Cuvântul –Lumină şi Înviere


Cuvântul e Lumina noastră.
In scutecul mărginit al cuvintelor,
s-a-nfăşat nemărginitul Cuvânt.
Vârtejuri de Ingeri, vin de iau Lumină.

Cuvântul se poartă pe Sine,
şi-n sine ne poartă pe Noi,
Cu aurul luminii albastre.
Cuvântul e o horă de oceane boltite,
Fiecare silabă- Mugure de dor,
Fiecare vocală -Mărgăritar,
Fiecare consoană răsare Stejar.
Toate se seamănă -n refrenul Creatorului,
topind aurul pur al cuvintelor,
Devenite ferestre spre infinit.

Drumeţind pe calea Cuvântului,
codrii de silabe,
strâng la sân, mugurii rimelor.
Lăsând dâre lactee, pe puful mieilor,
Şi pe Traisa Ciobanului:
Albe-nceputuri,
de Făr-de-nceputul Cuvânt.
In vâlvătaia Cuvântului,
lumină m-afund în miezul cuvintelor,
În fiorul, care nu mă-ncape,
nu-s foc, ci apă care mă arde…
Nu-s apă, ci foc, care mă naşte.
Nu-s rază, ci strălucire,
nu-s întuneric, ci argint de lună,
Nu-s gol, ci sunt plin de Tine,
nu-s numai câmpie, ci şi nemărginire.
In vâlvătaia Dorului Tău,
fă-mă Doamne, ca la-nceput,
Când la-nceput era Cuvântul…
Mi-e sete de lumina Cuvântului Tău,
ce-a crescut în foamea cuvintelor mele,
apleacă-Ţi Ciutura,
să-Ţi sorb lumina din toate adâncurile…
Mi-e dor, de Dorul Tău Doamne!
Mă caut şi Te găsesc în mine,
mă depăşesc şi Te afli înaintea mea’
Eşti prezent în mine,
cel ce nu mai sunt,
Cel ce eşti!
Sunt înaintea mea,
căutând să mă ajung în Tine.
Cel ce voi fi în mine, Eşti!
Iar Cel ce Eşti, vom fi!
Aplecat asupra-mi, Te văd.
Mereu mă întorc înaintea mea,
smuls de Mâna Ta.
Trăiesc anticipat în Tine,
savurându-Ti dulceaţa.
Mă arde febra mângâierilor Tale,
Mă-nfioară lumina Ta, zămislită-n Noi,
Ambrozia Ta, mă cheamă din nou în mine.
Neuitarea Ta,
mă-ntoarce-n roua de foc a Cuvântului.
Doamne, dă-mi un strop de privire,
să cad în Grădina Maicii Tale,
şi-n miresme de Flori,
să urc pe tăpşanul de stele.
Cuvintele, şerpuitoare-poteci,
m-ademenesc înlăuntrul codrului meu,
acolo-n suav luminiş,
arpegii, tânjesc după Tine,
în licăririle Dorului Tău,
am înţeles, ce n-aş putea-nţelege.
Pleoapele clipei se-nchid peste mine,
îmbrăţişându-Te.
Cuvântul Tău, mă transfigurează,
mlădiindu-mi fiinţa.
Fug, străveziu,
în oglinda şoaptelor Tale,
Şi mă-ascund în chemări…
Alege-mă, Tu,
copac de primăvară,
de care să-ţi priponeşti Cuvântul,
Şi vorba-mi, să nu-nceteze mirarea.
Izvorul Tău, să mă-ntâlnească,
să mă păstreze, să mă pot dărui,
Să-mi coboare-n cântec, stele,
iarba verde să mă-ncânte,
Soarele topit în strofe,
gâlgâie de apa vie,
ecoul răspuns al chemării:
Aşteptarea mea,
Alegerea Ta,
Alegerea mea,
Aşteptarea Ta…


Tîrgu Neamţ, Vinerea Mare ,2009

BUNA VESTIRE – ÎN SIRAG DE MARTURISIRI


Buna Vestire,
Mireasma luminii calde,
care a pătruns în sufletul Mariei,
aşa cum lacrima gândului pătrunde
cu înfocare în floarea Cuvântului.

Buna Vestire,
Ofranda supremă a Cuvântului,
adusă din Livada divină,
spre a ne îmbrăţişa tulburătorul suflet,
purificându-l.

