu dreapta credinţă nezdruncinată, cu omenia proverbială, cu braţul înarmat şi tâmpla de veghe la hotare.

            Oameni de cultură, de Ştiinţă şi Academicieni Români care au adus un omagiu ales şi repetat lui Dumnezeu şi Neamului dacoromân prin operele lor nemuritoare...

        Dar, azi... azi aproape că ni s-a luat DARUL şi HARUL !

         Dacă, România Tainică, nu este a voastră, mercenarilor, ci a lui Dumenezeu, a Neamului şi a NOASTRĂ, a câtorva care am mai rămas ai Ei, atunci de ce vă ridicaţi împotriva a cea ce nu vă aparţine, legiuitori nelegiuiţi?