AUREL STATE-DRUMUL CRUCII

     -Amintiri de pe front şi din gulaguri.

     Editura ROST/ Fundaţia SFINŢII ÎNCHISORILOR

                                             

   „Ce-i caracterul omului, ce calităţi îl formează,

   ce este felul de a fi al omului, personalitatea lui

  şi care-i sunt relaţiile cu lumea înconjurătoare?...

   Oare totul să fie numai ceea ce se vede,aude şi simte?

   Asta să fie scopul vieţii? Ar trebui să încep cu ceea ce

   mă defineşte pemine: conştiinţa de a fi ceea ce sunt.”

                    (Prinţul Ciabua Amiredjibi)

   Aurel State este unul dintre Fiii de Aur al minunatelor şi fascinantelor locuri argeşene, încărcate de doine, de legende, de divin.

   Autorul acestei cărţi-mărturisitoare de excepţie s-a născut la Godeni, sat străvechi situat la sud de Cîmpulung Muscel, într-o familie binecuvântată de Dumnezeu, la 29 Aprilie 1921.

   Copilăria a fost desprinsă dintr-un basm, având muscele cu legănare de doină, peste care se aşterneau fâneţurile înmiresmate, alături de grădinile cu pomet prin care străbăteau ritmuri de brâuleţ, înveşmântate în armoniile de Ie musceleancă. Acolo  venea Dumnezeu, ca un gospodar cuminte după ce-şi isprăvise lucrarea, să se bucure de priveliştea unei nunţi ţărăneşti.

   Aurel State, după şcoala primară, își continuă studiile la Şcoala Normală din Câmpulung-una dintre cele mai bune şcoli româneşti ale vremii, prin tradiţia şi prin absolvenţii ei.

   Dotat cu o inteligenţă deosebită şi cu curaj pe măsură, tânărul Aurel în exteriorul său se înfăşoară într-o modestie tainică, ce-şi conştientiza apartenenţa la Elita spirituală a Neamului Dacoromân.

   Conştiinţa sa de o înaltă ţinută morală era vasală straşnicului inchizitor în care se reflecta chipul aurit al călugărului Hildebrand.

   Între 1940-1941 îl întâlnim ca elev al Şcolii Militare de Ofiţeri de Rezervă din Ploieşti, pentru ca un an mai târziu să-l aflăm în linia întâi al trupelor de elită ostăşeşti ale Batalionului 1 Vânători de Munte, pe frontul de reîntregire a Vetrei geto-daco-strămoşeşti.

   Având credinţa puternică în Împăratul lumii-Biruitorul Iisus Hristos, Aurel State se consideră deopotrivă Ostaş al Domnului şi al Patriei sale, cea cu descendenţă nobilă, demnă şi nemuritoare. Neastâmpărul său de a fi primul în toate, curajul musceleanului, al neatârnării, avântul tineresc în somptuoasa uniformă verde a Vânătorului de Munte, îl azvârle pe Aurel State pe culmile gloriei între cuceritorii inespugnabilei cetăţi a Sevastopolului, sub flamura  Învingătorului.

   Statul român şi cel german îi acordă pentru meritele sale deosebite, fiind rănit de patru ori,  cele trei distincţii sacre ale virtuţiilor ostăşeşti: Virtutea militară, Ordinul Mihai Viteazul şi Crucea de Fier.

   Misiunea menirii şi responsabilităţii sale şi-a împlinit-o desăvârşit:

   De voi pleca în basmul lui <>, vă salut. Sunt fericit!

   Luptă ca voluntar împotriva partizanilor sovietici, aureolat de gloria învingătorului de la Sevastopol, pentru ca apoi să primească umilinţa învinsului tot la Sevastopol unde va cădea prizonier, la 12 Mai 1944 şi va rămâne într-un fel învins până în 1955, aproape 12 ani de lagăr, la: Gorki, Oranki, Simferopol, Vorkuta, Donbas, Stalingrad, Sverdlovsk.

   Am spus într-un fel învins, pentru că soarta sa, a armatei şi a ţării depinde de multe ori de pătura politică nechibzuită,  care se situează mai presus de voia lui Dumnezeu şi a Neamului, aducând dezastrul şi prăbuşirea naţiei pentru mult timp sau foarte multă vreme.

  Pierderea libertăţii exterioare, „graţie” năvălirilor barbare, care au profanat şi pângărit de atâtea ori fiinţa Neamului, aduce totuşi o undă de lumină ce încălzeşte dramatismul sufletului său, prin suferinţa şi mireasma poetului George Fonea, întrupându-se într-o prietenie nepieritoare, harică, ca într-un poem al Frumuseţii mistice.

   Aurel State, rămâne biruitorul Ostaş, care-şi păstrează vocaţia de român, conştiinţa creştină şi onoarea dacului militar, nedezertând de la demnitatea sa ortodoxă. Refuză încorporarea în diviziile roşii, trădătoare, ale ruşinii, rezervându-şi activ lupta pentru diferitele memorii şi greve ale foamei în gulagul încremenitei Siberii.

   Graţie intervenţiei şi insistenţelor cancelarului german Konrad Adenauer, care vizitează Moscova între 9-13 Septembrie 1955, privind repatrierea miilor de prizonieri germani condamnaţi de bolşevici drept criminali de război. obţine amnistia prizonierilor germani iar odată cu ei şi pe cea a prizonierilor români foşti aliaţi.

   În toamna anului 1955, aşadar, sunt eliberaţi şi militarii români. Între colegii lui Aurel State, unii împliniseră 13 ani de gulag. Aşteptau trecerea Prutului ca pe Botezul din Iordan, ca pe o eliberare spre Înviere, numai că în dosul gării la Ungheni aşteptau fremătând de ură dubele-vagon ale Secăturităţii proletariatului roşu unit...

