MUNŢII FĂGĂRAŞ-Versantul Nordic: 

Suferinţă-Jertfă-Miracol divin

                                                           ( partea a II-a )

                

„Într-o ţară aşa de frumoasă, c-un trecut

aşa de glorios şi un popor atât de deştept,

cum să nu fie o adevărată religie iubirea de

 patrie şi cum să nu-ţi ridici fruntea ca

falnicii strămoşi de odinioară,

mândru că pot spune: Sunt român!”

                                            (ALEXANDRU VLAHUŢĂ)

   <

acestea îşi află locul între alcătuirile ieşite de la sine

 din tainele fără istorie, precum pădurile de brazi>>

                             (Artur GABRIEL Silvestri)

                                                

    Fiecare poem al Toamnei româneşti ce ne înconjoară, surâde, înmiresmează şi rosteşte şoptind tainic, sensibilitatea, farmecul şi splendoarea frumuseţii pământului dacoromân.

   Pe cărările dinspre munţi, pădurea în armura ei verde aştepta în legiuni falnice şi ordonate să dea salutul soarelui care încă nu se trezise, dar se bănuia undeva spre răsărit,  ca  o vâlvătaie de flăcări zglobii ce străbăteau în cadenţă pâcla somnoroasă a dimineţii, cu suliţele lor aurii.

   Frunţile Carpatice temerare au primit doar binecuvântarea înaltului cer și sărutul nourilor, lacrimile ploii... 

     Semeţii condori, cascadoria caprelor negre, dansul cocoşului de munte păstreaza amintirea şi avântul partizanilor îndrăzneţi, împreună primeau surâsul soarelui, punând în lumină prospeţimea veşnicilor munţi, ca-n Ziua cea dintâi a Făpturii.

 „Acolo, departe, în singurătatea munţilor şi a codrilor, spune Bădiţa al meu drag, Petru Baciu-Bacău, poet, scriitor, mărturisitor, partizan şi biruitor, m-am regăsit şi mi-am purificat viaţa. Acolo, departe, în singurătatea pribegiei mele, m-am simţit mai aproape de Dumnezeu şi m-am împăcat cu mine şi cu lumea pentru totdeauna... Munţii sunt scară de mărgean care urcă la Dumnezeu. Acolo, lumina cerului nu se stinge niciodată. Între munte şi destinul neamului românesc există o legătură greu de exprimat în cuvinte, <> care nu a putut fi cucerită niciodată de năvălitori.”(Petru C. Baciu, Răstigniri ascunse. Mărturii. Vol. II, Ed. Fundaţiei  Culturale-Buna Vestire, Bucureşti-2004, p. 84)  

   Pe măsură ce se ridica cortina nopţii, din iatacul răcoros al pădurii, tufe de flori îşi ridică petalele, să prindă căldura razelor binevoitoare, care le însenina corola înmiresmată.

   Pe trupurile de argint ale fagilor, umbrele jucăuşe ale fluturilor de lumină, pâlpâiau ca flacăra de lumânare într-un schit unde se intonau angelicele cântările psaltice.

   În amvonul unui izvor, bulbucii de aer se învârteau ca nişte monahi fascinaţi de sunetul toacei bătute în rezărsat de zori, împroşcând sclipiri de curcubeu, înainte de a deveni o eşarfă de spumă plutitoare.

   În isonul căldurii, zvonul pădurii se domoleşte. Unduindu-se în rotiri diafane, candelabrele brazilor, argintând umbrele lor pe cer, reflectate pe limpezimea albastră, împing nourii , adevărați căluşari care saltă în strămilenarul joc dacic, azuriu.

   Între veşmântul de brocard al brazilor, unde izvoarele susură permanent Legendele şi Doinele Valahilor, fagii au renunţat pentru un timp la coroana lor verde în schimbul pepitelor aurite-frunzele efemere ce se cern ca o ploaie de sori peste pământul primitor de Dumnezeu.

  Vorba cântecului din marşul Vânătorilor de munte: Dumnezeu e mai aproape,/ Îl simţim la orice pas/ Prin murmur duios de ape/ Şi-n al codrilor sfânt glas.

   La poalele Munţilor, pâlpâiau în toate culorile câmpiile împestriţate, în port de sărbătoare sub rapsodiile mierlelor, iar dealurile se ridicau şi se îndepărtau în geana zenitului, precum refrenul cucilor, slobozit pe portativul ţărilor calde primitoare, de unde vin şi unde se întorc.

