MARI ROMÂNI-MĂRTURISITORI AI DRAGOSTEI

 DE DUMNEZEU ŞI DE NEAM SUB FLAMURA SFINŢILOR

              ARHANGHELI MIHAIL ŞI GAVRIIL

      „Tot mai puternic străluceşte chipul lui Mihai Viteazul,

      tot mai vie şi mai luminoasă este amintirea faptei lui”.

                                (Constantin C. Giurăscu)

   „Să deie ceriul ca să ajungem asemine momente

     mai adeseori,să ne întâlnim  pe mormintele strămoşilor

     noştri plini de virtute, şi să ne legăm de suvenirea lor 

     cu credinţa şi aspiraţiile vieţei noastre.     

    Numai cu chipul acesta vom putea conserva  patria 

    ce avem;numai cu chipul acesta neamul românesc 

    poate spera slavă şi  pomenire  în viitor!...” 

                                               (Mihail Eminescu)

      Darul asumării responsabilităţii ca Om, fiinţă creată după Chipul Atotcreatorului, ca persoană religioasă în cadrul entităţii ontologice a Neamului, ca fiu-hristic al Instituţiei divine Biserica, ca cetăţean-apărător al Cetăţii-Patria, ca  novator în cultură în cadrul spiritualităţii naţional-universale, ca mărturisitor al Adevărului revelat, ca jertfitor în procesul de mântuire personală şi colectivă în cadrul credinţei, suferinţei şi iubirii Naţiunii este primit prin harul Sfântului Duh, doar de cei Chemaţi şi Aleşi ca Fii ai Bisericii lui Hristos şi ca Elită Naţionalistă a Patriei Creştine, a acestei Vetre strămoşeşti binecuvântate, pe care se pune Temelia şi Stâlpul Neamului Dacoromân, fiecare după treapta sa de dăruire, mărturisire şi sacrificiu sfânt: de la Ţăran la Voievod, de la Poet la Vlădică, de la Dascăl la Duhovnic, de la Meşteşugar la Artist, de la Cioban la Boier, de la Pedagog la Monah, de la Soldat la General, de la Pustnic la Profet, etc., toţi împlinindu-se ca misiune şi vocaţie, ca ctitori de Biserică şi Ţară în Aristocraţia Mistică a Mântuitorului Iisus Hristos-Domnul lumii, Împărat al Cerului şi al Pământului.

      Părintele Dumitru Stăniloae precizează nobleţea spirituală a neamului dacoromân, astfel: „La noi este o luminozitate în poporul nostru, e o cuviinţă, e o delicateţe, o blândeţe, o bunătate, o generozitate, o căldură, o curăţie, sunt nişte virtuţi... Noi vorbim foarte mult de lumină, noi zicem şi lumii lumină; lume de la lumină... noi avem nişte adâncimi foarte clare, nişte adâncimi luminoase, lumina e adâncimea noastră... basmele, iarăşi; e-atâta bunătate, atâta lumină în ele... avem colindele, doinele sau dorul-cuvinte fără echivalenţă la alte popoare”. (Scara, 2001, Dec., p.153)

   Mihail Sturdza-prinţ, descendent al Cânejilor Sturzeşti ai veacului al XII-lea, Familie princiară ce s-a împletit cu marea Naţiune regală a Dacoromânilor de pe vremea descălecărilor prin: cânezii Nan, Baliţă, Marele Hatman şi Pârcălab de Hotin Ion Sturdza, câneazul Bărboi, Marele Vornic Nestor Ureche-Cronicarul şi Kneaghina lui Maria Jora-ctitorii Mânăstirii Secu, Marele Logofăt Alexandru Sturdza, până la Domnitorii Moldovei, Ioniţă şi Mihalachi Sturdza, Caimacanul Moldovei Vasile Sturdza, boierul Costachi Negri, Maica Efghenia Negri-Stareţa Mânăstirii Văratec, Mihail Kogălniceanu, cumnatul bunicului său Mihail Jora (Dafina Jora fiind Doamna lui Dabija Vodă, iar Antioche Jora-ultimul Pârcălab al Cetăţii Neamţ), la diplomatul Radu Sturdza şi Maria Jora, părinţii săi.

