CONSTANTIN
şi ELENA-
Împăraţi şi Sfinţi daci ai pământului şi
cerului
„Niciun domnitor, în întreaga istorie, nu a
meritat
titlul de Mare, aşa cum l-a meritat
Constantin.”
(John Julius Norwich)
„Binenţeles că împăratul Constantin
cel Mare a fost un adevărat episcop.”
(Dositei-Patriarhul Ierusalimului)
Asemeni
Împăratului împăraţilor-Iisus Hristos
şi a tuturor marilor Bărbaţi ai istoriei, posesori ai rarelor virtuţi şi Sfântul Împărat Constantin cel Mare a beneficiat de bune şi rele în viziunea
unor istorici ori cercetători, în funcţie de caracterul, slujirea sau
slugărnicia lor.
Dincolo de ei, Constantin cel Mare, Dacul nostru Imperial de Aur, s-a înălţat spre
zarea nesfârşită a azurului ceresc identificându-se cu dreapta credinţă, cu monarhia
creştină, cu slujirea apostolică, cu autoritatea şi dragostea hristică, dar mai
presus de toate cu Prietenia lui Iisus
şi a Maicii Sale-Marea Crăiasă a Cosmosului, Fecioara Maria.
Zbuciumul şi osteneala celor mici, urâcioşi
dar cointeresaţi, s-a axat pe nedumerirea convertirii ori neconvertirii
împăratului, uitând faptul esenţial şi fundamental că prin aderare la Ortodoxia
lui Hristos, Constantin cel Mare a
devenit coslujitor al Bisericii celei Una Sfântă și Sobornicească alături de
Apostolii, Ucenicii, Ierarhii şi poporul Bisericii Universale.
Aşadar, între împăratul dac Constantin cel Mare şi Augustul Cerului
şi al Pământului, Mântuitorul, Cel
Care l-a uns Împărat, devenind astfel primul Împărat creştin după Împăratul Cosmosului Iisus Hristos, s-a
ţesut o comuniune divină, influenţând deopotrivă şi Unul şi Celălalt
propăvăduirea Evangheliei şi Învierea Domnului, culminând cu întronizarea veşnică
a Ortodoxiei ca Imperiu creştin universal.
Împăratul Bisericii şi al Imperiului lui
Hristos nu a avut o viaţă dramatică aşa cum relatează diferiţi pigmei prinşi în
vârtejul cercetării şi al arginţilor pe care-i slujesc. Imperiul traco-roman, pe
care Bunul Dumnezeu l-a învrednicit pe Alesul său Constantin cel Mare să-l smulgă din tirania politeistă a cezarilor
închinători idolilor, a fost destinat să
fie slujit și păstorit pentru a-l salva de la pieire, renăscându-l astfel ca un
imperiu creştin ortodox nemuritor.
Constantin
cel Mare a avut o viaţă plină de dreptate, de suferinţă, de înţelepciune,
de adevăr, de unitate, de bun strateg, de bună organizare, de demnitate şi de
iubire, ctitorindu-şi imperiul său Dac pe arhitectura religioasă a unicului
stil a Frumuseţii Hristice Ultime.
Marele Împărat Constantin,între toţi monarhii pământului prototrac, Alexandru cel Mare, Teodosie cel Mare,
Iustinian cel Mare, Heraclios, Ioniţă Asan-Caloian, Basarab I, Neagoe Basarab, Mircea cel Bătrân,
Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Constantin
Brâncoveanu ş.a., a rămas alături de toţi marii bărbați din aceeaşi
seminţie geto-dacă binecuvântată, o Călăuză ca asumare a dreptei credinţe, un
model de împlinire a slujirii lui Dumnezeu pe pământ, un arhetip monarhic creştin
după sceptrul monarhiei dumnezeieşti.
Faptul că mulţi teologi profesionişti răsăriteni, dar nu mărturisitori întru Adevăr ca
fundament experenţial duhovnicesc, au tratat superficial secolul IV, cu Epoca
de Aur a Marelui Constantin-epocă
deschizătoare a milenarismului
constantinian, au netezit calea oponenţilor şi detractorilor Augustului
Împărat, cei drept toţi apuseni, rămaşi în agonia fumigenă de spuză, dar
însutit responsabili de discordia ştiinţifistă intenţionat creată.