   Dosarul lui Aurel State era deja pregătit să-l primească sub aripile sale, învinuit de conştiinţă verde, activitate subversivă împotriva Uniunii Sovietice, împotriva ordinii sociale din România şi cea de criminal de război. Cât timp se mai sudează prin sanatoriile de la Brebu şi Moroieni, câtă vreme pregăteşte şi obţine admiterea la Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti, secţia germană unde se clasează pe primul loc, Secăturitatea insită pentru colaborare...

   Aurel State rămâne verde, vertical şi falnic ca un Brad de munte.

   La începutul semestrului II, pe 12 Februarie 1958 este arestat, din preventoriul studenţesc TBC unde se recupera după fiorosul Gulag.

   Ancheta diabolică a Secăturităţii îl soma să aducă probe împotriva complotiştilor inventaţi de ea.

   Cântărind că trupul său atât de fisurat nu va rezista îndelung torturilor satanice şi îşi va periclita prietenii săi dragi se decide pentru sinucidere. Bunul Dumnezeu însă îl împiedică trimiţându-i o aripă de Înger de care să-şi agaţe firul vieţii sale deja frânt, dar neîndoit.

   De pe acoperişul închisorii Uranus de unde a sărit, culege după cădere 120 de fracturi, chinuri şi îndurări, 18 ani condamnare, foamete, mizerie, torturi, denigrări plus alţi 7 ani de degradare civică.

   Aurel State nu îşi împlinise însă vocaţiile de martir şi pe cea de scriitor-mărturisitor. Iese din închisoare odată cu ultima eliberare din ’64, absolvă Facultatea de limbă şi literatură germană ajungând profesor în capitală până la ieşirea la pensie în 1976. Supravegheat permanent de samavolnica Secăturitate, reuşeşte să scrie cartea vieţii sale, ca o cinstire de jertfă adusă Mântuitorului Hristos şi Neamului dacoromân, Drumul Crucii, pentru care a fost permanent urmărit, deseori anchetat şi în cele din urmă ucis, dar nu învins.

   Drumul Crucii este o Icoană binecuvântată de Dumnezeu în care se răsfrânge chipul filocalic al bravului erou-martir Aurelian State.

   Lucrarea sa autobiografică a susţinut un strălucitor examen de conştiinţă morală în care se întrepătrund caracterul ales al dreptei credinţe cu alternanţa spiritului de sacrificiu, de dăruire, de mărturisire, întrevăzând sensul vocaţiei lui ortodoxe finalizat ca împlinire a misiunii sale mesiano-hristică a dacului nemuritor.

   Aureola acestei măreţe şi fastuoase lucrări are la bază întreaga sa viaţă desprinsă din Candelele Neamului, din Cazania Tradiţiei, prinsă în veşmântul de har durabil doar marilor eroi, care-şi răscumpără tinereţea prin nobila suferinţă şi jertfa cea sfântă.

   Cele două părţi care alcătuiesc DRUMUL CRUCII, sunt de fapt Mărturisirile de credinţă şi de iubire ale unei înalte conştiinţe de Dacoromân Ales în Calea sa spre Iluminare, ultimul urcuş divin.

   Atât Autorul cât şi Cartea şi-au avut împreună propria lor viaţă, propria lor nădejde, propria lor prigoană, propria lor suferinţă, propria lor mărturisire, propria lor aură divină, nemuritoare.

   Partea I-a se răsfrânge în cele 10 capitole în care se preling concentric însuşirile fundamentale caracteristice fiecărui trăitor creştin în destinul său ascensional, predestinat spre eroism şi martiriu: caracterul, educaţia, tradiţia, soarta, curajul, revelarea, harul, misiunea, responsabilitatea, vocaţia, crucea, învierea, înălţarea, desăvârşirea.

   Gândurile ostaşilor se aşterneau troienite peste tinereţea lor cutezătoare, ca o ploaie de vară, stârnită repede din senin, vijelioasă şi de scurtă durată, înfierbântând trupurile şi limpezind sufletele ca nişte frumoase coline de brazi tainici ai eroilor, ce scânteiază sub binecuvântarea astrului prin mireasma jertfelor sfinte.

   „În rama cerească a primăverii pătrundeau, înghiontind inima, zburătăcind gândurile, exploziile îndepărtate ale războiului.

Apăsarea creştea ca un mers de huidumă, crăpând liniştea cu miresme. Peste feţele tinerilor trecu pentru câteva clipe, ca o umbră, încordarea, ca să facă apoi pe întrecute haz de necaz Pândeam vuietul îndepărtat şi de pe aria vieţii mele grăbeau spre margini, ca într-un orizont fizic în clipe de primejdii, imagini cu oameni şi locuri îndepărtate. În centrul gol al fiinţei se pregătea, ca într-un ring de turnir, să păşească ceva nemaivăzut, schiţându-se ca întâlnirea unui fantastic cuplu de adversari. Moartea, namilă fără chip, călca apăsat de pârâiau încheieturile existenţei ca vreascurile în pădure. ” (Aurel State, op. cit., p. 40)

   În capitolul 10, intitulat: Asediul cetăţii fără turnuri, eroul nostru relatează aspectele vieţii din lagărul Mănăstârca, cu foamea care da târcoale pâlpâirilor vieţii, precum corbul ce se anunţă în căutarea prăzii, cu oamenii care plângeau fiindcă îşi uitaseră numele şi adresa celor dragi, cu gerul care-l încremenea până şi pe diavol, cu stivele de morţi, înşiraţi ca lemnele de pe lângă zidurile marilor mănăstiri (5000 de italieni doar în câteva zile... şi 13 000 de români pe durata pedepsei), cu pregătirile Irozilor pentru alcătuirea Diviziilor roşii, cu greva deţinuţilor politici şi cu mitingul pregătit pentru asupritori: 