   Dotat cu o inteligenţă covârşitoare, cu o educaţie princiară aleasă înrâurită de apoteoza Neamului Dacoromân, prinţul Mihail Sturdza s-a întrupat cu spiritualitatea ortodoxă după modelul Marilor străbuni care au ctitorit Cetatea, Voievodatul, Patria, Biserica, şi-a asumat personalitatea înflorind-o în iubirea de Dumnezeu şi de Neam: „ Sunt un vrăjit al slavelor trecute. Cred că orice neam, orice sat, orice ţinut, orice ţară, are datoria şi dreptul la mândria trecutului său, şi că uitarea trecutului de către pătura conducătoare a unui popor este cea mai mare nenorocire ce i se poate întâmpla acestuia”. (Mihail Sturdza, România şi Sfârşitul Europei. Amintiri din Ţara pierdută. Ed. Fronde, Alba Iulia-Paris, 1994, p. 51)   

   Hărăzit cu o demnitate de erou şi o dreaptă credinţă binecuvântată în cadrul slujirii şi comuniunii cu Elita Naţionalist-creştină, Mihail Sturdza a atins adevărata înţelegere a semnificaţiei şi a menirii Neamului nostru dacoromân în dimensiunea Suferinţei şi a Jertfei sale de-a lungul istoriei, mărturisind: „Din adâncă dumerire că singur Adevărul este Mântuitor, că numai pe temelia Adevărului se va putea clădi acea împreunare a tot ce este Românesc împrejurul năzuinţelor nemuritoare ale Neamului; împreunare care ne-a dat Descălicările, minunea Dăinuirii Voevodatelor, Unirea, Neatârnarea şi Întregirea, singura Putere care cu Mila lui Dumnezeu, ne va putea da Reînvierea”. (ibid., p. 47)

   Mihai Buracu-deţinut politic naţionalist, senator de Mehedinţi, poet mistic-creştin s-a născut în numeroasa familie-11 copiii a preotului militar Coriolan Iosif Buracu, la Turnu Severin în anul 1930.

   La 7 Iunie 1949, pe când era licean a fost arestat de securitate şi condamnat la 2 ani de închisoare. „Binevoitorul” regim ateu i-a prelungit pedeapsa la 5 ani trecând prin închisorile: Caransebeş, Lugoj, Timişoara, Târgşor, Poarta Albă, Peninsula, Piteşti, Ghencea, Bicaz, Borzeşti, Oneşti.

   Elevul Mihai Buracu, sclipitor de inteligent şi strălucitor ca chip creştin a gustat din plin ororile absolut-diabolice ale Iadului-Piteşti.

     A absolvit după eliberare ca şef de promoţie, Facultatea de Filologie din Iaşi, secţia română-istorie, lucrând ca bibliotacar şi profesor de limba şi literatura română, apoi parlamentar, trecând pe tărâmul de lumină în 2011.

   Lucrările sale memorialisto-poetice create mental în perioada detenţiei şi publicate după 1990: Tăbliţele de săpun de la Itşet-ip, la care adaugă cele 3 volume de poezie mistică s-au bucurat şi se bucură de o aleasă preţuire în cercurile lumii culte.

Graţie temperamentului său îndârjit în credinţă, a dragostei atotcuprinzătoare  şi a rezistenţei în nădejde, tânărul naţionalist a supravieţuit torturilor şi prigoanelor comuniste, prin nemăsurata sa jertfă şi iubire de Ţară şi de Dumnezeu, mărturisind-o la vremea de aur a senectuţii, ca înalt parlamentar, militant al reîntregirii tuturor românilor, astfel:

   „ Aşa cum Carpaţii nu au fost niciodată un hotar între fiii aceluiaşi neam, nici Dunărea nu a putut fi o graniţă între fraţii de aceeaşi limbă şi acelaşi sânge...Fraţii noştri nu au nici o revendicare de ordin politic ce ar ameninţa structurile fundamentale ale statului de drept în care se află cei mai vechi autohtoni cu atestare istorică de peste 2 milenii. Ei nu-şi revendică decât recunoaşterea dreptului de minoritate... Ei vor să fie asemenea nouă, cetăţeni ai limbii lui Dosoftei şi Eminescu... Urmaşii românilor din Vlahiile medievale: Vlahia Mare, Vlahia Mică, Vlahia Albă, Vlahia Rodopi, Vlahia Sirmium şi Stari Vlahi (Românii Bătrâni) din Bosnia sunt supuşi unui regim comparabil cu cel al iobagilor români din Transilvania după acel faimos Unio Trium Nationum, deşi îşi arată cu orice prilej respectul deplin faţă de statul căruia îi sunt cetăţeni loiali...