Este cunoscut faptul că începând cu secolul
al XVIII-lea, diferiţi istorici din Apus care au îmbrăcat haina ghiftuitoare a împrejurărilor
favorite calomniei, au dispreţuit cu toată ura lor izvoarele istorice creştine,
prelucrând altele înverşunate, încărcate cu fiere şi venin, depreciind şi
devalorizând Chipul Împăratului:
admiraţia, cinstirea, slava, credinţa,
măreţia, sfinţenia sa, contribuţia incomensurabilă adusă Istoriei
creştinismului, respectiv Bisericii lui Hristos.
Înverşunarea acuzatorilor apuseni,
bâjbâitori în cercetarea justă, cu privire îngustă, semită, urmaşii fideli ai tenebrosului
Eutropius: Iulian Apostatul, Herodot II, Ipolit, Victor Aurelius Sextus, Zosima,
Grigorie de Tours, J.B. Bury, Kodinos, Luigi Pareti, Edward Gibbon, Paolo
Breţi, James Carroll, Luciano Petek, Stanley Hauerwas, Stanley Karnow, Keim, Wesseling,
Ph. Schaff, Francisc Bertolini, Samuel Bagster, John Howard Yoder, Otto Seeck, Laelius
Bisciola, Karl Barth, J. D. Ritter, P. Bentley, St. Croix, F. Ch. Schlosser
(aproape toţi roşcaţi, perciunaţi şi cu pistruii) ş.a., a fost infinit mai mare
decât limitata lor cunoaştere, străduindu-se din răsputeri să pună caricatura
reflectată de caracterul lor malefic, tenebros, invidios, chircit, egoist, în
locul Icoanei binecuvântate a Împăratului
pe care Însuşi Împăratul omenirii Iisus Hristos şi l-a aleas ca Prieten.
Evoluţiile istorice de-a lungul timpului au
avut şi ele rolul determinant care au creat diferenţa dintre percepţia,
atitudinea, cultura şi spiritualitatea
occidentală şi cea răsăriteană.
Cercetătorul care se încumetă să pătrundă în
Vieţile bărbaţilor iluştri şi înţelepţi, cum este în cazul nostru Marele Împărat Sfânt Constantin,
trebuie să lase altor neofiţi convingerile personale, prejudecăţile, invidia,
fariseismul, polemica provocatoare şi să treacă dincolo de prezentarea faptelor
mundane parcurgând un drum destul de lung, cu înălţimi abrupte, ca suişul
filocalic al unei adevărate Mărturisiri de Credinţă Ortodoxă.
În calea sa istoricul trebuie însoţit de
obiectivitate, acurateţe, buna credinţă, de armura calităţilor înţelegerii
intuitive, de cavaleria percepţiei imaginative, de erudiţia unei culturi alese,
încorporând astfel darurile spiritului rafinat pentru a pătrunde aspiraţiile,
temerile, visele, convingerile, lupta lăuntrică şi cea din afară, suferinţa, credinţa,
neliniştile metafizice, neprejudiciind în nici un fel mesajul central al
Eroului creştinătăţii.
Necercetând cu atenţie, cu bun simţ, cu
raţiune şi credinţă Viaţa şi Opera Marelui
Constantin în lumina conştiinţei şi cunoştinţei Adevărului Bisericii, printr-o
gândire holistă în spaţiu şi timp, cea care integrează şi sintetizează
toate aspectele constitutive ale acelui moment istoric cu înrâurirea lui
milenară şi transcendentă, ci doar în obscuritatea unei raţiunii
aservite, se iese din nimbul înţelegerii intime intrându-se voit în conul cernit
al mistificării.
Tratând viaţa şi Opera celui mai mare
împărat creştin al tuturor timpurilor, nu se cere doar o aşteptare pe măsură,
ci rafinamentul unui mare teolog reflectat într-un apologet de excepţie,
fiindcă toate firele şi undele cercetării se urzesc şi se unduies sub nimbul
strict teologic.
Convertirea Marelui Constantin a fost o continuă sete şi foame de Cina Hristic-teologică, insuflată de Mama sa smerita Împărăteasă Elena şi de tatăl său, blândul şi dreptul Constanţiu înainte şi după Sinodul I
Ecumenic din anul 325 d. Hr.
Cronicarul Kedrenos relatează despre
profunda evlavie a Augustei Elena
transmisă fiului Constantin: „acest lucru
l-a învăţat şi pe fiul ei şi anume să aibă înţelepciune smerită, să fie atent
la virtute şi la purtare, slujind Domnului cu frică şi cutremur; păzind
întocmai poruncile acesteia, acesta avea să dobândească rod însutit.”