   „-Miting în curtea mănăstirii... Mesajul de eliberare... sarcină patriotică... moment istoric. Tăcerea ostilă a masei i-a aţâţat, deşi unii ofiţeri superiori se învârtiseră în zilele de pregătire în jurul Anei Pauker, capul de afiş al manifestaţiei, cu ploconeli de fanţi şi cu <<înaltă doamnă!>>. Au trecut la atac. Din nou rechizitorii ale trecutului, unele în cunoştinţă de cauză; vivisecţii sociale făcute de cunoscători, ofiţeri prizonieri care au făcut agitaţie în lagărele de trupe. O asemenea abordare are sens când e făcută între noi, fără regie străină. A vorbit apoi ea, dezlănţuită. Ne-a făcut trădători. Ne-a ameninţat că vom putrezi în Siberia. S-a ridicat un căpitan: <

   „Ajunge, bandit fascist!”, l-a întrerupt urlând un colonel sovietic. (ibid., p. 211)

   Căpitanul Tudor Popescu din Târgovişte a fost ridicat şi nu s-a mai auzit nimic despre el...

   Alte 11 capitole înmănunchează partea a II-a. Să zăbovim puţin asupra capitolului 3, numit Sonnenschein-lumina soarelui.

   Nădejdiile grăbite de repatriere ale ostaşilor sunt din nou spulberate, graţie transportului polar care-i asvârle în imperiul glaciar.

   Două evenimente i-au stârnit atenţia eroului Aurel State, unul plin de amărăciune: tineri germani ciungi de braţul drept, din grupul celor o mie, mutilaţi chipurile pentru un vaccin alterat, într-un lagăr sovietic din Polonia, iar celălalt încărcat de admiraţie prin chipul angelic de la vizita medicală. În anticamera morţii, raţiunea aştepta împăcată orice deznodământ, dar sentimentul care mustea în lăstarul verde al vieţii se încăpăţâna să mai absoarbe mireasma florii tinereşti de cireş. Conştient de dublul sacrificiu, fără nici o împlinire, al său şi al angelicei doctoriţe, tânărul şi frumosul ofiţer, vânătorul de munte, argeşean, sugrumă sentimentul înainte de înmugurire, călcând apăsat peste ispită ca un prea încercat monah ascet: „ Ceata de doctori germani înconjura, deferent, ca într-un protocol, un chip tânăr de fată, pe care o aprobau şoptind, înclinându-se... Discreta politeţe cu care frumoasa suverană activa şi răspundea preţuirii colegiului medical acorda insuliţei albe pe lângă care trecea impudica defilare a atâtor bărbaţi, un aer neverosimil de spectacol având drept protagonistă o şcolăriţă.

   Ajuns la câţiva paşi de locul unde fiecare suporta, fără apărare, privirile scrutătoare ale specialiştilor, mă tulbură privirea lui Sonneschein, ridicată întâmplător din listele de pe masă. Tresărise şi întârziase, luminată ca de o recunoştere, privindu-mă. Încercai grăbit să găsesc în trecut, ca într-un vraf de imagini, justificarea privirii care se ridica, după fiecare însemnare asupra celor ce se perindau, învăluindu-mă fără ascunziş. Mă asemuia cuiva apropiat, hotîrâi în timp ce ea, fără a mă pierde din ochi, şoptea ceva doctoriţei argintii,... poate povestea reîntâlnirii... sau a asemănării... În adânc se mişca o undă ca un început de primăvară, dar eu mă împotriveam crunt de teamă că, topindu-se gheaţa se va surpa totul. Primăvara reînvie ierburile, copacii, gâzele, dar oamenilor fără libertate le întinde doar cununi de spini... Sonnenschein, lipită de colţul de umbră al vestibului, aştepta cu încordare să fie descoperită... Cine ştie cum suntem făcuţi? Poate că o vorbă opreşte proaspăta încolţire! Îşi făcuse un joc din a mă descoase despre dragoste: cum arăta... ce se întâmpla...

   -Sunt de gardă. Vă aştept astă-seară în cabinetul spitalului. Ştiam cum se poate sfârşi o poveste de lagăr: mutare disciplinară sau proces... Trecând cu duşmănie peste arşiţele din mine, regîndii totul. Trupului nostru, care nu poate să zboare, nu se cade să i se sacrifice totul... Dar cei ce în mijlocul vieţii ignoră darurile acestui <> pentru asceză, pentru biruinţa albă, mai greu de obţinut decât în faţa morţii?

   Sonnenschein rămăsese Sonnenschein, făcând pentru mine tot ce se putea în lumea de lagăr... Sosi Crăciunul... A doua zi, pe poteca ce venea de la sala de mese, mă prinse din urmă Sonnenschein. Proaspătă şi luminoasă ca zăpada ce cădea molcom.

  -Plecaţi în câteva zile... Nu ştiu unde! Haideţi! Cel puţin acum-şi se ridicase spre ochii mei.

  -Ce putem pune într-un ceas, fără libertate?...

   A doua zi, înainte de prânz, echipaţi cu haine bune...

   Din fereastra de la etaj a spitalului, de unde îmi făcea cu mâna, flutura ca un zbor alb Sonnenschein...”

  ”(ibid., p. 344-347)

   Chipului frumos de icoană al angelicei doctoriţe nemţoaice Sonnenschein, eroul nostru argeşean, Aurel State, i-a închinat o rugă de foc, un poem filocalic, nemuritor, nicidecum o iubire efemeră.

