UNDE SUNT IERARHII BISERICII ORTODOXE ROMÂNE ? !

„... Putea-voi duce austeritatea persoanei mele după 

      pilda Prototipului nostru,măcar până la drumul

      arzător al apostolatului zilnic, cu resemnare la   

     auzirea vorbelor de ocară şi chiar la primirea de

      lovituri şi scuipări pentru  învăţătura Evangheliei ?

     ...Căci de o încoronare de spini şi de întinsul

     mâinilor pe cruce... e prea greu să mai vorbim noi,

        muritorii de astăzi !...”    (Episcopul Grigorie Leu)

„... A venit timpul când arhiereii trebuie 

     să-şi scoată mitrele aurite- semnul

    slavei lui Hristos, şi să-şi pună cununi de spini, 

    căci mai mult se huleşte astăzi în popor numele 

     Domnului decât se slăveşte”.

               (Ieromonahul Tihon)

   Primirea binecuvântării dumnezeieşti de a păstori sufletele şi conştiinţele credincioşilor, cercetându-le, îndrumându-le, curăţindu-le, ajutându-le, vindecându-le, întărindu-le şi călăuzindu-le spre Lăcaşul cel de sus, la Supremul Arhiereu Iisus Hristos, este cea mai înaltă demnitate la care poate să aspire dreptmăritorul sau muritorul creştin. Fiind o demnitate divină prin misiunea ei dumnezeiască este mai presus de toate celelalte demnităţi, fie ele chiar regale sau imperiale, întrucât permanenta împlinire şi desăvârşire îşi are menirea în destinul Crucii: al bucuriei şi al suferinţei, al jertfirii şi al biruinţei.

   Arhiereul, păstorul în genere, odată chemat şi ales la slujirea lui Dumnezeu şi a Naţiei sale, nu-şi mai aparţine sieşi decât ca bunăvoinţă a dăruirii totale lui Dumnezeu, Neamului său şi întregii creaţii a Ziditorului.

   Istoria primului mileniu creştin atât pe plan naţional cât şi universal a avut cinstea de a se încununa cu frumuseţea cununilor martirice ale credincioşilor şi deopotrivă ale Păstorilor lor.

   În acest sens ne stau mărturiile Istoriei Bisericii Ortodoxe Române şi cele ale Istoriei Bisericii Universale.

   Lângă cununile Arhiereilor martiri  s-au aşezat curajul şi onoarea multor Vlădici (sec. XV- XVII), care la momentul potrivit ales de ei, s-au retras cu cinste din Scaunul păstoresc, lăsând locul ucenicilor pe care i-au format în acest sens frumos al slujirii dumnezeieşti.

   Trebuie,spunea marele Pavel, ca episcopul să fie desăvârşit în toate.

   Să ne oprim la celebrul dicton,formulă de consacrare, care confirmă investirea candidatului la demnitatea păstorului de suflete: - Vrednic este ?/ - Vrednic este !, vrednicie care întruchipa dincolo de mintea sănătoasă în trup sănătos, cununa unei depline maturităţi spirituale.

   Puterea,spunea Sf. Ierarh Nectarie de Eghina, te face să-ţi pierzi deseori capul. Onorurile sunt greu de purtat, iar smerenia, atunci când nu este adevărată şi adânc înrădăcinată, cedează în faţa vanităţii, a orgoliului.

   Iar Sfântul Nicodim Aghioritul adaugă:”Episcopul trebuie să fie ales fie de către Dumnezeu, Care prin harurile dăruite Îşi arată voia Sa, fie de către oameni”. (Sf. Nectarie din Eghina, Schiţă biografică, de Preot Ambroise Fontrier. Trad. din lb. fr. de prof. Paul Bălan. Ed. Agapis- Bucureşti, 2004, p.48).

   În epoca modernă târzie, sec. XX – XXI, locul diademei spirituale şi al slujirii divino-umane în Biserica Ortodoxă Română a fost înlocuit cu fidelitatea slugărniciei oculte,pe plan extern, şi a meschinelor interese politico-democratice,în plan intern.

   Astfel, Ierarhii moderni, cosmopoliţi, ecumenişti şi managero-comunitari au schimbat sensul slujirii celei alese a lui Dumnezeu şi a poporului cu o dublă şi inversată slujire: cea a împăunării lor de a fi slujiţi, deopotrivă de Dumnezeu şi de popor, precum şi cu datoria de a-i slugărnici pe puternicii zilei, care le-au înlesnit ascensiunea chiriarhală.

   Aproape permanent în istoria noastră,dar mai ales în ani prelungiţi de criza economică şi politică, în desele persecuţii şi prigoane, interne şi externe, poporul îşi afla alinarea, ajutorul şi vindecarea în sânul solidarităţii spirituale. Cu cât criza politico-economică ori socială era mai adâncă, cu atît înălţarea religioasă era mai înaltă şi tendinţa de salvare a Neamului prin rugăciune devenea tot mai profundă.

   -Unde sunt Ierarhii noştri ?-se întrebau tinerii revoluţionari în zilele însângerate ale lui Decembrie 1989.

   Iar Vlădicii, din spatele perdelelor grele de catifea aurie, care le camufla mitrele zgâlţâite de cutremurul revoluţionar, răspundeau :

   -Închideţi uşile Catedralelor să nu ne pângărească mojicii ăştia anarhişti. ( a ne reaminti de Catedrala din Timişoara în zilele acelui decembrie însângerat).

   Şi uşile grele se închideau, în timp ce „ mojicii” cădeau împuşcaţi rând pe rând, înroşind treptele reci cu sângele lor fierbinte şi neprihănit.

   Dar şi acum milioane de creştini români deznădăjduiţi de greaua apăsare şi împilare economică, socială, politică şi religioasă prin care trec de atâta amar de vreme, suferă, se ofilesc, se rătăcesc, se usucă şi se prăpădesc întrebându-se printre lacrimile amare şi suspinele convulsive:

   -Unde sunt Ierarhii noştri ?

   Unii, puţini la număr, ar putea răspunde că sunt într-o şedinţă permanentă a Sinodului  B.O. R., preocupaţi tocmai de această stare a norodului.

   Alţii, poate cei mai mulţi, sunt convinşi că surzenia şi muţenia ierarhilor se datorează lucrării de taină a strângerii de cât mai multe fonduri pentru Catedrala lor (pardon, a Neamului, cică...).

   -Unde sunt Ierarhii noştri ?

   Se întreabă milioane de suflete vitregite de năpasta îmbogăţirii fără scrupule a aleşilor lor, cu şi fără mitră.

   Unii, poate dintre cei naivi,  ar putea crede că Vlădicii sunt în genunchi la rugăciune, ca Daniil Sihastrul, duhovnicul Marelui Ştefan, în vremurile de bejenie ale Moldovei.

   Destui, dintre cei realişti, îi văd mai degrabă preocupaţi de revendicarea fără număr a moşiilor secularizate de Cuza dar şi de obţinerea altora, de la vânzătorii actuali de ţară.

   -Unde sunt Ierarhii noştri ?

 Întreabă noile doine de jale, profund tânguite de piepturile bătrânilor, care stând  în uliţe proţăpiţi, îşi aşteptă copii plecaţi „ afară”  după oarece căpătuială pentru că acasă nu mai au unde muncii.

   Câţiva din anturajul bisericii, cu capul plecat, răspund că ar putea fi la sfinţirea unui nou Lăcaş, care- de ce nu?-  va prisosi cu oarece foloase .

   Majoritatea însă, îi compătimesc că suferă sleiţi de puteri pe canicula aceasta de cuptor, înveşmântaţi în porfiră şi trene kilometrice din mătăsuri scumpe, ca la celebrele carnavale chinezeşti, sau că stau înrămaţi în zecile de kilograme de aur şi argint,  ce-i apasă cu marea povară a smereniei poleite.

   -Unde sunt Ierarhii noştri ?

   Se întreabă în bocete bunicile împovărate de ani, cu feţele brăzdate de suferinţele bolilor şi ale neputinţelor, sărăcite de pensiile micşorate, deznădăjduite de spitalele desfinţate sau de lipsa medicamentelor compensate.

   În prag de iarnă, la gândul că frigul nu o să aibă cu cel încălzi, nu îndrăznesc să se întrebe ce fac Ierarhii noştrii cu sutele de mii de hectare de pădure tăiate şi vândute fără nici un drept.

   Şi dacă cineva le-ar spune că statul a dat fiecărei Parohii şi 30 de hectare de pădure, tocmai pentru a ajuta familiile nevoiaşe, iar în timpul slujbelor, iarna, în biserici singura căldură este cea izvorâtă din firava flacără a lumânărilor pentru că aceste păduri sunt date Ocoalelor Silvice Bisericeşti spre eficientă exploatare,( a se citi vânzare), poate că ar pune un ban în plus în cutia milei pentru ca Ierarhii noştri să poată să-şi plătescă, unii altora, slujba de pocăinţă şi de iertare a păcatelor.

   Câteva din cele mai cucernice se roagă însă Domnului pentru ei, pentru jugul cel greu al grijilor ce le apasă umerii laţi, puternici şi auriţi.

   Restul însă, plâng şi fac mătănii adânci în faţa crucilor celor fără de morminte sau a mormintelor fără de cruci.

   -Unde sunt Ierarhii noştri ?

   Suspină bolnavii, şchiopii, orbii, cerşetorii, calicii, beţivii, vii şi morţii, râzând sau plângând, rotindu-se într-o imensă plagă ce se revărsa ameninţător deasupra răbdării.

   Unii, aninaţi între cârje oblojite, rânjesc schimonosiţi de durere dar resemnaţi că poate toaca sau clopotele de vifor făcute să urle durerea îi vor  trezi într-o bună zi pe marii Păstori.

   -Unde sunt Ierarhii noştri ?

    Am surprins recent mărturia a două evlavioase creştine ce poartă numele Fecioarei,care ridicaseră împreună cu Stareţului lor venerat, iubit şi ajutat de toată obştea creştină, un minunat complex mănăstiresc. Spre grea încercare, Stareţul a primit de la ierarhii locului prigoană şi Bunul Dumnezeu l-a ridicat la ceruri mult prea devreme, spre marea mâhnire a celor care îl aveau duhovnic şi mare sprijin în lupta cu vremurile acestea pline doar de nedreptate.

