MARI JERTFITORI ŞI MĂRTURISITORI AI

                                FILOCALIEI ORTODOXE ROMÂNE

                                                             

   În Chipul divin dăruit de Dumnezeu, Omului creat Atotţiitorul a pus şi scânteia Jertfei. La cei Aleşi scânteia aprinde toate virtuţiile prin dragoste, astfel încât flacăra morală devine Aura dumnezeiască a Martirului şi a Sfântului.

   Omul creştin devine un mijlocitor al comuniuni soborniceşti, un fiu haric al Cerului Sfintei Treimi, un creator în natura Creaţiei, o permanentă aspiraţie de înnoire şi îndumnezeire. Aşadar, Omul creat divin în comuniune cu lumina Duhului Sfânt devine la rândul său creator de sens, de armonie, de sublim, de bucurie, de splendoare, de dăruire, de jertfă, de răscumpărare, toate acestea plinindu-le şi sfinţindu-le în Jertfa Răscumpărării Mântuitorului Hristos.

   Prin Sfintele Taine consfinţite în noi, prin har, credinţă şi fapte bune urcăm în sânul Duhului Sfânt, răstignindu-ne lumii pentru a ne renaşte în Iisus Hristos.

   Părintele CONSTANTIN GALERIU (Costachi Galeri) s-a născut în comuna Răcătău, satul Răzeşi, judeţul Bacău, în pragul Zorilor Unirii celei Mari, la 21 Noiembrie 1918, din evlavioşii săi părinţi Elisabeta şi Neculai. După copilăria încărcată de tradiţii, urmează 8 ani cursurile Seminarului „Sf. Gheorghe” din Roman, apoi încă 4 ani pe cele ale Facultăţii de Teologie din Bucureşti (1930-1942), susținând sub îndrumarea marelui teolog-poet  Nichifor Crainic, Teza de licenţă cu titlul Îndumnezeirea omului. Primeşte hirotonia la Biserica „Zlătari”, iar ulterior ajunge preot în satul Podul Văleni, comuna Poenarii Burchii din Prahova (1943-1947).Între 1947-1973 slujeşte la Biserica „Sf. Vasile”-Ploieşti, încheindu-şi misiunea, vocaţia şi apostolatul cu un ciclu de 3 decenii la renumita Biserică din capitală, „Sf. Silvestri” (1973-2003)

   Hărăzit de Bunul Dumnezeu cu har peste har, cu bunătate de sfânt, cu dreaptă credinţă mucenicească şi cu dragoste de martir, Părintele profesor Constantin Galeriu a urcat toate treptele ierarhico-didactico-pedagogico-spirituale: preot-spiritual, profund-pedagog, lector-universitar, profesor-titular, profesor-consultant şi conducător de doctorat, vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, mărturisitor.

   Graţie meritelor sale deosebite şi a dăruirii ieşite din comun pe lângă  multele distincţii bisericeşti, Părintele Galeriu a mai primit:

   -în 1942  Premiul Senatului Universităţii Bucureşti;

   -în 1990 i s-a acordat premiul revistei Flacăra;

   -în 1992 i s-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţi

   Ecologice din Bucureşti;

   -în 1993 primeşte Diploma de Onoare a Societăţii Academice „Titu

   Maiorescu”, apoi înalte recunoştinţe spirituale:

   -preşedintele de Onoare al Ligii Culturale a Românilor

    de Pretutindeni;

   -membru în Comisia Naţională UNESCO;

   -membru în Consiliul Naţional UNICEF;

   -preşedinte al Editurii „HARISMA”;

   -membru fondator şi Preşedinte de onoare al Asociaţiei Filantropice

    Medicale „CHRISTIANA”;

   -preşedinte al Fundaţiei „ELENA DOAMNA”;

   -preşedinte al aşezământului „SF. STELIAN”;

   -membru fondator şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „DELPHI”;

   -membru de onoare al Fundaţiei „MEMORIA”;

   -preşedinte-executiv al FRĂŢIEI ORTODOXE ROMÂNE;

   -membru fondator al Fundaţiei ECUMENICE SF. AP. ANDREI, ş.a.

