TRADIŢII ALE SFINTELOR PAŞTI

PĂSTRATE ÎN SUFLETUL VÂLCEANULUI

  

   „...Când luaţi, fără nici o pripeală, Sfânta Împărtăşanie:

    deschideţi ochii. Veţi vedea, în sfârşit, lumina. Lumina

   este timpul adevărat, iar inima este potirul în care v-a dat

   Dumnezeu, spre păstrare tainică şi rodnică, timpul-lumină:

   deşteptarea sufletului nostru. Învierea!

   Neam al Omului, deşteaptă-te în timpul adevărat! Învie!”

                                                                (ADRIAN BOTEZ)

            M-am născut într-o Sâmbătă a Primăverii lui April, Ziua de odihnă rânduită de Creatorul a toate, pentru creaţie şi primenire spirituală a omului, în ajunul Sfintei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos, în ziua 24, a anului 1954, către prânz, după Vinerea Mare, care atunci a fost şi ziua Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, dar, care nu se cinsteşte când ziua Sa cade în Postul Mare, ci are onoarea dumnezeiască de a fi sărbătorit şi slăvit odată cu Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, a doua Zi a Paştelor, adică Lunea din Săptămâna Luminată a Sărbătorilor sfinte.

        Bunicii dinspre tata, Marin şi Maria împreună cu feciorul Constantin şi fiica lor Constantina tocmai se odihneau după venirea de la Biserică unde s-a oficiat Prohodul Domnului, adică Patimile Sale şi Răstignirea Sa. După terminarea slujbei, toţi creştinii se întorc la casele lor în costumele sobre de culoare închisă, simbolizând doliul pentru Răstignirea Mântuitorului, dar cu lumânări aprinse, cu tămâie şi cu multe flori adunate de pe giulgiul Domnului din Biserică, unele flori fiind rupte din glastrele gospodinelor, puse imediat în apă şi apoi în ghivece se prind toate şi înfloresc.

         Cum ajung acasă, creştinii ortodocşi aprind candela, apoi tămâia, iar bărbatul cel mai în vârstă (în lipsa bărbaţilor, femeia cea mai în vârstă sau oricare, fiică, noră) spune rugăciunea Tatăl nostru în timp ce împrăştie mireasma tămâiei în toate camerele, se închină, sărută Icoanele, copiii care sunt mai mici şi n-au fost la Biserică, pe toţi ai casei, mulţumesc Domnului pentru toate şi apoi se odihnesc.

        Unii nu apucă să aţipească bine, cum a fost cazul la noi acasă, fiindcă eu mă grăbeam să ies la lumină, să mulţumesc şi eu Domnului şi părinţilor mei că m-au adus în această Ţară a Dacilor nemuritori atât de pătimită, dar şi tot pe atât de binecuvântată.

        Mama simţind loviturile mele dese şi accentuate revendicându-mi drumul spre libertate..., pe vremea aceea părinţii nu puteau fi acuzaţi de grija prea mare pentru copiii lor, neexistând responsabili cu consilierea,  l-a trezit pe tata să fugă după Moaşă.

       Agitaţia mea am transmis-o tuturor celor din casă trezindu-i degrabă, dar de data aceasta bucurându-se toţi. Emoţiile mari şi vânzoleala s-au aşternut repede peste coşurile cu ouă roşii, peste cele cu colaci din făină albă ca neaua, peste pâinile mari rumenite, coapte în cuptor ori ţest, însemnate de Bunica Maria pe aluatul în forma pâinii, cu Prestolul, pecetea Sf. Cruci a Biruitorului Iisus Hristos,  încadrată în iniţialele: Ii+Hr.+Ni+Ka; aşezate pe masa mare din Odaie, cameră unde se primesc musafirii de soi, toate acoperite cu ştergare curate şi apretate, din borangic, sub privirile atente ale mănunchiului de busuioc aşezat tot de Bunica deasupra Icoanei Maicii Domnului.   

    

        Toată această atmosferă de înaltă şi dumnezeiască Sărbătoare colinda apoi din Odaie în cămară, unde se îngrămădeau sarmalele, ceaunul mare cu ciorbă de pui, curcanul rumenit, friptura de vită, de raţă, de gâscă, carnea de berbec sau de oaie stearpă, nu se sacrifica mielul fiindcă după tradiţia strămoşească, zalmoxiană, fătul masculin nu se sacrifica până nu atingea maturitatea, până nu lăsa urmaşi, cârnaţii de porc scoşi din oalele mari de pământ ars, smălţuit (frigiderele clasice), toitanele din argilă, smălţuite, cu lapte prins ori bătut, săculeţii cu brânză atârnând, gogoşile pudrate sau pivniţa plină cu butoaiele care se loveau în burţile pline ca de naştere sau ca luptătorii de samo, cu vinul alb şi roşu de riesling sau otonel, cu butoiaşe sau damigene pline ochi cu ţuică de prună, galbenă ca gutuia ori cele rubinii cu vişinată.

       Odaia, cea mai mare, fiind şi cea mai curată cameră a casei găzduia permanent lada de zestre, pentru fete când se măritau, două, trei paturi pline până la tavan, camera măsura 2, 40 m, cu macaturi, covoare toate ţesute de mama sub îndrumarea bunicii mele, respectiv soacra ei. Ţin minte când mi-am serbat majoratul mama a scos toate macaturile şi a împodobit gardul curţii cu ele. Erau în total 40. Fiind singurul copil rămas în viaţă (sora mea mai mare cu un an ca mine, Florica se prăpădise la 5 ani, deochiată la o nuntă bogată, fiind cea mai frumoasă copilă din împrejurimile a câtorva localităţi), mama mă considera ca şi fată de măritat, cu atâta zestre. Pereţii Odăii erau îmbrăcaţi cu macaturile cele mai frumoase, cu Icoane încadrate în năframe de in, cu costume populare de toate mărimile pentru gustul şi mândria tuturor celor ai casei, din zonele argeşene şi munteneşti.

   În Sâmbăta Mare se mai cocheta puţin cu ultimile pregătiri şi înfrumuseţări pentru cea mai mare Sărbătoare a Cosmosului, iar pe la chindie se mergea la spovedit, cu mic cu mare, de la 7 ani în sus.

    În toată Săptămâna Patimilor, creştinii toţi care s-au supărat cu careva se împăcau cerându-şi iertare şi îmbrăţişându-se ca fraţii, aşa încât de Sfânta Înviere a Domnului nostru Iisus Hristos, întreaga comunitate, ca cea a Apostolilor, era înfrumuseţată prin straie şi prin virtuţi, era o horă a unirii tuturor, bucurându-se deplin întru Cinstirea lui Dumnezeu şi a prietenilor Săi.

     Bunica Maria, care a fost Pedagogul meu creştin, de când am mers pe picioare cu ajutorul ei, m-a învăţat închinarea corectă cu semnul Sfintei Cruci: cruce mare, dreaptă, largă, cu pieptul scos în afară, cu falanga mâinii drepte atingând pe umeri, egală şi cu adâncă plecăciune, ca la marii sihaştri. Apoi, m-a obişnuit cu rugăciunile de copil: Înger, îngeraşul meu, Doamne, Doamne ceresc Tată, Tatăl nostru, Cuvine-se cu adevărat, cu slavă şi mulţumire pentru tot şi pentru toate harurile primite.

        De la 7 ani, când începe perioada spovedaniei pentru orice copil, ţineam posturile toate integral. Ghiduşiile mele şi supraocrotirea permanentă a Bunicii cu dragostea ei nemăsurată, îmi adăuga mierea bucuriei, care-mi făcea mie ,ca ucenic al ei, atât de drag şi plăcut postul.

          Bunica mă învăţa să ocrotesc toată frumuseţea Creaţiei lui Dumnezeu, care se revărsa la rându-i în semn de mulţumire, creşterii şi educaţiei mele creştine de mai târziu.

           Cina de Vinerea şi Sâmbăta Mare era frugală, aproape chiar lipsea, foamea fiind potolită de gândul Sfintei Împărtăşanii de a doua zi şi de doldora pregătirilor care aşteptau resemnate Lumina Învierii şi banchetul Sfintelor Paşti.  Aproape că nici nu dormeam, după ce mă lăia, mă scălda Bunica cu iarbă mare, iasomie şi pelin spre a fi cel mai chipeş cocon în costumul naţional sau în costumul nou de tergal, cu cravată şi batistă albă în buzunarul de la piept al hainei.

           Trebuia să fiu destul de onorat şi de mândru fiindcă apele Nistrului sfânt se revărsau în venele tuturor Strămoşilor mei de atâtea milenii.