Buna Vestire,
Clipa suflării dumnezeieşti,
ce ne preface amurgul serii în surâsul Dimineţii.

Buna Vestire,
Trecerea facerii Acatistului iubirii,
în învierea dintre luntrea somnului şi ţărmul trezvirii.

Buna Vestire,
Cupola supremă în care ne rotim dincolo de naştere,
în vreme ce Cerul se lasă peste Brazii încărcaţi cu stele.
Îi vedem, îi auzim şi-i chemăm.
Parcă sunt semenii noştri.

Buna Vestire,
Comuniunea dintre Maică şi Fiu,
acea îmbrăţişare, care desfată iubirea
ca o chemare a Dragostei.

Buna Vestire,
Taina care ne grăieşte despre dreapta credinţă,
ce arde luminată într-un cor de suflete venerate.

Buna Vestire,
Insula Albă, a cărei lumină se prelinge,
în bucuria privirii ca un cântec de sărbătoare.

Buna Vestire,
Strigătul Mâinii care binecuvântă,
ca lanul greu de rod al grâului la Sânziene.

Buna Vestire,
Seva de viaţă sedusă de dor,
ca lacul larg înfiorat,
de chipul Mamei ce se răsfrânge în el.

Buna Vestire,
Ploaie caldă, ce cade pe brazda sufletului
într-o rotondă nesfârşită de azur,
dând rodul său, înverzitei ţarini de psalmi.

Buna Vestire,
Invocaţia acelei fericite întoarceri,
ca o aripă de înger,
ca acea Pasăre argintie a Duhului Sfânt,
ce leagănă cântecul Miresei.

Buna Vestire,
Jertfa de Nuntă, aprinsă ca o vâlvătaie de curcubeu,
înflorind Cerul ales în Lacrima verde a Primăverii.

Buna Vestire,
Ghiocelul purităţii care vesteşte Primăvara veşniciei

Buna Vestire,
Veşmântul prohodit din Vinul Golgotei,
în care s-a întrupat primăvara noastră.

Buna Vestire,
Mugurul de soare, plesnit din daliile de azur,
ce ne înmănunchează dorinţele în florile Nădejdii.

Buna Vestire,
Cerul natal, în care bem lumina din foşnetul copilăriei.

Buna Vestire,
Iia de rouă a mărgăritarului circumscris
în împlinirile dragostei noastre.

Buna Vestire,
Spovedania Crinului,
sub dogoarea surâsului Petalei divine.

Buna Vestire,
Imnul Privighetorii de foc,
care preface dorul sfânt al Mamei în
Prescurea cuminecării.

Buna Vestire,
Dumnezeul lăuntrului nostru,
ce ne măsoară strălucirea din cerul inimii.

Buna Vestire,
dulcea mireasmă ce umple
cu izvorul ochilor Potirul dorinţei Tatălui.

Buna Vestire,
Iordanul, sau Oltul, sau Nistrul sfânt,
care curge în luminosul şuvoi peste
Ostrovul sufletelor Basarabiei şi Bucovinei.

Buna Vestire ne-a înflorit visele,
înmiresmând în alb,
Primăvara ce a înmugurit în Dorul Străbunilor.

Buna Vestire,
cerne zarea din spatele zâmbetului sfânt,
adunând Bucuria primăverii în borangicului sânului pur al Fecioarei.

Buna Vestire,
Mărturisire a Tainei ce revarsă lumina
din picurii pe care ni i-a dăruit aurei chipului.

Buna Vestire,
Caierul Credinţei din care creştinii îşi torc fuiorul dragostei.

Buna Vestire,
ninge petale albe peste focul nestins
al frumuseţii Mariei: Bunătate, risipită oricui.

Buna Vestire,
Limba Cuvântului, care bate permanent în Clopotul Pământului.

Buna Vestire, ne atinge ursita creştină cu jeratecul ei, sacru.

Buna Vestire şi-a închinat prinosul în Jertfa tânără, împărătească şi sfântă.

Buna Vestire este sublima Rugăciune a luminii Cuvântului.

Buna Vestire este divina lucrare a nesfârşitului crez al Iubirii.

