NAŞTEREA
DOMNULUI ÎN PORFIRA VERDE a SUFERINŢEI
şi a
JERTFEI MARTIRILOR DACOROMÂNI
„Bătrâni cu obrazul de ghiaţă / şi paşi
năclăiţi în tristeţe,
prin
moarte-am trecut, nu prin viaţă. /
Noi n-am avut tinereţe”.
(Radu
Demetrescu Gyr)
Dacoromânul creştin ortodox care păşeşte sub
harul înţelepciunii Duhului Sfânt, indiferent dacă este liber, sau foarte liber,
călăuzit însă de Adevăr şi de Iubire capătă o înaltă nobleţe sufletească în
care sălăşluieşte deplina libertate a spiritului creator şi mărturisitor:
„De aceea, grăieşte părintele Mihai
Andrei Aldea, apărarea, mărturisirea şi promovarea credinţei crştin-ortodoxe (ca şi cale mântuitoare unică întru şi
spre Dumnezeul cel Viu) este dovada unei
trăiri duhovniceşti înalte, unde iubirea de Dumnezeu şi de semeni merge adesea
până la jertfa de sine. Sfiinţii Martiri şi Mărturisitori dintre înaintaşii noştri
sunt eroii adevăraţi şi modelele autentice ale credinţei, pentru care
mărturiseşte Însuşi Mântuitorul Hristos înaintea Tatălui în veşnicie. Dar lupta
şi jertfa lor pentru noi şi pentru a noastră mântuire este şi o chemare
puternică adresată nouă. Ei sunt „preoţi ai deşteptării noastre” din plutirea mioritică autosuficientă, din
beţia resemnată şi tâmpă în care zacem adesea confundând pacea lui Dumnezeu şi
trezvia lucrătoare cu pasivitatea inerţială a aşteptării ca altcineva să ne
facă ordine în viaţă, în casă şi în societate”. (Ortodoxia şi artele
marţiale. Ed. Episcopiei Giurgiului, 2014, p. 10-11)
Spre
toamna târzie a anului 1949, doi feciori veştejiţi după lungile anchete ale
securităţii, dar cu trăsături încă frumoase intrau pe poarta şubredă a închisorii
Târguşor: doi elevi-muzicieni ai Liceului Mihai Viteazu din Bucureşti: Ion
Niculescu-înalt, cutezător şi drept ca frasinul, alături de colegul său Romică
(Romulus) Teodoru-mai scund, dar vesel, comunicativ cu gingăşia florilor de mac
într-un surâs pe buze.
Într-o zi, la închisoarea Jilava intră
într-o cameră-celulă pentru a completa datele personale ale deţinuţilor un
gardian „do-cent” (de-un cent), care
confunda iniţiala numelui cu iniţiativa...
Deţinuţii aliniaţi unul în spatele celuilalt
aşteaptă iniţiativa gardianului:
-Cum
te cheamă?... domiciliul?... şi în sfârşit... Care-ţi este iniţiativa ?
Surprins de ultima întrebare un deţinut
titrat îi răspunde:
-Domnu’
gardian, eu sunt în închisoare unde mă supun unui regulament. Mie nu-mi este
permis să am iniţiativă, numai cadrele de conducere ale închisorii au dreptul
la iniţiativă.
Gardianul scărpinându-se în ceafa groasă, turtită
de cozorocul şepcii aşezat deştept pe-o parte, îi mai pune o întrebare ajutătoare:
-Mă,
tu ce eşti? adică ce meserie ai?
-Sunt profesor universitar la Facultatea de
litere.
-Da prost te-o mai lăsat Dumnezeu!... Cum îl
cheamă pe tatăl tău?
-Petru.
-Ei bine să ştii de acum înainte că iniţiativa ta este „P”...
(Gheorghe Andreica-Cei Doi Muzicieni,
Constanţa, 2003, p.7, 30-31)
La Canalul Dunăre-Marea Neagră-Drumul social-comunismului maritim în
prag de iarnă se lucra cu roabe, cu lopeţi, cu
vagoneţi şi bice primite pe spate, alături de înjurăturile care curgeau
doldora sub lovituri. Pe cozile lopeţilor încremenise un strat confortabil de
gheaţă. Se lucra circa 12 ore pe zi, cu cele 30 de minute pauza pentru poşirca
în care erau fierte murături stricate, varză împuţită şi cartofii mucegăiţi.
Pentru a nu îngheţa poşirca care se împărţea cu mărinimie se renunţa la lingură, sorbindu-se direct din gamelă. Pe
pieptul deţinuţilor acoperit cu zdrenţe, stropii ce cădeau din gamelă deveneau
în câteva secunde ţurţuri ce se zgâlţâiau aprig sub asaltul necruţător al
crivăţului.