 Suntem poporul cu cei mai mulţi minoritari în sânul altor naţiuni şi tocmai această uriaşă comunitate românească este condamnată la dispariţie din vina noastră în primul rând, deci şi acelor aici de faţă din Senatul României”. (Mihai Buracu, Eu sunt Scribul... Amintiri şi poezii din închisoare, Ed. Filos, Bucureşti, p. 247-279)

   În închisorile comuniste, în vâltoarea suferinţei sale au odrăslit ca un zâmbet de soare într-un mărgăritar de rouă-înroşit de lacrimi şi sânge: psalmii de dor şi psalmii de luptă. Aşa s-a ivit în cugetul său cinstirea limbii române, în Camera 4 Spital în penitenciarul Iadului-Piteşti:

                    Inscripţie pe o carte de limba română

   Tu n-ai umblat în larguri purtată de corăbii. / Nu ţi-au slujit în temple gingaşele fecioare. / Doinită, ori rostită în zăngănit de săbii, / te-ai zămislit din glie şi te-ai umplut de soare, / asemeni florii albe ivite din zăpezi / ce o privesc cum creşte în zori de primăvară / şi-n gând mi-eşti, ce frumoasă vei fi mai spre amiezi / şi cât de prea înaltă vei fi mai către seară.

Gavriil Stoica-Arhimandrit, ctitor, pedagog s-a născut în comuna Aninoasa din judeţul Argeş, într-o familie cu 10 copii ai lui Stelian şi Maria Stoica, la 21 Februarie 1935. Pe la vârsta de 12-13 ani s-a îmbolnăvit de inimă, dar s-a însănătoşit prin leacul Sf. Scripturi şi a scrierilor religioase cunoscute prin Oastea Domnului. La 23 Iunie 1953 părăseşte casa părintească pentru Casa Domnului la Schitul Slănic-Prahova, renăscut din numele de Gheorghe în cel de Gavriil. Tânărul monah a studiat la Seminarele Teologice de la Neamţ, Curtea de Argeş şi Bucureşti, apoi Facultatea de Teologie din capitală, devenind unul dintre ucenicii marelui Părinte Mărturisitor Nicodim Măndiţă.

  Îndemnul tatălui său i-a fost pavăză în viaţă: „ Omul cel muncitor, cel ce spune totdeauna adevărul şi cel ce este cinstit în toate, răzbeşte frumos în viaţă şi este preţuit şi iubit de toţi”, la care s-a adăugat pilduitor şi rugămintea mamei: „ să respectăm şi să cinstim pe toţi oamenii, să ajutăm la nevoie şi să sărutăm mâna bătrânilor, să vorbim cuvincioşi şi să nu spunem minciuni, să nu îndrăznim vreodată să ne însuşim vreun lucru străin, să nu râdem de neputinţele altora, să fim miloşi şi ajutători celor din nevoi, să nu fim risipitori, să fim muncitori, să preţuim orice lucru obţinut prin muncă...”. (Arhim. Gavriil Stoica, De o mie de ori dacă  mă năşteam, tot călugăr eram. Ed. Lumea Credinţei, Bucureşti, 2009, p. 134-135)

   Ajungând slujitor al lui Dumnezeu, la Curtea de Argeş, Părintele Gavriil s-a pus şi în slujba Neamului, căutând să îndrume poporul, gratuit cu cărţi religioase, numai că securitatea care vâna astfel de îndeletniciri moral-creştine l-a arestat pe 25 August 1964, după marele decret de eliberare a tuturor deţinuţilor politici. Mai întâi i-a propus colaborarea ca informator şi îndulcirea pedepsei: „ Nu, domnule, nu pot să colaborez, Iudă din mine nu puteţi să faceţi. Nu pot să vând pe fraţii mei. Ori Hristos, ori nimic”. (ibid., p. 142)

   Unul din temeiurile arestării Părintelui Gavriil a fost găsirea de către securitate la domiciliul său a cărţii dactilografiate: Scara Sf. Ioan Scărarul. Securiştii neînţelegând tematica şi conţinutul spiritual au apelat la consilierul cultural din Departamentul Cultelor, care a elaborat un referat favorabil condamnării părintelui între 1964-1967.

   Iată icoana Părintelui Gavriil rămasă posterităţii: „ Drept ca bradul, cu voce tunătoare, intransigent dar omenos în toate deciziile duhovniceşti, cu o vitalitate remarcabilă pentru vârsta pe care oricum nu şi-o trădează, cu un simţ al umorului măsurat, aşa îl cunosc şi aşa îl vor purta veşnic în inimă pe părintele Gavriil Stoica toţi cei care trec pragul Mănăstirii Zamfira”.