Buna Vestire, dalb Ghiocel ,imn înălţat spre Cer:
Bucură-te, Bucură-te,
Tu cea mai aleasă Mireasă a Frumosului Pur!

FEMEIA IUBITA-MARTISORUL DRAGOSTEI



Taina nepãtrunselor adâncuri ale fiinţei noastre se aşeazã şoaptã cu şoaptã din focul albastru al ochilor Ei, amirosind a cer şi lãmâiţã, ca o dulce sãrbãtoare a frumuseţii şi a binecuvântãrii.
Lumina Femeii iubite, trebuie lãsatã sã pãtrundã în noi prin toate fibrele fiinţei, ca un alabastru, înveşmântându-ne simţirea şi sângele, care freamãtã de la începutul chemãrii, ca un candelabru de aur, ce cuprinde în braţele sale aurele Sfiinţilor.
Mireasma şi lemnul sfânt al cuvintelor Ei, murmurând negrãite împliniri, dezvelesc din pleoapele vesele ca un zbor de ciocârlii, aripa Ingerului pãzitor, cu umbra lui sfântã în care îşi aşterne bunãtatea-i nemãrginitã.
In zâmbetul Ei, a înflorit primavera… Superbã, ca vâslitul de cer în dimineaţa întâlnirii, arzând ample chemãri în îmbrãţişarea plinã de foc şi de graţie, ce începe sã cânte mai dulce precum privighetoarea.
In ochii Femeii iubite, ciorchinele îşi psalmodiazã ruga fericitã a lacrimilor cu bucuria ce arde tainic în noi, cu puterea harului sub aura soliei, ce lasã în inimi flori înmiresmate pe cãrãrile lungi de luminã.
Vorba Ei, îmbrãcatã-n mãtãsuri albe, diafane e Salcâmul înflorit ce-şi aşteaptã Albinele, dulcile ispite ca nişte fete subţirele, e o apã linã, blândã, mângâietoare şi curatã în care ne primenim sufletul ca într-o Icoanã.
Noaptea rochiei Ei e balul visurilor noastre ce coboara în râuri fierbinţi, ca nişte ţãndãri de curcubeu… Serpuitoarele noastre cãrãri, cautã urma ei de azur, încremenitã-n fiorul arderii depline, în care punem sãrutul rodului de vãpaie.
Din pleoapele Ei, vor zbura ciocârliile dorului neînfrânt, ca ninsoarea cuvintelor îndrãgostiţilor, prinse-n cununa spicului de grâu, rãsãrit a genelor catifelate, pe care se prelinge refrenul cântecului de dragoste.
Flacãra Femeii iubite, arde nespus de frumoasã în trandafirul privirii ei, preschimbându-ne gândurile în Brazi de argint, cuvintele în rodul parfumat al Viei şi împlinirile în ani de mãrgãritar.
Femeia Iubitã este Patria cea Micã a bãrbatului, aşa cum Mama este Patria cea Micã a Neamului.
In icoana privirilor Ei, chipul nostru se revarsã în roua lacrimei, care suie susurând în Potirul plin de mireasmã, ce tremurã ca Albinele cu aripile împovãrate de miere şi polen.
Surâsul Ei, înfloreşte Pãmântul. Cântecul Ei, înmiresmeazã Cerul. Iubirea Ei, vibreazã Dumnezeirea.
Femeia iubitã este un profetic Poem, în care creşte sublimul fruct al Dragostei, ce cuprinde toatã aurora cerului, în tremurul obrazilor angelici de fecioarã.