   Amărăciunea şi mâhnirea lor avea să se reverse abia când,  Înalţii prelaţi au adus în mănăstirea ctitorită de ei, un şofer de-al lor călugărit peste noapte, bine pregătit însă  la şcoala sudalmelor unsuroase şi a bădărăniilor groteşti. Revolta lor cerea o Înaltă explicaţie şi motivaţie. S-au hotărât şi umplând un autocar, au plecat la Mitropolie. Binenţeles că n-au fost primiţi de Altaţa Sa Păstorul. Creştinii s-au aşezat atunci liniştiţi pe treptele Catedralei şi au început să se roage. După ore de aşteptare şi impertinenţă a venit un interimar focos şi plin de vijelie, apostrofându-i:

   -Nu vă e ruşine! Nu vă e frică! Cum îndrăzniţi să-l deranjaţi pe Înaltul Arhiepiscop... şi Mitropolit al... ?

   Toţi credincioşii sosiţi cu autocarul şi alţii care se aflau prin preajmă au rămas consternaţi.

   Din rândul celor osteniţi însă, s-a ridicat o cuvioasă bătrânică, cu trăsături încă frumoase şi demnă a răspuns întrebând:

   -Da ce, Înaltul e diavolul ca să ne fie frică ?

     Răspunsul Ierarhului nostru i-a liniştit însă pe deplin, un pic mai târziu când a acceptat să primescă<< o delegaţie>>; : De ce trebuie să vă legaţi de un duhovnic anume ?!! Ctitorind o mănăstire v-aţi zidit Biserică în ceruri ! Ce contează unde vă rugaţi acum !

    Doamnele mele,când mi-au povestit acest dureros recent episod din viaţa lor de  credincioase moderne, m-au întrebat dacă în acest context în care au primit asigurări că au Biserica în ceruri, nu ar putea să plătescă slujba de mărturisire  prin virament bancar, dacă tot nu mai contează duhovnicul ?!

   -Unde sunt Ierarhii noştri ?

   Se întreabă astăzi toţi deţinuţii politici cocoţaţi pe scara nonagenară, preacucernică şi preacuvioasă a trăirii lor jertfelnice.

   Unul mai hâtru răspunde:

   -Poate sunt în pelerinaje de pocăinţă pe la vestitele închisori, care au ofilit, încarcerat şi decimat aproape toată Floarea tinerimii ortodoxe, între 1938-1964 şi după...

   -Vezi-ţi de treabă, răspunde unul dintre cei care a  lăsat un sfert de veac din tinereţea sa în temniţă. În toţi aceşti ani petrecuţi, de altfel de foarte mulţi dintre camarazii dragi prin mai toate închisorile, n-a venit un singur ierarh de Sfintele Sărbători să ne aline durerile şi suferinţele, în timp ce confraţii noştri de chin, dar de alte confesiuni au avut deseori privilegiul de a fi binecuvântaţi direct de ierarhii lor. Nu mai vorbesc de rabinii evreilor care veneau aproape lunar cu ajutoare şi mângâieri...

  

    -Unde sunt Ierarhii noştri ?

   Dau năvală gândurile nărăvaşe ale tinerilor debusolaţi sau neîmpliniţi spiritual din toate categoriile sociale.

   Unii,umanişti, consideră că tăcerea ierarhilor se datorează neputinţelor lor spirituale, dar mai ales lâncezărilor fastuoase şi bahice din grandioasele lor palate princiare.

   -Cum să stea de vorbă un ditamai Vlădică, cu o puturoasă de opincă ?

   Alţii, cinici, cred că grija de căpătâi a păstorilor este chiar aceasta: de a se căpătui boiereşte, nu glumă.

   Majoritatea ierarhilor cred că îşi fac totuşi un fin şi uşor examen de conştiinţă:

   -Ce dacă ne tragem din ţărani cu două sau trei ierni de şcoală  sau că am fost ocrotiţi de Dascălii Doctori pentru diversele servicii neînsemnate,  fie pe la piaţă, fie pe sub maşină, fie la gospodar acasă... Noi ne-am spăşit râvnind la Cârja din care odrăsleşte arhibunăstarea.

   Îmi aduc aminte de unul, cu care am fost coleg la Sibiu, şi care era ingineraş la bază (dar fără să practice meseria) hotărât să devină popă, după ce aducea ditamai porcul sacrificat de la ţară şi-l împărţea( ştiu şi cui...),  cum lua o notă mare şi pupa carnetul.

   Eu, care sunt oltean şi am primit în leagăn umorul (chiar făcând şi haz de necaz) îi spuneam:

   -Pupă bă mai bine porcul în cur-ând..., că datorită lui râgâi acum satisfăcut.

   Alţi păstori mai cu stare, mai în stare să asculte Internaţionala, mai ghiftuiţi în iniţiere, mai săritori la avantaje imanente, privesc transcendent de sus, de deasupra norilor, la opincarii, ţopârlanii şi mămăligarii nevoiaşi, rânjind vicarilor pe deasupra engolpionului:

   -Spune netrebnicilor acelora telurici, să pupe ţărâna pe unde călcăm noi. Atât şi nimic mai mult !

   Cei din categoria cea mai înaltă, care şi ei fac parte din cele două stări, dar  de,  le-a surâs norocul mai mult, cu studii în Apus, pe la Bossey  sau Oxford, par mai aplecaţi la suferinţele celor din ţărână, şi înclinându-şi mitrele cu condescendenţă, poate gândesc: 

   Aici şi Acolo, chiar peste tot unde la suspinele voastre înlăcrimate, nu mai răspunde nici cerul, când vi se fură ţara, religia, cultura, moşia, trecutul, prezentul, chiar şi viitorul, când minciuna stă cu regele la masă, când sub îmbuibarea lui Lae Chiorul poporul orbecăieşte în neputinţă, când aurul şi petrolul, munţii şi pădurile, apele şi pâinea de la gură v-au fost vândute, ce am mai putea face noi, Ierarhii voştri dragi?

   -Unde sunt Ierarhii noştri ?

   Astăzi, liftele de miliţeni şi procuraşi,plătiţi tot dintr-o cutie a milei alimentată de contribuabilul umil, tulbură, hăituiesc şi profanează Bisericile, Sfânta Liturghie şi marea Sărbătoare a Maicii Domnului, scoţând credincioşii din timpul comuniunii Slujbei religioase, pentru a jura pe Biblia pusă pe capota maşinii, Biblie pe care ei n-au deschis-o cu siguranţă niciodată sau doar când au verificat numărul de inventar, că doar recuzita bâlciului nu se încredinţează oricum!

  Şi chiar dacă s-a auzit în eter întrebarea mea, rostită de un creştin român cu multă carte şi iubire de Neam, cu nume de Chiriac, fără a fi Ierarh însă,  NIMENI nu s-a obosit (sinchisit)să răspundă  !

   A răspuns de mult  Păstorel Teodoreanu, Patriarhul recunoscut al vinului :

   -Sunt cu preotul Burducea/când cu steaua/când cu crucea.

    (* Pr. Constantin Burducea- popă comunist, ministrul cultelor sub Guvernul Groza.)

    În loc de concluzie: păcat, că cei aproape o mână de Înalţi slujitori, n-au curajul de a lupta împotriva celor atât de mulţi şi atât de nepăsători pentru Naţia noastră.

   Păcat, că au uitat atât de repede chemarea la slujirea hristică imperioasă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos:

   Tot ceea ce faceţi unuia dintre aceştia prea mici slujitori ai Mei, Mie îmi faceţi.

    Şi totuşi, unde suntem noi dreptmăritorii creştini, temelia şi stâlpul Bisericii lui Hristos, noi Biserica luptătoare, noi Biserica mărturisitoare, noi Biserica jertfitoare, când sfinţiţii şi prea  înalt prea sfinţiţii şi de tot felul prea, prea, prea, ne batjocoresc, ne sfidează, ne afurisesc, ne împing în braţele răufăcătorilor, apoi ne întorc spatele, dar nu înainte însă de a lua şi obolul văduvei ?

   Unde suntem ? Unde suntem ? Unde suntem  ?

    25 August, 2012.

      Cobiliţarul-Teolog, GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

 FECIOARA MARIA– MAICA LUI DUMNEZEU- BUCURIA TUTUROR FĂPTURILOR

                                                          

„ ... Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile.

     Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt

      este numele Lui”.

                          (Fecioara Maria, Luca 1, 48-49).  

 „ Crăiasă alegându-te, /îngenunchem rugându-te,

    Înalţă-ne, ne mântuie /din valul ce ne bântuie;  

    Fii scut de întărire /şi zid de mântuire,

    Privirea-ţi adorată /Asupră-ne coboară,

    O, Maică preacurată /Şi pururea fecioară,

                                                           Marie!”                          

                 (Mihail Eminescu – Rugăciune)    

   Sfinţii Părinţi, raportându-se la Chipul lui Dumnezeu dăruit omului la facerea sa, spun că Tatăl Atotcreatorul, de fapt şi-a contemplat Arhetipul Fiului Său preaiubit. Omul deplin, cu posibilitatea asemănării întru Ziditorul său, a fost aşezat pe fundamentul lăuntric al tainei: bărbat şi femeie, pe o consubstanţialitate reciprocă şi pe corespondentul veşnic al genei religioase. Singurul sens adevărat al raporturilor uman-spirituale îşi are lumina în acest chip dumnezeiesc, care ţâşneşte din atotputernicia paternă. Mai înainte de a fi Creatorul cosmosului, Dumnezeu este Tatăl tuturor. În Fiinţa dumnezeiască asumarea esenţială a Sfintei Treimi începe cu atotputernicia Tatălui, apoi, a Fiului şi a Sfântului Duh, având vocaţia misiunilor divine de: Creator, Mântuitor, Mângâietor şi Judecător.

   Atotputernicia paternă îşi are expresia şi în înfierea noastră ca chemare la mântuire. Din lăuntrul omului religios sufletul acestuia strigă alături de Duhul Sfânt: avva Părinte. Deşi, Autoritatea paternă divină exprimă caracterul religios fundamental, cu privire la Om, Femeia este cea care are instinctul matern înăscut, exprimându-şi principiul religios în uman, ca sensibilitate specifică a spiritualităţii pure.