   La curtea marelui Codru, printre freamătul de ramuri, vraja, miracolul, taina te îmbrăţişează cu tot mirabilul celest: cu cer, pământ, copaci, flori, izvoare, păsări, triluri, legende, minuni.

   Zvonul zilei s-a retras şi el la marginea pădurii, luând după crestele munţilor văpaia soarelui spre a şi-o aşeza căpătâi. Sub marama înserării munţii se îmbrăţişează în rugăciunea dinaintea culcării.

    Poate undeva în vreo poiană mai pâlpâie un foc şi poveştile ciobanilor trăite sau povestite de înaintaşii înaintaşilor milenari, de la Zamolxe, marele Păstor dac, până azi.

   Un înger aşteptă să aţipească ciobanii, apoi luă un tăciune, puse pe crestele semeţe scara cerului şi, urcând, aprinse opaiţul Lunii, picurând mărgăritare printre cetinile de brad.

   Jos, Văile răsunau cuprinse parcă în clocotul serilor de haiducie sau al anilor de luptă a partizanilor pentru Voievodatul lor creştin...

 

     „Între 1948-1956 un nou Voievodat se înfiripase pe aceste meleaguri făgărăşene, pe unde cu un sfert de mileniu mai înainte încercase şi Brâncoveanu să aducă lumină şi mângâiere sufletească norodului trudit sub jug străin...

   Nevoia unei redresări morale, a unei treziri a conştiinţei umane în slujba legalităţii şi a dreptăţii sociale, se făcea simţită şi dorită. Acest avânt de viaţă nouă a pornit de pe Valea Oltului, din sufletul elevilor, şi a pătruns spre culmile alpine prin minunatele văi, începând de la Fântâniţa Crăiesei până la Fereastra Sâmbetei, antrenând toată suflarea înşiruită în jurul masivului Moldovean... Pe aceste ţinuturi carpatine s-a constituit, din suferinţă şi nedreptate, gruparea partizanilor condusă de Ion Gavrilă.”(Cicerone Ioniţoiu, Rezistenţa Armată Anticomunistă din Munţii României-1946-1958. Ed. Gîndirea Românească, Buc.,1993, p. 48)

   „Trei lucruri, spunea acel mare haiduc al Ţării Făgăraşului, Ion Gavrilă-Ogoranu, le-am socotit de aur pentru viaţa pe care am dus-o: căciula rusească, rucsacul nemţesc şi cojocul românesc. Căciula românească nu-ţi acoperă urechile, ţi-o dau jos de pe cap crengile, încât noaptea rişti să nu ţi-o mai găseşti sau eşti tot cu mâna pe ea, ca să ţi-o îndeşi pe cap. Căciula rusească o legi sub bărbie, poate bate vântul, poţi trece prin frunzişuri şi nu îţi cade decât cel mult cu cap cu tot. Traista românească şi desagii, orice formă ar avea, îs incomode, se agaţă de crengi, te trag într-o parte şi trebuie să te tot ţii de ele. Rucsacul german e cel mai potrivit pentru a duce greutăţi. Încărcătura se mulează pe spinare, se face una cu tine, nu pendulează, îţi lasă, mai ales, mîinile libere, te poţi strecura cu uşurinţă printre crengi şi prin locuri prăpăstioase, când şezi ai un spătar de care să te rezemi şi, la nevoie, poţi dormi cu capul pe ea. Cojocul românesc e cea mai necesară haină. Intrat în el, având genunchii acoperiţi, cu căciula pe cap, te poţi culca în zăpadă. Se udă greu, dar se usucă uşor şi ţine de cald şi când e ud...” (Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Vol. I. Ed. Marineasa, Timişoara-2001, p. 101)

   După ocuparea Regatului Român de către hoardele roşii, câteva sute de creştini: militari, preoţi, învăţători, ţărani, intelectuali, studenţi şi elevi s-au refugiat în Sânul marelui Codru Verde Dac, în cetatea veşnică a Carpaţilor veghetori, pentru a lupta pe viaţă şi pe moarte contra cotropitorilor aduşi de alogeni şi de cozile lor de topor.

   Toate grupurile în sine, toţi luptătorii în parte, chiar şi cei care îi susţineau şi-i spijineau din spate, rude, prieteni sau pur şi simplu români de conştiinţă, ştiau de la început că lupta este inegală, că e sortită înfrângerii graţie colosului armat cu care se încleştau, dar demnă, jerfitoare şi biruitoare prin crezul mistic al neîngenuncherii în faţa Antihristului.