Unul dintre cei mai sensibili deţinuţi
politici ai Canalului era poetul basarabean Robert Cahuleanu-Andrei Ciurunga, un spirit profund cu un suflet de
floare peste care se prelingea ca o mireasmă lacrimile de azur ale camarazilor
ascultători ai versurilor sale pline de duh şi de dor de Basarabia. Poemele
Canalului, ca toate marile poeme ce s-au născut în temniţă au fost elaborate în
duh şi mintal. Autorul pe care Bunul Dumnezeu mi-a îngăduit să-l cunosc, să-l
preţuiesc şi să-l iubesc, crea cu o uşurinţă ca de adiere cerească, ca o revărsare
de har, cum numai Atotcreatorul binecuvintează fiinţele gingaşe,
îmbrăţişindu-Le cu splendoarea Sa divină.
În Noaptea sfântă a Crăciunului poetul şi-a
îmbrăcat sufletul într-un cântec de leagăn, împodobind inimile celor mulţi,
prea mulţi şi prea suferinzi:
„Sufletul-copil
de altădată/ s-a trezit în noaptea fermecată./ S-a trezit cu ochii de mărgică/ şi cu pumnii încleştaţi de frică,/ rătăcind cu degetele roze/ după steaua cu lumini şi poze./ Dar zadarnic
cearcă: steaua nu-i,/ Moşul a plecat în
drumul lui/ şi-a lăsat ca un amar
descântec,/ numai somnul legănat de cântec-/ cântecul de leagăn fără mamă/ să-i închidă ochii arşi de teamă:/ Nani,
suflet de zăpadă,/ lasă genele să cadă./
Lasă fruntea, ca o undă,/ între perne să se-ascundă,/ căci în lumea asta
rea/ nu mai arde nici o stea./ Steaua
magilor, albastră,/ a fugit de la fereastră/ şi s-a dus pe drum în sus/ să
se-nchine lui Iisus/ undeva, spre alt norod/ unde n-a ajuns Irod./ Stă
Crăciunul sur în tinde/ şi se teme să colinde./
N-are măr, n-are covrig,/ numai foame, numai frig./ Brazii cu găteli şi nuci/ s-au
făcut pe dealuri cruci/ sau sicrie în mormânt,/ sub trei stânjeni de pământ”.
(Colonia Coasta Galeşului-Cântec de leagăn în noaptea Crăciunului-
Poemele cumplitului Canal. Ed. Universalia, Craiova,1992)
* EVRICA
ANCHETATORULUI!
„Eram
în anchetă după ce-a de-a doua arestare, povesteşte Romică Teodoru, din 1958 când C. Cenuşe,
anchetatorul mi-a adus următoarea acuzaţie:
-De
Crăciun ai cântat colindul legionar „O brad frumos”.
-Domnule
anchetator, colindul acesta nu este legionar. E un cântec de Crăciun luat şi
tradus din nemţeşte... n-are nici o legătură cu politica.
-Nu
se poate... i-a spune tu viersurile!
-Bine.
Şi am început să spun:
„O brad frumos, o brad frumos
cu cetina tot verde...”
-Opreşte!...
Gata. Asta este: VERDE!
Există
o variantă a acestui colind compusă în închisoare de cel mai mare poet al
Sfintelor Suferinţe Româneşti, Radu Demetrescu Gyr:
„O brad frumos ce sfânt păreai/ în altă sărbătoare/
Mă văd copil cu păr bălai
şi
ochi ca de cicoare./ Revăd un alb şi scump cămin/ cu chipul mamei sfinte/ Imagini
cu Crăciun senin/ mi-apar şi azi ’nainte./ Un pom cu daruri şi lumini/ în
amintiri s-arată/ În vis zâmbeşte ca un crin/ copilul de-altă dată./ Copil
bălai, Crăciun şi brad/ s-au dus în alte zile/ Acum doar numai lacrimi cad/ pe-ngălbenite
file./ Azi nu mai vine Moş Crăciun/ în seara de cenuşă/ Ci doar tristeţile
s-adun/ să-mi plângă lângă uşă./ În chinul temniţei mă frâng/ sub grele lespezi
mute/ Şi-nfiorat de doruri plâng/ În amintiri pierdute./ Omătul spulberat de
vânt/ se cerne prin zăbrele/ Şi-mi pare temniţa mormânt/ al tinereţii mele”.