   Fecioara – Femeie – Maică este primul Om care devine Dumnezeu prin har.

   Spiritualitatea feminină are o corespondenţă şi o comuniune aparte cu elementul religios. Aceasta explică şi divorţul dintre sensibilitatea spirituală feminină, milenară şi virilitatea umanistă a evului mediu. Amprenta secularizării aparţine civilizaţiei masculine, care sfârşeşte în cele din urmă pesimist. Pesimismul este atribut masculin, el rămânând deseori agăţat de disperare, fără şansa unui posibil recurs.

   Fără căldura şi lumina harului, germenele mâhnirii încolţeşte în esenţa masculină, atrofiind simţul religios al paternităţii, plesnind în mugurele batjocoritor al ateismului. Tot spiritul zeflemitor faţă de taina Fecioarei – Mamă poartă pecetea ateismului militant. Toate excesele frapante ale masculinităţii le regăsim în religiile lumii antice şi moderne, (excepţie făcând creştinismul ortodox), respectiv în sistemele filosofice sau doctrinele politice.

   Dimpotrivă, sufletul însetat de Dumnezeu şi de Neam, axa ascetică a marilor mistici, aura re-creării, cultul eroilor şi martirilor, temeritatea sfinţilor, frumuseţea ortodoxiei, simţul comunitar şi cosmic, sensibilitatea artistică, precum şi tandreţea maternă îşi au Cuibul în sensibilitatea feminină, iar în mod expres în Sânul (cultul) Maicii Domnului.

   Este suficient să privim Icoanele Maicii Domnului de la Mănăstirea Rarău (icoană nefăcută de mână omenească) şi cea a Sfintei Treimi – Deisis  a Sfântului Andrei Rubliov pentru a cunoaşte şi explica deplin Arhetipurile religioase: cel al Feminităţii absolute şi cel al paternităţii dumnezeieşti desăvârşite.

   Limba vechilor cazanii, ce ne învaţă că maternitatea umană răspunde chemării paternităţii divine este Chipul- Icoană exprimat liturgic.

   Femeia- Icoană este comoara tuturor valorilor moral- religioase, naţionale şi universale. 

   Şansa izbăvirii lumii aparţine creştinismului prin Mântuitorul Hristos, iar cea care o apără şi aduce mângâierea harului, oprind dezumanizarea creaţiei este Maica Domnului- toată nădejdea omenirii.

    În lupta cu răul, bărbatul religios înfruntă suferinţa, în timp ce femeia i se abandonează pe moment, pentru ca apoi să culeagă biruinţa. Deşi Virtutea are în componenţa ei rădăcina bărbatului ” vir „ ea este de genul feminin. Smerenia aparţine aşadar feminităţii prin excelenţă. Tăria virilă nu e superioară blândeţii feminine. Aceasta explică şi sensul principiului spiritual al sensibilităţii feminine exprimat de Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Luaţi jugul Meu (Crucea Mea) asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre”. (Matei 11, 29).

    Bărbatul trăieşte prin lupta sa de cucerire, de biruinţă, deseori ucigând viaţa. Femeia, dimpotrivă naşte viaţa, apărând-o, întreţinând-o, sfinţind-o cu propria sa dăruire. Ştiind că Femeia poartă pecetea religiozităţii, Ispititorul i s-a adresat ei şi tot ea este cea care re-născută prin Fecioară, primeşte arvuna mântuirii prin mesajul Buneivestiri şi bucuria supremă de a-l vedea prima pe Iisus Hristos înviat.

   Fecioara Maria este osmoza unui cer şi a unui pământ roditor, reprezentând chipul cosmic al nativităţii, prin naşterea lui Dumnezeu.

   Mariologia este inerentă bucuriei cosmice, contemplării cereşti şi pământeşti.

   Fecioara Maria, devenind Chipul înţelepciunii lui Dumnezeu şi Surâsul sofianic al Sfântului Duh, este proclamă deapururi de Sfinţi: Bucuria tuturor făpturilor.

   Noi, daco-românii- fiii Ei spirituali şi de sânge, îi spunem Surâsul zorilor divine, Cea care şade de-a dreapta dreptei Tatălui.  

   În Apocalipsa Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, Femeia- Icoană apare înveşmântată în Soare, închipuind Biserica Ortodoxă dreptmăritoare. (Apocalipsa, 12, 1).

   În sfera religioasă valoarea metafizică aparţine categoric şi fără echivoc numai naturii feminine. Mirificile efluvii care fertilizează izvoarele tainice ale vieţii emană din fiinţa Femeii. Aceasta ne explică faptul excepţional, de ce Matriarhatul pelasg (şi matriarhatul în genere) a fost epoca prelungită a elementului cosmic ce a dominat principiului personal prin: Sibilele-profetese, Vestalele- proorociţe, ori Marile Preotese.

    Puterea bărbatului se exprimă prin acţiune, prin verbul: a acţiona, în timp ce autoritatea Femeii constă în verbul a fi, expresia religioasă absolută.

   În antinomia destinului uman, prima care devine tu sau el este Femeia.

   Femeia, fiind aşadar tot timpul contemplată este în mod evident binecuvântată permanent.

   Numai prin transcendenţă femininul şi masculinul se întregesc, devenind una sau unul ca la creaţie.

   Femeia prin vocaţia ei spirituală se întrepătrunde culturii, omenirii, nu civilizaţiei societăţii.

   Femeia se prelungeşte dimensional în lume prin dăruirea de sine, devenind totodată destinul propriu al bărbatului.

   Dacă bărbatul poate re-crea ca sisteme: arta, filosofia, teologia, ştiinţa, etc, întruparea acestor grandioase valori are loc în Femeie.

   Braţele Femeii care-i împodobesc fiinţa surâzătoare sunt: smerenia şi dragostea înveşmântate în libertate şi har.

   Destinul Omului se află în braţele Femeii-Mamă, după cum destinul omenirii se află în îmbrăţişarea Fecioarei - Maici.

   Înfierea noastră dorinţei Dumnezeirii s-a făcut prin răspunsul divin al Fecioarei Maria, dat Arhanghelului Gavriil, consimţind astfel, Întruparea Domnului:

 „ - Fie mie după cuvântul tău ! „

   Aşadar, graţie Maicii –Fecioare, noi creştinii vom putea fi după har asemenea Fiului ei.

   În Sfânta Fecioară Maria, culminează sinergia sfinţeniei ortodoxe şi a Duhului Sfânt.

   Fecioara Maria nu este o Femeie între femei, ci este încoronarea prin excelenţă a Femeii.

   Născându-se Cuvântul din Sânul Fecioarei, toţi oamenii ar trebui să posede strălucirea în cuvinte.

   Fecioara Maria, Fecioara ori Femeia aleasă, fac din firea lor prin  adumbrirea sofianică o sensibilitate feminină fără egal, desăvârşită ca vocaţie a iubirii.

    Şi Energiile divine îşi descoperă aspectul feminin ca manifestări în afara Fiinţei absolute   în Aura Sofiei, a Înţelepciunii dumnezeieşti.

   Prin urmare, Sofia ca principiu feminin al Ziditorului Îi provoacă în timp umanizarea. Dorinţa inimii Fecioarei Maria cere Întruparea Domnului prin Sofia divină care o aprobă.

   Deodată, Icoana (Chipul) lui Dumnezeu din Om, reflectă chipul Omului în Dumnezeu.

   Aşadar şi altfel Fecioara Maria Îl zămisleşte pe Dumnezeul – Om.

    Dumnezeiasca Întrupare a avut ca „tocmeală” bunăvoinţa Sfintei Treimi şi consinţământul neprihănit al Fecioarei.

   Sfântul Duh este Cel care creează harisma (starea) maternă a puterii duhovniceşti unde se zămisleşte şi creşte viitoarea fiinţă.

   Desigur, în Taina Întrupării, Fiul poartă în Sine întreaga Lumină a Cuvântului şi a Adevărului, dar Cel care suflă viaţa este Sfântul Duh. 

   Toată lumina dogoritoare a puterii mariologice zâmbeşte în Zorii zămislirii Dumnezeului – Om.

   Numai în lumina hristică femininul şi masculinul, nemicşorându-se, ci crescând unul în celălalt, devin compatibile logodnei şi Tainei sfinte a Cununiei.

   Printr-o covertire spirituală reciprocă, masculinul şi femininul ating îndumnezeirea.

   Cercetând în orice formă de întrupare, aflăm legătura ontică a Duhului Sfânt cu feminitatea.

   Existenţa desăvârşită trece noul prag al vieţii doar prin Uşa iscusit făurită în Crucea biruinţei.

   Născând Calea, Adevărul şi Viaţa, Fecioara Maria se face pe sine Pedagog, Stâlp şi Temelie a Înţelepciunii.

   Călăuzind Biserica împărătească a Fiului ei Iisus Hristos, Împărăteasa Maria şade de-a dreapta Împăratului.

   Omul nou, creştinul înfiat este replica Dumnezeului – Om, dar Duhul Sfânt este Cel care în sufletul fiecărui creştin Îl zămisleşte pe Hristos.

   Putem concluziona deci, că Femininul axat pe Sinele său, stă sub semnul Naşterii, al Cincizecimii, al zămislirii noii fiinţe şi a noului eon, în timp ce energeticul masculin priveşte chipul Învierii, al Schimbării la Faţă, al Parusiei.

   Lumea Dumnezeiască a atotputerniciei paterne , a Tatălui îşi are corespondentul în lumea umană a autorităţii maternale a Fecioarei – Maici.

   Maicii – Fecioare, Femeia înveşmântată în Soare, i-a revenit sarcina de a salva omenirea cu frumuseţea ei sofianică.

   Fecioara Maria metamorfozează destinul lumii cu frumuseţea ei supraîngerească.

   Aşa cum sufletul bărbatului respiră în mod firesc, tot aşa inima Femeia iubeşte în mod firesc.

   Aşa cum lumina Soarelui luminează în mod firesc, la fel dragostea Femeii străluceşte în mod firesc.