  Privilegiat de natura curajului său înnăscut, de crucea sa călăuzitoare spre biruinţă, autorul ne răsplăteşte pentru Everestul său urcuş divin cu fineţea sa serafică interpretativă, aşternută ca un corolar de virtuţi, ca un îndreptar aproape infailibil al vieţii sale pilduitoare printr-o permanentă jertfă a raportului său existenţial cu taina mântuirii.

   Extensiunea conceptului de viaţă creştină ancorat în profunzimile tradiţiei protodace şi protocreştine îi conferă investigaţiile unei conştiinţe de vârf a demnităţii ostaşului român, sondând insondabilele adâncimi sufleteşti ale Străbunilor Aleşi, în dubla sa misiune-trăire ca înrolare-asumare: pentru Hristos şi pentru Neam.

   În Aurel State se reazemă Adevărul, se înrădăcinează Libertatea şi se înalţă Iubirea, manifestându-şi astfel Dorul după Dumnezeu şi după Patria sa dragă,dăruită de Atotcreatorul Tatăl ceresc.

   Aurel State demonstrează prin întreaga sa viaţă mărturisitoare că suferinţa, crezul şi dragostea nu ţin de un rang anume, ci  de boieria românului, de boieria demnităţii spirituale în care conştientizezi misiunea jertfei, ca vocaţie a eroului, a martirului, a sfântului, a mărturisitorului creştin ortodox.

   Pildele trăirii şi sângele vărsat constituie temelia veşniciei vieţii biruitoare-fermentul moral al identităţii noastre naţionaliste hărăzite dintru început de Atotcreatorul, care prin Atotştiinţa sa vede finalitatea circumscrisă fiecăruia: om, familie, popor, naţie, neam.

   În fiecare erou, martir, sfânt sunt trăsături comune pământului şi cerului Patriei Moşilor şi Strămoşilor noştri, care prin spiritul şi jertfa lor divină selectează şi potenţează în fiecare generaţie Aleşii Elitei Aristocrate ai comunităţii prezente, ai poporului drept măritor creştin.

   Prin mistica intransigenţei sale morale, prin atitudinea temerară de rezistenţă, prin consecvenţa demnităţii sale Aurelian State, rămâne pentru noi, cum inspirat a grăit boierul, colegul şi prietenul său de suferinţă şi de izbândă, Radu Mărculescu, Sfântul mărturisitor al pătimirilor noastre!

   Slăvit să fie Dumnezeu, Fecioara Maria şi Neamul nostru

   dacoromân prin Eroii, Mărturisitorii şi Martirii Lor!

   Dacoromânia-Brusturi-Neamţ                      19. 06. 2015

                  BUNA VESTIRE A BASARABIEI SINTE

   + 27 Martie 1918-Buna Vestire a Basarabiei Sfinte.

   „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Tânără mireasă, mamă

     cu amor!/ Fiii tăi trăiască numai în frăţie/ Ca a nopţii stele, 

     ca a zilei zori,/ Viaţa în vecie,glorii, bucurie,/ Arme cu 

     tărie, suflet românesc,/ Vis de vitejie, fală şi mândrie,/

      Dulce Românie, asta ţi-o doresc!” (Mihail Eminescu)

   

      „Limba noastră-i numai cântec,/ Doina dorurilor noastre,/

       Roi de fulgere,ce spintec/ Nouri negri, zări albastre.// Limba

       noastră-i limbă sfântă,/Limba vechilor cazanii,/ care o 

      plâng şi care o cântă/ pe la vatra lor ţăranii.” 

                                                       (Alecu Alexei Mateevici)

    „Sub cerul ţării, cătrănit sinistru,/ s-a răstignit Hristos 

       ca la-nceput,/ cu  palma stângă sângerând pe Nistru,

      / cu palma dreaptă înflorind pe Prut.”

                           (Robert Cahuleanu alias Andrei Ciurunga) 

   Dorul sfânt al lui Eminescu prelins din Dulcea Bucovină s-a împletit cu fibrele Limbii Noastre, urzită în sufletul heraldic al iubirii Părintelui Alexie Mateevici, într-un Imn divin al Învierii Basarabiei, întru acel crez al re-întrupării pe veci la Patria Mumă-Dacia străbună.

   Limba Noastră, această poezie divină, Prinţesă moştenitoare a Regalei: Ce-ţi doresc eu Ţie, Dulce Românie, înmugureşte emoţia pretutindeni, înflorind entuziasmul tuturor, fascinând inimile doldora de rodul frumos al unui patriotism pur şi sfânt.  

    Fiinţa Basarabiei a fost zămislită de Bunul Dumnezeu în leagănul sfânt dintre Nistru şi Prut cu fruntea rezemată în rugăciune, în poala Carpaţilor şi cu picioarele în sacrul botez al Marii Neagre.

     Întreg Darul de Sus cu origini, tradiţi, cetăţi moldave, cu ape de cer, cu codrii verzi şi semeţi, cu răzeşi făloşi sub Voievozi izbăvitori se permanentizează în sfânta noastră Dacie în visul şi legămintele Marilor dacoromâni: Burebista, Decebal, Ştefan, Mihai Viteazul, Eminescu, Coşbuc, Mateevici, Nistor, Halippa, Stroescu, Popovici, Grosu, Erhan, Baltaga, Pelivan, Madan, Murafa, Ghibu, Inculeţ, Ion Buzdugan, Ion I. C. Brătianu, generalul Prezan, generalul romaşcan Ernest Broşteanu, comandantul Diviziei a XI-a, regele Ferdinand I şi marea noastră Regină Maria.    

   Atestată arheologic cu peste 300 000 de ani, în multele vestigii şi staţiuni paleolitice ce adastă încă pe cursul inferior al Prutului, Fiinţa Basarabiei descende din marele Trunchi trac, care se reface ca unitate politică într-un puternic Principat geto-dac situat între Nipru-Tisa, Carpaţii Nordici şi Dunăre cu toate cetăţile ei trace ale Bugului de la Apollonia la Olbia sub autoritatea marelui împărat Burebista.

   Confruntat cu valurile succesive de triburi migratoare, Principatul Basarabiei lui Burebista-Întregitorul, Imperiului traco-geto-dac pierde din intensitate, din unitate, nu însă şi din fiinţa ei spirituală care începe a se reface, organic deşi nu integral sub ilustrul descălecător Bogdan I, intrând în componenţa noului Principat al Moldovei.

      În vremea lungii domnii a înţeleptului Domn Alexandru cel Bun, Moldova se consolidează puternic sub forma a două ţări unite, contopite într-o singură fiinţă: Ţara de Sus şi Ţara de Jos cu Odorul lor scump Basarabia. Numai că faima Moldovei atrage ispitele turcilor, tătarilor, maghiarilor şi polonilor, care în urma ostilităţilor provocate de setea de cucerire încep disputele pentru marile şi înfloritoarele cetăţi moldave: Chilia, Cetatea Albă, Tighina.  

   Cel mai puternic şi cel mai ilustru Domn al Moldovei, Ştefan cel Mare le retează avânturile năvălitorilor, restaurând în cea mai mare parte Principatul moldavo-basarabean al lui Burebista nemuritorul.

   Incursiunile tătarilor şi cazacilor orienteză puternicul Principat al Moldovei spre o coaliţie cu ţările apuse creştine într-o cruciadă antiotomană, care se va dovedi în realitate mult mai dezastruoasă decât înţelegerile cu Poarta păgână.

   Mihai Viteazul,cel mai mare Domn creştin al dacoromânilor, reface unitatea marelui Regat al lui Decebal sub sceptrul Daciei Mari, unind la 1600, cele trei Principate române: Muntenia, Ardealul şi Moldova.

   Aşezarea geografică a Principatelor valahe între gurile flămânde şi însetate ale hapsânelor imperii: otoman, rusesc prin Alexei Romanov şi habsburgic, a determinat anumiţi Domni români „să se facă frate cu dracul”,adică cu „Iuda cel creştin”, orientându-se spre sprijinul rusesc. Aşa a fost Prinţul culturii, dar şerbul diplomaţiei, Principele Dimitrie Cantemir, care dorea actualizarea în practică a primului tratat de la 1656, încheiat între Moldova şi Rusia, ce stipula la art. 4, ajutorul rusesc pentru realipirea Buceagului şi a cetăţilor răpite Moldovei,pentru ca aşezarea ei: să fie iarăşi în hotarul ţării noastre şi în stăpânirea noastră (a Moldovei) precum au fost dintru început la domnii vechi, înainte de a le fi luat turcii.

   Marea dramă pentru Moldova, începe odată cu marea ascesiune a ruşilor sub Petru cel Mare, după răsunătoarea victorie de la Poltava asupra Suediei. Intenţia marelui Cantemir a fost de bun augur orientându-se spre ruşi, numai că momentul n-a fost inspirat. Domnul Moldovei încheie la Luţk în Aprilie 1711, un tratat de alianţă pe picior de egalitate cu Petru cel Mare, ce garanta Moldovei deplina autonomie şi integritate teritorială, având graniţele pe: râul Nistru, Cameniţa, Bender(Tighina) cu tot teritoriul Buceagului, Dunărea, Ţara Românească, Ardealul şi la nord Polonia. (art. 9)

   Aşadar, am vrut să scăpăm de Dracul, dar am dat peste Tatăl-Tartorul cel mare şi pofticios. De la 1711 până la 1944, Moldova a fost invadată de ruşii creştini, apoi de hoardele  bolşevice de 12 ori.

   Primul rapt al Moldovei convenit între Casa de Austria şi Poarta Otomană, prin smulgerea Bucovinei (Cernăuţiul şi cea mai mare parte a Sucevei), alipită Austriei, s-a petrecut în 1775, la care s-a adăugat şi martiriul Domnului Grigore Ghica III.

   După conflictul armat ruso-turc din 1787, Pacea de la Iaşi stabileşte la 1792, graniţa Rusiei pe Nistru.

   Pe masa de joc a diplomaţiei franceze s-a disputat  în 1805 soarta Principatelor Române între prinţul Talleyrand, care voia să ofere Principatele Austriei şi Napoleon I, care dăruia Finlanda şi Principatele Române ţarului, în urma tratatului secret de la Erfurt (1808). După vitregirea înţelegerilor ruso-franceze, Rusia încheia Pacea de la Bucureşti din 1812, cu turcii, culminând prin şiretlicuri şi trădări diplomatice, turco-moldavo-ruseşti să anexeze din principatul moldav mai mult de o treime, respectiv jumătatea estică.

   De la 1813 şi până astăzi 2015, vreme de două veacuri,  ruşii, respectiv bolşevicii, consideră soarta românilor ocupaţi ca pe o purtare de grijă asupra coloniei ruseşti.        

   Destinul românilor, sfârtecaţi, smulşi, rupţi,  deznaţionalizaţi şi rusificaţi a fost şi este privat de sfânta unitate şi libertate geo-politică-spirituală, împlinind astfel temerarul testament al lui Petru cel Mare: Ori unde vă duceţi, vă duceţi ca prieteni şi rămâneţi ca stăpâni.