        De sărbătoarea Paştelor, la noi în comună, o comună veche atestată de peste şase-şapte secole, toţi locuitorii se împodobeau cu ce aveau mai curat şi mai frumos, de regulă în portul popular, păşind alături de familie cu coşurile încărcate de prinoase, roadele muncii lor harnice şi cinstite. Nevestele frumoase, adevărate Amazoane trace, purtau coşurile acoperite cu ştergare de in ţesute de ele, pe cap sau în mână, iar bărbaţii ţanţoşi ca nişte curcani, cu pălării de fetru şi pană de cocoş la ele, ţineu în mâini sticlele cu vin, scos din butoiul ori damigeana neîncepută din toamnă de la cules, care spumegau de bucurie ca nişte şampanii. Cei care se sculaseră dis de dimineaţă şi se împărtăşiseră, dar mai aveau câte ceva de pregătit sau de îngrijit la treburile gospodăreşti (erau puţini dintre aceştia) erau cei care ne salutau cu: HRISOS A ÎNVIAT! La care noi cei întâmpinaţi răspundeam în cor: ADEVĂRAT A ÎNVIAT!

   Ajunşi la Biserică, Bărbaţii intrau primii şi deşertau într-un hârdău din lemn de salcâm (erau 2-3), vinul ales cu grijă ca de împărtăşanie, dintr-o sticlă, sau două. Vinul sălta în hârdău, în stropi ca într-un joc de căluşari olteneşti sau poate din cauza hărmălăii de amestec, de carcalete, care mai târziu îi turmenta pe unii prea însetaţi sau pe alţii neobişnuiţi.

   Urmam noi copiii înflăcăraţi de bucurie ca nişte paji de curte regală, apoi Femeile, care scoteau din coşurile pline o pâine de cuptor, doi-trei călăcei cât pumnul unui bărbat de mari şi unul sau două ouă roşii.

   Din pâinea şi din vinul adus de credincioşi se oferea la ieşirea din Biserică fiecărui creştin copil, adult sau bunic.

     Celor săraci li se dăruia şi câte un ou roşu.

    În Biserica arhiplină trona slujba divină a Sfintei Liturghii, odăjdiile părintelui pe veşmântul alb de lumină, cântecele stranei peste care scânteia deseori ca Porumbelul Sfântului Duh, Imnul Învierii:

   HRISTOS A ÎNVIAT DIN MORŢI, CU MOARTEA PRE MOARTE CĂLCÂND ŞI CELOR DIN MORMINTE VIAŢĂ DĂRUINDU-LE!

   Când eram elev până în clasa a VIII-a, intercalam participarea la slujbă (atenţia) cu deasa preocupare a aşezării costumului, a cravatei, dacă nodul cade vertical pe deschizătura cămăşii albe scrobite, recent cumpărate de tata, alături de costum şi de pantofii de lac.

      Când eram în costum naţional ieşeam în faţă să-mi etalez mereu şi să-mi aşez brâul frumos colorat, aşa încât să mă vadă toţi cei din juru-mi.

      Mă împărtăşam la începutul Sfintei Liturghii, apoi ieşeam în curtea înverzită a Bisericii, după ce goleam o stacană cu vin de la hârdău, licoare îndârjită ca păstrăvii ce ţâşnesc împotriva curgerii apei, luam o bucată de pâine şi cu buzunarele doldora de ouă roşii, mă alăturam colegilor, rudelor, ori prietenilor să ciocnim, să gustăm vinul, să ne veselim, să povestim, să ne lăudăm, să bârfim, despre cine cu cine...

  

   Aşteptam cu nerăbdare masa de Paşte, dar mai mult decât aceasta, hora de la Căminul cultural, unde cunoşteam fete noi, dacă scăpam de anturajul verilor mei: Titi, Ion Chiriţă văr de fraţi, tata soră cu mama lui, locuia în comuna vecină Olanu, de unde provenea şi mama mea Gheorghiţa, un hâtru care semăna în juru-i poantele lui Birlic, păcălind cu glume şi cu oul de lemn sau de câţă (bibilică) pe majoritatea tinerilor veniţi la horă spre a căsca ochii...

   Nu pot uita  nici alte tradiții ale locului prilejuite de Sărbătoarea Paştelor.....

   În curtea Bisericii, ciocnitul oulelor  roşii era ceva obişnuit. Ciocnea cel care era mai mare ca vârstă  sau superior ca forţă, pregătire, pătură socială, astfel: HRISTOS A ÎNVIAT! / ADEVĂRAT A ÎNVIAT!, răspundea celălalt, mai mic în „grad” cum se spune.

   Eram un privilegiat al Bisericii, fiind iubit de Părintele Gheorghe Mihăilescu, care mă îndopa cu prinoase ca să-mi formez glasul, gustul şi dorinţa de a mă face popă sau cum spuneau Eminescu şi Creangă: să calc a popă; de tata care era Epitropul Bisericii, de cântăreţ şi de consilierii parohiali.

    Când am mai crescut şi-mi mijea mustaţa, purtam costum de stofă bine croit, alb, bleomaren ori sacou alb la pantalon negru sau albastru, cu cravată din mătase şi batistă din acelaşi material în buzunarul pieptului de la haină. Mă aşezam lângă strană în aşa fel încât să fiu văzut de toţi ceilelalţi, dar mai ales de domnişoarele mai mari de liceu ori de facultate. Uneori eram cuprins de fiorul cântărilor liturgice, dar farmecul şi mireasma de zambilă feciorelnică din jur mă fura deseori încurcând notele şi chiar strana.

     Nu se supăra nimeni, fiindcă eram progenitura unui tată creştin, singur la părinţi, deci bogat, destul de robust şi foarte respectat, precum şi datorită chipului meu angelic, înrămat parcă într-o armură atletică de Olimp( sunt și acum la fel de modest!) .

     După amiaza, la Căminul cultural, lucrurile se schimbau. Ciocnitul oulelor se făcea pe luate. Adică, cel care spărgea oul, îl păstra pe al lui, dar îl lua şi pe cel spart sau mai era o formulă strategică, numită: zdravănul meu!, care se spunea la începutul ciocnirii ouălelor. Se studiau ambele ouă şi se convenea asupra celui care reclama zdravănul meu! Dacă oul celui care ciocnea se spărgea, dar primise acceptul oului zdravăn, câştiga partida.

    Vărul meu Titi, care era un mare pişicher în astfel de joc, strângea în jur de o sută de ouă. El nu reclama niciodată: zdravănul meu, fiindcă era sigur pe oul lui de lemn sau de câţă, pe care-l arăta câte puţin, dar nu-l dădea din mână. El convingea, spărgea, strângea şi... atât.

     Este adevărat că mai erau sărmani şi la noi, fie bătrâni, fie chiar săraci şi la îndemnul meu Titi împărţea creștinește mai mult de jumătate din ofranda câştigată ....

       Celălat văr drag mie era Nelu (Ion) Muscalu. Nu, nu provenea dintre muscalii de-a călarea care prădau totul, cum spunea Bădiţa al nostru Eminescu şi nu era mai niciodată cu musca pe căciulă, cum spune proverbul, ci printr-o împrăştiere de seminţe aruncate în numele româneşti, deloc chibzuite, fie ca însuşiri, fie ca porecle... El este aproape un naţionalist mai îndârjit ca mine. Este un povestitor cu un şarm şi un umor nativ desăvârşit. Ne fascina cu peripeţiile de la gazda lui, sasul-ovrei Zil, Zilberg din Sibiu, pe care-l păcălea zilnic, pentru atitudinea lui fariseică. În disputa dintre un ovrei şi un oltean câştigă întotdeauna românul.

       După horă, urma un film artistic, unde ne înghesuiam mai mult pe afară, perechi, perechi şi apoi celebrul bal, cu dansuri diverse populare sau uşoare şi nelipsita periniţă. Tata şi mama deschideau Balul cu celebrul vals: Dunărea albastră. Erau magnifici. Tata la un 1,90 m, mama la 1,45 m. O purta val vârtej mai mult pe sus sau chiar în braţele-i  largi, ca pe o copilă, care se da de grindă...

        De la fiecare Bal, nelipsită era Bunica Maria, înaltă, cu părul prins împletit în codiţe pe spate, strâns în coc sub o basma de mătase, cu un impecabil costum popular, însoţită de un baston meşteşugit lucrat, dar nu pentru sprijin, ci ca semn de nobleţe, de distincţie, ca de Stareţă.

       De fapt orice bunică şi oricare bunic sunt Stareţii familiei lor.

       Era foarte atentă la fetele care se prindeau în horă lângă mine. Chiar dacă erau frumoase, dar sărace, le atingea uşor cu bastonul şi le apostrofa, amintindu-le să-şi vadă lungul nasului, că nu sunt de mine...  