Toate clipele noastre îi destãinuie Chipul pictat de iubire, adieri de azur peste Zorii mândrii şi îmbujoraţi ai Dimineţii de aur, ce sãrutã pãmântul paşilor Ei.
Femeia iubitã este ca o nesfârşitã rugãciune a luminii cântecului, glorioasã obârşie în care se înfãşoarã pãmântul sfânt al Vetrei, prundit cu atâta veşnicie.
In chipul Ei sunt mângâieri de luminã şi sufletul înseteazã cu rãsãrituri de zori, ce încântã inima sfioasã ca sânul de piersicã al fecioarei, aflatã pe prispa chindiei.
Râsetul Ei e o cununã de umbre dumnezeieşti, brodatã cu safire de dor, ce catã sã ne prindã în undiţa surâsului ei angelic.
Plânge materia în tremurul ei. Plâng cuvintele noastre în dulcea binecuvântare a cerului. Plânge Bucuria întru începutul fãrã început şi sfârşitul fãrã sfârşit al Iubirii Ei.
In amiaza iubirii Ei, ne vom împreuna cãldura mâinilor în atingerea lor graţioasã de Pãun, ne vom împrumuta privirile ca Geana zãrii ce închide ispita unei zile bogate şi ne vom dãrui buzele într-un Potir al cuminecãrii.
Femeia iubitã e nemãrginirea Verde de primãvarã, pe care sufletul înflorit tinde s-o cuprindã, trecând peste prag inima arzãtoare, cu iureşul eternei goane de sãrut.
O încrengãturã de fragi de luminã stã pe umãrul Ei nins de bujor, alunecând într-un şirag de Balade, ca Doina unei miraculoase viori.
Luna îi ţese din Borangicul ei Iile anotimpurilor.
Femeia iubitã, pogoarã asupra-ne taina unui mare simbol.
Femeia iubitã, prin Taina ei religioasã: Fecioara-Femeie-Mamã este cel mai frumos Dar, pe care Atotcreatorul Dumnezeu, L-a fãcut creaţiei Sale, prin veşnicia frumuseţii ei spirituale.
Gura Ei e pecetluitã cu Dor.
In ochii Ei a rãsãrit întâia oarã Soarele.
In gândul Ei, scânteiazã nourul, fald cu fald ca zâmbetul Mirelui.
Din Sufletul ei, Marea se întoarce sã toarcã pe ţãrm fuiorul supraluminatei profunzimi.
In Sufletul ei se îmbrãţişeazã Dragostea cu Frumosul.
Sufletul Ei e un Duh de luminã, vesel, fericit şi blând.
Sufletul Ei e mireasma sfântã a cuvintelor.
Sufletul Ei e Dumbrava minunatã a oricãrei bucurii.
Sufletul Ei e Floarea uriaşã, ce ritmic se desface în petale de nimb.
Sufletul Ei, paşte Turmele zorilor, când înmugureşte ziua.
Sufletul Ei e Toiagul care înverzeşte înserarea.
Sufletul Ei e Fântâna cu apã vie a bãrbatului ales.
Sufletul Ei e Roua din palmele copilului.
Sufletul Ei se îmbracã în hlamida mãrturisirii Dorului, ca o mãrturie a Iubirii.
Sufletul Ei este un Univers rãvãşit de cele mai simple şi mai tulburãtoare minuni.
Sufletul Ei e Cuvântul care înfloreşte.
Sufletul Ei e o Vioarã suavã, care încântã toate sãrbãtorile inimilor noastre.
Sufletul Ei e un amestec de copil, de floare, de porumbiţã, de Inger, imn albastru de smerenie şi rugã.
Si totuşi, în Sufletul ei s-au înecat toate Apele de plâns.