   Toţi se simţeau daci liberi în Ţara lui Zamolxe, a lui Burebista, a lui Decebal, a lui Mihai.

   Stâlpul şi Temelia fiecărei celule, grup sau organizaţii se zideau pe: Dumnezeu, Neam, Glie, limbă, cultură, credinţă, cinste, omenie, sacrificiul suprem, iubire de semeni.

   Toţi luptătorii trebuiau ca măsură proprie să atingă Icoana ţăranului imperial dac, asemeni haiducului Ţării Oltului, Gheorghe Arsu: Potrivit de statură, lat în spete, drept şi vânjos ca o stană de piatră, îl văd şi acum călcând apăsat pe mijlocul drumului-în haine albe, cu căciula dată pe spate ca să se vadă fruntea lată şi ochii negri strălucitori, parcă sfidând lumea: <<Ăsta sunt, nu am treabă cu nimeni, dar nu vă legaţi de mine.>>

   Toţi partizanii au fost brazi ce nu se îndoiesc, fagi viguroşi, herculani şi stejari temerari, care şi-au pus viaţa în soarta istoriei: Dar nici unul nu va muri în luptă deschisă. În luptă, în munţi, vom fi răniţi, dar morţi nici unul. Ucişi am fost numai atunci când am fost vânduţi...

   „În vara şi toamna anului 1947 în Munţii Făgăraş exista în legătură cu mănăstirea Sâmbăta şi cu părintele Arsenie, o grupă de oameni din întrega ţară adăpostiţi aici... Pentru a lua legătura cu grupul Arsenescu-Dumbravă, am trimis în două rânduri pe Gheorghe Cordea, din Gura-Văii... Sub motiv că târguieşte oi, a trecut pe la stânile din masivul Iezer-Păpuşa, întrebându-şi prietenii dacă nu au legături cu luptătorii din munţi. Careva l-a dus în faţa unui bătrân, care susţinea că este generalul Dumbravă. Acestuia i-a relatat despre existenţa grupului nostru. Bătrânul ne-a transmis să activăm pe versantul nordic al Munţilor Făgăraş... Urma să ne împărţim în două echipe şi să colindăm munţii de la stână la stână, să ne găsim oameni ce aveau legătură cu grupurile de luptă care s-ar fi aflat pe versantul sudic al Munţilor Făgăraş... Am trecut coasta prin Valea lui Mogoş, coborând prin fereastra Bîndii în Nisipuri spre Muntele Gâlcescu, poiana şi muntele Scărişorii. Am continuat să mergem tot aşa, oprindu-ne la stâni spre Munţii Ghiţu şi Frunţi, de unde se vede Curtea de Argeş... Ajunşi pe muntele Dobroneanu, lăsând în spate Valea Vâlsanului, apoi de la râul Doamnei în sus pe Valea Zărnii până în Muntele Pecineagu, la cotul Dâmboviţei.  De la Piscul Netotului colindarăm munţii peste Dracsin şi Caşcue până în Piatra Craiului. De grupul Arsenescu nu ştia că mai există în munte, dar toţi vorbeau de fraţii Arnăuţoiu şi de Maria, enigmatica tânără ce era cu ei şi care se purta ca un bărbat cu armă şi raniţă...De la muchea Galbănii, eram aproape de muchiile lanţurilor Moldoveanu, Gâlcescu, Dara şi Nisipuri.. Odată cu înserarea se puseră la drum spre creastă, la propunerea lui Ilioi de a urca până în vârful Moldoveanului: << Suntem de atâţia ani în munte, cel mai înalt munte al ţării e aici lângă noi şi n-am fost niciodată până în vârful lui. Haideţi să fim şi noi o dată cei mai înalţi oameni din România.>>(ibid., p. 143, 51,104, 124-127, 172, 298)

   În Regatul României, demn de Regatul străbun al Daciei Mari, a rămas un voievodat liber, care n-a îngenuncheat în faţa comunismului samavolnic, VOIEVODATUL CARPATIN.

   Savantul Simion Mehedinţi îi numea pe strămoşii daci nemuritori, poporul carpatin.

   Mântuitorul Iisus Hristos, Munţii Carpatini, Oltul, Mureşul, Nistrul şi Dunărea sunt Obârşia neamului nostru primordial protodaco-valaho-român.