   Doar Iubirea care are cuprinsul  nemărginit, poate  naşte libertatea circumscrisă în absolut.

    Numai Dragostea, care străluceşte prin veşnica măreţie a inimii divine capătă dimensiunea nemuritoare a Frumuseţii Treimice: Tatăl este Dragostea care răstigneşte, Logosul este Dragostea răstignită, iar Sfântul Duh este Dragostea care sfinţeşte răstignirea prin biruinţa Crucii. 

   Omul deplin al întregii Creaţii, al tuturor timpurilor nu este altul decât Maria Fecioara – Femeia – Maică, înfrumuseţată în Hristos.

   Menirea Femeii, a Fecioarei Maria, ca şi cea a Mântuitorului, nu este de a li se sluji, ci de a sluji Omului şi Dumnezeirii.

   Toată această minunată slujire a Femeii nu se înfăptuieşte prin funcţii, ci prin natura ei, prin firea strălucitoare a bunăvoinţei.

   Prin iubirea de oameni Maica - Fecioară întruchipează harul şi dragostea dumnezeiască.

   Dacă nădejdea Femeii este Dumnezeu,speranţa bărbatului este întotdeauna Femeia.

   Dacă bărbatul zideşte casa, Femeia este focul şi lumina ei.

   Dacă bărbatul este scânteia care ţâşneşte din loc în loc, închipuindu-se flacără, Femeia este în mod sigur Rugul Aprins.

   Dacă bărbatul atinge unele virtuţi prin sudoarea frunţii, Femeia le are înăscute pe toate.

   Dacă bărbatul discută şi vorbeşte mereu, Femeia cântă tot timpul.

   Dacă bărbatul se află sub vreme, Femeia este desigur deasupra timpului.

   Dacă bărbatul se supune sau nu Legii, în mod sigur Femeia se supune Adevărului.

   Dacă bărbatul este curajos sau nu, Femeia aproape permanent posedă temeritatea.

   Dacă bărbatul răscoleşte şi cucereşte lumea pe care apoi o răstoarnă, Femeia este cea care o umanizează şi-o îndumnezeieşte.

   Dacă bărbatul este sau nu religios, Femeia poartă continuu în sân mireasma credinţei.

   Dacă bărbatul re-crează sau nu un principiu al existenţei, Femeia pururea este cea care zămisleşte viaţa.

   Dacă bărbatul zugrăveşte Icoana, Femeia este cea care îi dă aura.

   Dacă bărbatul se vrea întotdeauna iubit, numai în Femeia se întrupează dragostea.

   Dacă Chipul Femeii este Dumnezeu - Tatăl, al bărbatului este Femeia – Mamă.

   Dacă bărbatul este capul Femeii, Femeia este Filocalia bărbatului.

   Dacă bărbatul este buciumul de doină şi jale, Femeia e cântecul  de nuntă.

   Fecioara Maria este Crăiasa preabinecuvântată şi multmilosârdă a Naţiunii daco-române.

   Frumuseţea Fecioarei Maria să înflorască în fiecare Marie, iar dragostea ei dumnezeiască să zămisleacă Chipul iubirii în orice Femeie !

               Cinstire, slavă şi dragoste îţi aducem Ţie pururea Fecioară Marie – Născătoare de Dumnezeu ! Amin.

 ( Brusturi-Neamţ, 14 august 2012)  

CALEA CĂTRE DUMNEZEU SAU DRUMUL ÎNSPRE SINE ?

  LIBERTATEA       Partea a III-a

                                                            

  „ Cine nu se va lepăda de sine nu va fi liber .”

                                   ( Părintele Arsenie Boca )

   „ Dacă omul nu ar avea voinţă liberă el n-ar avea 

     nici vrednicie sau merit pentru faptele lui bune, 

    nici vină şi pedeapsă pentru faptele lui rele. ”

             Profesor Teolog Teodor M. Popescu )

            Dumnezeu fiind identitate de comuniune şi de dăruire jertfelnică l-a creat pe om după chipul Său, tot ca identitate de comuniune şi de dăruire jertfelnică. În comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii creştinul ajunge prin harul Duhului la asemănare, la dumnezeirea harică. Sfântul Irineu al Lyonului spune că :”Omul este liber dintru începuturi- căci Dumnezeu este libertate, iar omul este făcut după asemănarea lui Dumnezeu. În crearea omului liber, adică a fiinţei personale, Atotcreatorul a folosit puterea libertăţii dumnezeirii Sale la modul absolut, dar Şi-a  oprit o limită pentru a-i respecta omului limitele libertăţii. Harul Libertăţii absolute are sensul dăruirii jertfelnice totale. În crearea liberă a omului, Dumnezeu Şi-a asumat de la început jertfa Crucii, căci crearea liberă a unor libertăţi implică în mod indiscutabil riscul Crucii. În dumnezeiasca Sa libertate, Atotcreatorul îşi poate transcende şi propria Sa transcendenţă, atingând infinitul Dragostei, îngăduind omului chiar şi libertatea de a-L nega.

            Sfinţii Părinţi definesc libertatea lui Dumnezeu ca pe o „nebunie a iubirii”, ce-şi are în Cruce o ultimă expresie. Prin răstignirea Sa, Mântuitorul îşi însuşeşte toată robia păcatelor lumii, cu moartea în toată plenitudinea ei spirituală, ca chip al separării, al urii, al crimei, al suicidului, al absenţei lui Dumnezeu, al constrângerii (legea lumii căzute), „ca plată a păcatului”, ca chip al iadului. În fibra Crucii jertfelnice răul se mistuie în picurii de sânge ai Iubirii Domnului. Devenind lăcaş al lui Hristos, lăcaş al Duhului, Obiectul iubirii devine subiect al dragostei: El în tu, în noi, noi în Unul în Trei. Creştinul trăieşte în Dumnezeu, recăpătându-şi libertatea de acum creatoare. „Fiorul înaintea Crucii de-viaţă-făcătoare, înaintea iubirii nebune a lui Dumnezeu, ne deschide Duhului Care eliberează din interior libertatea noastră, care luminează asemeni unei inspiraţii creatoare, unei vieţi, unui foc, fiindcă El Însuşi e interioritatea a tot ceea ce există, Viaţa vieţii, parfumul spiritual al oricărui lucru, şansa chipului în lumea cea mai opacă” (Olivier Clement, op. cit. p.103).

          Darul Domnului după Învierea Sa este prezenţa eliberatoare a Duhului, care odată cu libertatea ne dă şi credinţa. Libertatea trebuie să fiinţească în Iubire, dar să trăiască în Adevăr.

         Măsura vieţii libere ne este dată de Dumnezeu, prin Logosul Său, în Biserică şi în Sfintele Taine. Mântuitorul ne arată măsura libertăţii, demnităţii şi a slavei care sunt „ascultare până la moarte, şi încă moarte pe Cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi i-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume. Ca întru numele Lui tot genunchiul să se plece şi al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2,8-11).

          În Biserică libertatea credinţei trebuie să fie comuniunea încrederii, a slujirii şi ascultării a tuturor faţă de toţi. În libertatea credinţei creştinul este deopotrivă slujitor şi prieten al lui Hristos: „Nu vă mai numesc slujitori, ci prieteni”. Libertatea tuturor înseamnă de altfel şi respectul alterităţii celuilalt. Pentru a deveni capabil şi responsabil de o libertate deplină creştinul are nevoie de urcuşul ascetic al ascultării, de o înfiere liberă faţă de un îndrumător spiritual, faţă de un părinte duhovnicesc în care sălăşluieşte Duhul care eliberează, care înnobilează chipul. De aceea creştinul nu poate fi obiectul manipulărilor: genetice, comerciale, ideologice, religioase. Chipul primit ne obligă la un respect necondiţionat faţă de semeni. Cu fiecare om cu care ne întâlnim ar trebui să-l întâmpinăm cu aceste cuvinte: Bucură-te! Hristos a înviat!, asemeni Sfântului Serafim de Sarov: „Bucuria mea, Hristos a înviat!” Omul creştin, fiinţă şi persoană devine prin biruinţa lui Hristos asupra morţii pe Cruce, libertate şi iubire, care se circumscriu unui singur cuvânt-Înviere.

      Deci, numele propriu al creştinului este Înviere. De aici se pot naşte expresiile minunatului salut al Biruinţei:

-         Înviere, Hristos a înviat!/-Adevărat a înviat, Înviere!

-         Iubire, Hristos a înviat!/-Adevărat a înviat, Iubire!

-         Libertate, Hristos a înviat!/-Adevărat a înviat, Libertate!

-         Bucură-te, Bucurie Hristos a înviat!/-Adevărat a înviat, Bucurie!

         Dumnezeu este Iubire. Dragostea nu este o poruncă ci un dar dumnezeiesc, un îndemn şi o chemare la iubire. Din acest Dar trebuie să ne renaştem toţi. Toţi trebuie să alegem Iubirea. Toate poruncile dumnezeieşti sunt de fapt daruri pentru creşterea noastră duhovnicească. Dragostea-Darul lui Dumnezeu oferit omului se transformă în dăruirea iubirii noastre pentru apropele. Devenim astfel, toţi fiii Iubirii, dar, doar în temeiul reciprocităţii. Chemarea apostolică la iubire este Dar din Darul Iubirii: „Iubiţilor să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu.Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire. Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unu Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem. În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său Jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Iubiţilor, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noi datori suntem să ne iubim unul pe altul” (I Ioan 4, 7-11). Se spune că doar marii călugări, misticii creaţiei (poeţi, filosofi, eseişti) şi duhovnicii cunosc cu adevărat Taina iubirii. Cei care nu iubesc, şi deci nu-L cunosc pe Dumnezeu (ateii în genere) confundă erosul cu expresia lui sexuală, despărţind astfel libertatea de iubire. Sistemele totalitare, concentraţionare au promovat o astfel de despărţire, o astfel de mutilare. Numai că în oamenii credinţei, Harul lu Dumnezeu a adus un preaplin de libertate şi un prinos de iubire: prin rezistenţă, prin comuniune, prin suferinţă, prin dăruire, prin jertfă, transformând lagărele (cum remarca Olivier Clement) în straniile mănăstiri ale epocii noastre. Iubirea adevărată, fidelitatea, respectul reciproc, răbdarea în greutăţi, necazuri şi suferinţe nu este o impunere, ci o propunere din partea lui Dumnezeu. Ceea ce impune Domnul este doar responsabilitatea iubirii, adică iubirea trăită întru adevăr, care îl transfigurează pe om în bunătate, adevăr, dreptate, credinţă, curaj, răbdare, frumuseţe, dăruire, jertfă, sfinţenie. „Rănile lui Hristos (spune Sfântul Nicolae Velimirovici) au lucrat mai multe binecuvântări în lume decât sănătatea tuturor cezarilor romani”(Pătimirea Bisericii, Ed. Sophia, Bucureşti, 2010, p.20).