(Vineri-6 Martie+Sf. 42 de Mc. Din Amoreea. Tg. Neamţ

Naşterea se-ntinde albă,

sfântă-n zori

Iarna la Varatec-26 decembrie 2008

Aici, cu liniştea-n sufletul pur,
mai adãst’ sub povara de vişin-rubin,
cu zile-calendar, din amurgul anului sur

îmi i-au amintirile sã-mi zidescã contur,
un ţãrm de sãrbãtoare flãmând,
cu untdelemnul Colindului luminând.
Acum, Pãdurea cu haina ei de nuntã,
îşi pâlpâie din trupul ei fiori.
Stelele pe cer, îmbobocite cântã
şi scuturã hlamide de ninsori,
Iar sfinte amintiri de-argint se cern,
cu Ingeri dalbi ce Naşterii se-aştern.
Aici, Pãmântul tot e alb, Grãdinã,
şi-a devenit un Betleem se pare,
iar cântã sufletul pe-ntreaga zare,
iar crinii se aştern culcuş pe tinã,
şi-n anii noştri ţesem scutece de astru,
din veşnicia lui Roşu, Galben, Albastru.
Acum, din râvna-i plinã de urare,
când ramurile-s doldora de daruri,
Pãdurea toatã e o sãrbãtoare,
iar Codrul plin cu omoforuri,
simte Duhul Pruncului ocrotitor,
cum intrã-n fiecare casã, în pridvor.
Aici, omãtul urcã la genunchi,
Naşterea se-ntinde alba, sfântã-n zãri,
copiii-n joacă, prinşi într-un mãnunchi,
ne aduc Colindul sfânt de sãrbãtori,
ningând cu sufletele lor de heruvimi,
peste Ieslea sufletului, Magi şi Serafimi.
Acum, Ingerii cântã, cuvintele albe-mirese,
în inimile noastre pãtrund înfometate,
Strãbuna Dochia într-un gherghef mai ţese,
zestre de nunţi la fiice şi nepoate,
râuri de cânt şi luminã curgând,
în oasele Strãbunilor mei tremurând.
Aici, Pãmântul se-nfãşoarã-n poezie,
cum Sfântul Prunc e înfãşat în astre…
Acolo-n Cer, în zarea strãvezie,
între porfirã şi brocard, albastre,
stã Maica Domnului cu mângâiere sfântã,
cu osanale, Cerul şi Pãmântu-o cântã.
(Tg.Neamţ, 26 Decembrie-2008)

Imn Sfântului Ierarh Vasile cel Mare


Dacă Atotsfânta Fecioara Maria, deschide cu binecuvântarea Sa Usa anului bisericesc, Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, deschide prin harul Domnului, Poarta Anului Nou.
În lumina mirifică ce se unduieste pe hlamida Noului An, primul mugure seraphic, Vasile, ne pătrunde în suflet cu mireasma sa.
O, ce bicuvântare din înaltul cerului se adânceste în Colindul Rugului Aprins al Natiunii Daco- Române !
O, ce binecuvântare arihierească, lângă care se adăuga revelatia Mântuitorului !
O, ce binecuvântare împărătească, pătrunsă în virtutea Românului, care si-L are pe Dumnezeu Tată !
O, ce binecuvântare sfântă, ne restaurează dăruindu-ne mostenirii spirituale crestine !
O, ce binecuvântare heruvimică, ne deschide existenta profundă si divină a Natiunii noastre pelasge !
O, ce binecuvântare angelică, ne întâmpină cu bucurie, conferindu-ne puterea Sfântului Duh !
O, ce binecuvântare slăvită de Nasterea Sfântului Prunc, s-a asezat peste Noi ca o Cupolă a Dumnezeirii !
O, ce binecuvântare divină, ne-a nins sufletele cu mireasma iubirii lui Dumnezeu si a Sfintilor daco-români !
O, ce binecuvântare a Diminetii Vasiliadice, ne-a miruit gândul si inima întrezărind visul de a realiza si inaugura o Dacie crestină!
O, ce binecuvântare harică, ce nu se poate exprima prin cuvinte, ne dă măretia Sfântului Vasile de a purta în Sufletul Neamului lumina Icoanei sale !
O, ce binecuvântare regală, pătrunsă din adâncul întelegerii Ortodoxiei lui Iisus Hristos, ni s-a sălăsluit în această cântare Colind, dătător de viată !
O, ce binecuvântare înaltă ni se rosteste de mii de ani ca un testament al Iubirii, de îndeplinit !
O, ce binecuvântare mântuitoare, parfumată de mireasma trandafirilor Grădinii Măicutei Domnului pogoară în poala dalbă a lui Gerar !
O, ce binecuvântare hristică, ne cuprinde în Liturghia Sfântului Vasile pătrunzându-ne în suflete adevăratul sens al iubirii Maicii Domnului !
O, ce binecuvântare dumnezeiască, ne aduce Rugăciunea Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, care ne scoate din toate ungherele răului si din toate cutele păcatului, deslegându-ne si botezându-ne cu harul său !
O, ce binecuvântare a Nasterii si a Sfântului Ierarh Vasile cel Mare s-a cernut peste Natiunea Daco- Română, rupând zăgazurile Anului si Omului vechi, dăruind celor Noi, Omului si Anului, Nădejde , Har si Lumină !
O, ce binecuvântare liturgică, a Sfântului Ierarh Vasile, care toarnă în sufletele noastre zbuciumate izvorul dătător de viată al Credintei si Dragostei în Renasterea noastră Crestină !
O, ce binecuvântare Ierarhică, ne-a adus în dar adânca Recunostintă si Cinstire pentru Bunul Dumnezeu, pentru Fecioara Maria, pentru toti Îngerii si Sfintii si pentru Toti , cei care si-au tintuit fiinta pe Crucea Nemuririi Neamului Geto- Dac, al lui Andrei- Corbul Alb al Carpatilor !
O, ce binecuvântare voievodală, ne trezeste în noaptea senină, plină de taină si farmec, ca să transmitem vestea Cântării către toate semintiile Lumii, care să înteleagă si să se bucure de toate aceste Colinde îngeresti ale Nasterii, întru renasterea crestină !
O, ce binecuvântare milenară, ne aduce pe toti Acasă, bucurându-ne când, în acelasi timp, marea parte a Omenirii trece astăzi prin clipe de neliniste cumplită, când în multe, foarte multe locuri a început să se arate urâciunea pustiirii, acolo unde se merge spre nicăieri…
Fie ca Sfântul Ierarh Vasile cel Mare să aducă Natiunii Daco- Române, Patriei noastre, tuturor celor ce se bucură si tuturor celor ce suferă si lupta pentru biruinta si dreptatea noastră crestină, Nasterea si Renasterea mult asteptată !