   Dacă Bunul Dumnezeu nu ne dăruia această Vatră de cremene, am fi dispărut de mult din istorie. Codrul verde şi Crucea hristică consfiinţesc deplin Aura sufletului dacoromânesc.

   Aici în Sânul munţilor au odrăslit cu binecuvântare de Sus, sub Pronie divină, dintru începuturile diafane: limba, cetatea, cultura, înţelepciunea, tradiţia, biserica, doina, balada.

   Toate încercările, prigonirile, persecuţiile, invaziile migratoare, trădările, vânzările, mai vechi sau mai noi, au frânt poporul, au zgâlţîit biserica, dar jertfa lor s-a plămădit în Doine şi s-au refugiat în Munţii care, au rămas de veghe şi strajă veşnică, de neclintit, de nebiruit.

   Rodul luptei partizanilor din munţi pentru izbăvirea naţionalist-creştină s-a împletit cu ambianţa vieţuitoarelor şi cu familiaritatea plantelor pădurii, care le-au furnizat tactica şi strategia atât de nacesară bătăliilor cu duşmanii atei: „Aveam un sistem de apărare învăţat de la animale. Gâştele sălbatice se lasă şi pasc pe grâu, toamna, iar un gâscan stă pe o ridicătură, ceva mai sus, şi supraveghează. Când vede duşmanul, dă alarma şi toate îşi iau zborul. Toate vieţuitoarele au sistemul lor de apărare. Noi am învăţat de la ele, de la căprioare, de la cerbi. Motrescu (Vasile) a aplicat prima metodă şi s-a înfundat în desiş. Planul era aşa: dacă potera vine de la deal (ei veneau <>, unul lângă altul, prin desiş, cu câte un câine de urmărire din loc în loc), în nici un caz nu fugim la vale, înaintea lor. Cine fugea de primii, era împuşcat de ceilalţi. Asta ştiam. Metoda era să te afunzi în desiş în direcţia de unde veneau ei. Îţi găseai un loc de unde nu erai observat decât de la unu-doi metri, iar tu observai din timp, şi când el te repera, erai deja stăpân pe situaţie.

   Te ridicai, şi dacă el voia să tragă, trăgeai, îl doborai şi, prin spărtura făcută în frontul lui, săreai în spatele lor şi te tot duceai, pentru că în spatele lor nu mai era nimic... Ei ştiau că noi nu stăm în pădure rară, bătrână, ci în lăstăriş, în desiş, unde nu puteam fi uşor surprinşi. Eram camuflaţi. Era clar că parchetul era <> de ei. Dacă îi simţeai de la distanţă, o luai în diagonală şi ieşeai în partea cealaltă a parchetului, şi învăluidu-i pe la capăt, ajungeai în spatele lor. Cu condiţia însă: să o iei tare în diagonală, pentru că ei s-ar putea să aibă dispozitivul în formă de potcoavă. Am mers în diagonală, dar n-am ieşit din desiş. Asta am învăţat-o de la mistreţi. Mistreţul nu iese din desiş decât dacă-l hăituieşti. Numai cu foc de puşcă iese. Dacă-l hăituieşti, el te ocoleşte şi tot în desiş rămâne. Aşadar, n-am ieşit din desiş.” (Gavril Vatamaniuc, Am Fost Un Om Liber. Covorbiri cu Liana Petrescu. Fundaţia Academia Civică-2016, p. 108-109)

   Se mai întâmpla însă, ca muntele să le de-a partizanilor şi clipe de răgaz, refaceri, învoiri, când ei ieşeau din cazarmele verzi ori de piatră pentru a lua contac cu lumea liberă, poate chiar cu studenţi sau colegi de-ai lor, provocând totodată şi mânia vigilentei potere.

   În mijlocul confraţilor tineri turişti, neangajaţi militar, întâlneau simpatie, bucurie, veneraţie şi dăruire din puţinul lor: cruciuliţe de la fete, bocanci, binocluri, lenjerie, chibrituri...