        Locuitorii din comuna mea erau deosebiţi faţă de cei din celelalte comune şi sate. În primul rând ei nu au fost colectivizaţi. Bruma de întovărăşire a topit-o foarte repede tata cu harul de Sus. Au rămas puternic legaţi de Biserică şi de omenia lor înfloritoare.

        La noi era, aşadar, doar clasa ţăranilor-aristocraţi, frumoşi, viguroşi, falnici, harnici, buni goapodari, culţi, creştini evlavioşi, dacoromâni autentici, cu preot-teolog, cu învăţători iscusiţi de Şcoală Normală, cu profesori cu grade didactice, cu Moaşe, veterinar, brigadier silvic, toţi şcoliţi. Gospodarii de frunte, boiernaşii satelor se lăudau cu odraslele lor ajunse la Facultăţile cele mai de seamă de la Bucureşti, Sibiu, Cluj, Braşov ori Timişoara.

         Mare mi-a fost bucuria când am aflat în urmă cu câţiva ani, prin 2009, că şi localitatea mea natală, Bârsoiu a fost reprezentală în Mişcarea  Luptătorilor din Rezistenţa Anticomunistă (între timp, prin anii multilateral dezvoltaţi, când în Oltenia Mare, cincinalul, dura 20 de ani, Comuna a devenit sat), că au fost mărturisitori care au pătimit în închisorile totalitarismului ateu, mărturisitori ai Tradiţiei, ai Credinţei, ai Jertfei şi Dragostei de Dumnezeu şi de Neam.

       Filocsera bolşevică nu le mănase şi nu le măcinase chipurile dârze şi demnitatea naţionalistă. Propagandiştii, miliţenii, activiştii nu cutezaseră să-i înfrunte făţiş. Ba mai mult s-au adaptat-resemnaţi situaţiei şi atmosferei localnicilor scrâşnind mereu din dinţi.

         Mai încolţise ici colo câte o „buruiană” şi câte un „spin” dar au fost repede înăbuşiţi şi călcaţi în picioare.

         În afara casei gătită de sărbătoare era balconul plin cu flori de toate cele, cerdacul cu Leandri albi şi roz, muşcatele, apoi curtea noastră mare, înfrumuseţată ca o mireasă: împrejmuită cu gard de ulucă, văruit, cu covorul verde al ierbii mătăsoase, greblat cu grijă ca şi cum mama ar pieptăna cosiţele unei copile răsfăţate şi permanent zâmbitoare, cu pomii văruiţi până la brâu: cireşi, vişini, zarzări, meri, peri, gutui, pruni, piersici, deasupra cărora înmiresmau cerul şi pământul, cu coroanele numai diademe, ca aurele Sfinţilor, cu grădina din jurul casei plină de trandafiri, de zambile, de narcise, de mărgăritar, de iasomie, de liliac, de bujor, de lalele ...

    În porţile cele mari de la drum, dar şi în celelalte care dau spre curte sau spre grădini se puneau crengi de fag înverzit, în ajunul Zilei, Sfântului Mare Mucenic Gheorghe-Ocrotitorul Primăverii, flamura verde a nemuririi, ca simbol al veşnicei slave a Mântuitorului Hristos.

   În spatele casei erau rând pe rând: curtea păsărilor ţanţoşe în apanajul lor viu colorat: curci, gâşte, raţe, găini, bibilici, vrăjite de fastuoşii cocoşi sau de înfoiaţi curcani care fluierau permanent ca nişte arbitrii de fotbal, cea a bovinelor, a ovinelor şi pe urmă cea a porcilor.

   M-am născut în localitatea Bârsoiu, judeţul Vâlcea, aşezată la o răspântie aproape egală ca distanţă de Vâlcea, Drăgăşani, Piteşti şi Curtea de Argeş, zonă de deal cu vii şi livezi, cu păduri întinse, cu gârle multe...

       După retragerea apelor când ploua torenţial de se cutremurau văile, rămurele de sălcii răsăreau şi-şi aşezau corturile lor verzi şi mărunte în nisipul afânat numai bun de rodire.

   Absenţa orelor de Religie din Şcoala Generală şi din Liceu nu s-au făcut simţite, întrucât am făcut cea mai completă catehizare cu Bunica Maria. Tata era un creştin clasic, fără habotnicie, mai mult drept decât credincios, iar mama avea mare evlavie la Măicuţa Domnului.

      Din casă nu lipseau Icoanele, Biblia, Noul Testament, Cărţile de rugăciune, moştenire din Străbuni, cărţi despre Mântuitorul, una de Colinde şi Sfânta Cruce.

      Mama broda pe Iile care le cosea pentru Casă şi pe marginea macatelor deseori frumosul semn al Sfintei Cruci.

       Pot spune că educaţia moral-creştină primită acasă a fost puternic înrădăcinată pentru perioada atee cuibărită în Liceu şi-n societate, ori scientismul religios întâlnit după aceea în Facultăţile de Teologie, la Sibiu şi la Bucureşti.

        La absolvire, după Licenţa în Teologia Ortodoxă, cred că eram un simplu şi amărât Caporal care nu-şi cunoaşte Unitatea sau Regimentul în ceea ce priveşte trăirea creştină. Înrolarea mea profundă şi totală a venit  apoi treaptă cu treaptă, după ce am devenit profesor, aprofundând o cercetare temeinic teologică, fără indicaţii ierarhice, bibliografice, după ce am absolvit Facultatea de Filosofie, când i-am descoperit pe Marii Filosofi Români, pătimitori ai Duhului Ortodox întru Jertfa şi Dragostea mistică pentru Dumnezeu şi Neam, alături de Marii Teologi care au adus cinste Naţiunii şi lumii, la rându-le pătimitori.

      Mai mult decât atât am primit harul divin de a întâlni zeci şi zeci de Mărturisitori Ortodocşi de cea mai aleasă nobleţe, trăire şi demnitate creştină, care au prefăcut prin mistica suferinţei sufletelor lor, temniţele în mănăstiri, unii dintre ei ajungând nu Vlădici eparhiali, ci mari Voievozi ai Duhului Ortodoxiei naţional-universale.

        Trăirea mea spirituală s-a împlinit şi după noianul de Mărturisiri Neofilocalice ale Naţionaliştilor Creştini care L-au slujit şi L-au iubit pe Dumnezeu, mai presus de Neam şi aproape în egală măsură şi Neamul, după studiile şi cercetările istorico-mistice, care fac apologia Mântuitorului, a Noilor Sfinţi şi Mucenici din Închisori, precum şi a Naţiunii noastre arhibinecuvântate, cu tot ce are ea mai dumnezeiesc şi mai slăvit în dimensiunea sa ortodoxă.

       Însemnătatea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos a crescut profund de la mirajul copilăriei la maturitate, odată cu vârsta spirituală pe care Bunul Dumnezeu mi-a îngăduit-o, dar nu în cadrul cursurilor şi pregătirii teologico-masonico-scientiste, care te programau executant, servitor,  popă de ţară, adică supus austriac întru totul pricopsiţilor Ciocoi cu mitră sau „ proteinelor timpurii”, cum le spune Dan Puric, de pe Moşia lui Dumnezeu,  ci când mi s-a revelat Jertfa cea mare şi sfântă a Naţiunii dacoromâne, chiar din Zorii naşterii ei şi apoi pe tot parcursul istoric al chemării şi alegerii sale între Seminţiile binecuvântate, care a incorporat toate categoriile sociale a celor mai aleşi Fiii ai Neamului, adăugând la mireasma Ortodoxiei, credinţa puternică, nădejdea neîntreruptă şi dragostea cea mai curată.

   În afara primului fenomen divin al Creaţiei, alte Opt lucruri dumnezeieşti au odrăslit sub soare:

   - alegerea Fecioarei Maria, cel mai desăvârşit Om al Cosmosului, pentru a Se Întrupa Fiul lui Dumnezeu;

   - Întruparea Mântuitorului Emanuel şi Creaţia Sa Hristică;

   - Învierea Domnului;

   - Înălţarea Sa la Ceruri şi şederea de-a dreapta Tatălui ceresc;

   - Mântuirea – Poarta deschisă tuturor celor purtători de Hristos;

   - Ortodoxia – Calea dreptei Credinţei, a Nădejdii stăruitoare, a Jertfei înnoitoare, a Adevărului adevărat şi a Dragostei dumnezeieşti spre desăvârşirea duhovnicească;

   - Parusia Domnului;

   - Judecata de Apoi, care încheie ciclul Creaţiei dintâi, instituind Ziua a Opta – Duminica Veşniciei, finalitatea Creaţiei divine.

   Învierea Domnului este cel mai dumnezeiesc Poem al Frumuseţii Întrupării Cuvântului. Dar această Frumuseţe a Învierii nu poate rodi decât în Sublimul absolut al Suferinţei Sfinte. Tocmai de aceea Naţiunea noastră dacoromână este cea mai aleasă, fiindcă Rodul zămislirii veşniciei ei dumnezeieşti înfloreşte din Mugurul divin al Suferinţei Sublime.