        Mântuitorul nostru Iisus Hristos, nu trebuie să fie pentru noi doar foamea şi setea de absolut, ci şi hrana noastră zilnică de adevăr, cea spre fiinţă, căci „Euharistia nu înseamnă doar o aducere-aminte, ci şi o proorocie. Proorocia ei este că întregul pământ va deveni Trupul lui Hristos, carnea şi sângele lui Hristos, astfel încât orice am mânca sau am bea, să-L mâncăm şi să-L bem pe El” (idem).

       Hrana în Hristos constituie pentru om o jertfă a naturii, iar jertfa în Hristos devine pentru noi o alegere, dar şi o chemare permanentă la jertfă. Jertfa nu poate avea loc decât în smerenie, în înfrăţire, în comuniune. „Nu există nici un lucru sublim sau josnic în lumea întreagă (continuă Sfântul Nicolae Velimirovici) căruia să nu-i aflu un chip în mine însumi şi nici unul în care, măcar în parte, să nu-mi aflu chipul. Frumuseţea, slava şi măreţia unei holde de grâu auriu stă în înfrăţirea nenumăratelor spice de grâu, cu neasemănata lor frumuseţe, slavă şi măreţie. De ai văzut aceasta, atunci nu-mi repeta iarăşi vechea poveste a frumuseţii slavei şi măreţiei spicelor omeneşti numite Pitagora, Cezar sau Napoleon. Oamenii cei mai bogaţi şi mai puternici, pe care ne-am deprins să-i admirăm şi să-i urmăm, au fost cei mai deplânşi de Hristos. Astăzi, ca întotdeauna, cea mai grea propăvăduire creştină este printre cei bogaţi. Adevărata vrednicie nu ne-o arătăm niciodată prin folosirea drepturilor noastre, ci prin puterea noastră de slujire şi de jertfă” (ibid., p.20-21).

        Cine nu e capabil de cinstire, de slujire şi de jertfă, nu poate fi niciodată capabil să înţeleagă Taina Jertfei Mântuitorului, ca semnificaţie, ca faptă sfântă,  ca realitate vie, ca dăruire divină, ca iubire dumnezeiască pentru omenirea Sa şi nici slujirea şi jertfa celor aleşi pentru Dumnezeu şi pentru neamurile lor. Autonomii, sclavii sinelui, robii e-ului, respectiv ai răului, altoiesc cele două mlădiţe care au odrăslit pe tulpina vieţii lor: libertatea şi iubirea, în libertinaj şi mândrie, devenind infirmi în slujire şi mutilaţi în capacitatea de jertfă.

        Ştiinţa fără preţuirea moralei nu are nici preţ, nici valoare. Pe orice  sistem metafizic se poate întemeia oricând o nouă învăţătură, dar fără temelie morală şi fără stâlp spiritual, însă pe Sfânta Evanghelie sau pe învăţătura marelui Apostol Pavel, orice om îşi poate zidi casa sa duhovnicească. La fel, orice comunitate, orice popor şi orice naţie poate avea propria sa cetate duhovnicească. „Toate Imperiile întemeiate pe drepturi au pierit şi trebuie să piară. Viitorul aparţine Împărăţiei Sfântului Pavel, una întemeiată pe slujirea iubitoare... Aceia care îl răstignesc cu adevărat pe Hristos în vremea noastră sunt cei care cugetă că Evanghelia lui Hristos nu poate fi luată drept temelie a politicii lumii. Oare n-au fost cuvintele Lui cele din urmă către ucenici: „Mergeţi la toate neamurile”? (Matei 28, 19)” (ibid., p.22).

          Dacă expresia creştinismului primar a fost inter-individualismul, în faza sa ultimă, desăvârşită trebuie să fie Inter-naţionalismul. Morala creştină implică deopotrivă slujirea şi jertfa credinciosului mărturisitor. În libertatea creştină slujirea înseamnă demnitate, iar jertfa onoare.

           Un om, un popor sau un neam se simte şi este liber doar atunci când se dăruieşte jertfei. În libertatea creştină n-ar trebui să se ceară drepturi, ci slujire şi jertfă, dar întrucât lumea în majoritatea ei este satisfăcută prin drepturi, determină într-un fel şi comunitatea creştină minoritară.

           „Nici Republica lui Pericle, nici monarhia lui Octavian n-au fost state ale fericirii, doar statul a-tot-omenesc al Sfântului Pavel, cu o singură Magna Charta a slujirii de bunăvoie, va fi un stat al fericirii universale” (ibid., p.23).

          Multe duhuri necurate aşează în fiecare om un câmp de luptă permanent. Trezvia omului constă tocmai în izgonirea lor, pentru a nu le deveni un sălaş lesnicios. „Concepţia că gândirea lui Machivelli şi a lui Metternich, a lui Bismarck şi a lui Beaconsfield ar fi potrivite ca bază a politicii, în vreme ce gândirea lui Hristos n-ar fi, este o concepţie împărtăşită chiar şi de mulţi teologi. Însă Hristos le supravieţuieşte tuturor acelor politicieni ca o Putere fără de moarte, pentru că este Cel mai potrivit dintre toţi aceia. Ce filosofie neluminată e aceea care învaţă că Moise şi Mahomed au avut ceva de-a face cu politica, şi Hristos nu! ”(ibid., p. 24).     

         Slujirea şi jertfa creştină întru Domnul şi întru semeni este înfierea noastră hristică în Dumnezeu. „Carlyle şi Emerson s-au îngrijit peste măsură să-l recomande pe orice mare om drept lider al omenirii mai degrabă decât pe Hristos. E ca şi cum ar spune: „Omule! Ia lumânări şi lămpi ca să-ţi luminezi calea în întuneric, dar fereşte-te de soare!” Cât de mult diferiţi sunt Dostoievski şi Tolstoi!” (ibid. p.25).

        Stricat de grija pentru mâine, cu amintirile de ieri, fiecare azi al nostru îl golim şi-l dezindividualizăm de spirit. Lipsurile şi neajunsurile morale îl fac pe om robul său, sclavul altora şi despotul celorlalţi. Închipuirile care înrobesc un neam îl determină să fie asupritorul altor naţii.

           „I-am privit pe oameni în rugăciune şi am cugetat: Iată, îngerii căzuţi! I-am privit din nou în ceartă plină de ură şi am cugetat: Iată, dracii ridicaţi!”(ibid., p.25).

        Biologic vorbind esenţa vieţii creştine e Taina ei. Sub aspect moral împlinirea creştinului constă tocmai în trăirea acestei Taine a vieţii. Creştinismul este singurul optimism raţional. Singurul om, popor sau neam liber este doar cel ce slujieşte Libertăţii, Adevărului şi Iubirii. În istoria omenirii cel mai mare apărător al libertăţii s-a numit pe sine: „Pavel, slujitor al lui Iisus Hristos” (Romani 1,1).

       Nu rugăciunea şi postul, asceza şi smerenia, credinţa şi dragostea sunt cele care-l înalţă pe om ci duhul din ele, trăire în duh a toate acestea. În Suferinţa şi Jertfa Sa Mântuitorul a împreunat pe toate cele fireşti cu cele suprafireşti.

        Aşezat în centrul istoriei universale Iisus Hristos reprezintă sublimul înţelepciunii Răsăritului şi Apusului. Premergător „plinirii vremi i”marile naţii aveau o gândire spirituală avansată. Dacia, Mesopotamia şi Palestina erau în aşteptarea trimisului lui Dumnezeu, Mesia. În Egipt era o intuiţie a Treimii dumnezeirii, chiar de era gândită ca o Familie perfectă: Tată, Mamă şi Fiu. În mitologia lor aşteptau venirea Fiului adevărat al lui Osiris, care le aducea fericirea. India promova dogma reîncarnării, dar starea cea mai înaltă, cea mai sublimă, nu fusese atinsă. Politeiştii cultivaţi află despre o Pluralitate Treimică întru Unitate. Eleniştii şi grecii insistau pe monada divină şi a unui Logos mijlocitor între Creator şi Creaţie. Peste Asia fâlfâiau misterele lui Zoroastru şi ale lui Mithra. Roma, care era suveranul politic al lumii, tânja după un Împărat suprem care să instaureze Pacea universală. Aşadar, toate neamurile şi-au avut profeţii, profetesele şi proorocii în filosofiile şi religiile lor.   

         Puterea minunată de a îmbrăţişa şi de a primi de la toate marile filosofii şi religii, dă mărturie creştinismului pentru vitalitatea şi universalitatea sa. Peste toate acestea a trecut duhul Înţelepciunii lui Hristos. Prin Jertfa sfântă şi Slăvita Înviere Biserica lui Hristos a devenit Sânul tuturor Naţiunilor recunoscătoare, în aşteptarea de a-i cuprinde pe toţi deopotrivă, pe temeiul politicii eclesiastice: „Cel ce nu este împotriva noastră este pentru noi” (Marcu 9, 40).

         Înţelepciunea puterii Bisericii lui Hristos are caracter  atotcuprinzător. Exclusivismul constă tocmai în criza, slăbiciunea şi boala Bisericii. Numai Biserica adevărată are puterea şi înţelepciunea sofianică de a uni omenirea într-un singur trup duhovnicesc. În întregul ei Biserica lui Hristos este una, neîntreruptă şi nedespărţită.