   Părintele Profesor Constantin Galeriu pe lângă mulţimea de articole şi studii publicate în ţară şi străinătate, a scris şi publicat următoarele volumele de referinţă:

   -Jertfă şi răscumpărare, (1973, Teză de Doctorat);

   -Meditaţii la Tatăl Nostru şi la Fericiri, 1990;

   -Tîlcuiri la mari praznice de peste an: 22 de modele omiletice, 2001;

   -Între Geneză şi Apocalipsă. Convorbiri realizate de Dorin Popa, 2002;

   -Cartea celor nouă Fericiri, 2004.

   Părintele Profesor Constantin Galeriu a fost arestat prima dată între 7 August-7 Octombrie 1950, urmând a doua arestare între August 1952-Octombrie 1953.

   Bunul Dumnezeu m-a binecuvântat să-l cunosc pe marele Duhovnic al Ortodoxiei, mai întâi ca Dascăl, fiindu-i student la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi ulterior colaborator al misiunii spirituale, la rândul meu, ca profesor.

   Ca student am fost între cei apreciaţi de Părintele Galeriu îndeosebi pentru atitudinea şi zelul meu creştin ortodox privind valorile fundamental-divine ale Neamului protodac şi ale Bisericii lui Hristos.

   Eram spre finalul anului IV la Teologie, când Părintele Profesor Constantin Galeriu îndeplinind şi funcţia de Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor mi-a propus recomandarea sa spre o parohie din Bărăgan. Trebuia doar să mă decid şi să mă grăbesc. Nu m-am decis, dar m-am grăbit cu răspunsul: Părinte drag, nu-mi place zona aridă şi zdrenţuită de vânturi a Bărăganului. Dacă era muntele mă hotăram pe loc!

   Marele Duhovnic a înţeles imediat, acceptându-mi motivaţia.

   Am debutat în învăţământ ca profesor teolog la Şcoala Normală din Bucureşti. În  cadrul manifestării Zilei Colegiului, Directoarea a propus câtorva profesori mai remarcaţi să-şi invite un profesor colaborator din afara Colegiului. Încântat de propunere l-am ales pe cel mai semnificativ Profesor şi poate cea mai aleasă personalitate spirituală a Capitalei şi a Ţării: Părintele Galeriu.

   Între alţi invitaţi de onoare s-au aflat: poetul Ştefan Augustin Doinaş, criticul literar Nicolae Manolescu, Inspectorul General din Învăţământ Vasile Molan, un reprezentant al Ministerului Educaţiei, e.t.c.

   Aula Colegiului era arhiplină, fremătând de sărbătoare. Conducerea şcolii la cererea expresă a invitaţilor a făcut imprudenţa de a-i acorda primul cuvânt Părintelui Galeriu. Într-o linişte de simfonie, Marele Duhovnic a vorbit 3 ceasuri electrizând şi fascinând întregul auditoriu.

   Ceilalţi invitaţi s-au rezumat doar la cele câteva minute care au mai rămas, după care Cadrele Didactice ne-am retras la o Cină festivă.

   În toiul agapei, i-am provocat pe invitaţii de onoare să răspundă la următoarea întrebare:

   -Dacă aţi fi forţaţi de împrejurări ultimative să părăsiţi ţara pentru totdeauna, ce cărţi aţi considera necesare să vă însoţească în necunoscut?

   Primul a răspuns Nicolae Manolescu, care arzând în cenuşa sa critică a exclamat: I. L. Caragiale şi orice critică...

   A urmat, Ştefan Augustin Doinaş: Eminescu, Coşbuc. Alecsandri...

   Inspectorul Vasile Molan a răspuns: Biblia şi Istoria Literaturii Române a lui George Călinescu.

   Invitatul din Ministerul Educaţiei a spus doar că: se mai gândeşte...

   Părintele Constantin Galeriu a fost total şi categoric: Biblia, Scrierile Sf. Părinţi: Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Ioan Gură de Aur, Clement Alexandrinul, Maxim Mărturisitorul, Grigore Palama, Ioan Damaschin, Simion Noul Teolog, Serafim de Sarov, Dumitru Stăniloae, Vladimir Lossky, N. A. Berdeaev, Jacques Maritain, Dosoftei, V. Pârvan, N. Paulescu, Eminescu, Coşbuc, Alecsandri, Goga, L. Blaga, ş.a.