   Toată Creaţia făpturilor împreună cu Omul creştin ortodox cinsteşte şi preamăreşte Splendoarea Învierii Domnului, care este de fapt şi Învierea noastră a celor ce-L purtăm şi-L mărturisim prin gând, cuvânt şi faptă pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos:

     Fiecare Rază de soare ţese lumina Învierii dumnezeieşti.

     Fiecare Caier de nor alb împrăştie întunericul nopţii, călăuzind drumul Mironosiţelor.

     Fiecare Pală de vânt se înteţeşte în celelate prăvălind piatra de pe Sfântul Mormânt.

      Fiecare Freamăt de codru aduce Ucenicilor şi urmaşilor lor de-a pururea Bunavestirea Învierii.

      Fiecare Fir de iarbă brodează Mantia de brocard a Împăratului Vieţii într-o dumnezeiască Primăvară a Sfintelor Paşti.

     Fiecare Floare îşi pune corola şi mireasma pe Hitonul de aur al Veşnicului Arhiereu.

     Fiecare Ramură înflorită chiteşte cu adâncă veneraţie Giulgiul gol de unde a ţâşnit Flacăra nestinsă a Celui Prea Sfânt.

     Fiecare Licăr de apă se preface în lacrimi de bucurie, când Arhanghelul Gavriil anunţă: Duminica Învierii.

     Fiecare Stea şi Astru consfiinţesc Aura Purtătorului şi Dătătorului de Viaţă.

     Fiecare Câmpie, Deal sau Munte tresaltă şi dănţuie deodată cu bucuria celei mai mari Minuni a Universului.

     Fiecare Cruce odrăsleşte Rodul biruinţei Sale dumnezeieşti.

     Fiecare Poem se înalţă şi cântă în lumina Sufletului Divin.

     Fiecare Cântare se primeneşte liturgic în Suprema Sărbătoare.

     Fiecare Cugetare aleasă se desăvârşeşte în Psalmii Învierii.

      Fiecare Pătimitor, Martir, Erou, Mucenic, Cuvios, Drept şi Desăvârşit din istorie, dar mai ales Noii Sfinţi ai Închisorilor ateo-totalitare şi-au zugrăvit cununile dumnezeieşti din Sângele scump al Jertfei lor şi din Aura Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.

       În Fibra menirii noastre ortodoxe s-au împletit deopotrivă dimensiunea protodacică Profetico-Zamolxiană şi dimensiunea Hristico-Voievodală a dacoromânilor creştini.

        Fiecare Închinător ortodox se cuminecă cu Frumuseţea Sublimului Iisus, alături de toate celelalte creaturi care-şi mărturisesc fiorul şi mireasma, grăind într-un nemărginit cor diafan:

   HRISTOS A ÎNVIAT!

   Iar ecoul care se înalţă la Ceruri răspunde serafic:

   ADEVĂRAT A ÎNVIAT!

 TUTUROR PRIETENILOR DRAGI şi PUTĂTORILOR DE BIRUINŢĂ,

        Vă urez din lumina sufletului meu să plinească binecuvântarea cerească în familiile iubite, lucrul lor să aibe harul Duhului Sfânt, ocrotirea permanentă a Maicii Domnului în toate cele bune, adevărate,  frumoase şi de folos spiritual pentru Obştea cea mare a Neamului.

         Numai în Crucea Suferinţei se află Frumuseţea creştinului ortodox care înfloreşte continuu din adevărul Învierii Mântuitorului.

      Numai prin Învierea Domnului, purtătorii de Hristos devin Prietenii Lui.

      Prietenia este dimensiunea veşnică a Omului frumos-Odă a bucuriei.

       Prietenia venind de la Dumnezeu, aprinsă de har se dăruieşte şi se jertfeşte nemărginit în dragostea divină pentru cel ales.

       Prietenia este înmiit mai mare decât legătura de sânge, frăţietate, care are mai tot timpul ceva de revendicat de la celălalt sau de la părinţi.

   Tuturor prietenilor dragi şi Mlădiţelor Sf. M. Mc. Gheorghe vă urez:

   La mulţi ani fericiţi, alături de dumnezeiescul:

   HRISTOS A ÎNVIAT!

                                               

   Brusturi –Neamț, Miercurea Mare 2014

   AŢI GREŞIT SINOPTICA COANE’ CORNELIUS!

 Epistolă-replică la propunerea ecumenico-futuristă a d-lui Corneliu Leu

   „...Putea-voi duce austeritatea persoanei mele

    după pilda Prototipului nostru,măcar până la 

   drumul arzător al apostolatului zilnic, cu resemnare

    la auzirea vorbelor de ocară şi chiar la primirea de 

    lovituri şi scuipări pentru învăţătura Evangheliei?... 

     Căci de o încoronare cu spini şi de întinsul mâinilor

      pe cruce... e prea greu să mai vorbim noi, muritorii de astăzi!...”

                              (Episcopul Grigorie Leu-4 Februarie 1925)

      „... Sunt un adversar al acestui regim din România

          care a transformat ţara într-o  închisoare... 

          Am dus această activitate (de rezistenţă) pentru că

          regimul comunist este o cămaşe de forţă pe sufletul 

          şi fiinţa neamului românesc. Singura sentinţă  care

          m-ar onora pe  mine şi tribunalul ar fi condamnarea

           mea la moarte.”

                          (Arhiepiscopul Victor Leu-16 Noiembrie 1954)

   Aşa grăiau cu conştiinţa împlinită a asumării Destinului Neamului nostru dacoromân în funcţie de binecuvântarea sau vitregia soartei sale istorice, doi dintre marii noştrii Ierarhi martiri, aparţinători ai Elitei Ortodoxe multimilenare: Episcopul Grigorie Leu şi fiul său Arhiepiscopul Victor Vasile Leu.

   „Ca animator al lor, ca făclier al lor, spune nepotul Corneliu Leu-Cavalerul tristei figuri futuriste, despre unchiul său Ierarhul Grigorie Leu, care au dat tărie şi rezistenţă Bisericii în îndatorirea ei faţă de neam şi au condus la posibilitatea de reînnodare a celei mai sfinte tradiţii chiar sub apăsarea vechii orânduiri, aflându-şi slujitorii care au dus destinul românesc mai departe.” (Corneliu Leu, Cartea Episcopilor Cruciaţi, Ed. Realitatea 2001, Bucureşti, p. 99)

   Păi cum vine asta coane Cornelius?

   În Umbrimea voastră de Futurolog al „futurologiei ecleziastice a ecumenismului” (ibid. p. 286), confundaţi: „înalta solidaritate creştină a Consiliului Internaţional Ecumenic pe care omenirea modernă tocmai pentru asemenea principii evanghelice a simţit nevoia să-l înfiinţeze,...”(ibid. p. 98), cu ecumenicitatea evanghlică, hristo-apostolică, naţionalistă a naţiunilor ortodoxe, jertfitoare întru Crucea Răscumpărării Naţiei şi mărturisitoare a Învierii întru mântuirea Neamului.

   Noţiunile de ecumenism şi ecumenicitate nu au grad de comparaţie, nu se asumă, nu se întâlnesc niciodată. Dimpotrivă ele se izbesc permanent, puternic şi frontal totodată.

   Ecumenismul este eminamente laic. El aparţine sorgintei lumeşti debusolate şi  ţine de ritul inşilor oarecare sau al indivizilor care vasăzică: umanisto-iluministo-masonico-umanitarist, cum de altfel şi subscrieţi, în propunerea de proiect a umbririi voastre futurologice, în timp ce Ecumenicitatea este numai şi numai de Viţă dumnezeiască.

   Afirmaţi  misiunea martirică a înaintaşilor spirituali ai Seminţiei noastre arhibinecuvântate, între care se află şi cei doi Lei-Vlădici, dar în acelaşi timp negaţi valorile supreme tradiţionale, care se întrepătrund cu Fiinţa Naţiei, respectiv a Bisericii Ortodoxe strămoşeşti, deci cu Harul Fiinţei dumnezeirii.

   Se pare că această ambiguitate, această păşire anapoda cu mintea încâlcită ţine de gena ecumenist-futuristă, nu?

   Îmi amintiţi de o anecdotă despre Oltenia-ţara Valahilor puri, care fiind solicitaţi să adere la Comunitatea Europeană au trimis următorul SMS cifrat: C. O. I., adică: comunitatea se opune intrării sau altfel spus: participă, dar nu intră...

   O pâclă groasă vi s-a aşezat pe retina inimii, coane’ Cornelius!