(Kedrenos Georgios, Adunare de istorii 1,498,Index
of/ PG m/ PG_Migne/ Georgius Cedrenus_PG, col. 121-122)
Acelaşi cronicar îl punea într-o lumină la
fel de strălucitoare şi pe tatăl viitorului mare împărat: „Constanţiu era foarte bun şi evlavios şi tot aşa l-a educat şi pe fiul
său, pe Constantin, şi nu-i interzicea să ia parte la cele creştineşti.”
(Kedrenos G., Prescurtare de istorii
1,472, Index of/PG m/ PG_Migne/ Georgius Cedrenus_PG, col. 121-122)
Eusebiu de Cezareea, ierarhul-cronicar
adaugă şi el o lumină serafică la portretul lui Constanţiu, care era de fapt
creştin în taină, dovedindu-se apărătorul creştinilor, când confraţii lui
auguşti şi cezari îi persecutau pe aceştia de moarte: „s-a arătat a fi foarte îndurător neluând parte la lupta împotriva
noastră (a creştinilor), ci ne-a
păzit nevătămaţi şi neatinşi, pe ai săi cetăţeni evlavioşi faţă de Dumnezeu, şi
nici nu ne-a dărâmat bisericile, nici vreun alt rău nu a făcut împotriva noastră,
săvârşindu-se din viaţă fericit şi de trei ori fericit...” (Eusebiu de
Cezareea, Istoria bisericească, VIII
13, 12-13)
În prima parte a domniei sale, ca Împărat al
Occidentului, Constantin a moştenit Vechea Romă păgână-Marea târfă, cum era supranumită, pofticioasă după religia
monstruoşilor idoli. După ce l-a învins la 27 Octombrie 312, pe
cumnatul său Maxenţiu, la Podul Vulturului-Pons Milvius, la 2 km. de Roma, când
primise în ajun pe 26 Octombrie 312, Crucea dăruită de Hristos, intrând cu Aura
acelui semn în Coloseum se adresează romanilor: „...Prin acest semn mântuitor-adevărata dovadă a bărbăţiei-am izbăvit
eu oraşul vostru de sub jugul tiranului, redându-vă libertatea; şi izbăvindu-vă,
am redat atât senatului, cât şi poporului roman însemnătatea şi strălucirea de
odinioară.” (Eusebiu de Cezareea, op. cit., p. 72)
„Crucea,
după Marele nostru Apostol Pavel: „este
puterea mântuitoare a lui Dumnezeu”, şi tot Crucea conferă monarhilor
puterea care: „este slujitoare a lui
Dumnezeu şi răzbunătoare a mâniei Lui asupra celui ce săvârşeşte răul.”(I
Corinteni, 1,18; Romani 13, 4),
În prima fază până s-ar dumeri, până a fi
copleşiţi de Biruinţa Împăratului şi până a apărea invidia celor răi, Senatul
i-a conferit lui Constantin titlul
de Maximus
Augustus.
Peste acest titlu, care nu-l măgulea deloc, Constantin a aşezat nimbul Edictului de la Mediolanum, din anul 313, prin care legifera: Duminica-Zi sfântă, creştinismul religie
licită, libertatea religioasă a celorlalte culte, eliberarea sclavilor, dreptul
de judecată dat episcopilor, întregirea familiei întărind poziţia mamei, îngreunarea
divorţului, a reglat problemele legate de moştenire, de avere, interzicerea
legilor penale anticreştine, desfiinţarea luptelor de gladiatori, desfiinţarea
pedepsei capitale prin răstignire, a interzis uciderea sclavilor prin lapidare,
otrăvire, aruncare la fiare, spânzurare, arderea membrelor, a interzis
pruncuciderea, denunţările, pedeapsa celor care nu pot face copii, violenţa în
familie, a ocrotit pe datornici, scuteşte
Biserica de dări, ajutor bănesc pentru ridicarea de biserici şi întreţinerea
clerului, protecţie pentru săraci, bolnavi, văduve, orfani, emite monede cu
monogram creştin.
După 3 ani de la acest Edict, Senatul i-a
ridicat în semn de mare preţuire Arcul de triumf.