   Încheind seria răspunsurilor, am grăit la rândul meu: Toate cărţile menţionate de Părintele Profesor Constantin Galeriu, la care mai adaug expres: Noul Testament cu accent pe Evanghelie şi Epistolele Sf. Ap. Pavel,  Ciclul FILOCALIA, Origen, Sf. Ioan Casian, Mihail Pselos, Andrei Şaguna, Cuviosul Paisie Aghioritul, Serafim Rosse, Cuv. Sofronie, Sf. Ignatie Briancianinov, Florenski, Sf. Ioan de Kronştadt, Arsenie Boca, Părintele Galeriu, Pr. Vasile Ţepordei, patriarhul Justinian Marina; filosofii: Socrate, Seneca, Plotin, Boeţius, Eminescu, Petre Ţuţea, Nae Ionescu, Ernest Bernea, Vasile Băncilă, Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu; istoricii: Herodot, Strabon, Socrates, Sozomen, Udrişte Năsturel, Stolnicul Cantacuzino, Ana Comnena, Dimitrie Cantemir, Nicolae Densuşianu, Haşdeu, Xenopol, Ion Nistor, P.P.Panaitescu, Ştefan Pascu, Silviu Dragomir, Constantin Gane, Gheorghe Brătianu; scriitori-oameni de cultură: Melchisedec Ştefănescu, Varlaam, Olahus, Gh. Lazăr, Dostoevski, Dan Botta, Marin Sorescu,  poeţii: Homer, Petrarca, Sf. Ioan al Crucii, Shakespeare, Puşkin, Hugo, Al. Mateevici, Vasile Voiculescu, Ioan Alexandru, Ion Pillat, Radu Gyr, Nicolae Labiş, Iulia Haşdeu, Andrei Ciurunga, Aron Cotruş, Nichifor Crainic, Sandu Tudor, ş.a.

   La mirarea tuturor Părintele Galeriu a afirmat: Vedeţi, Giorgică este discipolul meu deosebit. De pe acum promite mult şi multe preocupări de folos va aduce Neamului nostru Dacoromân!

  Şi aşa a fost: am colaborat fidel şi entuziast în cadrul Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi Români, (A.S.C.O.R), al Frăţiei Ortodoxe Române ca membru fondator, al Fundaţiei Ec. Sf. Apostol Andrei înfiinţată de mine, în atmosfera diferitelor conferinţe şi dezbateri cultural-religioase din Bucureşti, în formarea mişcării pro-revoluţia Română din Decembrie ’89, în zelul renaşterii spirituale a poporului român, etc.

   Astăzi, acum la acea listă de personalităţi religioase, spirituale şi oameni de cultură dacoromâni pot să mai adaug câteva sute bune şi în mod expres: Elita Mărturisitorilor Creştini-Ortodocşi, alături de Corifeii Ortodoxiei Universale.

    Marii Preoţi, Dascăli, Poeţi, Filosofi, Cuvioşi, Oameni de Cultură, Istorici, Artişti, într-un cuvânt toţi Marii Români Creştini, Ctitori de Adevăr, Frumos şi Bine ai tezaurului Tradiţiei sfinte a Neamului, rămân nemuritori prin misiunea, vocaţia şi mărturisirea lucrărilor lor.

   Preoţii rămân deodată cu Bisericile lor, Duhovnicii trăiesc permanent în Discipolii lor, Dascălii strălucesc în Ucenicii lor, Poeţii se cuminecă în Frumuseţea Neamului, Sfinţii se aprind în Icoana Dumnezeirii, Mărturisitorii sălăşluiesc în Jertfa Martirilor, Cuvioşii se întrupează din Slava Străbunilor şi mireasma Îngerilor.

   În lumea creştin-ortodoxă, în Împărăţia lui Hristos, vremurile stau sub Oameni, sub spiritualitatea lor, care iese din timp, din spaţiu şi punctează transcendenţa.

   Aceşti Oameni sunt Români sau Dacoromâni absoluţi!