   Relataţi că: „... – prin crimă păgână, cârja episcopală trece de la o generaţie la alta: Anul 1949, anul hirotonisirii în arhiereu a lui Vasile - Victor Leu, este şi anul în care ura atee se răzbună în ţară anihilând şi scaunul episcopal al Huşilor şi pe înaltul slujitor care stă în el şi distrugând apoi întreaga eparhie spre a nu mai putea rămâne nici o urmă, ca în vremurile când barbarii arau pe locurile arselor cetăţi. Opunându-se cu vehemenţă Regulamentului de funcţionare impus de comunişti prin acel „Decret privind aprobarea statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române din 23 Februarie 1949” care, printre alte dureroase îngrădiri ateiste prevedea scoaterea la pensie a preoţilor, de peste 55 de ani, adică pregătirea terenului de a se aduce la sate propăvăduitori tineri formaţi pentru colectivizare, se încearcă şi se reuşeşte în mod criminal anihilarea lui ca lider de opoziţie în Sfântul Sinod şi în întreaga lume bisericească.” (IPS  Nestor Vornicescu – „programe simultane pentru înfiinţarea Patriarhatului de la Bucureşti – în „Mitropolia Olteniei” XXVII – 1975, p. 821-851)

   După promulgarea Decretului în 23 Februarie 1949, Ierarhul Grigorie Leu a trimis ultimul protest pe 24 Februarie, iar pe 25, a doua zi a fost invitat la Guvern pentru a se discuta chestiunea memoriilor sale, prilej cu care a fost otrăvit.

   Pentru a se linişti eventualele demersuri ale familiei privind odioasa crimă asupra Arhiereului, autorităţile vremii, spune nepoţelul: „au fost arestaţi sub diverse pretexte sau chiar fapte incriminabile pe atunci, atât tatăl meu cât şi unchii mei, bătuţi bine şi trimişi în lagăre în aşa fel încât preocuparea de a se salva pe ei înşişi să nu le mai de-a vreme pentru demersuri întru aflarea adevărului morţii Episcopului.

   Tatăl meu, Ion C. Leu, avocat din Medgidia, cu dosarul aflat astăzi în Arhiva de Fond Penal cu nr. 454, a fost condamnat la cinci ani detenţie administrativă – neexistând probe pentru o condamnare penală şi fiind deţinut doi ani în lagărele Peninsula şi Capul Midia. Această metodă a condamnării administrative fiind culmea abuzului totalitar fără nici o legătură cu justiţia întrucât securiştii care te anchetau îţi hotărau şi pedeapsa fără a mai cere avizul cuiva...” (ibid. p. 105-106)

   Coane’ Cornelius, aşa mai vii de acasă, dar din nefericire după ce o dărâmi cu totul în futurismul modern asumat al ecumenismului...

   Păi, tocmai toate aceste meschine întrepătrunderi: „ura  atee”, „îngrădirea ateistă”, „modul criminal al anihilării”, „bătaia bine primită în lagăre”, „detenţiile administrative fără probe”, „pedepsele fără aviz”, sunt protopărinţii mişcării ecumenice mondialiste, Coane’ Cornelius! 

   Spre deosebire de populaţia ţării cu drept de vot, de vociferare, de sărăcie, somnambulism, răbdare... şi poporul Neamului cu responsabilitatea menirii, a misiunii,  a onoarei şi a mesianismului său, drept măritorii creştini ai tuturor vremurilor trăiesc nobleţea Naţiei lor preaalese cu conştiinţa unei înalte chemări şi vocaţii dumnezeieşti.

   În cadrul structurii sale naţionale a boieriei voievodale valahe, a datului său divin, stă reazem tocmai caracterul indiscutabil al convingerii hristice privind menirea alegerii noastre între celelalte naţii, care trebuie să valorifice deplin omenia, suferinţa, jertfa, moralitatea şi dragostea sa creştină.

   Sufletul dacoromân a dezvăluit şi dezvăluie permanent dimensiunea sa spirituală în drumul lui spre Calea întru Hristos, în drumul lui spre Viaţa veşnică, în drumul lui spre Adevărul adevărat, în drumul lui spre Dreptatea ce trebuie să vină, în drumul lui spre Frumosul dumnezeiesc care este mântuirea Neamului nostru.

   Trăirea Ortodoxiei dacoromâne în plenitudinea ei divină, a suferinţei demnităţii heraldice, a nobleţei curajului jertfelnic, a boieriei hristice, cum inspirat spunea părintele evreu Nicolae Steinhardt, cum că; două lucruri m-au fascinat pe lume: Boieria lui Hristos şi Boieria poporului român,”confirmă revoluţia spirituală ce se concretizează în asumarea Mărturisirii evanghelice, confirmă sufletul dacoromân ce pulsează în undele şi vibraţiile prefacerii sale lăuntrice de Neam, dar şi înspre celelalte naţii privind perspectivele lor istorice.

   Mişcarea evanghelică dacoromână de asumare, de trăire şi mărturisire a Ortodoxiei în întreaga sa plenitudine, poate crea o mişcare politică structurată religios, de fapt a creat prin naţionalismul ei creştin, acest unic fenomen  de manifestare teologică în istoria Europei moderne şi a lumii în general.

   Acesta este sensul hristic al istoriei în mersul ei evanghelic, transcendent, pe firul către Dumnezeu, iar nu banalitatea psihologică a bolboroselii imanente supra-eretico religioase a mişcării ecumenice, spre fusul oral a masoneriei.

   Nu un besmeticism formal, infirm, bolnăvicios, turmentat, cvasi-religios, ci un misticism ascetic, ales, spiritual, asumat ca împlinire şi desăvârşit al chemării transcendente.

   Legionarismul ortodox sau mistica naţionalismului nostru creştin şi-a asumat vocaţional propăvăduirea spiritualităţii evanghelice şi convertirea Neamului la sfera ecumenicităţii, Prolog pentru toate naţiunile creştine şi celelalte, ca unitate întru diversitate, ca entitate întru celelalte entităţi, ca naţiune întru celelalte naţiuni, ca trăire a sensului nostru străbun, a sensului cel mai pur al Tradiţiei dumnezeieşti, nu bazaconii ale neo-sofismului ocult, cum remarcabil sublinia Israel Shahak: „Societatea iudaismului clasic (ca şi cea modernă) este în totală opoziţie cu societatea neevreiască înconjurătoare, cu excepţia regelui (suveranului) sau a nobililor(politicienilor) care ajung la conducerea statului.” (Histoire juive-Religion juive. Le poids de trois millenaires. Traducere în lb. română, Domnica Ciucă, Ed. Samizdat, cu o prefaţă de Edward W. Said şi o introducere de Gore Vidal.)

   În cadrul manifestării şi împlinirii ecumenicităţii ortodoxe dacoromâne, a mesianismului naţionalismului nostru creştin se deschid perspectivele istorice către toate naţiunile şi nu sub uniformizarea de tăvălug a colectivizării universale, a zvârcolirii popoarelor într-o mistică atee, promovată de super-erezia mişcării ecumenice, care doreşte mai mult ca nimeni  şi ca niciodată în istorie castrarea neamurilor.

   Caracterul Naţiunii noastre dacoromâne este dăltuit de Mâna lui Dumnezeu în Stânca Carpatină a Gliei protodace, spre sau întru teologia ortodoxă a trăirii creştine drept-măritoare a omeniei noastre preabinecuvântate, iar nu spre ideologia ciungă a politicianismului bâlbâit, epileptic, şontâc şi chior.

   Ecumenicitatea mesianismului nostru naţionalist este de fapt starea de conştiinţă ortodoxă a Neamului, este mărturisirea de credinţă zalmoxiană şi creştină a Naţiunii nostre dintru începutul naşterii ei din Sânul lui Dumnezeu, este o realitate vie, hristică, care stă de veghe, călăuzindu-ne pe drumul de lumină al mântuirii, al Învierii, iar nu răspântiile bezmetice ale mişcării ecumenice ce mărşeluieşte omenirea spre mlaştina disperării unde colcăie spasmele haosului nihilist.

   A nu se confunda şi a nu ne confunda coane’ Cornelius!

   Sinoptica ecumenicităţii mesianismului evanghelic permite radiografia Ortodoxiei în sensul ei creştin, naţionalist-universal, în timp ce mişcarea ecumenică, chiar dacă conceptual e mânjită cultural sau socio-rural, tot o sindrofie de balamuc se numeşte.

   Tot spiritul Ecumenicităţii mesianice al Evangheliei creştine mai spune că Fiii Aleşi ai Străbunilor aparţin Cerului şi Naţiunii noastre ortodoxe şi nicidecum unor rubedenii de sânge, ce râvnesc monopolul unui capital tânjit şi inserat poftelor cele mari.