Marele nostru Împărat dac a vrut să spele
ruşinea Romei desfrânate, să o renască şi să o înfrumuseţeze ca pe o
Împărăteasă a lui Hristos, dar Senatul barbar, domnii, istorici ori teologi, au
rămas tributari desfrâului, denigrându-l şi alungându-l chiar din istorie, după
ce Constantin cel Mare a reîntregit
lumea Apusului cu cea a Răsăritului-rectus totius orbis, prin noua Capitală
a lumii Constantinopol.
Împăratul Constantin cel Mare nu a considerat
nici măcar o clipă, că Cetatea
Constantinopolului ar fi descendenta Romei păgâne, pentru a fi supranumită Noua Romă...
Marele
Împărat Constantin a numit-o deja
din pântecele intenţiei ctitoriei sale: Cetatea
închinată frumuseţii Maicii Domnului şi Măreţiei Fiului ei, „Împărăteasa oraşelor”-Împărăteasa
imperiului-Cetatea capitală a celor 1000
de ani ai dacismului veşnic.
Nu strămutarea capitalei Imperiului a
declanşat ura Apusului, ci sminteala care s-a produs ca urmare a faimei atât de
grandios răspândite de splendida şi miraculoasa Cetate: „Bineînţeles că trebuie să subliniem faptul că domnii apuseni şi
istoricii niciodată nu i-au iertat lui Constantin această mutare a capitalei.
De atunci, nici un papă sau conducător al Apusului nu s-a mai numit
Constantin.” (Konstantinos I. Holevas, Glifada, în Cuvântul la prima ediţie
a lui Kostas V. Karastathis, Marele
Constantin, învinuiri şi Adevăr-Studiu istoric, trad. din lb. greacă de pr.
Ion Andrei Gh. Ţârlescu. Ed. Egumeniţa, Galaţi-2013, p. 14)
Împăratul Constantin cel Mare, nu numai că scoate Biserica Mântuitorului său Iisus Hristos din catacombele romano-atee, nu numai că schimbă la faţă,
ireversibil istoria lumii, dar angajează eclesiologic apostolicitatea şi ecumenicitatea
Bisericii Ortodoxe Universale în Veşnicia Mângâietorului
Dumnezeu-Duhul Sfânt: „După ucenicii
direcţi ai Mântuitorului, nimeni nu a făcut mai multe pentru răspândirea şi
întărirea sfintei noastre credinţe.”(K. Paparrigopoulos, Istoria poporului grec, vol.II, p. 385)
Împăratul Constantin rămâne marele artizan al încreştinării Europei: trimite
un grup de misionari în Iviria întărind lucrarea pilduitoare a Ninei din
Capadocia, verişoara Sfântului Gheorghe şi altul în Armenia pentru întărirea dreptei
credinţe semănate de Ierarhul Grigorie Luminătorul-Părintele Armeniei creştine.
(N. Kalist, P.G. 146, col. 125-VIII, 34)
Împăratul Constantin a rămas în Icoana noastră sfântă: un Mare chemat, un Mare ales, un Mare Om, un
Mare vizionar, un Mare înţelept, un Mare Apostol, o persoană onestă, o personalitate augustă politică
şi religioasă de neegalat, iniţiatorul Teocraţiei
bizantine, un Fiu de seamă al Bisericii care s-a identificat cu ea, un om
al credinţei, al trăirii directe, al înţelegerii intime a lui Dumnezeu, a avut
o gândire cosmică care a întrepătruns toate elementele esenţiale şi le-a
realizat în cea mai mare parte, a avut conştiinţa integrităţii, unităţii şi
fidelităţii Mesajului lui Hristos în lume, a rămas o conştiinţă plenară şi
planetară care, a consolidat Monarhia lui Iisus pe pământul pe care l-a
învrednicit Dumnezeu să-l slujească. Asemeni Împăratului său absolut Hristos, a fost singurul împărat care a
slujit poporul, nu l-a aservit, conducându-l biruitor spre menirea şi
împlinirea eshatologică.
Împărăteasa
ELENA este cinstită la demnitatea cerească întocmai cu Apostolii Domnului.
Elena vine din seminţia noastră dacică, fiind înzestrată de
Dumnezeu cu o frumuseţe nemărginită, o inteligenţă aleasă, o bunătate pe măsură
şi o virtute cerească-smerenia, calităţi suverane în care l-a crescut şi l-a
educat pe fiul ei şi viitorul Mare Împărat al lumii.