   Un Român absolut a fost / este şi Părintele Constantin Galeriu, care odrăslind din Logosul divin s-a făcut Cuvânt crucificat, prefăcând Biserica „Sfântul Silvestru”din Bucureşti în Amvonul Marii Cetăţi-Jertfă pilduitoare şi răscumpărătoare întru Învierea celor mulţi.

   Cuvântul său de folos, de lumină, de înnoire, rostit din amvon, de la catedră, dintr-un amfiteatru anume sau dintr-o aulă oarecare, strălucea,  binecuvânta, electriza, fascina, armoniza, încununa, încânta, rodea.

   L-am ascultat de multe ori şi de fiecare dată în toate momentele, evenimentele, sărbătorile creştin-naţionale aducea ceva nou. O mireasmă de duh plutea deasupra tuturor. Am ascultat sute de preoţi în predicile lor: 98 % nu adăugau un cuvânt la predică, nu puneau o virgulă, se mulţumeau cu pericopa evanghelică rostită de 2000 de ani şi atât... Ba, mai cereau câte un ajutor pentru acoperiş, pentru pictură, pentru veşminte, pentru praznicar, rareori pentru sărmani...

   1 % din preoţi mai adăugau la cuvânt câte o spoială pe ici pe colo, ceva nesemnificativ slab şi cu bule..., ca sifonul îmbuteliat prost.

   Restul de 1 % erau Marii Predicatori: Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Teofil Pârâianu, Ilie Moldovan, Ilie Cleopa, Daniil Tudor, Constantin Galeriu, Ioan Iovan, Nil Dorobanţu, Milan Şesan ori Mitropoliţii: Antonie Plămădeală, Bartolomeu Anania, Serafim Joantă, Teofan Savu, Patriarhul Înţelepciunii Petre Ţuţea, etc. 

   Ca toţi Românii absoluţi Părintele Galeriu l-a iubit enorm pe Luceafărul Ortodoxiei româneşti, Mihail Eminescu-Voevodul Limbii Române. Iată ce ne mărturiseşte Marele Părinte Galeriu: „Mihai Eminescu a aparţinut vremii în care s-a născut, format şi afirmat ca geniu al spiritualităţii neamului. Ca geniu deosebit de sensibil şi receptiv la prodigioasa emisie de idei din vremea sa-filosofice, artistice, ştiinţifice-a receptat neîndoielnic o anume influenţă a lor, dar nu s-a lăsat, şi nici nu o putea face, impregnat de acestea în profunzimea lui, în identitatea care i-a rămas nealterată. Cu puterea geniului său a asimilat ideile şi valorile epocii, ca şi cele ale trecutului, a surprins esenţa, partea de adevăr din fiecare şi le-a tezaurizat în vistieria inimii şi cugetului său”. (Studii Teologice..., Seria a II-a, an. XLIII, nr.1 Ian.-Feb., 1991, Pr. Galeriu, Chipul Mântuitorului Iisus Hristos în gândirea lui Mihai Eminescu, p. 45)

   Autoritatea duhovnicească a Părintelui Constantin Galeriu a strălucit pe zenitul secolului al XX-lea copleşindu-l de emoţie spirituală, însuşindu-şi cel mai sublim act creator: jertfa ca dăruire tuturor şi de împlinire întru Hristos şi întru sine, ca Apostol al Creştinismului social pe care l-a promovat cu osârdie.

   Jertfa a fost sinonimul conştiinţei sale morale. A suferit prigoană, persecuţie, temniţă, purtându-şi crucea şi renăscând strălucitor de fiecare dată ca Marele Trac şi Apostol Pavel, predicând în marile Cetăţi ale Neamului. Pe toţi îi asculta cu mare atenţie şi cu multă răbdare îi aducea pe mulţi la isihia şi dragostea lui Hristos.

   Dacă în Vechiul Testament Frica era începutul Înţelepciunii, în Testamentul Iubirii lui Hristos, dragostea şi isihia (liniştea) aduc Înţelepciunea veşnică.

   Dragostea ortodoxă înseamnă a-l iubi pe celălalt întru Hristos, întru liniştea dumnezeiască ce te renaşte, renăscându-l.

   Isihia vine de la cuvântul protodac: sihastru = cel ce trăieşte în pacea Domnului, în lumina clară a Adevărului, în dorinţa şi dorul după Dumnezeu.

   Iată ce sublinia marele Părinte Galeriu într-o rostire duhovnicească: „Sincer, pot mărturisi că în Evanghelie, în Hristos, în comuniunea cu El simt că mă aflu în adevăr, în lumina adevărului şi nici o filosofie din lume nu mă poate sminti, nimic din lume; n-am nici un argument împotriva adevărului de la Dumnezeu, toate argumentele sunt pentru Dumnezeu şi dimpotrivă toate celelalte sunt „arginţii” căderii, ai prăbuşirii omului din adevăr (cum a căzut satana ca un fulger din cer). Şi atunci poţi da această mărturie că în Iisus Hristos te afli în Adevăr. Căutaţi acest timp pentru isihasm, veţi dobândi negrăita bucurie a isihiei care vine din adevăr, pentru că neliniştea vine din lupta ta lăuntrică pentru adevăr”. (Pagini de Pateric Românesc. Ed. Anastasis, 2009, p. 38)

   Părintele Galeriu ca un mare vizionar şi ziditor al Cetăţii şi Bisericii Dumnezeului-Om Hristos a promovat cu mare zel în cadrul Apostolatului Social, ecumenicitatea culturală şi spirituală a omenirii:

   „Ar trebui toţi, şi iudeul şi musulmanul, şi şintoistul şi confucianistul, şi hinduistul şi budistul şi oricare din lumea aceasta, să recunoască cum că printre oameni nu găsim desăvârşirea. Desăvârşirea este în Dumnezeu şi la Dumnezeu ajungem prin Dumnazeu-Omul, Hristos. Şi El Singurul e Cel Care ne-a învăţat Iubirea. A iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt. El singur a coborât din cer, a părăsit cerul ca să trăiască viaţa acestei omeniri. El n-a jertfit pe nimeni pentru El, ci numai pe El s-a jertfit pentru toată lumea. Deci aceasta este calea înţelegerii între oameni”. (ibid. p. 39)

   Desigur în viziunea sa amplă, ca: toţi să fie una, adică: pace, iubire, crez, adevăr, isihie, nădejde, jertfă, mântuire, marele Predicator n-a ocolit nici sfera politică: „ Harisma întâi a conducerii implică negreşit modelul. Fiul Omului nu a venit să I se slujească, ci El să slujească, să-şi dea viaţa Lui preţ de răscumpărare pentru cei mulţi. Al doilea-ca tu să slujeşti pentru mulţi. Să ai conştiinţa şi modelul. Dar cum slujeşti pentru cei mulţi? Al treilea punct al omului politic: a sluji pentru cei mulţi înseamnă a-i cunoaşte pe cei mulţi, a şti categoriile sociale, a cunoaşte situaţia lor economică, să pleci de la aceste obiective de realizare. Totodată, ce e şi mai profund, sunt trei factori care zidesc o societate, cel spiritual, de schimbare a mentalităţii, adică o conştiinţă clară, cel moral, comportament în raport cu crezul pe care îl ai; o morală nefăcută de un crez precis nu-i morală. Deci morala e în legătură cu crezul. Iar al treilea, cel economic-social. Deci aceşti trei factori trebuie să-i aibă în vedere omul politic. Un conducător politic dacă nu se identifică cu crezul oamenilor pe care îi conduce, cum să-i reprezinte”? (ibid. p. 43)

  Prinosul înţelepciunii sale l-a făcut pe Părintele Profesor Constantin  Galeriu să abordeze toate problemele omului, ale societăţii, printre altele şi rolul presei. Întrebat fiind de un reporter oarecare, Părintele îi răspunde cu profundă autoritate:

   -Are şi ziaristul o harismă?

   „Are harisma împărtăşirii cuvântului, dar cuvântul Adevărului.

   -Care este rolul presei?

   Rolul presei? Unii au spus că dacă ar fi fost presa şi mass-media pe timpul Sfântului Apostol Pavel, precis că el ar fi fost şi ziarist. El, care a mers 40 000 km pe jos. După Mântuitorul şi Maica Domnului, pentru noi, e cel mai mare om din istorie...