   Nu poţi să pui monopol pe Sfinţii Neamului, aşa cum fac „Ierarhii-Iluminaţi”, care le mulg Sfintele Moaşte, spre ecleziasticul lor folos.

   La fel cum nu poţi privatiza Limba, Credinţa, Glia ori Naţiunea. Ele sunt sub oblăduire veşnic divină. Omul care e Român are privilegiul dumnezeiesc de ale sluji numai cu sfinţenie.

   Faptul că sunt revoltat împotriva „Ierarhiei” ortodoxe îşi are temeiul în obedienţa şi încuscrirea ei politicianistă: tovărăşiile lor au devenit Servitori ai Ocultei, Guvernatori ai Bisericii de Stat, Baroni ai propriilor Eparhii, Monseniori ai infatuării generale.

   Ei, arhiericuţii nu-L mai slujesc de mult pe Bunul Dumnezeu, ci doar pe Viţelul de aur - Idolul lumesc al bogăţiei „binecuvântate.”

   Contestând şi condamnând atât de mult infailibilitatea papală, ierarhii ortodocşi au devenit la rându-le infailibili catolici.

   Prin atitudinea lor atât de făţarnică şi sfidarea fariseică, prin arhiîmbogăţirea materială, prin luxul ultrabizantin, prin impunerea logodnei Ortodoxiei cu celelalte confesiuni-erezii, prin încălcarea Canoanelor Apostolice şi Ecumenice şi uniformizarea lor cu sclerozele eretico-schismatice, prin mariajul scientist al teologiei cu ştiinţele oculte din cadrul instituţiilor clericale, nemaivorbind de Instituţiile laice, propriu-zis atee, din cadrul unei Naţiuni eminamente creştine, Ierarhii – Cavaleri ai Masoneriei sunt adversarii Bisericii Ortodoxe a Domnului nostru Iisus Hristos, sunt antinaţionali şi asupritorii cei mai feroci ai Poporului ortodox, care este Stâlpul şi Temelia dreptei credinţe, Catapeteasma şi Altarul jertfei Sfinte a Bisericii  noastre străbune.

  Francmasoneria, Naşa de „botez” a ecumenismului a creat noţiunea de stat laic, pentru a-şi atribui asupra credincioşilor Bisericii, drepturile normelor ei, astfel încât creştinii devin de drept cetăţeni ecumenici ai Statului. Transformarea credinciosului în cetăţean „s-a născut în Franţa între 1789-1791, chiar dacă a fost nevoie să curgă două veacuri peste el pentru a atinge vârsta maturităţii. Invenţia individului modern a fost o creaţie de o infatuare nemăsurată – liber-cugetătorii, radicalii şi voltarienii erau bucuroşi să se unească împotriva Bisericii Catolice, rămânând în acelaşi timp neîncrezători în popor.” (Jean Daniel, citat de Nathan Gardels în lucrarea „Schimbarea ordinii globale”, Ed. Antet, p. 24)

   În perioada clasică acţiunile anticreştine fiind eretice şi schismatice erau uşor de observat şi la fel de uşor de combătut. Sub flamura modernă a Masoneriei însă, duşmanii Bisericii, ereticii sau travestit şi camuflat sub masca politicianismului.

   Prin intermediul instituţiilor statului, Masoneria deţine astfel controlul asupra poporului drept credincios. După această primă fază a victoriei, a urmat lupta privind aservirea Ierarhiei bisericeşti, infiltrarea ei sub oblăduirea ocultă pentru a decima din interior Biserica lui Hristos, prin contrafacerea învăţăturii de credinţă şi prin concesiile pe care ierarhia trebuia să le acorde eterodocşilor şi puterii seculare. (Bruno Wurtz, New Age, Ed. de Vest, Timişoara, 1992, p. 88-114)

   Nu pot să vă spun „Nene”, fiindcă la Olteni formula de adresare înseamnă: <> şi asta chiar ar strica politeţea.

   Dealtfel, faimosul termen „ Nene” , întâlnit pe arie destul de largă la noi dacoromânii a fost folosit şi de marele Filosof creştin Ioan Petru Culianu ca admiraţie pentru Mentorul său spiritual Mircea Eliade, care i-a cerut discipolului să-l depăşească, rugăminte care s-a îndeplinit.

   Formula de adresare folosită de mine nu poate fi: „Nene Cornelius” (vă spun Cornelius fiindcă altfel, spunându-vă coane’ Corneliu, a-şi adumbri umbra sfântă a altui Corneliu ), deoarece dimensiunea ei spirituală ar fi prea mare şi covârşitoare pentru blazonul vostru futurist.

   Iar „Coane”, vine în urma informaţiei pe care mi-aţi dat-o despre spiţa boierească de care aparţineţi, atunci când ne-am întâlnit şi am constatat că încercaţi să vă mânjiţi de aura Limbii noastre sfinte dacoromâne...

   Ce-i drept nu a mai rămas prea mult altoi de la boieria cea veche până astăzi...

     Dacă cea mai pocită creaţie dintre toate cele strâmbe câte au fost este ecumenismul, atunci adepţii ei, desigur sunt cele mai reuşite exemplare de pocitanii.

   Să luăm însă aminte la câteva mărturisiri ale Cuvântului din rândul înaintaşilor noştri dumnezeieşti!

   Glasul de aur al Hristosului Evangheliei, al Apostolilor, al Sfinţilor Părinţi, al Teologilor, al Ierarhilor, al Cuvioşilor şi al Mărturisitorilor jertfitori grăieşte de-a pururi:

   Nu este loc de pogorământ în cele ale credinţei!

    Cel mai mare Apostol al lumii, Pavel, mărturiseşte întru veşnicie:

   Este un Domn, o Credinţă, un Botez! (Efeseni 4,5)

   „Credinţa, spunea Sfântul Maxim Mărturisitorul, este temelia nădejdii şi a dragostei... Căci credinţa face neîndoielnic însuşi adevărul..., iar a tăinui cuvântul Adevărului înseamnă a te lepăda de el.” (500 de capete, P. G., 1189A)

   Nu după raţiunea fiecăruia se tâlcuieşte Adevărul revelat al Tradiţiei, al Scripturii, al Bisericii, ci după harul Duhului Sfânt conferit:

   Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume. (1Ioan 4,1)

   Patriarhul Constantinopolului Ioan cel cu Gura de Aur subliniază fără echivoc:

   Duşmanii lui Hristos sunt nu numai ereticii, ci şi cei aflaţi în comuniune cu ei.

   Sfântul Fotie cel Mare, patriarhul Constantinopolului (sec.X) în Epistola I către papa Nicolae spune desluşit:

   Cea mai bună comuniune este comuniunea în credinţă şi în dragostea cea adevărată... Nu există nimic mai minunat decât Adevărul!

   Sfântul Cuvios Mucenic Cosma Etolianul (+1779), care a studiat 50 de ani creştinismul şi ateismul conchide:

   Evreul îmi spune că Hristosul meu e un copil din flori şi Preasfânta Fecioară a mea e o desfrânată, iar Sfânta Evanghelie îmi spune că acest lucru e de la diavol. Mai am acum ochi să mă uit la evreu? Dacă un om mă ocărăşte, îmi omoară mama, fraţii, copiii, după care îmi scoate ochii, ca şi creştin am datoria să-l iert. Dar să-L ocărască pe Hristosul meu şi pe Preacurata Fecioara a mea! Eu nu vreau să-i mai văd, dar domniile voastre cum vă rabdă inima şi mai faceţi afaceri şi tocmeli cu evreii?

   De ce v-am spus acestea, creştinii mei? Nu ca să-i omorâţi pe evrei şi să-i prigoniţi, nu, ci ca să-i plângeţi că L-au lăsat pe Dumnezeu şi s-au dus cu diavolul. (Stupul Ortodox, 1999)

   Sfântul Nicodim Aghiorâtul (+1809) este neîndurător în privinţa eresurilor, indiferent de natura lor şi de rangul celor care le poartă:

   Se cuvine să ne îngrădim pe noi înşine şi să ne separăm de episcopii care, în chip vădit, stăruie în greşeală privitor la cele ce ţin de dreapta credinţă şi de adevăr.