Cinstire numelui Ioan



<>
( Psalm 24, 1)
<>(Luca 3, 16 )

Din acele timpuri, dar mai ales în aceste vremuri de înnoire creştinească, de reînviorare a Ortodoxiei, aceeaşi cu Fiinţa Naţiunii, mesajul Înaintemergătorului Ioan, de a pregătii Calea Domnului, a rămas viu, clar, prezent şi testamentar.
Salvat în chip minunat de Tatăl ceresc, de la genocidul pruncilor ordonat de tiranul Irod, Ioan este ales, chiar de la zămislirea sa, să-L prevestească pe Mesia Iisus Hristos :
<> ( Maleahi 3,1)
Un glas de tunet, picur de Luceafăr, înmiresmează tina din pustie :
<> ( Marcu 1,3)
Din pântecele maicii sale, primeşte binecuvântarea Duhului Sfânt, prilejuindu-i bucuria de a se regăsii în Mântuitorul său.
Chemat să se dăruiască Iubirii, Ioan a devenit Ales spre mărturie, ca să rămână dăinuire de Adevăr şi Lumină.
Sufletul lui înflorit de emoţia divină, a întâlnirii cu Dumnezeu, a rodit pe pământ Bucuria acelei regăsiri depline şi neschimbătoare.
Inima sa copleşită de prezenţa şi coborârea lui Dumnezeu în ea, ne lasă mărturia sfântă, care încolţeşte în noi mărturisirea sacră :
< Si îndată, ieşind din apă ( Iisus ), a văzut cerurile deschise (Ioan) şi Duhul ca un porumbel coborându-Se peste El.
Şi glas s-a făcut din ceruri : Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit ! >
( Marcu 1, 10- 11)
Firea lui Ioan, crescută cu aripile credinţei şi iubirii, ne-a lăsat nouă Nădejdea spre agonisirea asemănării cu Dumnezeu.
Singurătatea fizică a Pustiei, i-a înfrăţit plinătatea sufletească, privilegiind naşterea fiecăruia prin Botezul Cuvântului, producându-ne simţirea şi puterea Duhului.
Ioan s-a dăruit pe sine Iubirii lui Hristos, în tot ceea ce a trebuit să fie :Înaintemergător, Botezător şi Jertfă, dăruindu-ne o existenţă liturgică.
Ioan, descendent al preoţiei geto-dace, a dăruit sublim şi accesibil înalta evlavie şi moralitate a nemuritorilor pelasgi şi totodată dumnezeirea Cuvântului, cu a cărui Lumină ne-a cuprins în harul Iubirii .
Binevestind Lumii Dragostea Logosului, Ioan a fost prezent în toată mărturia sa, ca cea mai scumpă mărturie de dragoste, a fiecărui cuvânt rostit : dăruindu-se şi dăinuind .
Binecuvântarea lui Dumnezeu, dragostea Maicii Domnului şi călăuzirea Sfântului Ioan Botezătorul să vă netezească paşii spre noul şi întru mulţi ani !