   Un astfel de popas istoric a fost cel de la cabana Bâlea-cascadă: „Turiştii erau adunaţi în faţa cabanei amestecându-se cu noi şi continuînd să ne dea obiecte. Simţeam că trebuie să spun câteva cuvinte acestor oameni: <> (Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii..., op. cit., p. 304)

   Când porneau în misiune, partizanii spre a nu cădea în potcoava întinsă de securitate, ţineau precum caprele negre, doar crestele abrupte ale munţilor şi pe unde potecile erau prietenoase se lăsau pentru provizii către stânele ciobanilor: „Am urcat munţii pe la Turnu Roşu şi am ţinut creasta spre Suru, Scara Mâţii şi am coborât în valea Topologului, deasupra stânii, chiar sub Negoiu... Ciobanii erau la fel de binevoitori ca peste tot... În partea apuseană a Ţării Făgăraşului exista de ani de zile o organizaţie anticomunistă condusă de profesorul Olimpiu Borzea din Viştea de Jos. Grupul se constituie din intelectualii satelor: învăţători, profesori, medici, preoţi, ţărani şi muncitori mai răsăriţi. Era zona din care se ridicase cu 70 de ani în urmă cel care în istorie a rămas cu numele: Badea Cârţan... Din grup făceau parte, pe lângă Olimpiu Borzea, învăţătorul Pompiliu Stanciu din Viştea de Jos, dr. Lucian Stanciu, ţăranul Gheorghe Borzea,  studentul Ion Bucelea,din Viştea de Sus, tânărul Vasile Bucelea-18 ani (n.a. socrul amicului meu, neînfricatul luptător pentru adevăr, profesor Corvin Lupu), Vasile Bucelea, tatăl lor, Ion Sofariu (Nică a popii), Victor Geamănu, Liviu Fogoroş, Marcu Oană (Logrea), ing. Liviu Nicoară din Rucăr-Făgăraş şi Ioniţă Greavu din Noul-Român... (Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Vol. II. Ed. Marineasa, Timişoara-2001, p. 82, 164)

   Uneori, şi nu prea rar, se înteţea viforul, pregătit să prăvălească totul în cale. Gerul se întindea nestingherit ca albul polar în imperiul său nesfârşit. Din când în când şi repetat se auzea prezenţa lupilor porniţi în iureşul lor vânătoresc. Cu partizanii, care deşi îi înlocuiseră ca stăpâni ai munţilor, nu aveau nimic de împărţit, doar că pofteau la aceleaşi stâni...

   Primii erau paşnici şi se aprovizionau ziua, ceilalţi erau îndârjiţi şi vânau  doar noaptea.

   Câinii ciobanilor numai latră, dar nu se luptă cu lupii. Aceştia au strategia lor imbatabilă.

   Nu dau buzna ca balşoiul de urs. Au mare răbdare, încercuind de departe. Pe cel mai slăbuţ îl trimit ştafetă, care se face una cu pământul, târându-se în direcţia vântului ca să-l simtă câinii stânei. Când dulăii se reped spre el, lupul fuge în direcţia inversă din care vine haita în marş de potcoavă, cu lăncerii în frunte bătând hăţişurile şi aşezarea stânii. Îşi aleg după sprânceană vânatul şi pleacă. Ursul, omoară într-o veselă beţie a crimei, precum Ilici, sovieticul turbat şi turmentat, cu kalaşnikovul la prizonierii Axei...

Ursul după ce a făcut prăpăd îşi ia o victimă şi pleacă, lăsând totul de-a valma, alb-însângerat.

   Lupul dac, tot dac isteţ rămâne.

   Totul este dacă te întâlneşti cu ei să nu le arăţi că ţi-e frică. Să îi priveşti admirativ drept în ochi, să tîrâi un băţ după tine sau cel mai nimerit ar fi o sfoară. Dincolo de capătul sforii lupul care se fereşte de laţ, nu trece. Să nu te uiţi în urmă şi să fii totdeauna mai sus de poziţia lor. Să scaperi o lumină. În felul acesta neînfricaţii te iau drept dac de-al lor şi ziua bună...

   Îmi plac Lupii liberi. Ei stăpânesc adevărul dreptului celui ce are strategie...

   Prima dată m-am întâlnit cu doi dintre ei, când aveam vârsta de 6 ani, iarna, la 300 de metri de casa părintească.. Erau la 10 metri de mine. Omătul era cât mine şi ei cât omătul. Erau arătoşi, alergau în cadenţă fără grabă. M-au salutat discret şi şi-au văzut de drumul lor.

   A doua oară, vara spre toamnă, erau tot doi. Alergau uşor înspre sud, de-a lungul unui lanţ al pădurii de stejar. Distanţa era de aproximativ de 100 de metri.  Aveam 16 ani şi înmuguream poezii...