Naşterea
Domnului nostru Iisus Hristos, este cea mai frumoasă şi cea mai împodobită
sărbătoare a Anului care pleacă spre trecutul lui de azur, pregătind
decorul cu deosebită culoare şi strălucire: cu evlavie, cu bucurie, cu nea, cu
tradiţii, cu stea, cu păstori, cu magi, cu pluguşor, cu datini, cu gazde mari
primitoare, cu urări şi cântări frumoase ale prichindeilor şi a cetelor mai
mari, fiind totodată, sărbătoarea familiei, a copiilor, a colindelor, a Maicii
Domnului, a întregului Cer şi a unei mari părţi a pământului binecuvântat.
Sărbătoarea divină se răsfrângea şi peste
gerul îngheţat din celule, peste poveştile şi amintirile celor care se
încăpăţânau să supravieţuiască terorii atee, diabolice, bolşevice: „
Simţeam că ne apropiem de Sfintele sărbători ale Crăciunului, povesteşte licenţiatul în Litere şi
Filosofie, bravul ofiţer al Armatei Române, prizonier al Siberiei, Radu
Mărculescu. Când într-o seară, chiar în
seara de Ajun, puţin înainte de stingere, am auzit întâi ca un murmur, apoi din
ce în ce mai accentuat şi mai cald, intonat de o voce plină şi profundă de bas,
nemuritorul, nepereche, plinul de har şi de sfinţenie, încărcat cu miresmele
tuturor Crăciunurilor copilăriei noastre, acel Stille Nacht, heilige Nacht... şi
parcă întreaga noastră celulă s-a umplut de căldura peşterii din Betleem. Am
ascultat tăcuţi şi vrăjiţi, cu lacrima în colţul ochiului, această cântare
îngerească până s-a topit într-un murmur adânc, aşa cum se şi ivise.
Binecuvântat fii tu, necunoscutule cântăreţ, care ne-ai adus în întunericul şi
frigul celulei această fărâmă de cer!
L-am mai auzit o dată cântând, mai demult,
rupse Pascu (Nicolae Pascu-magistrat pensionar)primul tăcerea. Nu veniseşi încă la noi. Un
avocat trecut pentru puţin timp prin celula asta ne-a spus atunci: <<Trebuie
că e un călugăr de la Patriarhie, Valeriu Anania.>>...
Şi
aşa am petrecut primul Crăciun din gulagul autohton. Pentru Pascu, deţinut cu
vechime, era al treilea. I-am povestit şi eu de cele nouă petrecute de mine în
pântecul chitului roşu, cum îmi plăcea să denumesc prizonieratul sovietic.
Îndeosebi i-am povestit de cel de-al cincelea, din 1946, petrecut-sau mai bine
zis, îndurat-în lagărul de pedeapsă de la Usciora, denumit-nu degeaba-şi Gura
Dracului. În acest punct pierdut în taigaua mlăştinoasă de dincolo de Volga,
noi, un grup de ofiţeri români, fuseserăm expediaţi din lagărul-matcă Oranki
într-un vagon puşcărie, cu gratii şi cătuşe, ca pentru fioroşi criminali, fiind
calificaţi de NVD-ul local, fost NKVD-ul, ca ireconciliabili duşmani ai Uniunii Sovietice şi ca „instigatori”
ai grevelor de foame declarate acolo ca
răspuns la tortura muncilor istovitoare şi degradante la care eram supuşi...
Eram primii pizonieri-şi singurii din
lagărele Uniunii Sovietice-care printr-o disperată grevă de foame reuşiseră să
forţeze mâna atotputernicei şi discreţionarei autorităţi şi să-i smulgă un drept
elementar: acela de a nu mai fi supuşi muncii silnice.
Apoi, în noaptea aceea sfântă a Naşterii
Domnului, am cântat O, ce veste minunată. Adevărat. Minunată a fost vestea care ne-a
fost adusă în noaptea aceea. Cu voci firave la început, apoi din ce în ce mai
ferme, din ce în ce mai puternice, de-ar fi clătinat şi Porţile Iadului. Nu mai
simţeam nici foamea, nici frigul, nici întunericul, căci peste noi coborâse de
sus căldura şi lumina peşterii din Betleem”. (Radu
Mărculescu-Mărturii pentru Judecata de Apoi adunate din gulagul românesc. Ed. Humanitas, Bucureşti, p. 112-114)
Taigaua sovietică era echivalentă cu iureşul
năvălirilor musulmane în năpăstuita lor sete de cucerire, era drumul hoardelor
migratoare şi a celor sovietice, care s-au năpustit asupra Creştinilor, asupra
celor lăsaţi de Bunul Dumnezeu în Vetrele lor de moştenire milenară, era foamea
de sânge prădalnic, presărând în fuga lor furibundă şi ucigaşă, Sfintele Moaşte
ale Martirilor, pe Calea Robilor spre Cer.
Ortodoxia noastră şi cea universală au în
cursul fiecărui An-bisericesc două Nopţi mari, evanghelice, hristice, albe,
sacre, divine: Noaptea Învierii dumnezeieşti şi Noaptea Naşterii dumnezeieşti.
În aceste Nopţi Sfinte sufletele creştinilor,
oriunde sunt se îmbracă în hlamida dumnezeiască, vibrând de bucurie şi de extaz
ceresc.
Paradoxal, în penitenciarele şi închisorile
din timpul regimurilor totalitare carlisto-antonesco-comuniste, deţinuţii
naţionalişti sau „bandiţii” cum mai erau
numiţi de cei care-i torturau s-au „bucurat”
în cadrul izolărilor de o puzderie de Nopţi
albe, tremurânde, încărcate de promoroaca roşie a jertfei şi a suferinţei, întru
Dumnezeu şi Neam...
Unul dintre sutele de mii de „beneficiari”
ai acestor Nopţi albe a fost şi
marele scriitor Constantin Gane, Moş
Costache, autorul celebrei lucrări: Trecute
vieţi de doamne şi domniţe, apărută în 1930, în 3 volume, premiate cu laudă
de Academia Română.
„În iarna anului 1960, mărturiseşte alt mare deţinut politic, poet
şi scriitor în viaţă, Demostene Andronescu, în preajma Crăciunului, executam pedeapsa de şapte zile de izolare...
Când „caraliul” a deschis uşa să
arunce zdreanţa, rânjind: „Na,pune-ţi pijamaua şi te culcă!”... de dincolo de uşă îl întâmpină un glas
stins şi rugător, care se vedea că este al unui om care a ajuns la capătul
puterilor: „Domnule plutonier, vă rog, scoateţi-mă de aici! Sunt bolnav şi
dacă mă mai ţineţi încă o noapte aici mor”. Răspunsul a venit promt şi rostit
cu glas tare, ca să fie auzit de toţi << bandiţii>>: „Mori în paştele mă-ti, că de-aia te-am
adus aici, să mori!”.
Moş
Costache avea atunci 75 de ani şi un duh tânăr, spiritual. Prezicerea caraliului înfuriat s-a împlinit însă, abia
peste 2 ani, în Aprilie 1962, acolo la Aiud. (Demostene Andronescu-Reeducarea de la Aiud. Peisaj Lăuntric. Memorii şi
versuri din închisoare. Ed. Christiana, Bucureşti, 2009, p. 52-54)
Iarna
în hlamida de sărbătoare scânteia pe brazii înalţi şi verzi, pe crengile
copacilor desfrunziţi, pe coamele ţuguiate ale caselor ca nişte cuşme de daci
liberi, lăsându-se peste tot: peste livezi, peste curţile oamenilor, peste
clădiri, peste toate penitenciarele, peste toate închisorile, peste cei
deportaţi, peste celebrul, flămândul şi cumplitul Canal, cum striga pentru
trezvie, pentru cei suferinzi şi pentru posteritate admirabilul poet Andrei
Ciurunga în poezia Canalul:
„Aici am ars şi-am sângerat cu anii,/ aici am rupt cu dinţii din ţărână,/ şi-aici
ne-am cununat, cu bolovanii,/ cîte-un picior uitat sau câte-o mână.// Aprinşi
sub biciul vântului fierbinte,/ bolnavi
şi goi pe ger şi pe ninsoare,/ am presărat cu mii de oseminte/ meleagul dintre
Dunăre şi Mare.// Istoria, ce curge-acum întoarsă,/ va ţine minte şi-ntre foi va strânge/ acest
cumplid Danubiu care varsă/ pe trei guri apă şi pe-a patra sânge”.
Demnitatea, conştiinţa, spiritul, credinţa,
jertfa, suferinţa, răbdarea fie la bărbaţii deţinuţi, fie la femeile arestate
(fecioare, eleve, studente, monahii, mame, soţii de demnitari) era la fel. Ceea
ce distingea aceste categorii de onoare era curajul feminin, care prisosea, se
revărsa viu.
Din contigentul destul de numeros al
femeilor celebre arestate sub regimul concentraţionar amintim câteva ramuri din
marele trunchi al Neamului: familiile Mavrocordat, Ghica, Manu, Sturdza, Cantacuzino,
Nistor, Halippa, Flondor, Ianculeţ, Iordache, Mărculescu, Mironescu, Cancicov,
Brătianu, Steriopol, Moţa, Codreanu, Bălaşa, Mureşanu, Antonescu, etc.
În celebrele închisori, ura stăpânea vidul dureros
al autorităţilor şi al brutelor-executante, tortura făcea parte din meniul
zilei, teroarea era un concert
al spaimei mult prea prelungit, reeducarea
se instalase cu mult fast şi caschetă roşie, suferinţa era peste tot şi peste toţi, moartea uşura sufletele deţinuţilor şi grijile călăilor. Mai lipsea din uvertura groazei, denigrarea,
care trebuia făcută public: oral şi scris pentru a rămâne în caz de
supravieţuire, hrană hienelor-calomniatori
ce se vor naşte în ieslele irozilor.
Se pripăşise şi în închisorile unde erau
deţinute politic, celebrele Cluburi de
reeducare în care se încerca
denigrarea creştinilor naţionalişti, prin câte unul frânt, care ceda sub
torturile insuportabile.
Pentru a se încălzi atmosfera se da citire unui articol care denigra şi infiera
pe „veci” creştinii naţionalişti.
Reacţile celor forţate să asiste, să asculte,
să îndure erau îngrijorătoare, revoltătoare, mâhnitoare, precumpănitoare, tulburi.
Leagănul dacoromânismului şi toată
desfăşurarea sa ontologic-spirituală până la înţelepciunea bărbătească divină a
Elitei naţionaliste a avut întotdeauna ca poli de susţinere moral-religioşi: binele şi frumosul hristic: „Sensibilitatea morală a Neamului din
Carpaţi, mărturiseşte savantul nostru Simion Mehedinţi, nu se simte împăcată până ce binele nu e
însoţit şi de frumuseţe. Altminteri, nici binele nu-i destul de bun. Acesta
este fondul cel mai tainic al cugetării şi al simţirii poporului român”;
precum şi crezul, lupta, suferinţa
şi jertfa mistică a Conducătorului: „Un
mare conducător trebuie să aibă grijă să-şi pregătească oamenii nu doar pentru
simple <<biruinţi pământeşti>>, ci mai ales <>...Decât să ni se usuce trupurile şi să ne sece sângele din vine în
închisorile urâte şi triste, mai bine să ne terminăm viaţa murind cu toţii în
munţi, pentru credinţa noastră [...] Vor trimite să ne prindă şi să ne omoare.
Vom fugi; ne vom ascunde; vom lupta; iar la urmă vom fi, desigur, răpuşi. Căci
noi vom fi puţini, urmăriţi de batalioane şi de regimente româneşti. Atunci vom
primi moartea. Sângele nostru al tuturora va curge. Acest moment va fi cel mai
mare discurs al nostru adresat neamului românesc; şi cel din urmă...Nu se poate
ca această jertfă a noastră să nu fie înţeleasă de români, să nu le cutremure
sufletul şi conştiinţele şi să nu fie un punct de pornire, un punct de înviere
a lumii româneşti”. (Răzvan Codrescu - Cartea Mărturisitorilor. Ed.
Rost. Fundaţia Sfinţii Închisorilor. Bucureşti/ Piteşti, 2014, p. 77,
p.189,p.190)
Fulgii de nea care se aşterneau peste tot,
dansând parcă o celebră Jienească,
făceau celulele parcă mai încăpătoare şi mai calde, iar colindele îşi rezemau
tâmplele senine şi caste peste zăbrelele care nu mai păreau atât reci şi atât de
negre.
„Ultimul Crăciun trăit după gratii,
povesteşte doamna doctor Galina Răduleanu, fiica Părintelui basarabean Boris
Răduleanu, şi el la rândul lui arestat, a avut o deosebită profunzime. Viorica
venise la patul meu de la etajul 2 pentru o scurtă recepţie. În dimineaţa
Ajunului, după ce ne-am liniştit, aşteptând plecarea spre atelier, Viorica, mai
hotărâtă decât mine, m-a luat la colind...
„Bună dimineaţa la Moş
Ajun!
Am venit şi noi odată,
la mulţi ani cu sănătate...”
Cu
teama şi crisparea care domnea, un început de destindere începuse să apară pe
feţele ascultătorilor. Se trezeau amintiri dragi dintr-o viaţă îngropată dar nu
uitată.
Titi („mama Titi”), care meşterea ceva în umbra patului, ne
zice deodată „dar la mine nu veniţi?” Noi
atâta aşteptam. Chiar ni se ridicase tonul la fraza „Domnul Sfânt să ne
ajute, la covrigi şi la nuci multe”. De
sub basmaua lui Titi apar nişte covrigi fabricaţi din pâine, marmeladă,
cuişoare şi câteva miezuri de nucă. Confecţionarea lor a rămas o taină... De
sus de la etaj, de unde venea miros de slănină, auzim: „Dar la mine nu
veniţi?” Am înhăţat urgent câte-o traistă
pe care am agăţat-o de gât şi ne-am cocoţat la „casa” gospodinei. În dimineaţa aceea, ca prin minune, se întârzia scoaterea
la atelier. Aşa încât se răspândise o atmosferă caldă, bună de intimitate”.(Dr. Galina Răduleanu, op. cit. p.
337-338)
Uimitor este faptul că peste atmosfera
încremenită a zidurilor şi a celulelor îngheţate, limbile celor suferinzi se
dezlegau în povestiri împletite cu umor fin, parfumat şi cu cântece murmurate
de colinde.
Pentru că nu au acceptat „lumina de la răsărit-care propaga dispersia întunericului peste
creştini”, opunându-se ateo-comunismului şi trădătorilor din lăuntrul
ţării, întreaga Elită naţionalist creştină se afla după gratii. La Aiud se afla
celebra Zarcă, Marsupialul care
adăpostea pe cei mai grei deţinuţi naţionalişti: prinţul Al. Ghica, Traian
Trifan, Părintele Stăniloae, Părintele Sofian Boghiu, Preotul Boris Răduleanu, Ieroschimonahul
Daniil Tudor, Protopopul Florea Mureşanu, Părintele Ioan Sabău, Ioan Ianolide,
Petre Ţuţea, Traian Trifan, Traian Arseni, Mircea Vulcănescu, Costache Oprişan,
Constantin Gane, Demostene Andronescu, Petru Baciu, Bucur Constantin, Victor
Corbuţ, Nichifor Crainic, Mihai Puşcaşu, g-ralul C. Petrovicescu, Amiralul
Horia Măcelariu, Radu Gyr,Mircea Morarescu şi mulţi foarte mulţi alţii de ordinul miilor,
iar spre completare la fel de recomandată
era şi ilustra Casimca-Talpa iadului de
la Jilava.
Poetul sfintelor patimi şi al tuturor
pătimiţilor creştini, Radu Gyr se
afla în Zarca-Marsupialul Mariei Tereza. După număr
şi închidere, în seara de Ajun tânărul
Radu Flintaşu cu câţva camarazi de suferinţă s-au aşezat la uşa Zărcii cu pluguşorul, murmurând şi câteva colinde, printre care şi colindul
favorit al Marelui Gyr:
A venit ş-aici Crăciunul,/ Mângâindu-ne
surghiunul.
Cade albă nea,/ Peste viaţa mea,
Peste suflet ninge.../ Peste viaţa mea/ Care-aici se stinge.
După ultimul „aho, ahoo”, gazda cea mare,
Poetul Jerfei şi al Suferinţei tuturor Românilor le-a mulţumit astfel: „Vă rămân dator măi băieţi, cu un colac
rumen şi frumos ca faţa lui Iisus Hristos”. Era 24 Decembrie 1955. (Mihai
Puşcaşu-Mărturii din iadul închisorilor comuniste, Ed. Agaton, Făgăraş, 2010,
p. 88-89)
Comunismul dacă nu este absurd şi stupid nu
poate fi nici iudaic, nici bolşevic, nici abject şi nici criminal. Bunăoară,
Ion Piso, ilustrul tenor pregătea un faimos lied Frumoasa morăriţă în toiul proletcultismului, când un tovarăş venit
de sus îl cheamă la direcţiune: „Tovarăşe Piso, nu eşti mulţumit cu situaţia
în care te afli? De ce ne faci greutăţi tovarăşe Piso?” îl admonestează
politrucul. Cel admonestat rămâne perplex: „Dar despre ce este vorba?! Nu înţeleg...” Tovarăşe Piso, avem dovezi!
Nici noi nu înţelegem cum un artist ca dumneata (?), recunoscut (??) şi
recompesat (???) de regimul nostru, în loc să-şi vadă de treabă, face
propagandă fascistă, legionară!” Acuzatul rămâne tot mai năuc, dar i se
azvârle sub ochi teribila „dovadă”,
în care recunoaşte corectura ciclului Frumoasa
morăriţă, aşa cum o trimise deunăzi la tipografie. Politrucul dă paginile
şi, ajungând la liedul In grun will ich
mich kleiden („Aş vrea să mă înveşmântez
în verde”), izbucneşte cu indignare: „Ce înseamnă asta?! Îţi dai seama, tovarăşe Piso? Răsuflând pe
jumătate uşurat, tenorul se apucă să-i explice povestea, încercând să-l
lămurească asupra valorii metaforice sau simbolice a culorii. Greu de cap politrucul
se screme să scoată cumva revelaţia soluţiei „politice”: „Schimbă
culoarea, tovarăşe, ce dracu’, şi am rezolvat toată chestia!”.
„Dacă
eşti înveşmântat în roşu, remarcă scriitorul creştin Răzvan Codrescu, nici măcar violenţa nu deranjează, ci devine
aventură a eroismului umanitar. Dacă însă eşti înveşmântat în verde, nu numai
violenţa ţi-e imputată, dar şi eventuala sfinţenie”. (Cartea
Mărturisitorilor, op. cit. p. 207).
Episodul cu tenorul şi politrucul îmi aduce aminte
de un banc celebru, după Revoluţia română din Decembrie ’89, când un demnitar, crainic de curte veche, ajunge şi
parlamentar la noua curte. Proaspătul
politician, primeşte o delegaţie democrată din Occident. Inspirat şi dorind să
surprindă, să epateze, pleacă cu delegaţia prin frumoasa zonă de vis a
Mehedinţului. Şi taman bine, era vară şi vede un veritabil detaşament de cosaşi
destul de vârstnici, dar foarte îndemânatici şi încă verzi... Le face semn să
se apropie. Cosaşii în cămeşi de in, îşi lasă coasele pe polog şi vin către
maşini, grăbind, gândind că-s niscaiva ajutoare...
Până s-au apropiat, demnitarul pregăteşte numeroasa sa delegaţie
spunându-le:
-O să
vedeţi cât de bine s-au integrat ţăranii români în regimul comunist şi cât de
bine trăiau atunci când le-au luat pământurile, comparativ cu astăzi când
privatizarea s-a întins peste tot.
-I-a
spune bade, s-a adresat celui mai vârstnic cu barba până aproape de brâu, câte cămăşi aveai în trecut?
-Şapte, a răspuns luminat ţăranul.
-Şi
dumneata ? la întrebat pe altul de lângă cel mai în vârstă.
-Cinci,
a răspuns acesta.
-Dumneata?
îl întreabă pe al treilea.
-Opt,
răspunde cel întrebat.
Şi întrebînd în continuare cosaşii răspund:
-Şapte,
nouă, şase, cinci, nouă, şapte, opt, nouă, şapte, opt, opt, nouă, şase, cinci,
şapte, opt..., răspund toţi cei 30 şi ceva de ţărani.
-Dar
acum câte cămeşi aveţi oameni buni?
-Câte
una şi asta cârpită, răspund toţi în cor, arătându-le cămeşile.
- Cum
aşa ? Cum se poate? întreabă politicianul întorcându-se râzând către asistenţă.
-Fiindcă
celelalte ni le-a sechestrat securitatea când ne-au arestat.
-De ce?
-Fiindcă erau verzi! au răspuns toţi la unison.
-Hai
să mergem! a mârâit demnitarul posomorât din cale afară.
Nu mă dumiresc, cine l-a îmbrăcat pe Moş Crăciun în culoarea roşie... Cred
că a rămas de pe timpul când Moş Gerilă
i-a ocupat vremelnic locul, când Moşul
a fost deportat în Vorcuta de către Armaghedonii
roşii ai stepelor. Corect este ca Moş
Crăciun să fie înveşmântat în VERDE-culoarea
Dumnezeului Tată-Atotcreatorul, respectiv a Ortodoxiei întru Învierea şi
Biruinţa veşnică a lui Iisus Hristos şi a Bisericii Sale.
Bunul Dumnezeu a întrebat o dată temerarii
noştri, Munţii Carpaţi:
-Ia
spuneţi-Mi voi Cetăţi eterne al Daciei sfinte, de ce regimul comunist-ateu a
căsăpit toată pădurea ţării?
-Fiindcă era Verdeee!... Verdeee!... Verdeee!...
a răspuns ecoul smerit în sumanul lui verde...
Culoarea verde a fost şi este pentru
comunişti o fioroasă Stafie vie, care-i bântuie permanent şi pretutindeni.
Una
dintre condiţiile de căpătâi ale dreptmăritorului creştin român în viaţa sa
pământească, sub aura Bisericii luptătoare este trăirea sa în duh, ca
manifestare supremă a dragostei faţă de Dumnezeu, faţă de Neam, faţă de poporul
(comunitatea prezentă) care urmează Calea
lui Hristos: „Un Neam trăieşte prin cei care ţâşnesc spre cer, spunea marele duhovnic Arsenie
Papacioc.
Adică prin cei care luptă, care sunt
prezenţi pe cruce, fără să cedeze. Toată viaţa ne pregătim de moarte. Dar avem
răspundere, în faţa lui Dumnezeu, nu numai de noi înşine, ci şi de neamul al
cărui nume îl purtăm şi pe care trebuie să cauţi să-l onorezi prin tot ceea ce
faci, dar mai presus de orice, să-i respecţi legile creştine”. (Răzvan Codrescu - Cartea
Mărturisitorilor. Ed. Rost. Fundaţia Sfinţii Închisorilor. Bucureşti/ Piteşti,
2014, p. 439)
Înaintaşii
noştri spirituali, fie Moşii şi Strămoşii din vechime, fie Luminătorii şi
Mărturisitorii mai apropiaţi ca timp istoric ne-au înfiiat nemuririi cereşti şi
tocmai de aceea cinstirea lor, amintirea, slăvirea, mărturisirea întru Adevăr, suferinţa
şi jertfirea pentru ei, apărarea lor de asaltul premeditat al denigratorilor,
al detractorilor, al delicvenţilor-oportunişti, al corciturilor mefistofelice, cei
veniţi pe şenilele sovietice, care exuberează numai în ură şi ticăloşie,
iubirea pentru înaintaşi este deci, sinonimă cu chemarea noastră dumnezeiască la
veşnica mântuire:
Ei, care au fost Tineretul frumos, bun şi
adevărat al Naţiunii noastre creştine n-au avut tinereţe, soare, lumină ori
bucurii.