   „Sub blestematul ecumenism, remarcă Arhimandritul Epifanie Theodoropulos, nu se ascunde în mod simplu o erezie. Se ascunde însăşi lepădarea caracterului relevat al Credinţei creştine. În privinţa aceasta ecumenismul este mai rău decât orice erezie.” (Cele două extreme Ecumenismul şi Stilismul. Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2006, p. 39)

   Toate discuţiile, bălmăjelile şi vociferările ecumenice inter-religioase şi inter-confesionale, care au ţel suprem: marginalizarea dreptei credinţe şi promovarea sincretismului, ca „unitate” dogmatică au loc sub rânjetul sarcastic al Masoneriei:

   „Mişcarea ecumenică reuneşte delegaţi ai diferitelor confesiuni şi religii pentru promovarea în comun a unor obiective politice şi sociale, prin Biserici. Iată denumirea unei astfel de asociaţii ecumenice: „ Asociaţia internaţională pentru promovarea păcii între naţiuni prin Biserici.” (Ieromonah Agapit Popovici, Ecumenismul Încotro? O nouă viziune ortodoxă asupra ecumenismului sincretist. 2003, p. 59)

   La fel este cazul ne-omologului nostru conu’ Cornelius, cu cea mai caldă propunere futuristă: Le Mouvement Oecumenique Laic – propose un concept contemporain pour debats, etudes, actions civiques et attitudes gouvernementales.

   Coane’ Cornelius aţi omis voit să aduceţi la cunoştinţă efectele şi consecinţele ortodocşilor care se împlică la un astfel sau oricare demers ecumenic:

   -cenzurarea, în secret, a cărţilor de cult;

   -cenzurarea literaturii teologice prin eliminarea scrierilor care demască erezia ecumenistă;

   -punerea în circulaţie de literatură teologică pro-ecumenistă;

   -interdicţia pusă preoţilor şi călugărilor de a publica lucrări cu caracter antiecumenic;

   -încercarea de a controla tipărirea de carte religioasă cu scopul de a evita publicarea de cărţi ortodoxe defavorabile orientării ecumeniste;

   -minimalizarea sau eliminarea studiilor de apologetică şi îndrumări misionare şi înlocuirea lor cu studii de promovare a ecumenismului;

   -politizarea cursurilor de îndrumare preoţească;

   -intimidarea şi ameninţarea cu demiterea şi caterisirea preoţilor antiecumenişti;

   -intimidarea şi ameninţarea cu excluderea din monahism a monahilor antiecumenişti;

   -influenţarea unor ierarhi, iar prin ei influenţarea deciziilor din Bisericile locale;

   -influenţarea preoţilor prin ierarhi;

   -influenţarea profesorilor de teologie şi prin ei a învăţământului teologic;

   -efectuarea de studii teologice în universităţi şi instituţii catolice şi protestante;

   -organizarea de aşa-zise rugăciuni comune, cu încălcarea flagrantă a prevederilor sfintelor canoane;

   -modificări în cult în numele deschiderii către dialog;

   -relativizarea învăţăturii de credinţă;

   -politizarea structurilor administrative ale Bisericii;

   -crearea de breşe în sinoadele locale între ierarhii ecumenişti şi cei neecumenişti (numai e cazul fiindcă toţi sunt la fel..., n. a.);

   -imixtiunile politicului în treburile interne ale Bisericii;

   -crearea de breşe în învăţământul teologic prin abaterea de la tradiţia ortodoxă în favoarea învăţăturilor eterodoxe;

   -încurajarea sincretismului religios;

   -minimalizarea principiilor moralei creştine în numele drepturilor omului, etc. (ibid. p. 103-106)

   Cel mai mare teolog şi duhovnic al nostru, Părintele Dumitru Stăniloae, unul din titanii Ortodoxiei universale, afirma că:

   Ecumenismul este produsul masoneriei; iarăşi vor să relativizeze credinţa adevărată. Ecumenismul este panerezia timpului nostru. Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă nu sunt două surori. Nu există decât un singur Cap al Bisericii, Iisus Hristos. Nu poate exista decât un singur trup, adică o singură Biserică. Deci noţiunea de Biserici surori este improprie.(Ortodoxia şi internaţionalismul religios, în revista Schimbarea la faţă, nr. 2 / Noiembrie 1997, p. 8)

   Canonul 64 al Sfinţilor Apostoli, grăieşte astfel:

   Dacă vreun cleric sau laic intră în sinagoga iudeilor sau a ereticilor ca să se roage, să se caterisească şi să se afurisească.

   Aşişderea zice şi Canonul 15 al Sinodului IX din Constantinopol la 861: Cei ce propăvăduiesc public eresul sau îl învaţă în Biserici, să fie îndepărtaţi din comuniunea cu credincioşii şi afurisiţi, ca unii ce fac schismă şi sfărâmă unitatea Bisericii.

   Sinodul Bisericii Albe Ruse (din afara Rusiei) a aruncat anatema asupra ecumenismului: Anatema celor ce atacă Biserica lui Hristos învăţând că Biserica Sa este împărţită în aşa-zise „ramificaţii” ce se deosebesc în doctrină şi în felul de viaţă, sau că Biserica nu este vizibil, ci va fi formată în viitor când toate „ramificaţiile”- sectele, denominaţiunile şi chiar religiile-vor fi unite într-un singur trup, şi care nu deosebesc preoţia şi Tainele Bisericii.

   Privit atent prin oglinda Bisericii Ortodoxe cea adevărată a lui Hristos se poate vedea clar năzuinţele şi realităţile ecumenismului, în rădăcina şi esenţa sa, binevoitor rătăcită.

   Toate lumile şi esenţele, totul şi toate câte sunt există doar prin şi întru Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul istoric-Biserica Veşnic-Biruitoare. De aceea tot ce este în afara Bisericii Ortodoxe Luptătoare de pe pământ este erezie sau pan-erezie, cum este tartorul cel mare, ecumenismul:

   „Ecumenismul, spune Sfântul Iustin Popovici, e numele de obşte pentru creştinismele mincinoase, pentru bisericile mincinoase ale Europei Apusene. În el se află cu inima lor toate umenismele europene, cu papismul în frunte; iar toate aceste creştinisme mincinoase, toate aceste biserici mincinoase, nu sunt nimic alceva decât erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de <>(pan-erezie). De ce? Fiindcă, de-a lungul istoriei, feluritele erezii tăgăduiau sau sluţeau anume însuşiri ale Dumnezeu-Omului, Domnului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeu-Omul în întregime şi pun în locul Lui pe omul european. În această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este <>... Conform gândirii unitare a Părinţilor şi a Sinoadelor, Biserica este nu numai una, ci şi unica, pentru că ea este trupul Unuia şi Unicului Hristos. Unde nu este Dumnezeul-Om, acolo nu există Biserică, iar unde nu există Biserică, acolo nici Euharistia nu există. În afara acestei identităţi, adică a Bisericii şi a Euharistiei, se află erezia, falsa biserică şi antibiserica.” (Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul, Mănăstirea Sfinţii Arhangheli-Petru Vodă-Neamţ, 2002, p. 118)

   „Mişcarea ecumenică de astăzi, spun Arhimandriţii Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev, imprimă noţiunii de <> cu totul alt conţinut, necunoscut epocilor vechi. Spre deosebire de noţiunea patristică a „Bisericii universale” (în sens calitativ) – de Biserică ce susţine adevărul, de Biserică Ortodoxă, care nu admite nici un amestec de eres, „mişcarea ecumenică” (în sens cantitativ)  înseamnă o mişcare ce reuneşte comunităţile religioase numite „biserici” şi adunate din toate confesiunile creştine posibile, în care adevărul este vecin cu nedreptatea.

   Pornind de la o astfel de viziune asupra noţiunii de „universal”, dr. Filip Potter, fost secretar general al C.E.B., extinde noţiunea de „ecumenicitate”, afirmând că ea înseamnă nu numai apropierea şi contactul „bisericilor”, ci presupune o „totalitate a pământului populat.” Prin urmare – spune el – mişcarea ecumenică se manifestă pretutindeni acolo unde creştinii şi alţi oameni (!) caută într-un fel sau altul să lucreze pentru unitatea omenirii.” (Ortodoxia şi Ecumenismul, Ed. Docuprint Babel, Bacău, p. 16)

   Din cele de mai sus rezultă că mişcarea ecumenică nu şi-a propus şi nici n-a gândit vreodată revenirea rătăciţilor la unitatea Bisericii Ortodoxe, ci doar o anumită programare a omenirii spre unificare.

   Observând cu profundă îngrijorare mişcarea ecumenică, care doreşte substituirea unităţii Creaţiei lui Dumnezeu cu o uniformizarea a făpturilor, Sfântul Serafim Rose, avertizează: „Această unitatea lumească – apare sub mai multe aspecte: statul universal, ecumenismul, <>, etc. – toate fiind progeniturile „universalismului” iluminist. ” (Nihilismul – O Filosofie Luciferică. Trad. Tatiana Petrache. Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2004, p. 29)

   Urmărind firul iluminismului trebuie să constatăm deopotrivă erorile şi consecinţele acestei gândiri bolnăvicioase asupra omenirii şi trebuie la fel de radical înlăturate, pentru a se putea face loc atitudinii creative şi afirmative a omului creştin în relaţiile sale cu lumea şi cu Dumnezeu, printr-o revoluţie mistică, spiritual-ortodoxă.