   A treia oară, vara, eram dezbrăcat până la brâu, cu o curea lată de care atârna la spate o bardă grea dacă, pentru a face ţăruşi de nuiele de alun. Aveam 25 de ani şi părul lung ca al lui Winetou. Camaradul şedea întins la 1,5 metri de-a lungul unei fântâni de lemn cu izvorul rece. Mă îndreptam să beau apă. La cca 7 metri, dacul ridică privirea spre mine. M-am oprit uitându-mă surprins plăcut la el. Ne admirarăm  reciproc, deşi părul îmi devenise coamă.

   M-a salutat şi a plecat alene, lăsându-mă să-mi potolesc setea. Când am pornit spre fântână am realizat de fapt că eram înarmat...

   Alăptat de sânul gras al Milcăi-oculte şi de sângele popoarelor creştine, comunismul a crescut repede, trufaş, violent, sadic, monstruos, guvernând în teroarea criminală înăscută: frângând destine, infirmând vieţi, paralizând spiritul, aruncând aproape jumătate din lumea creştină în lagăre, închisori, deportări, gropi comune, proscrisuri şi mistificări.

   „Chiar dacă nu s-a dovedit la momentul respectiv a fi o reuşită deplină, lupta partizanilor împotriva instaurării comunismului a reprezentat un succes. Timp de zece ani, sub pavăza munţilor, a credinţei şi a încrederii în adevăr s-a întârziat instaurarea peceţii purpurei roşii. În Ţara Făgăraşului, sub imboldul dreptăţii şi unităţii, oamenii curajoşi au ajuns până la sacrificiul suprem. Respectând o veche tradiţie, cea de împotrivire la tiranie şi împilare, locuitorii din zonă s-au organizat în grupuri de rezistenţă... Niciodată în istoria Făgăraşului nu s-a suferit mai mult ca în acei ani, dar în acelaşi timp nu s-au ridicat mai uniţi şi mai dârzi oamenii acestor locuri decât atunci când au luptat împotriva comunismului.”  (Ion Gavrilă Ogoranu/ Lucia Baki Nicoară, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Vol. III. Ed. Marineasa, Timişoara-1999, p. 35, 218)

   Codrul munţilor falnici vibrează în sufletele luptătorilor partizani, precum clopotul mânăstirii în sânul sihastrului, adâncindu-i chemarea întru demnitatea Neamului său creştin.

   Natura creată de Dumnezeu şi dăruită, devine pentru ei mai ales, Taina care le fortifică trupul, le purifică sufletul, îi renaşte spiritual, creativ într-o altă dimensiune mistică, precum ruga de foc ce te aduce în Sânul ordinei divine:

   „De vrei tu însuţi şi fruntea să nu-ţi pleci/ Să ai un cer deasupra, sub tine un loc de veci/ Atunci, ca şi strămoşii, aburcă-te pe munţi/ Desprinde-te de laşele, mulţimile cuminţi./ Potecile ce urci sunt trepte de lumină/ Călcate de vitejii ce nu mai sunt la cină;// Sunt vatră şi altar, un pod întins spre tine/ Mândria unui neam ce nu vrea să se-ncline./ De pe-nălţimea lor te legi cu nemurirea/ Şi Dumnezeu e-n tine, îi sorbi nemărginirea/ Sorbi stelele din şipot, vegheat de lună, visul,/ Tu ţării porţi onoarea şi-i ştergi neamului plânsul.// Acolo răzvrătirea în orice piatră zace,/ Acolo frica morţii se risipeşte, tace;/ Eşti tu şi numai tu stăpânul vieţii tale,/ de-acolo pornesc brazii, furtunile spre vale.// Pe crestele umblate, am pribegit şi eu,/ Desişul mi-a fost casă şi pâine Dumnezeu,/ Velinţă mi-a fost frunza şi creanga aşternutul,/ Dreptate mi-a fost flinta şi legământ pământul.// O, sfinte amintiri, măriri ce am trăit!/ Eu voi muri acolo, de-a pururi regăsit,/ O, sfinte amintiri, furtuni ce-am petrecut/ O lacrimă las vouă şi celor ce-au căzut.” (Petru C. Baciu..., p.86)

                                                              

Tuturor prietenilor mei dragi şi purtătorilor numelor Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil:

   Întru mulţi ani binecuvântaţi!