   -Aveţi un mesaj de adresat publiciştilor?

   Un mesaj ca, într-adevăr să slujească adevărului, adevărului care să-l zidească pe om. Eu socotesc că adevărul, iubirea, credinţa, libertatea, creativitatea sunt însuşiri fundamentale care-l definesc pe om: acestea sunt chipul lui Dumnezeu în om, sunt firea omului, sunt sănătatea omului şi când cazi din ele, te-ai îmbolnăvit. Ori mesajul este ca ziaristul să slujească aceste valori, să zidească adevărul, iubirea, credinţa, libertatea, care înseamnă eliberare de tot răul”. (ibid. p. 44)

   Neocolind nici pe cea mai sublimă dimensiune-taină a condiţiei creştinului ortodox în drumul său spre urcuşul mântuirii, Crucea, pe care Părintele Dascăl Constantin Galeriu a purtat-o hristic:

   „Mântuirea înseamnă: iubirea Tatălui Care răstigneşte; iubirea Fiului răstignită; iubirea Duhului Sfânt Care triumfă în puterea de neînvins a Crucii, cum tâlcuieşte un ierarh ortodox. Tatăl este reazemul fundamental al Crucii: Părinte, în mâinile Tale încredinţez Duhul Meu. Fiul este Jertfa; Duhul, Porumbelul Care rămâne mereu peste Fiul, este pacea Crucii lui Hristos şi puterea Învierii. Crucea descoperă astfel iubirea Treimii în manifestarea ei concretă, în plinătatea şi în întâlnirea  ei decisivă cu păcatul”.

(Glasul Bisericii-Revista Oficială a Sfintei Mitropolii a Munteniei şi Dobrogei, An. L, nr.3-4, Iulie-Decembrie, 1992, Bucureşti, p. 59)

   Evocându-l pe marele Pandur, pe primul Domn al Dreptăţii Sociale al epocii moderne, care s-a jertfit pentru Dumnezeu şi Neam, pe Tudor Vladimirescu şi Revoluţia de la 1821, condusă de el, Părintele Galeriu consemnează că: „... această mişcare revoluţionară purcede din străfundurile setei de echitate şi dreptate socială a unui neam bun, răbdător şi blând, dar nu mai puţin conştient de vocaţia şi demnitatea sa umană; conştient de dreptul fiecărei persoane şi al fiecărui popor de a-i fi respectate şi împlinite în egală măsură cu ceilalţi semeni, inşi sau naţiuni, aspiraţiile şi interesele legitime fundamentale. Iar când aceste drepturi sunt încălcate brutal, sistematic şi timp îndelungat, şi altă cale de obţinere a lor nu mai există, se impune revolta cu toate suferinţele şi jertfele implicate în ea, ca expresie a dreptăţii divine înseşi. – La acest ceas al istoriei, Tudor Vladimirescu a întrupat, a dat glas, a luptat înfruntând toate ororile luptei şi s-a jertfit, tocmai pentru <> celor năpăstuiţi şi fără glas. Mai cuprinzător şi dintru început spus, mişcarea de renaştere de atunci a urmărit deodată un ţel social şi unul patriotic-naţional: eliberarea de sub jugul intern şi extern, reprezentat de <<domnii străini ai ţării, care cum scria Tudor guvernatorului Vidinului, dimpreună cu boierii... unindu-se cu toţii, ne-au prădat şi ne-au despuiat, încât am ajuns numai cu sufletele>>. (Glasul Bisericii..., Anul XL, nr. 3-5, Martie-Mai 1981, p. 426)

   Între cuvintele alese şi testamentare lăsate Românilor de Marele Duhovnic şi Predicator Dac, Părintele Profesor Constantin Galeriu se numără şi cel referitor la Naţiune şi la Biserica lui Hristos: „Legitimitatea titulaturii de <> pentru Biserica Ortodoxă Română unii poate că pur şi simplu n-o înţeleg, fie din slăbiciunea minţii, fie din puţinătatea cunoştinţelor; alţii o înţeleg, dar oportunismul este mai puternic şi atunci se conformează anumitor comandamente ideologice sau stereotipuri din lumea occidentală, aşa cum ieri făceau ascultare faţă de dogmele ideologice emanate din Uniunea Sovietică: aşa e omul bietul de el, slab şi ispitit să stea << sub vremi>>, cum zicea cronicarul. dar mai sunt şi alţii-sărmanii de ei, Dumnezeu să-i ierte!-care s-au învechit în sminteală şi li s-a întinat lor şi cugetul, şi inima; aceştia cred că sunt stăpânii adevărului împotriva lui Dumnezeu, răstălmăcind totul şi smintindu-i şi pe alţii, cu raţionamente şi vorbe meşteşugite...