   Criza omenirii, care-şi are totdeauna izvorul în criza spirituală se re-înnoieşte de la o epocă la alta, de la o generaţie la alta, de la o guvernare la alta, de la o ţară la alta, de la un continent la altul este programată şi provocată tocmai de cei din afara Bisericii lui Hristos, care luptă împotriva demnităţii ei dumnezeieşti şi vin apoi cu alternativa ecumenismului futurist ca rezolvare.

   Numai că, mişcarea ecumenică dezonorează şi degenerează spiritul.

   Nenorocirea este infinit mai mare atunci când criza spirituală se cuibăreşte în sânul Ierarhiei masono-eclesiastice a Bisericii

   „Adevărata revoluţie, spune marele nostru filosof creştin Ernest Bernea, începe cu ordinea spirituală, cu promovarea tuturor valorilor creatoare, cu restabilirea demnităţii umane. Ori, acest lucru nu este posibil fără dragoste, fără eroismul purităţii, fără luciditatea marilor cuceriri ale spiritului. Numai prin acestea omul îşi găseşte rezolvarea problemelor economice şi social-politice.

   Rezolvarea crizei istorice, prin care atât de tragic trece omenirea, vine odată cu reabilitarea omului şi lupta pentru spirit.” (Criza Lumii Moderne. Ed. Predania, Suceava, 2011, p. 62)

   În golul lăsat de plinătatea mediocrităţii sale, insul modern, autonom, ecumenic a instaurat Supermenul subumanist, ignorând esenţialul absolut: mântuirea omului, care nu poate avea loc în afara lui Iisus Hristos – plinătatea mântuirii, tuturor celor ce trăiesc în El, ca ecumenicitate divină.

   „Ecumenismul lumesc şi potrivnic lui Dumnezeu nu doreşte şi nu recunoaşte misiunea dumnezeiască, duhovnicească şi ecumenică a Bisericii Lui Hristos. El războieşte cu furie creştinismul ortodox ecumenic, precum şi apostolia mântuitoare şi ecumenică a Bisericii. Şi face aceasta prin silnicie, viclenie, minciună, ipocrizie, politică şi crime. Se luptă, adică, împotriva Capului Bisericii noastre Hristos.” (Arhim. Haralambie D. Vasilopoulos, Ecumenismul Fără Mască, p. 22)

   Fraţilor, spunea Părintele Ilie Cleopa, unirea Bisericii nu este lucru omenesc, ci dumnezeuesc... Asta e lucrarea Duhului Sfânt în Ortodoxie... Aţi văzut la primii Voievozi creştini ai românilor, de când sunt cele trei ţări române, Moldova, Muntenia şi Ardealul, toţi au fost ortodocşi... Ştefan cel Mare nu a fost baptist! Mircea cel Bătrân nu a fost evanghelist sau adventist! Alexandru cel Bun nu a fost martorul lui Iehova; nebunii ăştia au venit acum. (Ortodoxia şi internaţionalismul religios, Ed. Scara, 1999)

    Sfântul Ardealului Arsenie Boca, conglăsuieşte deopotrivă cu toţi Sfinţii Părinţi ai Biseicii Ortodoxe a lui Hristos:

   Ecumenismul? erezia tuturor ereziilor. Căderea Bisericii prin slujitorii ei. Cozile de topor ale apusului. Numai putregaiul cade din Biserica ortodoxă, fie ei: arhierei, preoţi de mir, călugări sau mireni. Înapoi la Sfânta Tradiţie, la Dogmele şi Canoanele Sfinţilor Părinţi ale celor şapte Soboare Ecumenice, altfel la iad cu arhierei cu tot. Ferească Dumnezeu! (Talanţii Împărăţiei..., p. 197)

   Doar Naţionalismul creştin-ortodox reclamă statutul ontologic şi dimensiunea mistică a entităţii spiritual-ecumenice, respectiv a Naţiunii alese ca chemare mesianică:

   Biserica Ortodoxă, spune Arhim. Gheorghios Kapsanis, este ecumenică, dar nu ecumenistă. Ea rămâne ecumenică atâta vreme cât nu cade în ispita ecumenismului. (Ortodoxia şi internaţionalismul religios. Ed. Scara, 1999)

  Preacucernicul Părinte Mărturisitor Gheorghe Calciu, trage semnalul de alarmă împotriva celei mai mari erezii din istorie:

   Înţelegerea ecumenică de unire şi armonie a lumii este de fapt o formă a mişcărilor internaţionaliste pe plan religios, în care se încearcă desfiinţarea naţiunilor, instituirea unor guverne mondiale, pe care nimeni nu le-a uns şi care urmăresc doar gloria lor, buna lor viaţă şi satisfacea dorinţei de a conduce popoarele. Ecumenismul acesta este în sine o acţiune diabolică şi sunt de acord cu unii teologi greci care spun că ecumenismul este cea mai mare erezie a secolului nostru... Am sperat că România va fi următoarea ţară care va ieşi din ecumenism. („Ziua” de Bucureşti, 5 Dec. 1998, p. 8)

    Întruparea ecumenismului în acest veac arată perfidia de negrăit a celei mai mari ispite ierarhico-clericale de a face din supuşii şi cucernicii lor credincioşi, sărmane marionete, exodul spre sectele atât de promiţătoare în iluzii, ori simplii figuranţi ai Ortodoxiei. 

   Toţi Sfinţii Părinţi, spune monahul Canon Românul, strigă într-un glas: de la Răstignire Biserica s-a făcut jertfitoare, de la Înviere Biserica este biruitoare şi de la Cincizecime Biserica este desăvârşit mântuitoare. Numai Biserica Ortodoxă reuneşte toate aceste harisme, căci numai ea este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, de la Întemeietorul şi Capul ei – Iisus Hristos. Numai Biserica Ortodoxă a biruit veacurile neatinsă, nepătată şi neîntinată, numai Biserica Ortodoxă a dăruit lumii sfinţi, sfinţenie şi sfinte moaşte, numai Biserica Ortodoxă va fi singura ce va purta război împotriva „bisericilor” ce vor încerca să o uzurpe...

   Înainte de a face orice judecată în cele ale credinţei, se cuvine a nu trece cu vederea peste cuvintele celor care mai înainte de noi au ştiut să poarte „lupta cea bună” şi să biruiască până la capăt. Sfinţii Prooroci, Evanghelişti, Apostoli, Mărturisitori şi Cuvioşi din toate timpurile şi din toate locurile sunt într-un cuget când grăiesc despre Ortodoxie şi despre apărarea ei. Este cugetul Bisericii strămoşeşti celei peste veacuri vie şi nemuritoare, luminoasă şi înfloritoare, este hrana din care s-au alăptat toţi cei care au vieţuit într-ânsa, sunt cuvintele aceluiaşi izvor. (WWW.MIREM. 8K. Com)  

   Faţă de cele menţionate în această Epistolă antiecumenistă, antifuturistă, antiizmenită se impune o concluzie firească, rapidă, radicală şi totodată foarte necesară, moral şi spiritual:

   Toate aceste „isme-izmenite” de: iudaism, fariseism, talmudism, rabinism, saduchism, totalitarism, scolasticism, islamism, papism, protestantism, umanism, renascentism, darwinism, iluminism, marxism, iacobinism, ateism, girondinism, socialism, leninism, stalinism, comunism, liberalism, anarhism, neoprotestantism, internaţionalism, nihilism, maximalism, umanitarism, scientism, ecumenism, futurism, globalism, mondialism, etc., toate pleacă din iudaismul-talmudist şi deci nu numai că ele sunt străine de trupul Ţării, de fiinţa Neamului ortodox, respectiv a Bisericii creştine, dar ele sunt atât pentru Naţiunile ortodoxe, cât şi chiar pentru celelalte, care le acceptă, sau în sânul cărora s-au creat, tentaculele Ciumei spiritual-universale.

   Cu alte cuvinte, aceste Ciuperci otrăvitoare, aceste gândirisme, sifilisme, diabolisme, ocultisme şi raţionalisme, toate aceste cancerigenisme, sunt: antiumane, antinaţionale, antiuniversale, anticanonice, anticreştine, anticreaţie, antidumnezeieşti.

   Aşadar, Coane’ Cornelius, Dacoromânia nu este orfană ca să-şi facă cuib în Sânul ei, mişcarea ecumenistă. E destul loc în burţile nesăţioase ale ierarhiei masonice, politico-eclesiastice.

   Amin şi Slavă pururea lui Dumnezeu!

 

  + Sf. Mc. Caliopie, Sf. Ierarh Gheorghe Mărturisitorul, ep. Mitilenei.

  Dacoromânia – Neamţ – Brusturi, 7 Aprilie 2014.