Ele, care au îngemănat dorul cu cântecul au
fost încarceratele groazei sub toate dictaturile.
Ei, care au zidit şi sunt Biserica Neamului au
avut Sufletul-Biserică în gulagurile şi penitenciarele bolşevice.
Ele,
care au înveşmântat frumuseţea cu har au podidit podelele temniţelor cu
lacrimi, sudoare şi sânge.
Ei, care au urzit Familia creştină au avut
familiile destrămate.
Ele, care au fost busuiocul în sânul
mândrilor feciori au fost strivite de bocancii butucănoşilor temniceri.
Ei, care au pus temelie Statului creştin au
avut ca Patrie chinurile închisorilor.
Ele, care au fost mărgăritarul
îndrăgostiţilor fâlfâiau ca nişte zdrenţe între gardurile de sârmă ghimpată.
Ei, care au fost luminaţi, spirituali şi
înţelepţi au fost izgoniţi din toate Şcolile, Liceele şi Facultăţile.
Ele, care erau Stelele Magilor ce luminau
sălaşul naşterii de prunci erau încătuşate în bezna irozilor ucigaşi. Unele
Mame au născut în temniţe, în peşteri, în munţi, în pustietate. Au născut...
Ei, care n-au avut parte de Sărbători creştine
au scris cu vieţile lor Calendarele sfinte.
Ele, care şi-au brodat viaţa pe dragoste au
avut parte doar de ură.
Ei, care au fost mutilaţi în viaţa arestată
au avut apoi osemintele spulberate. Mulţi n-au avut nici măcar odihna gropilor
comune...
Ele, care erau Cântarea Cântărilor în inima
fiecărui bărbat erau huiduite şi biciuite de sudălmile gardienilor analfabeţi puşcăriaşi.
Ei, care
n-au avut bucurii, împliniri, cântece şi colinde sunt bucuriile, mângâierile,
doinele, baladele şi colindele noastre.
Ele, care legănau la piept în scutece de dor
odraslele Neamului lor sfânt erau zăvorâte între gratii şi cătuşe.
Ei,
care au fost întruparea vieţii hristice
au fost logodiţi cu moartea aprigă, zălogul trufaşilor atei.
Ele, care cuminecau cerul cu privirile angelice
se agăţau ca nişte umbre de zorile nădejdiilor zăbrelite.
Ei, care au sfinţit locul copilăriei, al
şcolii, al instituţiei, al societăţii au fost deportaţi în taigaua Bărăganului
sau în Siberii.
Ele, care înfloreau versurile poeţilor în
mireasma serafică a trăirii zăceau stafidite în beciurile securităţii.
Ei,
care au fost apărătorii cei mai îndârjiţi ai Crucii lui Hristos şi ai Neamului,
Ei, jertfiţii pe Cruce, n-au avut parte
de cruce.
Ele, care erau surâsul oricărei Primăveri a
vieţii încremeniseră în oftaturile încleştate ale Siberiilor de ghiaţă.
Ei, n-au avut primăveri însorite, ci numai
ierni îmblănite cu ger.
Ele,
care au avut în surâsuri mlădieri de boboci şi de flori, au primit prohodiri de
jale şi înmormântări.
Ei, care
n-au avut pâine şi vin pe masă au fost şi sunt Pâinea şi Vinul cuminecării
noastre nemuritoare.
Ele, care n-au avut calde îmbrăţişări şi
mângâieri dulci au avut rezervate înjurături, sudălmi şi lovituri.
Ei
sunt Testamentul ortodox al nemuririi noastre din Ceruri!
Ele sunt Zorile ce ne luminează viaţa
noastră cea de toate zilele!
Ei şi Ele sunt Mlădiţele
veşnic Verzi ale Daciei nemuritoare!
Slavă şi Dragoste lui Dumnezeu şi sfinţilor
noştri înaintaşi!
(fragment
din ciclul FILOCALIA SUFERINTEI SI A JERTFEI)
( Brusturi
–Neamt, 21 decembrie 2014)