   De unde ar trebui să pornească o astfel de discuţie? Desigur, de la naţie sau naţiune, de unde derivă cuvântul naţional. Este naţiunea o realitate sau o simplă convenţie? Este naţiunea de la Dumnezeu sau de la oameni? Şi atunci, dacă naţiunea este convenţie omenească, ea are o valoare relativă, ca toate lucrurile omeneşti; dar dacă este o realitate rânduită de Dumnezeu, atunci ea face parte din ordinea creaţiei dumnezeieşti, este bună în sine, iar a o nega sau a o dispreţui e o lucrare cel puţin nedreaptă...

   Ca să-şi cunoască tradiţia şi deci adevărata identitate spirituală, culturală şi naţională, tinerii noştri ar trebui îndrumaţi să asculte, dincolo de mărturiile istorice bisericeşti, glasul voievozilor cărturari, precum Neagoe Basarab sau Dimitrie Cantemir, al voievozilor martiri, precum Mihai Viteazul sau Constantin Brâncoveanu, al scriitorilor noştri clasici, de la Heliade-Rădulescu la Eminescu. Zice bunăoară, Neagoe Basarab: <>! Ce mărturie mai frumoasă a credinţei şi evlaviei ortodoxe se poate închipui? Şi ea vine de la un om de stat, de la un voievod!

   De aceea, trebuie să se ştie şi să se spună răspicat: recunoscând Bisericii Ortodoxe Române titlul de <<Biserică naţională>>, recunoaştem şi poporului român titlul de supremă cinstire de a fi ortodox”. (10 Predici de Părintele Galeriu la 10 ani de la mutarea sa la cer. Ed. Lumea Credinei, Bucureşti, 2013, p. 163-170)

   În urcuşul meu spiritual adus ca recunoştiinţă Marelui Părinte drag, adaug şi mărturiile a trei Români Mari:

   Petre Ţuţea: Eram odată cu nişte tineri, nu mai ştiu despre ce le vorbeam, şi unul sare şi-mi zice, plin de admiraţie:<> Eu, care înclin să mă cred genial era să mă supăr. Pe urmă, gândindu-mă mai bine, m-am simţit onorat!

   Nicolae Steinhardt: Sub ochii noştri, sfidând aceste vremuri de apostazie, la Biserica Sf. Silvestru din Bucureşti, se petrece ceva esenţial: e acolo un preot minunat, de un unic har mărturisitor, Constantin Galeriu, ale cărui predici nimeni n-ar trebui să le ignore. Nu e numai un mare teolog şi un propovăduitor de excepţie al dumnezeieştii Scripturi, ci- o spun cu toată răspunderea-un neasemuit rugător.

Dan Ciachir: Părintele Galeriu a fost, poate, cel mai mare predicator al Bisericii Ortodoxe Române. Ortodoxia are oameni de trăire duhovnicească, dar nu prea are predicatori. Părintele avea un patos al comuniunii deosebit. Aceasta era trăsătura sa cea mai puternică şi care îl individualiza.

 Parafrazându-l pe Ioan Slavici, care l-a numit pe cel mai mare Mitropolit al Transilvaniei (aş putea spune al tuturor Românilor fără să greşesc), Şaguna-Mesia ardelenilor, pot afirma cu certitudine: Părintele Galeriu-Mesia bucureştenilor.

  + Marele Duhovnic, Mărturisitor şi Jertfitor întru Hristos a urcat la ceruri la 10 August 2003.

   Slăvit să fie Domnul, întru şi cu Aleşii Săi!

  ( Fragment din  Ciclul: Filocalia Suferinţei şi a Jertfei)