COLINDUL NASTERII CELUI PREA SFÂNT



Gheorghe Constantin Nistoroiu



Stăpână Prea Curată, ne-ai răsplătit pe noi fără vreo faptă, cu dreptul nostru sfânt la Înviere şi veacurile toate au cumpănit colindul zămislirii noastre.
( Psalm de Laudă Fecioarei MARIA )



Noi, Daco-românii asa ne-am stiut aproape dintotdeauna: un Colind neîntrerupt si o Sărbătoare continuă.
Colindul Nasterii Domnului e dăruit de bucuria sufletului, din lacrima inimii si e o Sărbătoare, care vine din adâncimi de izvoare de Dor, coboară din Har si cerne surâsul Cerului în Tricolorul nostru cel sfânt.
Colindul, împletit din creatie si frumos, din renasterea daco-română, e Sărbătoarea Nasterii Celui Prea Sfânt, Care ne-a rostit în lume, născându-ne mereu în nume si renume, e NUMELE la care toată lumea să se închine.
Colindul Nasterii Pruncului e Lumina ce pluteste ca un vis neîntrerupt de la începutul nostru, cu Mosii si Strămosii nostrii, cu muntii, cu fratii, cu tulnicele, cu mioarele, cu brazi si apele ce duc pretutindeni în lume amiezi de Sărbătoare.
Colindul Atotfrumoasei Fecioare Maria, cernut din Caierul frumosului Decembrie, a pornit gătit si blând pe coama carpatină pătrunzând adânc mai sus de fagi si stejari, printre brazii temerari ce-si flutură fruntile-n slavă, uimiti de focul umbrei albastre de cer, care-mbrăcase-n mătăsuri si aur Cuvântul, într-o Sărbătoare rotundă si azurie cât zarea.
Colindul Maicii Domnului însirat săgalnic, neslobod de dor e asteptat cu sufletul la gură de tâncii egali cu căciulile lor, cu straitele pline la sold, acoperiti cu ghergheful de promoroacă.
Colindul nostru daco-român, a cărui Iie a fost tesută la noi petală cu petală din mireasma Luminii în Floarea Dalbă a Nasterii Sfinte, de farmecul biruitor al Celui dintâi chemat Andrei, care s-a asezat peste ale noastre începuturi, unde pluteste sublim Sărbătoarea.
Colindul Preadulcelui Prunc cu vesnicia pe umeri ne flutură îndumnezeita armonie în clinchet de zurgălăi, ca inima noastră săltând în prag de nerăbdare să-L îmbrătiseze într-o repetată bucurie si să-L legene cu despletirile ei de har.
Colindul Măicutei Crăiese respiră în aerul de porfiră tresărind, când pasii colindătorilor înfloresc pe ulitele învelite în hlamida moale, din care fald cu fald ni se desprinde destinul legat de Vatră si de Altar.
Colindul nostru daco-român, ne-a trezit cu geana zorilor întoarsă spre Strămosii ce ne-au zidit Biserici scăldate-n borangic si fântâni în care fulgii norilor cuminti se văd coborâtori din Îngeri si din Stele.
Colindul nostru daco-român e tesut din cuvinte ce ard, ca sânul gândului pur, ale cărui rostiri sunt dorinte de azur ghemuite-n Candela blajină a crestinului care-i Acasă si-i Român.
Colindul Nasterii Domnului nostru ne aprinde-n simtiri, ca-n visul cel sfânt si sub urături de mângâiere, Îngerii coboară rând pe rând, neputând să mai adaste când Cerul se reavarsă peste noi.
Colindul Nasterii Preasfinte, ca o Flacără divină e un Arc polar de flori si jurăminte ce aduce daruri arzătoare din surâsul Celui mai presus de fire, ce ne-mbracă-n portul alb al sufletului Său vesnic în sărbătoare.
Colindul Măicutei Sfinte ne adună din tot ce e mai bun si stăruie cu fiecare gest frumos să ne gătim în suflet cu prinos din Vistieria Nasterii, pecetluindu-ne cu Vestea Minunată.
Colindul Sfânt din pacea cerească se asterne cu pasii trandafirii, peste dogoarea obrajilor Atotfrumoasei Marii, catifelati ca un surâs de petală dalbă, ce se resfiră peste sufletele noastre cu o bucurie sfântă.