       Creştinismul nu se doreşte e fi un Imperiu lumesc, ci o Împărăţie a lui Hristos divino-umană, universală. Întruchipând istoria lumii în întregime, Biserica, desigur şi-a asumat şi drama cea mai mare a istoriei. Dacă ne raportăm la Iisus Hristos, drama vieţii Lui are o dimensiune cosmică, mai presus de orice viaţă istorică de pe pământ. La toţi marii Întemeietori de Religii în realizarea scopului lor au predominat: învăţătura şi lucrarea mai presus de viaţă. La Mântuitorul lumii Viaţa Sa a fost mai presus de orice învăţătură şi orice lucrare, chiar dacă cele două au avut o dimensiune divină. Drama şi Jertfa Vieţii lui Iisus Hristos au pus Temelia şi Stâlpul Bisericii Sale, care la rândul ei îi trăieşte Drama şi Jertfa Vieţii Sale.

         „Circulă acum în Londra (povesteşte Sf. Nicolae Velimirovici) o imagine impresionantă a unui soldat englez care zace rănit în suferinţă, pe câmpul de luptă. Ei bine, cu ce ar compara un pictor budist pe omul acesta în suferinţă? Cu ce altceva dacă nu cu un cuvânt ori cu o zicere a lui Buddha? Şi ce ar picta un mahomedan ca să-l mângâie pe soldatul aflat pe patul de moarte dacă nu cu un cuvânt sau o zicere din Coran sau o viziune a Paradisului care îl aşteaptă? Însă ştiţi ce ar picta un pictor creştin- viziunea Celui Răstignit! Soldatul zăcând sub viziunea aceasta şi ţinând strâns cu mâna piciorul sângerând al lui Iisus; această viziune a Răstignitului este mai mare decât orice sentinţă, decât orice cuvânt, da, cuprinde toate cuvintele de compătimire şi de mângâiere” (ibid., p. 52).

        Poate cu alt prilej artistul creştin ar picta o altă viziune potrivită cu Jertfa sfântă, cum ar fi cea a lui Valeriu Gafencu, supranumit pe bună dreptate „Sfântul Închisorilor”. Valeriu Gafencu strălucitorul student în Drept, marele Român şi angelicul creştin, condamnat la închisoare pentru Dragoste de Dumnezeu şi de Neam, încă de pe vremea dictatorului Antonescu, a îndurat cu stoicism toate mizeriile, defăimările şi torturile regimurilor totalitar-atee. Prin dăruirea dragostei sale creştine a salvat de la moarte cu 10 grame de streptomicină (primite de la un camarad de suferinţă pentru a-şi salva propria-i viaţă) viaţa pastorului evreu Richard Wurmbrand. I-a dăruit bucuros propria sa viaţă cu sufletul său plin de lumină. Apoi, cu starea sa împodobită de har, Valeriu a mai putut adăuga:

   „- În primul rând gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmaţi, să-L slăviţi şi să-L slujiţi. Sunt fericit că mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, op. cit., p. 189).

        În inima sa caldă şi mare cât o ţară, îi îmbrăţişa pe toţi cu sufletul său înmiresmat şi mărturisitor. Pentru izbăvirea semenilor, ruga sa cu lacrimi de foc, devenise un crez jertfitor: ” Privesc cu dragoste pe toţi oamenii, deşi pe unii îi laud şi pe alţii îi plâng, cutremurându-mă de soarta lor. Iert cu toată libertatea sufletească pe cei ce mi-au făcut mie personal rău. De fapt cei ce m-au lovit, mai tare m-au împins în braţele Domnului şi le mulţumesc. Mă rog pentru prieteni, pentru creştini şi pentru mântuirea din ceasul al unsprezecelea a duşmanilor.” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, op. cit., p. 222).

        Slăvind întotdeauna pe Dumnezeu, Valeriu devenise prin trăire un simbol. Deşi era evlavios, smerit şi profund interiorizat, comunica înţelept şi bucuros cu semenii săi, atât prieteni, cât şi duşmani. Chinul, tortura, boala, persecuţiile îl striveau permanent, dar prin suferinţa smereniei şi bucuria dăruirii învia mereu în duh omorând moartea: „Eu plec acum, şi chiar dacă viaţa mea a fost diferită de cea a înaltului cler, rămân ostaş credincios Bisericii, căci în aceste vremuri Iisus trebuia să fie în temniţă. Sunt cutremurat şi fericit că mi se oferă moartea pentru El. Să nu părăsiţi niciodată Biserica, chiar dacă veţi întâmpina mari împotriviri în statornicia adevărului! Creştinătatea are noi martiri şi cu ei, un suflu nou învie. Gol sunt de orice orgoliu şi umplere de sine şi plin de iubirea fierbinte a Domnului. Lui îi mulţumesc pentru toate, El trebuie slăvit şi lăudat acum şi în vecii vecilor” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, op. cit., p. 223).

         Cu inima plină de bucurie şi-a pus sufletul în Mâinile lui Hristos la 18 Februarie 1952, în Penitenciarul Tîrgu-Ocna.

          Fanatismul religios este o înşelare a credinţei. Nebunia credinţei este o putere a dragostei dumnezeieşti.

          Argumentul Bisericii Ortodoxe în lupta sa istorică cu toate stihiile şi mândriile politice şi culturale n-a fost atacul la loviturile dinafară şi dinlăuntru, ci evidenţa eroilor, martirilor, mărturisitorilor şi sfinţilor, iar ca chezăşie a Biruinţei supreme Învierea şi Înălţarea lui Hristos la ceruri de-a dreapta Tatălui.

  Ciclul: Filocalia Suferinţei şi a Jertfei                    

Rusaliile- Pogorârea Duhului Sfânt .

02. Iunie-2012, Brusturi-Neamţ.

   

CALEA CĂTRE DUMNEZEU SAU DRUMUL ÎNSPRE SINE - CHRISTOSI

                                                                                                           (partea a II-a)

                                                   

                                                                                     

     „Eu am venit în numele Tatălui Meu, şi voi nu Mă primiţi;

     dacă va veni un altul în numele său, pe acela îl veţi primi.

     Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii,

     şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?”

                                                 (Iisus Hristos, Ioan 5, 43-44)

„Căci nu suntem ca cei mulţi, care strică cuvântul lui 

Dumnezeu,ci grăim ca din curăţia inimii, ca de la 

Dumnezeu înaintea lui  Dumnezeu, în Hristos”.  

                                  (Pavel II Corinteni 2, 17)

     „Prin eul meu, eu sunt cel mai mare duşman al meu”.

      (Valeriu Gafencu- Martirul şi Mărturisitorul întru Hristos)

  „Dragostea aceasta atotprisositoare şi atotdăruitoare a 

constituit esenţa Revelaţiei Fiului lui Dumnezeu întrupat 

şi ea a pus şi temelia pe care s-a ridicat Crucea răstignirii 

şi a răscumpărării”.

                                   (Părintele Constantin Galeriu)

             Una din experienţele cele mai profunde şi universale ale omului este jertfa, cea care deschide comuniunea şi împlinirea prin dăruire.

             Cele trei elemente esenţiale şi indisolubil legate ale Religie sunt Dumnezeu, omul şi jertfa, care dintotdeauna străluceşte pe cerul spiritual: „Pe cerul întunecat al vieţii spirituale, jertfa a fost întocmai ca o stea unică şi strălucitoare, care a insuflat popoarelor încredere şi nădejde, concentrând în sine cele mai înalte dorinţe ale lor şi proiectând razele ei scânteietoare departe în istorie, pe colina Golgotei, unde avea să se înfăptuiască pentru totdeauna împăcarea omului cu Dumnezeu, prin jertfă de bună voie a Însuşi Fiului lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii- Domnul nostru Iisus Hristos” (Pr. Ol.N. Căciulă, Sfânta Euharistie ca jertfă, Atena, 1932, p. 15).  

                 Ortodoxia, deşi este prinsă veacuri de-a rândul între cele două mari puteri expansioniste catolicismul şi islamismul, nu aparţine trecutului, ci dimpotrivă trăieşte un prezent continuu creator sub autoritatea Duhului Sfânt, care profetizează şi înnoieşte totul. Uimitoarele aprofundări ale creştinismului s-au ivit îndeosebi prin Flacăra filocalică a Muntelui Athos, prin „revoluţia mistică” a Teologiei ortodoxe din secolul al XIV-lea, prin isihasmul monahal moldav al secolului al XV-lea, prin mişcarea paisiană din secolul al XVIII-lea, prin monumentala antologie a teologiei mistice, Filocalia Sfântului Nicodim Aghioritul, publicată la Veneţia în 1782, care în secolul următor cunoaşte două ediţii (iar în sec. XX este mai amplu elaborată de marele teolog român Părintele Dumitru Stăniloae), ori intuiţiile lui Dostoievski şi ale urmaşilor săi spirituali, filosofii religioşi, cum spunea Christos Yannaris: „noi suntem cu toţii nepoţi ai lui Dostoievski”. Despre marele scriitor creştin, Berdiaev  afirma că: „Dostoievski a ştiut tot ceea ce a ştiut Nietzsche, şi încă ceva în plus” (Nikolai Berdiaev, L’Esprit de Dostoievski, trad. fr. Paris, 1945, 1974, p.70).

                Filocalia devine astfel călăuza duhovnicească a fiecărui pelerin. Căile harismatice ale Filocaliei au înnoit profund spiritualitatea veacului al XIX-lea, prin marii duhovnici şi ierarhi, marii scriitori şi artişti, filosofi şi oameni de cultură creştini, ce s-au ridicat cu cinste la apogeul Sfinţilor Părinţi. Beneficiind de numeroase traduceri, Filocalia a contribuit într-o bună măsură şi la renaşterea spirituală a Occidentului.

               Din mireasma serafică a Filocaliei a plesnit mugurul marii Filosofii religioase a secolului al XX-lea. Pentru filosofia creştină a Evului Mediu occidental, Etienne Gilson spunea că, numele propriu al lui Dumnezeu este Fiinţa, iar în Răsărit, numele propriu al lui Dumnezeu, pentru Sfinţii Părinţi este Iubirea.

                Calea Iluminării şerpuieşte prin perspectiva existenţială, dă strălucire sensului religios al eros-ului şi urcă spre panorama sensului comuniunii cosmosului.