   Trădarea turcească de la 1812, privind vânzarea, răpirea Basarabiei este continuată incredibil la 1877, de trădarea imperială rusească.

   Lumea politică românească nutrea speranţa la 1877, când s-au înteţit ostilităţile ruso-turce, că prin ajutorul acordat Rusiei vom reface trupul ţării prin revenirea Basaraabiei la sânul Patriei. Din partea României Mici nu a fost doar un sprijin militar acordat Rusiei, ci însăşi victoria câştigată de noi asupra turcilor, pe care am oferit-o provoslavnicilor, iar drept recunoştiinţă, Ursul flămând de sânge românesc ne-a impus ca un merit al lor, retrocedarea Basarabiei.

   Marele cunoscător al istoriei naţionale, Omul moral şi martor al acelei vremi, Mihail Eminescu, protestează: „Rusia nu poate lua Basarabia pentru că nu are nici un pretext binecuvântat de-a ne pedepsi atât de aspru; iar noi nu i-o putem da, pentru că, la urma urmelor, nu avem dreptul de a dispune după placul nostru de această parte din ţara noastră... Basarabia întreagă a fost a noastră pe când Rusia nici nu se megieşa cu noi. Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept, al nostru, şi cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea, încă şi până în veacul al nouăsprezecelea.”

   (Victor Crăciun-Pierdem Basarabia? Liga culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni-Fundaţia <> 1992, p. 62).

   Toată suflarea şi simţirea românească trăieşte adevărul acelei Basarabii de Vatră milenară dacoromână, fiindcă: „Cestiunea retrocedării Basarabiei, strigă Eminul tuturor românilor la 10 şi 14 Februarie 1878, cu încetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român... Mihai Viteazul a izbutit să împreune sub stăpânirea sa trei ţări şi să pregătească întemeierea unui stat român mai puternic... Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ: noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic... Românul care ar cuteza să atingă acest principiu ar fi un vânzător...

   Chestiunea Basarabiei, poate fi pentru Rusia o chestiune de onoare militară, dar este pentru noi nu numai o chestiune de onoare,ci una de existenţă. România, pierzând pământul ce dominează gurile Dunării, devine un stat indiferent, de-a cărui existenţă sau neexistenţă nu s-ar mai interesa absolut nimenea.” (Mihai Eminescu, Basarabia-1812. CTRL *Verba 1991, p. 7, 9)

   Marele Fiu al Basarabiei sfinte şi marele ierarh al Ardealului, Mitropolitul Antonie Plămădeală, încerca să asocieze o împlinire de speranţă: „Anul 1918, ca şi anul 1600, ca şi anul 1859, a fost anul de împlinire al românilor. Ar fi fost bine dacă ar fi rămas aşa, dar iată că, nu după multă vreme aşa cum fusese împlinirea realizată de Mihai Viteazul la anul 1600, şi anul 1918 a trebuit să redevină şi el un simbol şi din nou o speranţă.” (Antonie Plămădeală-Basarabia. Sibiu, 2003, p. 118)

   Visul acestei mari împliniri l-a înfăptuit deci, Basarabia, ridicând fruntea de la îngenuchiere la spiritul slavei de libertate. Refugiaţi în inimi, în suflete şi în simţire românească tot basarabenii mai nutresc speranţa ultimei împliniri. Toţi care au fugit din calea urgiei năvălirii muscalilor şi-au luat cu ei gândul de întoarcere Acasă:

   „De te voi uita Basarabie, spune acelaşi mare Ierarh, uitată să fie dreapta mea. Aşa au cântat şi mai cântă basarabenii aflaţi în refugii. Aşa vor fi suspinat cei deportaţi în Siberia. Aşa trebuie să plângem şi noi peste amintirea celor deportaţi: <> Sute de mii au fost martirizaţi prin foame, prin frig şi muncă istovitoare. Au murit cu gândul întors spre livezile şi viile de acasă, spre casele cu pridvor şi cu muşcate în ferestre, spre bisericile în care au fost botezaţi, spre pământul mănos dintre Prut şi Nistru. Nu le-a slujit preot la înmormântare şi i-a înghiţit pământ străin...

    Speranţa n-a murit... E în firea ei să nu moară. Şi atâta vreme cât speranţa rămâne vie, unitatea românească se va reface între hotarele ei care merg până acolo unde se vorbeşte limba română şi se simte româneşte. Acesta este pământul pe care ni l-a dat Dumnezeu nouă, românilor.

   Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţei nu s-au rupt niciodată din propreia lor voinţă de la trupul Ţării. Întotdeauna rupturile au fost silnice.” (ibid. p. 124,126)

   „Sărut aceste lacrimi de martiri.../ Abuzuri ruşinoase au ciuntit/ pământul Herţei plin de amintiri/ şi cerul ei sub stele despletit../ Legi fără nici o lege au impus/ hotare noi şi vechi îndurerări,/ ţărânei lui Ştefan, ţării de sus,/ crucificându-i trupul în cărări../ Aşa cum codrii doar cu frunza scriu/ şi cântă doar cu foşnetul de vânt,/ tot astfel tu, tărâm al Herţei, viu/ eşti românesc în crez şi legământ../ E timpul de speranţe şi de vreri,/ ne mai desparte doar un singur pas./ Lupta-vom pentru trupul tău de ieri,/ căci clipa nu-i departe, ci îi azi../ Sărut aceste lacrimi care curg/ pe-al Herţei chinuit şi sfânt obraz!/ Sărut şi Timpul-Demiurg/ ce ne va scoate din necaz.” (Florica Dumitrescu-Lacrimile Herţei în Ţinutul Herţa, de prof. dr. docent Ion Gherman. Ed. „Universu”, Bucureşti, 1991, p. 3)

   Aşadar, în acelaşi entuziasm de sfântă sărbătoare românească, sufletul întreg al Basarabiei s-a înălţat la Chişinău în 1918, la 27 Martie într-un singur glas:

   În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară:

   „Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mamă-sa România.” (Ion Constantin/ Ion Negrei, Pnatelimon Halippa-tribun al Basarabiei. Ed. Biblioteca Bucureştilor, p. 133)

   „Unirea Basarabiei, scria prof. G. Raşcu într-o revistă a învăţătorilor din Judeţul Lăpuşna, a fost pentru sufletele româneşti ca un balsam pus pe o rană adâncă, ca o rază de mângâiere venită în vremea celei mai cumplite deznădejdi. Basarabia s-a unit cu ţara mamă atunci când n-avea nimic de câştigat, decât bucurie sufletească; de aceea, pentru noi, aceia care trăim la graniţa Nistrului şi ne hrănim din pământul ei binecuvântat, nu poate să existe o zi mai scumpă decât ziua de 27 Martie.” (Pr. Sergiu C. Roşca, Basarabia-Pământul misiunii noastre. Ed. Universitară, Bucureşti, 2006, p. 7)

   BunaVestire este triumful Biruinţei ca principiu călăuzitor al vieţii.

   Prin Întruparea Mântuitorului, respectiv prin naşterea Sa minunată din Fecioara Maria, omenirea are şansa renaşterii spirituale, conferită printr-o altă ordine şi dimensiune religioasă, aceea a creştinismului ortodox, încununat de diadema Frumosului, Binelui, Libertăţii şi Adevărului.

    Sub acest deziderat după 19 veacuri, Bunul Dumnezeu aduce solia Bunei Vestiri a împlinirii Basarabiei sfinte.

   Limba sfântă a dulcelui Emin s-a întrupat cu Limba Noastră a lui Mateevici în Luminătorul- Ieromonahului Gurie Grosu, al Părintelui Partenie şi al venerabilului Ic. Mitrofor Constantin Popovici- Farul cărturarilor moldoveni. De aceea când Limba sfântă e înlocuită cu cea rusă în şcoală, Rugul ei viu a ars în altarul Bisericii: „Pentru ca să fim drepţi, grăieşte Părintele Ţepordei, principalul naş al Unirii a fost Biserica basarabeană... Tot ceea ce s-a făcut pe terenul naţional în Basarabia a fost făcut de fiii Bisericii. Şi când vine şi se face Unirea, ea este făcută tot de seminarişti. Luaţi pe un Inculeţ, Pelivan, Halippa, Madan, ieromonahul Gurie, etc., etc., toţi sunt fiii Bisericii. Aproape toţi deputaţii Sfatului Ţării şi toţi miniştrii Basarabiei de după Unire sunt elevi ai Seminarului. Deci toţi sunt elevi ai celui mai bătrân şi mai mare naţionalist basarabean: ai părintelui Iconom Mitrofor Constantin Popovici.” (Vasile Ţepordei-Scrieri Alese. Ed. Flux, Chişinău, 2005, p. 92-94)

     

   „Ţară cu pridvoare şi cu prune brune/ care dorm în ochii puşi pe rugăciune,/ cine-a frânt în tine ascuţiş de sabie/ să te plece altor steaguri, Basarabie?// Ruptu-te-au duşmanii, datu-te-au la câini,/ iezii din privire să ţi-i culci în mâini./ Pletele să-ţi fluturi noaptea pe sub stele/ când îşi umple Nistrul ochii cu mărgele.// Ţară cu domniţe-tremur între gene-/ albe ca lumina strânsă din poiene,/ unde-au fost arcaşii, unde-au fost plăieşii,/ când le-au scos în târguri trupul, megieşii?// Frunză, frunzişoară verde de sulfină,/ crucea se ridică, troiţase-nchină./ Plugul între brazde răscoleşte sânge,/ vântul dacă bate, plopul nu mai plânge.// Ţară, ţăruleană limpede ca Prutul,/ lasă-mă să-ţi mângâi rana cu sărutul...” (Andrei Ciurunga-Cântec pentru Basarabia în Lacrimi pentru Basarabia 1940-1995. Ed. Arvin Graphics 2002)

   Meritele savantului, pedagogului, patriotului şi revoluţionarului ardelean Onisifor Ghibu  pentru înfăptuirea marii Uniri, privind cauza Basarabiei au fost monumentale. Statuia zelului său naţionalist este sculptată de mâna şi sufletul altui mare Român, mitropolitul Gurie Grosu: „ Ne-a adunat în jurul său, cum adună pasărea puii săi, sub aripile sale, a îndemnat pe cei molateci, a sprijinit pe cei ce se clătinau, a întărit pe cei slabi, a încurajat şi a insuflat îndrăzneală în cei timizi şi, punându-i la lucru, i-a făcut pe toţi să simtă bucuria copilului, care începe a umbla pe picioarele sale proprii, fără sprijinul tatei sau al mamei. A fost un mentor iscusit, care ştia să nu-şi pună propriul amor în luptă şi să-l vadă ştirbit în aprecieri şi drepturi, ci pentru marea idee a naţionalităţii, a redeşteptării neamului, îşi ascundea ambiţia, meritele proprii, << eul >> personal, ca să câştige pe mai mulţi pentru cauza înaltă şi măreaţă care îi sta înainte.” (Onisifor Ghibu-Unitatea Românească şi Chestiunea Basarabiei. Ed. „Fiat Lux”, Bucureşti, 1995, p. 98)