   Am fost unul dintre creştinii care au trecut pragul acestei Sfinte Mânăstiri cănd Părintele încă slujea Hristosului nostru-Mântuitor.

   A primit cununa veşniciei la 25 August 2008.

   Gabriel Constantinescu, scriitor, jurnalist, deţinut politic, luptător anticomunist, editor, publicist s-a născut în 5 Noiembrie 1921 la Sibiu în familia scriitorului Paul Constant (1895-1981). Absolvă Colegiul Naţional Gheorghe Lazăr din Sibiu, iar în 1942 Şcoala Militară de Ofiţeri de Cavalerie „Regele Ferdinand I” din Târgovişte. Participă ca proaspăt sublocotenent în Regimentul de Gardă Călare la campania anticomunistă din Răsărit. Cade prizonier în mâinile sovieticilor, nerecunoscând actul de trădare militară de la 23 August 1944, refuzând înrolarea în Diviziile roşii „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan, astfel că rămâne oaspetele bolşevicilor până în 1948, trecând prin Oranki, Mănăstârca, Krasnigorsk, Gorki, Mriţeiska, Marşansk.

   Obţine la excepţional licenţa în Filosofie după numai 2 ani, dar în 1950 este arestat de securitate şi condamnat la 10 ani detenţie pentru uneltire împotriva ordinii sociale, tipărirea şi difuzarea de publicaţii interzise şi deţinerea ilegală de arme şi muniţie. După ce cunoaşte rigorile bestiale ale închisorilor Sibiu, Jilava, Aiud, Canal-Peninsula, Baia Sprie, Valea Nistrului, Lugoj şi Gherla, primeşte un supliment de 2 ani cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan, în comuna Satu Nou-Viişoara unde se căsătoreşte cu Maria Blaj, la fel deţinută politic. Între 1966-1972 parcurge cursurile Facultăţii de Cibernetică din Bucureşti. După 1989 devine membru al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi al Uniunii Veteranilor de Război, participând şi la constiruirea Uniunii Democrat-Creştine din România. Gabriel Constantinescu şi-a elaborat Teza de Doctorat în Filosofie închinată filosofului arab Ibn Haldun (sec. XVI-lea): Filosofia arabă a istoriei. Ibn Haldun, apărută la Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, la care se adaugă: Marginalii la Talmud, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999, Evreii în România (secolele  XVI-XX, Ed. Fronde, Alba Iulia-Paris, 2000, Gâlceava anticomunistului cu lumea. Cronica unui deceniu de tranziţie (1991-2001), Ed. Christiana, Bucureşti, 2002. În anul 1991 a fondat Revista cultural-creştină Puncte Cardinale, pe care a condus-o timp de 16 ani.

   Marele Mărturisitor Gabriel Constantinescu poseda una dintre cele mai rafinate biblioteci private din Sibiu sau alte capitale de judeţ. Am avut cinstea să-l cunosc personal, fiindu-i oaspete de câteva ori pe când eram student teolog la Sibiu, onorându-mă cu cărţi alese şi prodigioasa sa Revistă creştin-ortodoxă Puncte Cardinale, căreia i-am făcut o elogioasă prezentare printre cunoscuţii mei.

   Gabriel Constantinescu, rafinatul intelectual şi omul de cultură aleasă, ca oricare creştin autentic a pus accentul axiologic şi crucial pe Tradiţia şi Pedagogia creştină, călăuzind tineretul prin harul iubirii de Neam şi de Dumnezeu: „ Rolul educaţiei în familie, şcoală, biserică şi în toate celelalte instituţii care participă la procesul de formare a persoanei umane este capital în procesul de transformare al sentimentului naţional-materie brută-într-o concepţie naţionalistă despre lume şi viaţă... Naţionalismul este deci un sentiment natural, înnăscut, care există în sufletul oamenilor ca o forţă latentă. Pentru a deveni însă forţă creatoare, sentimentul naţional trebuie să depăşească stadiul difuz de stare afectivă, devenind fapt de conştiinţă”. (Gabriel Constantinescu, Gâlceava Anticomunismului cu lumea... Ed. Christiana, Bucureşti, 2002, p. 302-303)

   Slavă şi sfântă cinstire Marilor Voievozi ai Cerului şi Pământului, Mihail şi Gavriil!

   Aleasă preţuire şi cinstire Marilor Români Mărturisitori, purtători ai Sfintelor nume!

   Aleasă urare şi cinstire tuturor purtătorilor cu demnitate al numelor Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil!

  

    +8 Noiembrie 2014, Brusturi-Neamţ-Dacoromânia.