S-a căsătorit cu tânărul ofiţer din armata
imperială Constanţiu, pe care l-a urmat în multe campanii militare. Ascensiunea
lui Constaţiu la treapta de cezar l-a despărţit de Elena care, a acceptat cu o
nobilă demnitate starea de fapt, dar Constanţiu a protejat-o permanent.
Când Constantin
a ajuns la rândul său cezar şi-a luat mama alături de el, acordându-i după
victoria împotriva lui Maxenţiu din 312, titlul de Nobilissima Femina, iar
după biruinţa împotriva lui Liciniu din 324, Elena a devenit Augusta.
Constantin i-a dăruit Mamei sale palatul de la
Sessario, din Lateran, unde s-a dedicat în exclusivitate slujirii Mântuitorului
prin credinţă, nădejde, demnitate, dragoste şi filantropie.
Împărăteasa Elena a restaurat
lăcaşurile de cult ale sfinţilor Marcelin şi Petru din Roma, fosta catedrală
din Bonn-Germania, Biserica Sfântului Gereon din Cologne, Biserica Sfântului
Victor, oraşul german Xanten, Mănăstirea împărătească-Vasilomonastiro din Cipru, Biserica Învierii de pe Golgota,
Biserica Naşterii de la Betleem, Biserica Înălţării de pe Muntele Măslinilor,
Biserica din pustia Sinai închinată Crăiesei Cerului şi turnul Elena, care-i
poartă numele, Biserica Maicii Domnului cu cele 100 de porţi din Paros etc.
Sfinţii Părinţi conform tradiţiei păstrate
afirmă că: „Sfânta Elena a construit la
Locurile Sfinte 365 de biserici mari şi
mici.”(Kostas V. Karastathis, op. cit., p. 393)
Dumnezeu a încredinţat-o prin vis şi a
hărăzit-o să găsească lemnul Sfintei Cruci al Răstignirii Domnului şi
Răscumpărătorului nostru de la Locurile Sfinte, despre care cel mai Mare
Apostol, traco-dacul Pavel mărturisea: „Iar
mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus
Hristos.” (Galateni 6, 13)
O variantă ne relatează că deasupra celor
trei cruci: „cele trei cruci, care se
găseau într-un vechi bazin de apă, lângă Golgota”..., păgânii au zidit templul zeiţei Afrodita.
Patriarhul Dositei Nottara (1641-1707), vine
cu altă versiune mai credibilă şi mărturiseşte că Pronia divină s-a îngrijit: „îngropându-le şi ascunzându-le în adâncul
pământului, aşa încât să nu ardă cele trei cruci, una făcută din chiparos, alta
din brad, iar alta din cedru...”
(Dositei, Cele 12 cărţi, vol.1,
1982, p. 260/ 262)
Crucea căutată de Împărăteasa Elena era
aceeaşi despre care profeţise cu mult înaintea tuturor Sibilele neamului nostru
pelasgo-traco-geto-dac: „O preafericite
lemn, pe care Dumnezeu şi-a întins mâinile (pentru a se Răstigni).”
(Sozomen, în P.G. 82, p. 955).
După
vis împărăteasa Mamă Elena i-a
mărturisit fiului ei Constantin învrednicirea
pe care i-a dat-o Domnul: „Închina-ne-vom
locului unde au şezut picioarele Lui.”
Împărăteasa Elena a descoperit Sfânta Cruce şi a împărţit-o în trei: o parte a
rămas la Ierusalim, alta a fost trimisă la Constantinopol, iar restul a ajuns
în cetatea Romei.
Sfântul Paulin de Nolla ne relatează spusele
monahului Alexandru (sec. XIII), că pe Golgota, locul unde a fost descoperită
Crucea Mântuitorului întotdeauna răsare busuioc. (Epistola XXXI ad Severum)
Modelul Împărătesei Elena la noi, de dăruire, jertfă şi frumuseţe a fost Regina Maria.
Împărăteasa Elena a fost conştientă de alegerea sa, prin care Împăratul Hristos i-a pregătit rangul
pentru a-şi împlini dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de imperiul său creştin.
Icoana Sfintei Împărătese Elena răspândeşte lumii generozitatea sa
dacică fără hotare, nimbul adevăratei Femei
creştine, aura Mamei evlavioase, dar
şi apoteoza marii Împărătese.
Icoane dacoromâne odrăslite din Numele
Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena:
·
Ramura
voievodală: Costea-voievod, C.