   Toţi factorii responsabili s-au angajat în lupta pentru susţinerea cauzei divine a Unirii: Biserica, oştirea ţării, şcoala, intelectualitatea, elitele naţionaliste, binecuvântarea şi jertfa adusă de Neam lui Dumnezeu. „Dorul  de Unire este nespus de mare, spunea scriitorul Andrei Strâmbeanu. Din această cauză au devenit drapel de luptă  Eminescu şi Ştefan cel Mare.” (Georgeta Adam/ Ion Adam-Bat clopotele pentru Basarabia. Ed. Eminescu, 1995, p. 174)

   „Generaţia Unirii şi Reîntregirii din anii amintiţi n-a mai fost urmată de o alta, ea a rămas o icoană a sufletului românesc peste ani.” (Gheorghe Radu-Basarabia Pământ Românesc 200 de ani de durere, umilinţă şi speranţă. Ed. Cetatea Doamnei Piatra Neamţ, 2012, p. 364)

     Vara anului 1917, a abătut asupra României Mici, cea mai puternică ofensivă germană şi austro-ungară, cere tindea spre ocuparea Moldovei. Numai între August-Septembrie 1917, după retragerea trupelor ruseşti, armata română, singură a ţinut piept celor 25 de bătălii în zona Oituz-Mărăşeşti-Nămoloasa, respingând atacurile duşmanilor cu bravura ostaşilor români: „Pe aici nu se trece!

   Vitejiei armatei noastre s-au alăturat răzeşii cărturari nemţeni de la poalele Ceahlăului, declanşând: „ asaltul final pentru Unirea Basarabiei, învăţători nemţeni ca Leon Mrejeriu, Simion T. Kirileanu, Petru Gheorgheasa etc., au plecat în Basarabia, unde împreună cu alţii s-au alăturat pedagogului ardelean Onisifor Ghibu.” (Traian Cicoare-Marea Unire şi judeţul Neamţ, în „Reformatorul”, Piatra Neamţ, din 20 Decembrie 1993)

   Clubul Nobilimii Basarabene l-a întâmpinat pe marele român şi distins militar, Ernest Broşteanu distins cu Ordinul Militar „Mihai Viteazu”, cel al „Legiunii de Onoare”, cel al „Stavroforilor Ortodocşi al Sfântului Mormânt, „Crucea comemorativă a Războiului 1916-1918 cu baretele „Carpaţi şi Mărăşeşti”, cu un viu şi înflăcărat entuziasm:

   -Domnule general,...în dorinţa de a ne exprima profundul nostru sentiment de recunoştiinţă către vitezele trupe ale Diviziei a XI-a, venite din depărtatele văi ale Olteniei, spre a pune ordine şi slava neamul românesc din Basarabia...”Gheorghe Radu-Basarabia Pământ Românesc. Ed. Cetatea Doamnei, 2008, p. 100)

   „Cu adâncă emoţie, spunea Suveranul nostru Ferdinand acelui moment divin, şi cu inima plină de bucurie am primit ştirea despre importantul act ce s-a săvârşit la Chişinău. Sentimentul naţional ce se deşteptase atât de puternic în timpurile din urmă în inimile moldovenilor de dincolo de Prut a primit, prin votul înălţător al Sfatului Ţării, o solemnă afirmare. un vis frumos s-a înfăptuit. Din suflet mulţumesc Bunului Dumnezeu că mi-a dat, în zile de restrişte, ca o dulce mângâiere, să văd după o sută de ani pe fraţii basarabeni revenind iarăşi la Patria-Mumă.”(Mesajul Regelui Ferdinand către Sfatul Ţării din Basarabia.-28 Martie 1918, în Ioan Scurtu-Regele Ferdinand. Ed. Garamond, Bucureşti, p. 148)

  Cât de diferit urma să fie acest mesaj de momentul în care Stalin decora pentru ilustra colaborare la predarea intereselor vitale ale României sovieticilor, pe cel care cu bună știință, se pare, fusese acceptat drept nepot legitim !

    Poetul Canalului, mucenicul Andrei Ciurunga, avea să oprescă timpul în loc, stând la sfat cu Stefan cel Mare și Sfânt, în numele nostru, al tuturor celor ce simțim focul dorului de frații noștri de dincolo de Prut:

      ,, Când am simţit pe-al ţării trup nepace/m-am răsucit la Putna în mormânt/şi-am răsturnat cinci veacuri de pămînt/de pe pieptarul meu, să vin încoace.//Au mă sminteşte ochiul ce se bate/sau nu-mi ajută mintea să dezleg?/Hotarul drept vi l-am lăsat întreg/şi aflu-acum Moldova jumătate.//Vânduta-ţi oare hoardelor de-afară,/

în târgul vremii, una din moşii?/Eu nu cunosc pe lume avuţii/să-mi poată preţui un colţ de ţară.//

.........

Ci nu păstra în inimă sminteală,/ că nu plăieşii şi-au ieşit din minţi/precupeţind Moldova pe arginţi,/ cum le-ai adus la cuget bănuială.//Ei zac în lanţuri, lângă hăul mării, /şi trag în juguri puse de călăi./Bicele însă nu le ţin ai tăi/şi mâna ce izbeşte nu-i a ţării//.

....

Măria Ta. Înseninează-ţi faţa,/puşcaşii n-au uitat să dea la semn,/ci doar aşteaptă chiot de îndemn/ să rupă lanţul şi să ia sâneaţa.//Atunci vor arde ţestele duşmane/

cu vâlvătăi de sânge şi de fum/ şi nu va fi zăgaz pe nici un drum/să ne oprească iureşul, Ştefane.//

Amin !