                 Să ne oprim puţin asupra unei clipe de foc din cea mai zbuciumată perioadă a istoriei neamului nostru. După ce Ţara noastră a fost abandonată de marile puteri la Yalta în mâinile comuniştilor s-a născut şi o mare repulsie faţă de atei şi bolşevici, mai ales că repulsia a fost alimentată şi încurajată şi de promisiunile occidentului, care ulterior s-au dovedit ipocrite şi false. După ce s-a creat rezistenţa anticomunistă, occidentul ne-a întors spatele, fiind posibil ca scopul să fi fost chiar distrugerea Elitei naţionalist-creştine. Aşa se face că aproape întreg tineretului creştin format prin educaţie morală: elevi, studenţi, intelectuali urma să li se frângă şi să li se strivească viaţa în sinistrele şi fioroasele temniţe atee de la Târgşor, Piteşti, Ocnele Mari, Târgu-Ocna, Aiud, Gherla, Canal, etc. Toţi până la unul erau elementele cele mai valoroase ale acelei Generaţii de-jertfă-dătătoare. Şi totuşi deasupra lor, puternic ancorat în spiritualitatea ortodoxă, pilduitor prin cuvânt şi faptă, cu viaţa şi sufletul dăruite lui Iisus Hristos, strălucea Valeriu Gafencu. De fiecare dată la desele anchete şi torturi, le declara brutelor atee, organelor politico-administrative, apartenenţa sa creştină: 

-             Dumnezeu nu poate fi smuls din sufletele oamenilor. Omul fără dumnezeu cade, cu Dumnezeu se desăvârşeşte. Dumnezeu este realitatea imediată pentru cei ce trăiesc viaţa în duh. Lumea trebuie să crească din sufletele oamenilor, căci dacă vine din afară este strivitoare. Nu mă angajez politic, nu doresc să ajung om politic, dar nu accept limitarea libertăţii mele sufleteşti. Problemele mele de conştiinţă le rezolv în comunicarea sufletului meu cu Dumnezeu. Dacă toţi oamenii şi-ar face un sever şi autentic proces de conştiinţă, stând responsabili în faţa lui Dumnezeu, n-ar mai fi nevoie de justiţia oamenilor. Cine are sufletul curat se comportă conform legii morale din el, lege care este la un nivel superior tuturor legilor omeneşti. Întregindu-le şi desăvârşindu-le pe acestea din urmă, credinţa nu vine deci în conflict cu ordinea politică. ea este un mijloc superior de cunoaştere, o atitudine ideală a omului în societate. Căci nu poate fi dăunător societăţii cel ce iubeşte oamenii şi se jertfeşte pentru fericirea lor. Avem deci datoria să-L mărturisim pe Hristos, pentru a restabili demnitatea creştinismului şi pentru a restaura adevărata ierarhie a valorilor” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos document pentru o lume nouă. Ed. Christiana, Bucureşti-2006, p.74).

     Credinţa înaltă şi inteligenţa sa sclipitoare s-au topit în focul mistic al dragostei sufletului său. Cu chipul său smerit ajunsese la o stăpânire de sine şi la o cunoaştere deplină, trăind o frumuseţe permanentă, însoţindu-şi cuvintele cu exemple din Evanghelie şi Patericul Sfinţilor Părinţi, iubindu-i pe toţi şi dăruindu-se fiecăruia. Îşi analiza atent viaţa sa lăuntrică, filocalică, având ca temă favorită conştiinţa păcatului. Deseori spunea:

   „-Este foarte greu omului să-şi recunoască păcatul, dar este evident că suntem păcătoşi şi setea noastră de curăţie şi adevăr nu poate fi satisfăcută decât prin zdrobirea păcatului. Viaţa veşnică începe în sufletele smulse păcatului. Cine crede cu adevărat în Dumnezeu va ajunge la conştiinţa păcatului, cine nu crede în Dumnezeu rămâne prizonier eului său, orgoliului şi păcatului său.Prin eul meu, eu sunt cel mai mare duşman al meu. Dacă eul nu moare, nu ne putem naşte din nou în Hristos şi rămânem în păcatul mândriei. Mândria l-a făcut pe om să se vrea Dumnezeu, împotriva evidenţei sale nedesăvârşiri şi mai cu seamă împotriva faptului că noi, oamenii, suntem cu toţii muritori. Un Dumnezeu nedesăvârşit şi supus morţii e un fals Dumnezeu. Conştiinţa păcatului nu este bigotism ori obscurantism, ci luciditate şi înţelepciune. Întreaga educaţie a omului depinde de felul în care funcţionează conştiinţa păcatului. numai omul care trăieşte în faţa lui Dumnezeu are adevărata măsură a sa, a lumii şi a vieţi” (ibid., p. 78).

         Esenţa vieţii religioase, sensul ei se asumă prin bucuria de a trăi însufleţirea doririlor sfinte. Pocăinţa şi umilinţa (smerenia) sunt mijloace ale creştinismului, nu scopuri. Numai creştinismul a aşezat umăr lângă umăr, genunchi lângă genunchi, închinăciunea şi ruga a celui bogat şi a celui sărac, a celui sănătos şi a celui bolnav, a celui virtuos şi a celui păcătos, a celui învăţat şi a celui umil. „Când soarele vede un om cu ştiinţă, cu bogăţie sau cu putere politică îngenunchind la rugăciune cu cel sărman şi smerit, merge surâzând întru odihna sa” (Sfântul Nicolae Velimirovici, Pătimirea Bisericii, Ed. Sophia, Bucureşti- 2010, p.16).

        Legătura creştinului cu Hristos trebuie să fie întotdeauna familiară şi naturală, căci numai Dumnezeu dă plinătate sufletului credinciosului. Păşirea în viaţa cea adevărată se face sub haina harului smereniei, care nu depersonalizează, ci înfrumuseţează. Urmarea lui Hristos înseamnă pilda smereniei, a autorităţii şi a dragostei cu care El a prăbuşit lumea veche şi a ridicat o alta nouă, desăvârşind-o. „Conştiinţa păcatului (continuă Valeriu Gafencu) nu se reduce la desfrânare, lăcomie, agonisire, ucidere ori alte fapte asemănătoare, mai mult nu este nici numai restabilirea orânduirii lăuntrice a omului, ci este lupta împotriva începătoriilor şi stăpâniilor întunericului, care ţin în beznă şi robie neamurile lumii întregi. Cu alte cuvinte, lupta fiecăruia trebuie să contribuie la realizarea unei autentice orânduiri creştine a lumii. Trebuie să devii creştin în toate aspectele vieţii tale de zi cu zi şi prin aceasta să încreştinezi şi lumea din jurul tău. Dar nu se poate ajunge aici prin studii intelectuale, ci prin trăirea în duh, prin lupta de fiecare clipă cu păcatul făcut, apoi cu păcatul vorbit, apoi cu păcatul gândit. Înainte de a ne lupta cu păcatele lumii trebuie să urâm păcatele, prostia, suficienţa şi moleşeala sufletelor şi minţilor creştinilor, căci tocmai adormirea conştiinţei creştine a dat frâu liber impertinenţei ateiste”(ibid., p.79).  

              Continuitatea re-creativă, înnoitoare a Ortodoxiei se continuă prin Firul de aur al asceţilor, al misticilor, al filosofilor Duhului, al eroilor, mărturisitorilor, martirilor şi sfinţilor. Expresia suferinţei, jertfei şi biruinţei Mucenicilor regimurilor totalitar-atee din secolul al XX-lea, ţâşneşte din cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, auzite la Sfântul Munte Athos de Cuviosul Siluan: „Ţine-ţi mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!”.

                Cuvântul profetic al lui Iisus salvează din nihilism pe mulţi dintre contemporanii noştri. Se presimte prin mijlocirea tuturor jertfelor şi suferinţelor milenare, biruinţa lui a fi, ethosul însufleţit de lumina şi slava Învierii Domnului.  Întreaga comunitate euharistică a Bisericii Ortodoxe se sprijină pe axa martiriului. Viaţa Duhului este Jertfa, cum spunea o veche apoftegmă: „Dă sânge şi primeşti Duh!”. În Ortodoxie, Tradiţia martirului este neîntreruptă. Ipostasul martiric se continuă de la început, dincolo de persecuţiile şi prigonirile religioase sub chipul ascetic al isihaştilor pustnici şi al filosofilor creştini, descendenţi ai teologiei persoanei şi ai comuniunii. Revoluţiile şi Războaiele mondiale care au zbuciumat şi cutremurat Biserica lui Hristos au lăsat printre dărâmături multă suferinţă şi jertfă, dar şi zeci de mii, sute de mii sau milioane de eroi, mărturisitori şi martiri, consolidând astfel şi mai mult comuniunea euharistică a creştinilor.

              Minunata Taină a Întrupării Domnului, dar şi înfricoşătoarea Taină a Răstignirii lui Hristos, dă sens suferinţei şi jertfei umanităţii întregi. Crucea Răstignirii Mântuitorului înmugureşte a viaţă-făcătoare, devenind astfel scopul şi sensul Întrupării Domnului, scopul şi sensul întregii omeniri. Iisus Hristos ne-a lăsat pe Cruce Testamentul Vieţii Sale dumnezeieşti, din care a ţâşnit Duhul împreună cu apa şi sângele Său, apă a Botezului, a noii vieţi şi sângele Cuminecării al Vieţii veşnice. Prin urmare, de la biruinţa Învierii Domnului, tot omul trebuie să devină ofrandă oferită lui Dumnezeu întru iertarea sa. Toate păcatele schimonosesc şi mutilează fiinţa omului, dar cel care îi paralizează spiritul este moţăiala privind sensul şi scopul Crucii, este neacordarea deplină şi fundamentală a Învierii Mântuitorului nostru. Credinţa şi frica omului de judecată se contopesc prin Duhul în Izvorul Iubirii care îl învie,, cum afirma Sfântul Maxim Mărturisitorul: „moartea lui Hristos pe Cruce este judecata judecăţii, osânda osândei”(Răspunsuri către Talasie 43, PG 90, 408[FR 3, 1947, p.148].

                Duhul-Dumnezeul tainic este Cel care dă viaţă existenţei noastre, Cel care ne face să auzim chemarea dumnezeiască, Cel care ni-l descoperă pe Hristos, Viaţa întregii umanităţi transfigurate, ce ne permite să devenim „con-sanguini”şi „con-corporali”cu Iisus.

           Toate inegalităţile sociale şi sexuale, toate opoziţiile etnice sunt abolite deopotrivă în noua umanitate restaurată. Toate trebuiesc cu sârg îndreptate spre imperativul mântuirii, fără a se neglija şi lucrarea socială în toate domeniile în care este vizat omul şi societatea, o reciprocitate a comuniunii, astfel încât viaţa noastră să devină fratele nostru.

            Axa vieţii sociale trebuie oglindită în Aura Sfintei Treimi-Izvorul dătător al întregii culturi şi civilizaţii umane.

             Convertirea integrală la creştinism, la dreapta credinţă se face doar trăind profunzimea Fericirilor- Calea ce duce la comuniune. Poate, tocmai de aceea una din marile responsabilităţi ale Bisericii Ortotoxe de astăzi este scoaterea la lumină a întregului patrimoniu  ascetic şi mistic, ca perspectivă înnoitoare, ca rezonanţă şi frumuseţe liturgică, ca temelie şi stâlp al Teologiei Ortodoxe, ca om în lumina chipului său creat întru asemănare cu Creatorul. Ego-ul trebuie absorbit întru asemănare, altfel este orbit de zorii sinelui în care se desfată şi se răsfaţă norii patimilor. Verigile idolatre se înlănţuiesc în jurul iraţionalului prin lăcomie şi după raţional prin mândrie, curbând sensul metafizic al chipului de la a fi la a avea.  La rîndul ei lăcomia perverteşte dorinţa, ispiteşte erosul, venerează desfrâul, supralicitează avariţia din care ţâşnesc tristeţea şi invidia, culminând cu mânia, ura de sine, ori distrugerea celorlalţi. Tiza lăcomiei este mândria în care se întronizează slava deşartă, ce asistă fascinată la parada narcisiacă a seducţiilor. Chipul mândriei este mânia întru asemănare cu ura. Marama tristeţii picură gustul cenuşiu al delăsării, prelingându-se într-o bolboroseală abisală a uitării. Astfel, ne răstignim curiozitatea, uimirea, fiorul, mirarea, dorul, recunoştinţa şi bucuria. Inima se împietreşte şi peste ea se aşterne dunele disperării cu platitudinea şi vidul iluziilor şi amăgirilor.

             Dacă avem noroc spaima poate cuibări în noi frica de Dumnezeu- ca început al înţelepciunii, al venirii de la firesc la suprafiresc. Această salvare din naufragiul pulberii, vine prin ancora ascezei creştine, care ne reîntoarce la Hristos. Trecem astfel de la starea firii şi a fricii la starea harului, a iluminării, a încrederii şi smereniei.

               Ne alipim din nou cu căinţa cu ruga şi cu curăţia de Dumnezeu, cum frumos ne îndeamnă Sfântul Isaac Sirul: „ Doamne Iisuse Hristoase, Dumnnezeul nostru, care asupra lui Lazăr ai plâns şi lacrimi de jale şi de milostivire ai picurat peste el, primeşte şi lacrimile mele cele amare. Cu patimile Tale vindecă patimile mele. Cu rănile Tale tămăduieşte rănile mele. Cu sângele Tău curăţeşte sângele meu şi amestecă în trupul meu mireasma Trupului Tău cel făcător de viaţă. Fierea cu care ai fost adăpat de vrăjmaşi, să îndulcească sufletul meu luînd de la el amărăciunea, pe care potrivnicul mi-a dat-o s-o beau. Trupul Tău cel întins pe lemnul Crucii, să ridice către Tine mintea mea, pe care dracii au tras-o în jos. Capul Tău, care pe Cruce s-a plecat, să înalţe capul meu cel pălmuit de vrăjmaşi. Preasfintele Mâinile Tale, cele ţintuite pe Cruce de necredincioşi, să mă ridice pe mine din prăpastia pierzării, precum preasfânta Gura Ta a făgăduit. Faţa Ta, care a primit pălmuire şi scuipare, să strălucească faţa mea cea pângărită cu fărădelegile. Sufletul Tău, pe care pe Cruce l-ai dat Tatălui Tău, să mă călăuzească spre Tine cu harul Tău. Nu aduc inimă zdrobită în căutarea Ta, nici nu am pocăinţă, nici frângere, care amândouă întorc pe fii la moştenirea lor. Nu am, Stăpâne, lacrimi de mângâiere. Căci întunecatu-sa mintea mea de cele lumeşti, şi nu poate să caute spre Tine cu zdrobire. Răsucitu-s-a inima mea în multe ispite şi nu se mai poate încălzi la lacrimile iubirii către Tine. Ci, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul şi Vistierul bunătăţilor, dăruieşte-mi pocăinţă deplină şi inimă zdrobită, ca să ies cu tot sufletul în căutarea Ta. Căci fără de Tine sunt străin de tot binele. Aşa dar, Bunule, dăruieşte-mi harul Tău. Tatăl ce Te-a scos pe Tine din sânul Său mai înainte de veci,, să înnoiască trăsăturile Chipului Tău întru mine. Eu Te-am părăsit. Tu să nu mă părăseşti. Eu am plecat de la Tine, Tu pleacă în căutarea mea, şi fă-mă să intru în imaşul Tău şi mă socoteşte în numărul oilor turmei Tale celei alese, şi mă hrăneşte împreună cu ele din verdeaţa dumnezeieştilor Tale Taine. Căci inima lor curată îţi este Ţie sălaş şi se vede în ea (se iveşte) strălucirea descoperirilor Tale. Şi strălucirea aceasta este mângâierea şi odihna tuturor acelora, care pentru Tine s-au nevoit cu necazuri şi cu chinuri de tot felul. De care strălucire să ne învrednicim şi noi, cu Harul şi cu iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în vecii vecilor. Amin” (Cuvinte despre Nevoinţă, Ed. Bunavestire, Bacău, 2001, p. 35).

        Cu alte cuvinte Rugăciunea Sfântului Isaac Sirul, singură dacă ar fi, poate străluci ca o rază filocalică pe Calea mântuirii.

         Lacrimile toarse din caierul ascezei împletesc aşadar fuiorul nădejdii, surâsul bucuriei, seninătatea încrederii. În taina jertfei şi a suferinţei Dumnezeu Mântuitorul plânge în toate lacrimile noastre pentru a le umple cu harul Său. Numai în lacrimi inima se curăţeşte şi se întăreşte prin voia Duhului Sfânt: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”, ne spune Iisus.

            Cunoaşterea deplină a lui Dumnezeu în Treime şi în Creaţia Sa se poate doar prin duhul haric al inimii în care predomină nu dorinţa plăcerii, ci dorul după sens al libertăţii întru Adevăr. Permanent în inima noastră să se poată reflecta frumuseţea lui Dumnezeu, binele celuilalt şi armonia Creaţiei divine. Marcu Ascetul înţelege prin inimă sanctuarul lăuntric în care luminează harul Botezului şi de unde îşi ia mintea îndemnurile bune şi frumoase”. Fără legătura harului, care este stânca Numelui lui Iisus, inima ceva gândeşte şi alceva vorbeşte. „Nu este alt nume în istorie pe care să se fi construit atâta cât pe Numele Lui”(Sfântul Nicolae Velimirovici, Pătimirea Bisericii, Ed. Sophia, Bucureşti, 2010, p. 35).

             Fiecare gând trebuie scos din scutecelul psihic şi înfăşat în porfira Numelui lui Hristos, spre a da strălucire cuvântului şi mireasmă faptei. Numai în acest sens se zideşte unitatea minţii şi a inimii, căci inima este fiinţa minţii. Numai coborârea minţii în inimă, urcă omul spre slava Numelui lui Hristos. De aici, Rugăciunea inimii, care poartă în suflet frumuseţea Numelui dumnezeiesc: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul”!

           În Tradiţia noastră ortodoxă Calea către Dumnezeu, cunoaşterea, străbate două etape: contemplarea naturii şi comuniunea cu Creatorul. Mai întâi o Euharistie cosmică cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Înţelegerea duhovnicească a celor văzute prin cele nevăzute” (Mystagogia 2, PG 91, 669). Omul percepe prin har esenţa lucrurilor, cosmosul ca Poem al Creaţiei devine un imens dialog între Ziditor şi creaturile Sale. Lumea simbolurilor anticipează Întruparea Cuvântului. Cel Nepătruns, Cel Neapropiat se apropie de noi, prin Naştere, Cruce şi Înviere. În Simbol se resimte fiorul emoţiei cu estetica luminii sale, provocând cunoaşterea filocalică. În Aura Slavei lui Dumnezeu, raţiunea omului se inserează în lumina cunoaşterii, presimţind preamărirea Atotcreatorului, iar prin harul Crucii şi al Învierii, poate pătrunde savoarea mistică.

        Dacă Dumnezeu i-a cerut lui Adam să dea nume celor vii, noi cei re-născuţi prin Botezul şi Sângele lui Iisus Hristos, trebuie să purtăm Numele Domnului numindu-ne  CHRISTOŞI.

        Identitatea noastră trebuie să se afirme plenar prin credinţă, adevăr, libertate şi dragoste în comuniune cu Persoanele dumnezeirii şi alte persoane. Persoana umană exprimă fiinţa libertăţii. Dumnezeu- Fiinţa, fiind Treime de Persoane îşi are existenţa veşnică şi Şi-o asumă doar în comuniune. Numai în Persoană libertatea şi iubirea personală sunt identice dând viaţă Fiinţei, care este Adevărul. Dacă Dumnezeu, Tată- Fiu-Duh (spune Olivier Clement) este libertate a iubirii, faţă de om este iubire a libertăţii lui” (Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I Adevăr şi libertate, Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p.103).

                  HRISTOS  S-A  ÎNĂLŢAT !

  Ciclul: Filocalia Suferinţei şi a Jertfei                     

 ÎNĂLŢAREA  DOMNULUI  - 24 Mai 2012

                     Brusturi-Neamţ.