Cantacuzino-Stolnicul, C. Şerban Basarab, Sf. Martiri Brâncoveni tatăl şi fiul,
Elena-Doamna Basarab, Elena Doamna Cuza, C. Manu-general, Iordache Costache
Boldur-Lăţescu-hatmanul, Principesa Ileana.
·
Ramura
clerului ales: I.P.S. Costache Veniamin, I.P.S. C. Calinic Argatu, Pr. C. Popovici, pr. Constantin Galeriu, arhid.
C. Voicu.
·
Ramura
dascălilor: Gh. Constantin-Cotmeana, C. Stoicănescu, C. Nicolăescu-Plopşor.
·
Ramurile
filologo-filosofico-teologică: C. Rădulescu-Motru, C. Noica, C. F. Cioroianu/
Ilariu Dobridor, C. Ciopraga, C. Aronescu, Costion Nicolescu, C. C. Ciomâzgă.
·
Ramura
artistică: C. Nottara, C. Tănase, Ileana Popovici, Ileana Sărăroiu.
·
Ramura
lirică: C. Negruzzi, Elena Farago, Ileana Mălăncioiu, C. Dacus Florescu, Costache
Oprişan, C. Aurel Dragodan.
·
Ramura
istorică: C. Gane, C. Miron, C. Kiriţescu, C. I. Andreescu, C. Daicoviciu, C. Erbiceanu,
C. Cojocaru, C. Bobulescu, Ileana Silveanu, Costin Scurtu.
·
Ramura
martirică: C. Movilă Domnitorul, general Ion C. Petrovicescu, av. C. Bursan,
pr. C. Lungu, pr. C. Mincu, teolog C. Nistor, pr. C. Savu, pr. C. Bogdanei, C. Benec,
C. Coman, C. Boboc, C. Raicu, C. Stegărescu, C. Săplăcan, C. Puiu. C. Jubleanu.
·
Ramura
mărturisitorilor: C. Ardelea, C. Banu, C. Bucescu, C. Gheorghinescu, pr. C. Sârbu,
pr. C. Voicescu, C. Papanace, C. Deleanu, C. Iorgulescu, C. I. Stan, C. Iulian,
pr. C. Burduja, C. Constantinescu, I. Constantin.
·
Ramura
eroico-martirică: Elena Bagdad, Lenuţa Faina Popa, C. Juncu, C. Băcescu, C. Oancea,
C. Vulcu-Delca, C. Comşa, C. Cismaş, C. Gore, E. Teodorescu, E. Crişan, C. Bobeş,
C. Cenuşă, Lena Constante, Ileana Anton, Ileana Samoilă, C. Popescu, E. Lemnaru,
E. Mica, Constanţa Matei, E. Şufan, C. Paşol, C. Săndulescu, C. Tefeleu ş.a.
·
Constantin
Brâncuşi-Asul sculpturii româneşti-universale.
·
Constantin
Bâzu Cantacuzino-Asul aviaţiei româneşti.
·
Constantin
Bălăceanu-Stolnici-Erudit al Ştiinţei şi al Aristocraţiei româneşti.
·
Constantin
Marin, Constantin Vişan-apreciați avocați.
Recunoștință și cinstire tatălui meu
Constantin și socrului meu Aurel Constantin!
Intru mulți ani tuturor purtătorilor
Sfintelor nume !
Bibliografie:
-Martiri
pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, Ed. I.B.M. al
B.O.R.;
-Fabian Seiche, Martiri şi mărturisitori din secolul XX-Închisorile comuniste din
România, Ed. Agaton, Făgăraş-2010;
-Radiografia Dreptei Româneşti-Gh. Buzatu,
Corneliu Ciucanu, Cristian Sandache, Ed. F.F. Press, Bucureşti-1996;
-Cezarina Condurache, Chipuri ale Demnităţii Româneşti-Eroi ai neamului şi sfinţi ai
închisorilor. Ed. Evdokimos-Fundaţia Profesor George Manu, Bucureşti-2015;
-Ilariu Dobridor, Decăderea Dogmelor-Cum au dizolvat evreii cultura europeană. Ed.
Fronde, Alba Iulia-Paris-1999;
-Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu, Luptătorii din Munţi-Toma Arnăuţoiu-Grupul
de la Nucşoara. Documente ale Anchetei, Procesului, Detenţiei. Ed. Vremea,
Bucureşti-1997;
- Nistor Chioreanu, Lacrima Prigoanei;
-Gheorghe Boldur-Lăţescu, Memorii. Universal Dalsi-2008.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu