DASCĂLI ROMÂNI

 DISCIPOLI AI MARILOR DASCĂLI SFINŢI DACOROMÂNI:

 VASILE cel Mare-GRIGORE de Nazianz-

 GRIGORE de Nissa-IOAN Gură de Aur.

                                                      

    „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi sunt viaţă...

     Drept aceea, mergând,  învăţaţi toate neamurile,

     botezându-le în numele Tatălui şi Fiului şi al Sfântului Duh,

   învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă.”

                                              (IISUS HRISTOS-Mântuitorul lumii)

   „Sfinţii Părinţi şi-au zugrăvit gândurile,

    inima şi lucrarea în scrierile lor. Asta înseamnă că

    scrierile Părinţilor sunt călăuză nerătăcită către cer,

    mărturisită de cerul însuşi.” (Sfântul IGNATIE Briancianinov)

        Dumnezeu l-a creat pe Om, dându-i Chipul Său şi făcându-l astfel fiinţă şi persoană ortodox-religioasă. Prin această genă religioasă Omul poate uni în sine lumea pământească cu cea cerească. Prin natura religiozităţii sale, aşadar, Omul este liber, dar dependent de existenţialitatea şi cunoşterea lui Dumnezeu, Teologie care implică totodată propria cunoaştere, dar şi cunoaşterea universală.

    Trăirea religioasă trebuie să se manifeste permanent, viu, plenar, deopotrivă: intern şi extern.

    Teologic, numai prin sinele său religios, hristic şi ortodox, Omul precreştin şi creştin poate răspunde la toate întrebările prime, secunde şi ultime ale Existenţei necreate, veşnice-Natura dumnezeiască, precum şi a existenţei şi finalităţii sale întru raportare la infinit.

      Cuvântul lui Dumnezeu naşte Teologia Ortodoxă-Învăţătura şi Educaţia religioasă-care, pune bazele Învăţăturii şi Educaţiei universale.

       Etimologic, termenul educaţie, vine din protodacul: educo,-are, însemnând arta de a-l conduce pe om prin creaţie.

   „Sensul existenţei,spunea Mircea Eliade, şi datoria fiecărui om este creaţia. Creaţia de orice formă: echilibru interior, familie vie, operă, gând. Nae Ionescu spunea cândva că singura datorie a statului este de a îngădui şi ajuta pe om să creeze.” (Mircea Eliade, România în eternitate, citat de Bogdan Munteanu în, Permanenţe Europene-Rosturi Româneşti. Editura Evdokimos-Fundaţia Profesor George Manu, Bucureşti-2016, p. 155)

  

      Noţiunea traco-getă de dascăl, Daskalos-desemnează pe cel hărăzit să devină Învăţător-Model-Călăuzitor-Conducător, pentru sine, pentru discipoli şi pentru semeni.

     Dascălul dacoromân trebuie să aibă conştiinţa misiunii sale creştine, pentru a iniţia procesul profund spiritual de autoeducaţie, evidenţiindu-şi astfel personalitatea sa creatoare.

     Sub nimbul sferei de Dascăl se bucură: mama, bunica, preotul, monahul, duhovnicul, poetul, scriitorul de geniu, filosoful, profetul, mărturisitorul, artistul, conducătorul şi sfântul.

      Dincolo de calităţile deosebite ale Învăţătorului, Dascălului: chip luminos, înfăţişare plăcută, frumoasă chiar, structură armonioasă, sinceritate, smerenie, evlavie, bunătate, blândeţe, curaj, răbdare, umor, optimism, profesionalism, care se răsfrâng în corola luminii, cognitiv, afectiv, voliţional, trebuie să-şi asume virtuţiile creştine: credinţa-nădejdea şi dragostea, pentru a se împlini vocaţional şi misionar, astfel ca prin harul primit să poată sluji, educa, făuri, creşte, conduce, împlini, desăvârşi.

      Razele dascălului creştin se aprind, cresc şi strălucesc din şi prin Lumina Logosului-DASCĂLUL absolut al dumnezeirii-Iisus Hristos, Care a făcut din Evanghelia Sa, cea mai înaltă Şcoală de pe Pământ şi din Cer-Academia Ortodoxă Creştină Universală Absolută.

      Mântuitorul omenirii a condus şi conduce Şcoala Evangheliei Sale ca PROFET-ARHIEREU şi ÎMPĂRAT.

     Ca Profet a împlinit profetismul tuturor timpurilor situîndu-se pe treapta dumnezeiască, dăruind prima învăţătură religioasă şi morală prin excelenţă, vie, veşnic nouă şi permanent superioară, peste Care şi-a răsfrânt pilda vieţii Sale sfinte şi curate sub savoarea minunilor.

     Iisus Hristos-fiind Adevărul adevărat ne-a dăruit: Învăţătura religios-morală cea mai înaltă şi cea mai frumoasă la modul veşnic şi absolut.

      Sub aspect religios ne-a învăţat că este Fiul lui Dumnezeu-Care este Duh-suma desăvârşirii şi Dragoste-suma dumnezeirii.

      Omul, primind ontologic, prin actul Facerii, Chipul lui Dumnezeu, astfel că din punct de vedere moral, oamenii sunt fraţi şi fii ai Tatălui Ceresc. Ce-i care se revendică evident.

        La Întruparea Fiului lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt din Fecioara Maria are loc a doua şi ultima Facere, Refacerea omului sub chipul lui Hristos, sub chipul dragostei: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” (Ioan 13, 34-35)

         Înalta Învăţătură profetică absolută a Mântuitorului, ca să devină pe deplin dumnezeiască şi pururea izbăvitoare trebuia să treacă prin vocaţia mesianică a Suferinţei şi a Iubirii, prin Amvonul Golgotei Pătimirilor şi al Jertfei supreme-asumată de Arhiereul Adevărului veşnic.

        Mântuitorul devine în acelaşi timp Marele Preot-Dumnezeu şi Jertfa sfântă-Omul, substituindu-se astfel omenirii pentru a o putea răscumpăra, renaşte, înnoi şi îndumnezeii.

      Jertfa Sa a fost/ este de bunăvoie, reală, totală, universală, sfinţitoare şi prisositoare.

       Pentru a se ajunge la Dragostea dumnezeiască, Iubirea trebuie întotdeauna să fie însoţită de Adevăr şi Libertate, puterile maxime care legitimează Dreptatea, Iertarea, dobândidu-se astfel impunătoarea Autoritatea a preamăririi de Împărat ceresc-Împărat al tuturor Împăraţilor, Demnitate conferită de Numele Său, de Tatăl Său, de Profeţii şi Sibilele lumii dace, de Faptele, Minunile, Suferinţa, Răstignirea, Învierea, Înălţarea, Biserica, Pronia, Parusia şi Judecata de Apoi.

        Prin Întreita Sa slujire de Profet, Arhiereu şi Împărat, Iisus Hristos deci, prin învăţătura, minunile, patimile, Crucea şi biruinţa Învierii Sale a săvârşit actul dumnezeiesc al Mântuirii Omului, dând putinţă tuturor celor ce vor, pot, luptă şi doresc să o împlinească, prin şi sub călăuzirea Dascălilor, Ucenicilor, Sfinţilor, Aleşilor lui Dumnezeu.

         Sfinţii Dascăli Dacoromâni au ţesut în faldurile misticii cugetului lor gândul alb, vorbirea aleasă şi scrierea cu mireasma sacralităţii, ca în cuprinderea lor să se reverse aroma limbii liturgice a protodacilor din care au odrăslit Cântarea Cântărilor, Psaltirea, pisaniile Voievodale, hrisoavele domneşti, poemele regale, vechile cazanii, cultura ortodoxă.

        Peste vocea de clopot a primului mare Dascăl bisericesc Vasile cel Mare, răsunau paşii Mântuitorului în cadenţa serafică, care resfira nesfârşirea eterului.

        Sfântul Vasile cel Mare entuziasmat de autorul Genezei, îşi începe astfel Omilia I-a la capitolul I, versetul I al Facerii: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.”

   „Minunea gândului acestuia îmi opreşte cuvântul. Ce să spun mai întâi? De unde să-mi încep tâlcuirea? Să vădesc deşertăciunea învăţăturii filosofilor profani sau să laud adevărul învăţăturii noastre?

   Multe au grăit filosofii elini despre natură, dar nici una din ideile lor n-a rămas neclintită şi nerăsturnată; totdeauna ideile celui de al doilea au surpat ideile celui dintâi, aşa că nu mai e nevoie să le vădesc eu deşertăciunea lor; e îndestulătoare combaterea unora de către alţii.

   Aceşti filosofi, necunoscând pe Dumnezeu, n-au pus la temelia creaţiei universului o cauză raţională; ci ideile lor despre facerea lumii sunt concluziile neştiinţei lor iniţiale despre Dumnezeu. De aceea unii, pentru a explica facerea lumii, au alergat la ipoteze materiale, atribuind elemetelor lumii cauza creării universului...

   Ce frumoasă orânduire de cuvinte! A spus mai întâi: „la început”, ca să nu socotească unii că lumea este fără de început. Apoi a adăugat: „a făcut”, ca să arate că ceea ce a făcut este o foarte mică parte din puterea creatoare a lui Dumnezeu.” (Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexameron. Traducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru. Ed. Sofia. Biserica Ortodoxă, Bucureşti-2004, p. 14-15)

     Sfântul Grigorie de Nazianz cu emoţia trăirii peste al cărui chip curat se prelinge lacrima surâsului ne aţinteşte privirea cu luare aminte asupra fenomenului Întrupării Domnului:

   „Căzut de la harul lui Dumnezeu, omul începe, prin veacurile în curgere, să se afunde, treptat-treptat, în păcat; Dumnezeu vrea să-şi salveze opera lui cea mai de seamă şi de aceea intervine, ca un pedagog, când prin sfaturi, când prin mustrări, când prin pedepse, dar boala se tot întindea şi leacurile nu aveau puterea corespunzătoare; în cele din urmă, când boala este la culme, s-a simţit nevoia unui leac mai puternic, unui ajutor mai mare şi leacul şi ajutorul este însuşi Cuvântul lui Dumnezeu. Începe Iconomia, apare nevoia Întrupării Fiului lui Dumnezeu, care vine acum la propriul său chip şi care se face om întru toate, afară de păcat.

   Dumnezeu păşeşte în lume ca „prin cel asemenea să cureţe pe cel asemenea:”  (Sf. Grigorie de Nazianz, Opere Dogmatice. Traducere din lb. greacă, studii şi note: pr. dr. Gheorghe Tilea. Ed. Herald, Bucureşti-2002, p. 13)

     Sfântul Grigorie de Nyssa ne dă un semn vestitor, premonitoriu, izvorât din nimbul miracolului, oprindu-se tot la momentul Celei de-a doua Faceri, cel al Naşterii, al Întrupării Domnului, zămislit peste tărâmul mirabil al Fecioarei Maria, adumbrit doar de lumina Duhului Sfânt: „Fiindcă neamul omenesc nu era cu putinţă altfel să fie izbăvit de atâtea rele, Marele Împărat al nepătimirii a schimbat propria Lui slavă cu viaţa noastră. Şi aşa, curăţia întră în mizeria noastră, dar mizeria nu întinează curăţia, precum spune Evanghelia că „lumina luminează în întuneric, iar întunericul nu a cuprins-o.” (Ioan 1, 5). Căci se risipeşte întunericul prin venirea razei de lumină şi nici soarele nu este înnegrit de beznă. Ce este muritor este înghiţit de viaţă, precum spune Apostolul (2 Cor. 5,4), dar Viaţa nu este nimicită de moarte. Ce este stricat se izbăveşte împreună cu ce este nestricăcios, însă stricăciunea nu se atinge de nestricăciune. De aceea, se săvârşeşte o împreună-cântare a întregii zidiri, toţi înălţând Stăpânului zidirii o doxologie într-un glas, în care toată limba celor cereşti, şi a celor pământeşti, şi a celor de dedesubt strigă că „Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl!”, care este binecuvântat în vecii veciilor. Amin!” (Sfântul Grigorie de Nyssa, Omilii la Praznicele Împărăteşti. Traducere din lb. greacă veche Ierom. Agapie Corbu. Ed. Sf. Nectarie, Arad-2010, p. 42)

      Sfântul Ioan Gură de Aur-Patriarhul Constantinopolului şi al întregii lumi, prin plăsmuirea sublimă a grăirii sale cu adevărat de aur, răsfrântă peste vatra de faimă universală, transmiţând o vibraţie cosmică a perfecţiunii comuniunii, ne îndrumă să luăm aminte la noţiunile de putere şi de slavă: „Sfântul Împărat Constantin cel Mare (324-337), când câţiva oameni au aruncat cu pietre în statuia lui iar alţii l-au îndemnat să-i pedepsească, spunând că a fost distrusă complet faţa statuii, şi-a ridicat privirea, a zâmbit netulburat şi a spus: „Văd că n-am nici o rană. Şi capul şi faţa îmi sunt neatinse.” Auzind răspunsul lui, aceia care îl îndemnau să-i pedepsească pe vinovaţi s-au înroşit de ruşine şi au tăcut.

   Dacă împăratul Constantin cel Mare a câştigat atâta preţuire de la oameni pentru cuvintele acelea, gândiţi-vă cât la cinstit iubitorul de oameni Dumnezeu! Căci adevăratul stăpânitor este cel care-şi poate înfrâna mânia, invidia şi iubirea de plăceri, cel ce ţine legea lui Dumnezeu, cel ce-şi păzeşte mintea liberă şi nu lasă patimile să-i cuprindă sufletul. Pe un astfel de om cu mare plăcere l-aş vedea conducător al întregii lumi. Pentru că cel care cârmuieşte cu cugetul peste patimile sufletului, lesne va putea să-i conducă pe oameni după legea lui Dumnezeu, cu dreptate, iubire de oameni şi jertfire de sine. Dimpotrivă, conducătorul care este rob al patimilor şi al plăcerilor, nu numai că este batjocorit şi scârbit de oamenii pe care-i conduce, dar nici nu-şi poate exercita cum trebuie puterea. Şi, adevărat, cum îi poate conduce pe alţii de vreme ce nu se poate conduce pe sine?” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele Vieţii. Traducere din lb. greacă de Cristian Spătărelu şi Daniela Filioreanu. Ed. Cartea Ortodoxă-Egumeniţa, Galaţi, p. 182)

      Sfântul Grigore Palama, din cerdacul tărâmului mustind de miracolul intrat în legendă ne ţese cu suveica gândului statornicia cuvântului sortit spre veşnică pomenire, ctitorind lăcaş rugăciunii pure şi amvon inimii curate.

   „1. Dumnezeu este Binele în sine, Mila însăşi şi o Bunătate fără margini, sau mai bine zis El cuprinde această nemărginire şi El este mai presus de orice nume şi de orice descriere. Nu există altă cale de a dobândi mila Lui, decât unirea cu El. Omul poate să se unească cu Dumnezeu împărtăşind, pe cât este cu putinţă, aceleaşi virtuţi sau prin acea legătură tainică care se face prin rugăciune...

   Când unitatea minţii devine treimică, fără să înceteze de a fi una, atunci mintea se uneşte cu Monada treimică supremă, închizând amăgirii toate ieşirile ei, stăpânind trupul, lumea şi pe stăpânul acesteia.

   Mintea se desface astfel în întregime din legăturile lor, şi este cu totul în sine însăşi şi în Dumnezeu, bucurându-se de fericirea duhovnicească care izvorăşte din ea câtă vreme rămâne în starea aceasta.

   Unitatea minţii devine treimică, rămânând totuşi mereu una, atunci când mintea se întoarce spre sine şi se înalţă din sine însăşi la Dumnezeu...

   Mintea este, de asemenea, lucrarea (energia) minţii ce constă în idei şi concepte (înţelesuri). Ea este, în egală măsură, puterea care produce acele urmări şi pe care Scriptura o numeşte „inimă”; ea este împărăteasa puterilor noastre, cea care pune temei însuşirii noastre de suflet raţional.” (Cuvânt despre Linişte. Scrieri ziditoare despre Lucrarea Mântuitoare. Ed. Herald, Bucureşti-2002, p. 117-119)  

      Sfântul Grigorie Sinaitul, cu înfăţişarea târnosită peste timp, aidoma Icoanei vii a Mântuitorului răsfrântă peste apa mării, peste care îl îndemna pe Petru să vină la El, tăind cutezător valurile veacurilor ne învaţă modul cum trebuie să ne stăpânim permanent mintea.

   „Să ştii că nimeni nu poate să stăpânească mintea de unul singur, dacă ea nu a fost ţinută în frâu mai înainte de Duhul, căci ea este nesupusă. Nu că mintea ar fi nestatornică din fire, ci din pricina lipsei de grijă a ajuns să se împrăştie încă de la început.

   Călcarea poruncilor Celui ce ne-a născut a doua oară ne-a despărţit de Dumnezeu şi ne-a făcut să pierdem unirea cu El şi simţirea tainică a lui Dumnezeu. De atunci, mintea rătăcită şi despărţită de Dumnezeu se lasă purtată în toate părţile precum o roabă, şi îi este cu neputinţă să se oprească din rătăcirea sa altfel decât supunându-se lui Dumnezeu, apropiindu-se de El, unindu-se cu El în deplină bucurie, rugându-se la Dumnezeu neîncetat şi stăruitor, şi mărturisindu-i Lui toate păcatele noastre de fiecare zi... căci El iartă pe cei ce nu încetează să cheme numele Lui cel sfânt.”  (Cuvânt despre Linişte..., op. cit., p.163)

       Vasile Ţepordei (1908-2002), preot basarabean-publicist-deţinut politic-mărturisitor-supravieţuitor al Siberiei de gheaţă.

  Părintele Vasile Ţepordei supranumit de pr. Gheorghe Cunescu: steagul Basarabiei româneşti şi-a dăltuit sufletul, inima, gândirea, curajul, credinţa, ruga, nădejdea, fapta, timpul, viaţa cu neprecupeţirea dragostei de Dumnezeu şi de Neam.

   „S-a învrednicit să fie inima, spune Mitropolitul Antonie Plămădeală, mintea şi condeiul Moldovei româneşti de la hotarul de răsărit al Ţării. Iar pentru generaţiile următoare a fost exemplu şi îndemn.”(Antonie Plămădeală, Basarabia. Sibiu-2003, p. 160)

      Am avut îngăduinţa cerului să-l prin în viaţă şi să-i audiez spiritualele conferinţe de la Muzeul Naţional de Istorie din Capitală, în care ne acoperea cu dragostea sa angelică binecuvântându-ne şi spunând: Nero al Rusiei sovietice, Stalin m-a condamnat la moarte şi m-a trimis în Siberia, în giulgiul rus etern, încremenit de gheaţă... După 8 ani a crăpat el şi pe mine m-a salvat Bunul Dumnezeul pe care-L slujesc cu dragoste şi foc toată viaţa mea. 

    Calităţi înnăscute de scriitor şi slujitor al Bisericii, părintele Ţepordei a fost martor, rugător, luptător, copurtător al dramei Basarabiei după primul deceniu al Unirii, când s-a reinstaurat prăbuşirea prin politicianismul veros, ideologii anticreştine şi acţiuni antiromâneşti.

   În acea situaţie Vasile Ţepordei a înţeles că destinul său este legat de destinul Basarabiei, devenind un zelos militant publicist şi urcând până la treapta de mare tribun naţionalist.

   „Naţionalismul este un curent social-politic...o extremă opusă internaţionalismului. Etimologiceşte, naţionalismul vine de la naţie, iar naţia vine de la nascor-a se naşte, şi înseamnă societatea oamenilor înrudiţi prin naştere. Adică de acelaşi sânge. Odată toţi uniţi într-un mănunchi, naţionalismul, aşa-zis creator, urmăreşte perfecţionarea calităţilor fizice şi psihice ale naţiei, ca astfel din sânul său să se poată ridica spirite creatoare de opere de cultură, prin care să se asigure existenţa şi propăşirea naţiei.

   Aşadar, naţionalismul creator se bazează pe sentimentul de iubire. Toţi fraţii de sânge trebuie să se iubească şi numai astfel vor putea fi un singur suflet şi un singur cuget.” (Vasile Ţepordei, Scrieri Alese. Ed. Flux, Chişinău-2005, p. 141).

   Ion Dumitru-Eroul de la Orel-Tula, oltean din Dolj, căpitan comandor de aviaţie a fost unul dintre marii Aşi ai Aerului pentru care şi-a manifestat întregul său curaj legendar.

   Graţie demnităţii sale aureolate de curaj, credinţă, onoare şi românism care, a zguduit temerea bolşevicilor mereu înfometaţi, violenţi, cruzi şi hapsâni a fost dat afară din armată.

   Irozii atei nu ştiu că Suferinţa pe creştinul ortodox îl reconverteşte, îl înobilează, îl înalţă. Suferinţa acceptată în veşmântul rugăciunii jertfelnice zguduie simţuri noi, propagă sensuri profunde, dă fioruri existenţiale, ce reface viaţa  spirituală, mult mai presus de chibzuinţă.

   Tânărul ofiţer smuls odios din sânul armatei începe ofensiva în câmpul mirean al facultăţilor de elită. Termină strălucitor Dreptul, fiind student eminent şi la alte trei facultăţi: Biologie, Filosofie şi Teologie. Mâna lungă cu ghearele înroşite de sânge curat a securi-tăţii îl ajunge şi-l zvârle în închisoare alături de cei mai bravi Fii ai Naţiunii. Unul dintre ei a fost chiar părintele Nicolae Grebenea pe care am avut privilegiul ceresc să-l cunosc la venerabila vârstă de un secol de viaţă. Rămăsese doar o pâlpâire de viaţă, care pe măsură ce vorbea despre Neamul său se înteţea ca o flacără ce scapără într-o mare vălvătaie de iubire pentru Dumnezeu şi pentru camarazii săi.

   În Altarul celulei se împărtăşea în comuniune de suferinţă şi har, părintele cu eroul doljean, cutezând în mrejele cunoaşterii spirituale, ortodoxe privind cauzele, efectele, evidenţa şi finalitatea lucrurilor, fiinţelor şi esenţelor. Alteori ofiţerul se întorcea la atmosfera de apocalips a războiului subliniind justificat că: „...tancurile cu tunurile ruseşti au învins tancurile germane. Aceste lupte au arătat că nemţii nu pot pregăti un efort mai mare ca acesta, dar ruşii pot aduna o armată şi să facă un efort la fel sau şi mai mare, deci, logic, nemţii au pierdut războiul.

   În aceste lupte-mi-a spus Ion Dumitru-unii aviatori români necăsătoriţi, voind să cruţe viaţa unor camarazi ai lor căsătoriţi, i-au rugat ca în locul lor, al celor căsătoriţi, să se ducă ei la atac, ceea ce de multe ori s-a şi întâmplat.” (Preot Nicolae Grebenea, Amintiri din Întuneric. Ed. Scara, Bucureşti-2000, p. 216-217)

   Grigore Vieru (1935-2009), poet naţional. Cu maestru Vieru m-am întâlnit o singură dată în librăria Mihail Sadoveanu din Capitală. Eu eram cu braţul plin de cărţi. El singur, neliniştit, precipitat şi transpirat. L-am salutat. S-a speriat că-i cer ceva... şi l-am lăsat în pace.

    Profesorul universitar Dr. Marian Enache, fost ambasador al României la Chişinău în perioada 1993-1996, parlamentar de lungă durată, judecător la Curtea Constituţională, pe care l-am cunoscut, apreciat şi pe care îl salut cu drag, se numără printre mulţimea aleasă care l-a îndrăgit pe poetul Grigore Vieru, lăsându-ne cuvinte de preţ, calde şi luminoase în articolul dedicat bardului basarabean: Un Semănător de Pace, Bucurie şi Speranţă, din care citez:

   „El trăieşte scriind şi vorbind deopotrivă despre bucuria, suferinţa şi melancolia Iubirii. Iubirea ca substanţă spirituală fundamentală a oricărei întemeieri durabile.

   Poezia lui esenţială nu este o scriere poetică de cuvinte, ci mai degrabă un ritual secret de iniţiere a puterii Cuvântului; ca şi vorbirea lui care e de preot dezmierdător al cuvintelor ce susură dintr-un izvor pur de iubire al sufletului său. Roua şi lacrima împreună au fost cuvintele sale rostite şi scrise în rănile noastre ancestrale. Prin ele, poetul a vindecat şi ne-a unit inimile despărţite de frigul istoriei.

   Grigore Vieru, în viaţa sa pământească, a sfinţit şi propăvăduit limba română, fiind reverenţios totodată cu fiinţa şi frumuseţea celorlalte limbi şi culturi pe care le-a cunoscut...

   Ca şi Mihai Eminescu, spiritul nostru tutelar care, pentru românii din afara graniţelor, a devenit instanţa supremă de validare fiinţială şi morală: „Eminescu să ne judece.” Ce splendidă apelare, exemplară. În adevăr, pe noi cine ne-ar putea judeca mai presus de domnul Eminescu? Din acest filon nobil de vitalitate şi onestitate spirituală vine şi Grigore Vieru.” (Omul Duminicii-Cuvinte înlăcrimate, cuvinte de neuitare pentru poetul Grigore Vieru. Ed. Prut-2014, p. 449-450)

   Sfântul Ioan Iacob Hozevitul (1913-1960). Fiu al satului Crăiniceni din comuna Păltiniş-Botoşani, vlăstar ales al credincioasei familii a lui Maxim şi Ecaterina.

   Şi-a pierdut mama doar la şase luni de la naştere, peste 3 ani şi-a pierdut tatăl pe frontul de reîntregire, iar la 10 ani a pierdut-o şi pe cea care l-a crescut religios, bunica.

   Intrat sub aripa unchiului Alecu Iacob, urmează gimnaziul M. Kogălniceanu şi liceul Dimitrie Cantemir din Cozmeni-Cernăuţi.

   La 20 de ani, în 1933 a intrat în monahism la Mânăstirea Neamţ, iar trei ani mai târziu este tuns sub numele de Ioan. Pleacă să mulţumească Domnului în Palestina sfântă şi rămâne definitiv, nevoindu-se la Mânăstirea Sfântul Sava de lângă Betleem.

   În 1947, de Înălţarea Sfintei Cruci a fost hirotonit preot slujitor la Biserica Sfântului Mormânt. După 5 ani s-a retras cu ucenicul său Ioanichie Pârâială în pustia Hozeva de lângă Ierihon, în peştera Sfânta Ana de pe valea pârâului Horat, mucenicindu-se 8 ani cu darul lacrimilor şi al rugăciunii inimii, până la urcarea sufletului său la ceruri, lăsând în peşteră trupul înmiresmat de har, descoperit după 20 de ani sub aspectul unei adormiri de câteva ore...

   L-am cunoscut într-un pelerinaj, ca într-o fulgerare senină de câteva clipe pe unul dintre ucenicii săi, schimonah, într-o ţâşnire pe la mînăstirea Pojorâta-Suceava.

   În afară de marea sa dragoste pentru care s-a jertfit permanent ne-a lăsat testamentar poezii brodate cu multă înţelepciune pe un fond de o mare sensibilitate şi frumuseţe spirituală, proză cu conţinut naţional, dogmatic, moral, care-l aşează între Fiii luptători şi biruitori ai Cerului.

   Sfântul poet Ioan Iacob face o radiografie a zilelor noastre prin prisma Turnului Babilonului: „...procopseala asta de civilizaţie, cu moda cea nouă... i-a dăscălit pe oameni să nu mai caute pe Dumnezeu, deci a reuşit să strice şi sfânta credinţă. I-a învăţat pe stăpânitori ca să înşele mai bine şi să robească popoarele mai cumplit decât faraonii Egiptului. Cu alte cuvinte, nevoia de civilizaţie a sugrumat dreptatea şi libertatea lumii. Civilizaţia falsă a învăţat pe oameni să inventeze cele mai grozave arme pentru pierzarea lumii şi prin asta a izgonit şi dragostea de pe pământ.

   De luat aminte: În primul război mondial-1914-1918-s-au pierdut numai 13 milioane de oameni, ca o Românie din acea vreme, fără Transilvania. S-a socotit că tărgile, adică năsăliile morţilor din primul război mondial, dacă s-ar înşira una lângă alta ar face o linie de 6.459 de kilometri, care ar putea înconjura toată Europa.

   În războiul din urmă, ştiinţa a sporit, mintea s-a făcut mai iscusită şi s-au ucis cu armele 54 de milioane, adică cum s-ar pierde trei Românii în întregime.

   Numai în Japonia, unde s-a aruncat bomba atomică, s-au pierdut 250 de mii de suflete în câteva clipe. Dar pe locul acela, nici până astăzi n-a încetat prăpădul! În timp de 10 ani de la război încoace s-au născut 652 de prunci morţi, 1.500 de prunci s-au născut cu oasele strâmbe, 429 au rămas bolnavi: unii nu văd, alţii nu aud etc., 313 din cei născuţi au rămas cu limba lipită, 25 sunt fără creieri şi 8 fără ochi.

   Însă bomba cea nouă cu hidrogen este încă mai înfricoşătoare. Razele ei sunt aşa de otrăvitoare încât pot ucide pe toţi pământenii, ba omoară şi peştii din apă, iar copacii şi verdeaţa pământului se pârjolesc.”(Sfântul Ioan Iacob Românul-Hozevitul, Hrană Duhovnicească. Ed. Lumină din Lumină, Bucureşti-2000, p. 369)  

   Vasile Tacu (1910-1991) s-a născut în comuna Smulţi de Covurlui la 24 Iulie, într-o cucernică familie de buni gospodari şi inimoşi patrioţi. De mic este înclinat spre meditaţie, spre linişte, spre rugă, spre cunoaşterea caracteristică vârstei purităţii sale. Absolvă ca fruntaş Şcoala Normală din Bârlad, după care funcţionează ca învăţător, mai întâi în Basarabia, iar apoi în judeţul Prahova. Îmbină dăltuirea sufletelor angelice de copii cu serafica înobilare a versului. Ca mai toate sufletele alese şi învăţătorul Vasile beneficiază de omniprezenta şi omnipotenta temniţă. În Penitenciarul Văcăreşti a scris un ciclu de sonete, continuate apoi în libertate cu epigrame, fabule şi texte satirice lirice.

                                           Inima Mea

   „Tu nici aici nu m-ai trădat, frumoaso!/ Senină eşti, mereu încrezătoare/ Stindardul alb îl porţi în închisoare/ Ca Pacea porumbelul lui Picasso.// Din piept dacă te-aş rupe ca pe-o floare/ Şi-n palmă-apoi te-aş ţine-n întuneric,/ Un diamant ar scânteia feeric/ La a celulei neagră cheutoare.// Bătrânii mei răzeşi ţi-au dat văpaia,/ Din zborul rândunelii ai bătaia,/ Moldova toată-ţi dete cutezanţa./ Din care floare-albastră-ţi culegi mierea?/ Din ce izvor curat îţi sorbi puterea?/ -Şi inima-mi răspunde: E Speranţa! (Poeţii După Gratii. Mănăstirea Petru Vodă-2010)

   Grigore Ilisei s-a născut lângă susurul de  trâmbiţă al versului marelui Labiş, în satul Văleni, comuna Mălini-Suceava în casa părintelui Ilie şi a presbiterei-învăţătoare Georgeta Zăhărescu, la 20 Noiembrie 1943. După ce şi-a luat licenţa în Filologie din cadrul Universităţii Al. I. Cuza-Iaşi, păşeşte pe două căi de încununare creatoare: itinerariul scriitoricesc şi drumul jurnalistic. În 1975 intră în Uniunea Scriitorilor ca autor de romane, jurnale de călătorie, cărţi de reportaje, interviuri, eseuri, albume de artă. După urcuşul de redactor şef adjunct la Radio-Iaşi, trece pe la Convorbiri literare şi ajunge primul director postdecembrist al Radioului-Iaşi. Împreună cu echipa sa a fondat TVR-Iaşi în 1991, la 3 Noiembrie pe care l-a condus până în 1997. Între 2001-2004 a condus Uniunea Scriitorilor-Filiala Iaşi. Intră în diplomaţie pentru scurt timp 2004-2005.

   Este cetăţean de onoare al municipiilor Iaşi, Fălticeni şi al comunei Rădăşeni şi deţinătorul ordinelor: Ordinul <>, clasa a III-a (1979), Ordinul pentru Merit în Grad de Cavaler (2001) şi Ordinul Crucii Patriarhale (2003)

   Din şirul nestematelor eseuri scrise de autor alegem pe cel mai iscusit, mărgăritarul Putnei.

   „La Putna te afli parcă pe un acoperiş al lumii. Pajişti smaraldii, păduri viguroase şi dese de brazi, pripoare, clinuri dulci, vălurindu-se într-o fugă de Bach, poieni ca nişte ochiuri de păun. Imensitate, nesfârşire, dar şi intimitate domestică. Sate ce închistresc priveliştile, deşirându-se pe văi, cuibărindu-se prin luminişuri, risipindu-se într-o puzderie viu colorată pe coaste. Aşezări omeneşti ieşite din mantaua peisajului cântător de obcine bucovinene...

   După deschiderile fără capăt, pe unde-ai plutit ca într-un miraculos zbor, urmează, într-un capăt de osie polară, o culme, dincolo de care nu se mai poate trece. E Mănăstirea Putna. Cu piatra ei untoasă, în striaţii aurii, Putna, mănăstirea cu biserica dăltuită cu vrăjita inspiraţiune ca un diamant cu multe carate, arhondaricul şi zidul de cetate, te întâmpină cu măreţie şi severitate. E o atmosferă de reculegere cuvioasă, măsurată, pe care însuşi ctitorul a gândit-o, pe semne, ştiind că aici îi va fi locul de veci. Nu este însă pecetea încercănării şi a tristeţii fără leac, ci seninătatea înţeleaptă a omului care e conştient că-i trecător, s-a bucurat de viaţă şi şi-a încheiat mulţumit socotelile cu aceasta, cu sentimentul că şi-a împlinit cu prisos datoria. Putna are în duhul ei ceva cu totul special. E mult mai mult decât un lăcaş de rugăciune, cu ceva în plus peste faima de vatră spirituală şi cărturărească a românilor. E un simbol al vredniciei unui neam în apărarea fiinţei sale şi în durarea de opere ziditoare.

   Reprezintă sigiliul aşezat de ctitorul care-şi doarme aici somnul de veci, Ştefan cel Mare.

   Putna este, totodată, o carte deschisă. Pagina pe care şi-a scris ultimile cuvinte voievodul nu e ultima, n-a rămas colbuită. Dimpotrivă mereu s-a adăugat ceva. Sporirea aparţine celor mulţi care vin la Putna aidoma celor vechi la templu. Păşeşti aici pe meleag renăscător...

   Aceeaşi stare de vibraţie lăuntrică i-a purtat în părţile acestea depărtate pe Mihai Eminescu, Ciprian Porumbescu, iar mai târziu pe Alexandru Zub şi concitadinii săi ieşeni, cei care au sfidat teroarea roşie, când au cutezat să celebreze la ctitoria lui Ştefan nemuritorul suflet românesc, sugrumat în acei ani ’50 de ocupaţie sovietică.” (Grigore Ilisei, Pisanii de azi şi de demult. Ed. Doxologia-Iaşi-2012, p. 14-15)

   Ioan Miclău s-a acordat armonios peste torsul vremii, peste oceanul depărtării de noi, dar apropierii de Dumnezeu, în cerdacul universului creat de artistul sinelui său contemporan, care şi-a pus în hotare încântătoarea creaţie, ctitorie cu foc haric al inspiraţiunii, săvârşită în aureola artistică din care pulsează plenitudinea trăirii sale mistuitoare.

   Poetul creştin este alesul iscusit de cer care, toarce în gândurile sale trilurile divine ale ciocârliei pentru ca întreaga natură să salte de splendoare, iar sufletul lui să fie sărbătoare.

   Ne-am cunoscut cu ani în urmă pe undele internetului, colaborând fructuos şi bucurându-mă de corespondenţa articolelor, dar şi de volumul său de Poezii Alese, trimis prin poştă, a cărui prefaţă i-a scris-o călduros un alt mare şi drag prieten al meu Benoni Todică-Melbourne.

  Vă salut cu admiraţie şi emoţie pe amândoi prieteni dragi!

 

                         Străbunii

   „Vechimea de Neam din vechile vremi,/ E-o cale bătută cu dor nesfârşit,/ Un râu care curge în zbucium trudit/ Şi-n undele căruia tu singuri te chemi.// Eşti unda ce trece legînând un întreg,/ Acelaşi e Neamul de-i azi ori străbun,/ Acelaşi poporul pe drumul său bun,/ Doar generaţii fac schimbul în anii ce trec.// Aici e izvorul. Prezentul cu noi,/ Prin noi viitorul răsare,/ Prin noi vin străbunii la a Ţării-nălţare,/ Simţim noi în cuget străbune nevoi?// Ne mustră străbunii din sânge?/ Roşim când ne zicem urmaşi?/ Atunci, fraţii mei, la ce să mai laşi,/ Să tulbure-n suflet iubirea ce plânge!// Fiind azi urmaşi, vom fi şi străbuni,/ Ai celor ce vin pe-al Neamului râu,/ Fiţi demni, deci, a pune durerii un frâu,/ Să nu lăsăm azi un gol îndesat cu furtuni.// Să scânteie Cerul, rodească hârtia,/ Şi duhul străbun în piept să ne stea,/ Iar Domnul cel Sfânt credinţă ne dea,/ Şi-un suflet viteaz-România!// La ale lumii zenituri lumina răsare,/ Deci, nu dispera pui de leu,/ Cu noi sunt străbunii şi-n Cer Dumnezeu,/ De-aceea Românul s-ardică mai tare!”

   (Ioan Miclău, Poezii Alese. Bârda, Editura „Cuget Românesc”-2005)

Rolul dascălului dacoromân, al intelectualului trebuie să fie cel al creștinului cult,al ortodoxului vizionar, care după înălțarea nimbului său către cer lasă pe moșia Gliei străbune acea pâlpâire de lumină ce încă netezește calea învățăturii,a educației precum lumina sfântă a martirilor și sfinților noștri, care podesc Scara înălțării către Cer a

 Românilor.

( Brusturi, Neamț- 29 ianuarie 2017)

                          PROFETISMUL LUI MIHAIL EMINESCU

                                                               (partea a VI-a)

                                              

 Dumnezeu hărăzeşte atunci Elita Spiritual-Creştină-Creatoare,

 care-l poate reintegra pe cel pierdut sieşi, familiei,

 renăscând societatea, comunitatea, naţia, statul creştin.

    La început este Cuvântul şi

   Cuvântul este la Dumnezeu şi

   Dumnezeu este Cuvântul...

  Toate prin El s-au făcut; şi

   fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut!

     (Ioan 1, 1)

      Traducerea sanscristo-pelasgă  corectă consider că este La început este Cuvântul... deoarece pune Darul Său, Creaţia, dar şi natura Sa, divino-umană în slujba Omului, renăscându-l, îndrumându-l, ajutându-l, călăuzindu-l, apărându-l, tocmai pentru ca ontologia umanului să devină prin creaţie încoronarea întregii Sale Creaţii: „Omenitatea Sa, spune marele ierarh, eruditul teolog basarabean Antonie Plămădeală, are de două ori calitatea de a transforma organic firea omenească. Odată pentru că e sfinţită în unire, în aceeaşi persoană, cu natura dumnezeiască şi, în acelaşi timp, prin suferinţă şi jertfă pentru noi. Slujirea lui Iisus Hristos, Dumnezeu şi om, este astfel dublă: El este în mod nedespărţit Dumnezeu în slujirea oamenilor şi Omul în slujirea oamenilor (...). În această perspectivă se poate face afirmaţia că Dumnezeu, Care slujeşte omul, se slujeşte pe Sine, iar slujindu-Se pe Sine, El nu se micşorează.” (Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi în Teologia contemporană. Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti-1972, p. 40)

   Prin urmare, dacă Logosul-Dumnezeu Întrupat slujind omului se slujeşte pe Sine, atunci categoric prin firea naturii sale cu chip dumnezeiesc, Omul slujind pe Dumnezeu se slujeşte pe sine slujind în acelaşi timp Neamul prin care vine la viaţă şi trebuie să-i continue destinul.

   Deci, viaţa creştinului nu este altceva decât slujire, slujire şi slujire.

   O întreită slujire harică.

   Această atitudine, acest dar, acest postulat, acest imperativ, trebuie să aparţină fiecărui om, dar în mod expres creştinului ortodox.

   Toţi creştinii ortodocşi din toate vremurile trebuie să-L cunoască integral pe Mântuitorul Iisus Hristos, pentru ca să-L slujească integral şi să-l adâncească fiecare în sinele trăirii sale fireşti, formatoare, misionare, duhovniceşti, vocaţionale, sofianice şi filocalice.   

     Dar, cum creştinul iese din sfera Cetăţii creştinismului comunitar, din nobila şi frumoasa Cetate Apostolică ce a stârnit invidia multora, din universul comuniunii hristice deci, el se pierde în neantul nimicurilor sale cotidiene de târg...

     Dumnezeu hărăzeşte atunci Elita Spiritual-Creştină-Creatoare, care-l poate reintegra pe cel pierdut sieşi, familiei, renăscând societatea, comunitatea, naţia, statul creştin.

   „Faptul că modelul suprem al slujirii creştine este Dumnezeu Însuşi înomenit în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, arată Mihail Diaconescu, l-a impresionat profund şi l-a preocupat activ pe Mihai Eminescu. Educaţia sa creştină deplină, realizată în primul rând datorită mamei sale, şi îndeosebi convingerea că Biserica Ortodoxă Română este instituţia noastră spirituală fundamentală, <> cum spune el, l-au ajutat să înţeleagă infinita valoare şi sublimul slujirii creştine în ordinea morală, practică, spirituală şi istorică a lumii întregi. Iisus S-a jertfit din iubire faţă de oameni, slujind oamenii, iubindu-i, restaurându-i în demnitatea lor originară. Slujirea înfăptuită de Hristos, arată Eminescu, a devenit astfel un mod al perfecţiunii umane.

   <scrie el într-un articol din Timpul, de când Iisus a ridicat popoarele lumii din întuneric, aşezându-le pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când viaţa Fiului lui Dumnezeu este cartea după care progresează omenirea.

   Învăţăturile lui Budha, viaţa lui Socrate, ideile lui Confucius, deşi asemănătoare cu ale creştinismului, n-au atâta influenţă asupra omului ca Evanghelia. Din ce pricină? Pentru că inima lui Hristos a fost străpunsă de cele mai mari dureri, nu pentru El, ci pentru binele şi izbăvirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, însă le-ar fi îndurat cu mândrie şi dispreţ pentru semenii lui. Şi Socrate a băut paharul cu otravă; dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică lumii antichităţii. Pe când amărăciunea lui Iisus ne impresionează profund, aflând că, în clipa supremă, Acesta S-a rugat Părintelui Său pentru iertarea prigonitorilor. De atunci a se jertfi din iubire faţă de semeni a rămas cea mai înaltă formă de desăvârşire a existenţei umane (...)

   Este naivă credinţa că prin precepte morale sau prin ştiinţă, omul se face bun. El trebuie să aibă înaintea sa un chip de perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi datorează renaşterea sa modelelor din antichitate, astfel desăvârşirea lumii se datoreşte chipului moral al lui Iisus Hristos.” (Prof. Univ. Dr. Mihail Diaconescu, Prelegeri de estetica Ortodoxiei. II. Ipostazele artei. Ed. Doxologia, Iaşi-2009, p. 153; Apud Pr. Dr. Şt. Slevoacă, Eminescu în faţa Patimilor Domnului, în Telegraful Român, Sibiu, An. 141, Nr. 17-18, 1 mai 1994, pp. 1 şi 3)

   Mihail Eminescu, prin profetismul său eminamente creştin dezvoltă o concepţie cu caracter testamentar ce cuprinde o sinteză amplă asupra viziunii cosmosului, precum şi a destinului ortodox al neamului nostru. Eminescu iese din timpul conservatorismului încetăţenit în soarta apocaliptică a istoriei, cu o atitudine nouă, profetică, punându-şi toată fiinţa, tot crezul, tot spiritul său genial, jertfa sa chiar, în vederea urnirii vremii unui nou profetism creştin, care să reangajeze creştinul şi Neamul într-o nouă reîncreştinare, spre un creştinism integral, cum a spus alt mare profet-mistic Ioan Ianolide.

   Preocuparea fundamentală a lui Mihail Eminescu privind latura sa profetică este scoaterea Bisericii Ortodoxe Române, respectiv a poporului creştin din apatia smereniei desăvârşite, a preatoleranţei împământenite care, ne-a amputat spiritul dacic eroic prin multele carenţe şi desele dezertări permiţând forţelor răului ateist să ia o mare amploare în istorie, şi înregimentarea ei/ lui, într-un ev dominant de autentică trăire hristică întrupată pe cunoaşterea completă, clară şi corectă privind raportul dintre Iisus Hristos şi istorie.

   Se pot redescoperi lucruri noi din cele vechi sau de demult uitate de oameni, de creştini.

   Nu Hristos trebuie să se redescopere în creştini, în fiecare în parte, în fiecare cale şi voie a fiecăruia, ci creştinii, fiecare în parte, trebuie să se descopere sau să se redescopere în Hristos: „Oamenii L-au redus pe Hristos la anumite caractere: teologii tinzând spre dogme şi abstracţiuni; misticii lansându-se în experienţe duhovniceşti de îndumnezeire; moraliştii făcând din morală centrul preocupărilor lor; filosofii, sociologii, artiştii, muzicienii, politicienii şi chiar economiştii descoperind în Iisus partea ce corespundea obiectivelor ce şi le propuseseră... Lumea are nevoie de un Arhetip universal valabil, care să fie viu şi evident pentru toate categoriile de oameni şi îndeosebi pentru spiritele de elită şi cu forţă creatoare. Deci şi teologul şi laicul şi artistul şi omul de ştiinţă, şi politicianul şi economistul trebuie să aibă imaginea integrală a Celui ce este Hristos, Logosul întrupat în istorie, chiar dacă fiecare dintre ei, conform darului ce-l are, adânceşte şi se dedică unei anume înţelegeri a lui Hristos.” (Ioan Ianolide, Deţinutul profet. Ed. Bonifaciu, Bucureşti-2009, p. 159)

   Dincolo de seva ei dumnezeiască, credinţa creşte şi se împlineşte prin oameni, pe pământ, în istorie, chiar dacă are o exhatologie transcendentă.

   Rolul Creştinismului ortodox, scopul, sensul, îndrumarea sa trebuie să lucreze în vederea apropierii fenomenului social-politic deci, să formeze şi istoric Calea care duce la Hristos: „Istoria este teatrul în care se joacă mântuirea lumii, lucrare universală şi permanentă care angajează toate aspectele vieţii umane pe calea mântuirii, încât sufletele, şi fiinţele şi orânduirile sociale să crească în desăvârşire, conform harului şi voii lui Dumnezeu, iar aceasta nu la modul gratuit, ci în confruntarea cu puterile întunericului, făcând lumea vrednică de a-L primi pe Hristos. Nu este verosimilă şi nici convingătoare o împărăţie a lui Dumnezeu care ar lucra numai asupra conştiinţelor, dar ar fi indiferentă la orânduirile politico-sociale ori la fenomenele cultural-ştiinţifice ale omenirii.

   Păcatul este individual, comunitar şi politic, de aceea şi pedepsele sunt personale, comunitare şi politice.” (Ioan Ianolide, op. cit.)

   Înainte de Creştinismul Său, prin Sfânta Sa Întrupare, Mântuitorul şi-a asumat istoria omenirii de până la El, instituindu-i o nouă slujire, slujire prin har, slujirea jertfelnic-hristică.

   Recuperând Iubirii Sale pe toţi creştinii care-L mărturisesc prin cuvânt, faptă, jertfă şi dragoste, Iisus Hristos îi face părtăşire Sieşi-Trupului Său care este Biserica cea Una-Sfântă-Dreaptă şi Apostolească. Tradiţia Sfântă ne aminteşte permanent că numai Biserica Ortodoxă este Hristoforă şi prin ea Mântuitorul Hristos continuă neîntrerupt slujirea Sa în lume, chemând neîncetat lumea, Omul la slujirea Cuvântului dumnezeiesc.

   Noua slujire hristică a Logosului ne dă o nouă dimensiune, o nouă atitudine, o nouă valoare a Dragostei care, se revelează ca Iubire esenţială, prioritară, universal-obligatorie şi veşnică.

   Primind lumina Logosului dumnezeiesc, cuvintele gânduri ori graiurile rostite de creştinul ortodox cult (iluminat), creator, trebuie să capete un caracter sacerdotal al esteticii, o calitate sacramentală a semanticii, o semnificaţie liturgică a hermeneuticii, o armonie cosmică perfectă: „Făuritor de armonii perfecte, liră ce străluceşte printre stelele patriei, Eminescu e, pentru noi, mai mult decât un vates (profet), un poet cu religioase funcţii, un profet al poporului său. Ca Solon, ca Empedocle şi ca Numa, el este un legislator al patriei, un om a cărui operă exprimă legea, relaţia mistică dintre noi şi lumea nebuloasă a părinţilor, poporul de mani (sufletele morţilor, ale strămoşilor, onorate ca zei protectori ai familiei), de lari (divinităţi protectoare ale căminului), cari sunt pollodiul, mărturisirea în ceruri a existenţei noastre pe pământ. Ei sunt patria, cu toate misterioasele ei valenţe, sunt istoria cu multa ei învăţătură, sunt depozitul milenar, orb, de reflexe, de implicaţii necesare, de formule ale acestui pământ.

   Eminescu răsfrânge fiinţa lor difuză. Freamătul lor surd îl recunoaşte, îl simte în sineşi. El a rostit implacabila lor prezenţă, a spus legătura lor cu fiinţa-i care se exaltă: „Căci te iubeam cu ochi păgâni/ Şi plini de suferinţi,/ Ce mi-i lăsară din bătrâni,/ Părinţii din părinţi.” (Pe lângă plopii fără soţ)

   Poet, profet, legislator, ca Solon, ca Numa, ca Empedocle, el a rostit, în cadenţele sale, faptele eponime ale poporului său, oracolul destinelor sale. El este acela a cărui carte chiverniseşte relaţiile dintre noi şi strălume, dintre români şi energiile care zac în corpul diafan al patriei.” (Dan Botta, Theogonia Eminesciană în Limite şi Alte Eseuri. Ed. Crater, Bucureşti-1996, p. 185)

   Prin marii poeţi creştini: V. Alecsandri, G. Coşbuc, M. Eminescu, O. Goga, N. Crainic, A. Cotruş, A. Ciurunga, V. Mateiaş, V. Maxim, Ioan Alexandru, P. Baciu, D. Andronescu, Maica Teodosia, Damian Eugenia Indreica, Traian Dorz, Sergiu Grosu, Ion Omescu, I. Zeană, Ion Caraion, C. A. Dragodan, Ion Golea, S. A. Mandinescu, V. Voiculescu, V. Militaru, Gh. Stănescu, I. Barbu etc., prin marii filosofi creştini: Haşdeu, Nae Ionescu, Ţuţea, Vulcănescu, C. Noica, L. Blaga, E. Bernea, V. Băncilă, V. Lovinescu, Ilariu Dobridor, George Popescu Glogoveanu ş.a., prim marii teologi-mărturisitori: A. Şaguna, Vaarlam, Dosoftei, Grosu, Mihălcescu, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Sofian Boghiu, Gh. Calciu-Dumitreasa, N. Măndiţă, D. Bejan, Daniil Tudor, A. Plămădeală, Th. M. Popescu, C. Galeriu, V. Gafencu, Ianolide, Justin Pârvu, Nil Dorobanţu, Iosif Trifa, Ioanichie Bălan, Rafail Noica, Mihail Diaconescu etc., prin marii eseişti creştini: Dan Botta, Artur Silvestri, Alexandru Mironescu, Teofil Părăianu, Aspasia Oţel-Petrescu, Danion Vasile, Dan Ciachir, Dan Puric şi prin mulţi alţi mari creatori-artişti s-a încrustat de-a pururi în splendoarea eticităţii noastre dacice frumuseţea divină a nobilului suflet românesc.  

   Dacă creştinul autentic trebuie să fie un diacon al Cuvântului, atunci poetul creştin este un sacerdot mistic, un profet al Logosului, iar preotul trebuie să devină un poet al slujirii hristice.

   În gândirea creştin ortodoxă a Românului cult, iluminat, teofor, hristofor, există o relaţie divină între vocaţia geniului creativ şi imperativul sacru al jertfei sublime, a slujirii lui Dumnezeu şi a Neamului, slujire de care se bucură şi alte popoare ce nu pot urca până în vârful înălţimii misiunii vocaţionale dacice: mistico-hristico-evanghelico-filocalico-sofianică.

   Nu orice naţie, nu ori ce neam sunt hărăzite să urce acest suiş celest în Sinele duhovnicesc fiindcă nu au în gena spirituală, în plămada religioasă Dorul după Dumnezeu întru bucuria sacrificiului suprem cum îl posedă cu prisosinţă dacoromânii de-a lungul mileniilor.

   Slujirea creştin ortodoxă a Cuvântului dumnezeiesc devine astfel o poruncă a Dragostei căpătând un sens artistic armonios pentru o comuniune deplină a iluminării conştiinţelor morale în universul Neamului şi al plenitudinii Creaţiei divine.

   Creaţia creştin-ortodoxă asemeni Creaţiei dumnezeieşti în Sânul poporului, respectiv al Neamului trebuie să aibă un caracter permanent de slujire cultural-spiritual-religios-mistic.

    Arta scrisului frumos, profund, elevat, erudit, adevărat, implică manifestarea cea mai firească a vieţii creştine, sensul misionar al Ortodoxiei, care modifică dinamismul omenirii în componenta ei fundamentală de a înseta după Lumina şi Harul Logosului, făcând-o esenţială.

   Revelatoare pentru creaţia Profetului Mihail Eminescu este slujirea sa întru Adevăr, întru Frumosul în care ne descoperim Noi românii caracterul integral al existenţei noastre creştine.

   Varietatea slujirii sale filosofic-creştine ca poet-geniu, ca maliţios-jurnalist, dar mai cu seamă, ca profet creştin confirmă devotamentul, autoritatea şi fidelitatea sa în apostolatul său cult de a cere imperios valah şi divin unitatea Neamului său şi al nostru, urmând arhetipul Creaţiei ca Operă desăvârşită, fundamentală şi absolută a Dumnezeului Treimic.

   În abordarea problematicii politicianiste, marele jurnalist Eminescu nu foloseşte un ton violent, care să supere democraţia şi alcolicii ei, ci cuvinte ascuţite, pe măsura slujbaşilor străinilor şi loruşi, precum ţeapa-sceptrul dreptăţii Marelui Vlad Ţepeş-Voievodul său favorit.

   Profetul îşi asumă la Cauza divină voinţa sa peste care lasă să răsară Harul Duhului Sfânt.

   Poetul, Pedagogul, Artistul, Profetul, Filosoful, Duhovnicul, Eroul, Martirul, Sfântul la dimensiunea lor sacră menţin viu chipul nemuritor al lui Dumnezeu în Icoana Omului creştin.

      Imboldul vorbirii despre Mihail Eminescu s-a aprins din cutezanţa iubirii mele, a dorului meu permanent pentru El, percepându-l ca pe marele Profet al Neamului dacoromân, la care am adăugat şi cele două îndemnuri ale marelui filosof-genial Vasile Băncilă:

   „că despre Eminecu se poate vorbi la infinit; că există, în orice problemă, puncte de vedere noi şi metode noi din cari pot fi tratate.”

   Nu se poate vorbi despre Mihail Eminescu decât literar, decât poetic, decât filosofic, decât artistic, decât ştiinţific, decât liturgic, decât mistic, decât româneşte, decât creştineşte!

   Ceilalţi nu există şi dacă totuşi latră, se asmut între ei scheunând jigăriţi pe ici, pe colo...  

   „Vorbind despre Eminescu vorbim, de fapt, despre noi; fiindcă el a intrat în însăşi ţesătura fiinţei noastre, aşa cum a intrat în sufletul pământului acestuia.

   Asta înseamnă că e foarte greu să analizezi pe Eminescu; tocmai fiindcă înseamnă a vorbi despre tine şi aceasta e cea mai grea dintre toate analizele.

   Eminescu se cere trăit, deci, nu analizat; ţăranul trăieşte natura, obiceiurile, aerul, religia, dar nici nu e conştient de ele, nici nu înţelege măcar problema de analiză.

   Cam aşa suntem şi noi în raport cu Eminescu; cele mai grele analizele sunt autoanalizele; iar dintre ele, acelea ce se referă la o stare sufletească colectivă; dar aşa e Eminescu..., dar Eminescu a devenit o trăsătură de psihologie colectivă a noastră.”(Vasile Băncilă, Opere, vol. II. Muzeul Brăilei. Editura Istros. Editura Muzeul Literaturii Române-2004, p. 304)

   Căutând măsura lucrurilor care îl fac pe Mihail Eminescu o Scară spirituală către Cerul divin şi către cerul Daciei Mari, marele brăilean Vasile Băncilă îi aşează primele treapte:

   -Eminescu e un romantic.

   Adică, sentimentele profunde-corola adolescenţei cuprinsă într-un vârtej al unei închipuiri bogate, resfirate într-o cultură profundă ce se poate distila într-o subţirime a spiritului creştin.

   Un alt mare poet, Nichita Stănescu (nu există mare poet care, să nu-l iubească pe Luceafăr, n.a.), fiu al Ţării Miraculoase numită Limba Română, se întreba, întrebându-ne de-altfel:

   „M-am întrebat adeseori de ce pînă acum poezia lui Eminescu ne apare mai proaspătă şi mai tînără decât cel mai proaspăt vers al celui mai tînăr poet.

   În acest sens, cuvîntul geniu nu acoperă fenomenul real;-deşi această noţiune este inventată de romantici şi, cu precădere, lor li se potriveşte. În cazul poeziei române, aceasta mai de grabă se substituie cu noţiunea de Eminescu şi cu nobilul epitet de eminescian, epitet ce semnifică o nuanţă superioară a calităţii versului...

   Viaţa lui Eminescu o ştim şi majoritar o şi înţelegem aproape în tot amănuntul ei gingaş, tensionat, vizionar, tragic şi fericit, melancolic şi de blîndă veselie.

   Fiinţa lui e permanent reală în imaginaţia noastră... E vorba de... dragostea de vers de Eminescu.

   A spune că sentimentul poetului se identifică cu sentimentul fericit al oricui, e şi nu e adevărat. A zice că versul lui exprimă chintesenţa gîndirii poetice, exprimată în natura lucrurilor ţării, este şi nu este adevărat...Ne e clar însă că scrisul a fost modul lui de a exista, că versul a fost modul şi acţiunea lui.

   Pentru cine a scris Eminescu?, ca să răspundem la această întrebare n-avem decît să-i întrebăm pe cititorii lui de ce îl citesc. Cîte răspunsuri vom afla de la ei, tot atîtea adevăruri vom afla despre opera lui Eminescu, cea plină de adevăruri dintre care multe, dacă nu majoritatea, deocamdată ne sunt acoperite, ele fiind predestinate generaţiilor viitoare, ca o rezervă naţională de conştiinţă, pentru cei care urmează să se nască în această ţară miraculoasă, numită Limba Română.” (Nechita Stănescu, Respirări. Ed. Sport-Turism, Bucureşti-1982, p. 10-12)  

   -Romantismul place oamenilor în general.

   Romantismul ţine de o heraldică aristocrată asociată cu nobleţea naturii unde va prefigura armonia dintre real şi vis (frumuseţea realului), care încinse la flacăra geniului întrupează personalitatea într-un prototip.

   -De ce este Eminescu romantic?

   Vitalitatea poetului, înţelepciunea gândirii, bărbăţia ostăşească întru adevăr, frumuseţea sa fizico-spirituală nimbată cu nebunia mistică a profetului, deci toate elementele necesare pentru a fi iubit şi pentru a iubi, declanşau în el fioruri, pasiuni, dorinţe, năzuinţe, credinţe, fulgerări, azururi serafice atât în plan personal cât şi social, moral, religios, cultic, politic.

   Romantismul său are un caracter atipic, eminescian.

    Extraordinara putere de sentiment şi închipuire, până la vrajă şi halucinaţie; e sugestionant şi antrenant. De aici rezultă sinceritatea operei lui Eminescu, această calitate primordială a operei de artă-fireşte, e vorba de sinceritatea estetică, nu ştiinţifică, adică frăgezimea şi intensitatea conţinutului.

      Romantismul lui Eminescu e melancolic, pesimist. Nu orice romantism e pesimist, cum crede Nae Ionescu; e şi un romantism optimist, fie practic, fie filosofic (Hugo, Fichte, Hegel). Melancolia sinelui său îşi trăgea seva din melancolia celorlalţi: bucuria pentru bucuria celorlalţi şi suferinţa pentru suferinţa celorlalţi.

  Sinele geniului care-şi trage seva din sinele Neamului devine la rândul său sinele colectiv al comunităţii şi al universalităţii.

     Romantismul lui Eminescu e cosmic-filosofic-Luceafărul, Sărmanul Dionis...

   „În Sărmanul Dionis, arată fostul meu coleg profesorul-scriitor Nicolae Tudor, filosofia se îmbină cu literatura, prima devenind pretext pentru cea de-a doua. Anii studiilor la Viena, pentru Eminescu au deschis perspective uriaşe, prin filosofie, ce vor defini universul operei sale.” (Nicolae Tudor, Iubirea, Un Nimb Primit Prea Târziu. Ed. Arefeană, Bucureşti-2005, p. 55)

   <analizează Noica, seculii din istoria acestei lumi microscopice ar fi clipite, şi în aceste clipite oamenii ar lucra tot atîta şi ar cugeta tot atîta ca în evii noştri-evii lor pentru ei ar fi tot atît de lungi, ca pentru ai noştri. În ce nefinire microscopică s-ar pierde milioanele de infuzorii ale acelor cercetători, în ce infinire de timp clipa de bucurie-şi toate acestea, toate, ar fi-tot astfeliu, ca şi azi.>>

   „Rândurile acestea sînt din Sărmanul Dionis... Izbitoare este expresia. De ce spune Eminescu o dată „nefinire” şi altă dată „infinire”, subliniate aici în text?, zice Noica. Şi, de altfel, ce nevoie îl face să nu folosească expresiile obişnuite, infinit şi infinitate, pe care el însuşi le pune altă dată în joc? Căci el va spune, îndată apoi:

    <>

   Şi mai jos:

   „Dac-aş putea şi eu să mă pierd în infinitatea sufletului meu...”

   Cu alte cuvinte, arăt eu, ar însemna: Dacă aş putea să mă adaug nemuririi sufletului.

   Avînd deci la îndemînă: infinit, infinitate şi, de bună seamă, nemărginire, continuă Noica, Eminescu simte nevoia să creeze doi termeni noi, ba încă să-i pună în joc şi să-i opună în aceeaşi frază. De ce? Răspunsul ni se pare simplu: pentru că ştie să gândească filosofic şi pentru că ştie să vorbească româneşte.” (Constantin Noica, Introducere la Miracolul Eminescian. Ed. Humanitas, Bucureşti-1992, p. 305)

   Eu aş privi mult mai profund, mai integral expresia Luceafărului şi desigur interpretarea eminentului gânditor Constantin Noica.

   Mai întâi: Trecut şi viitor e în sufletul meu...:

   Eminescu nu se referă exclusiv la sinele său căci, atunci pur şi simplu s-ar afla într-o continuă nefinire...

   Trecutul şi viitorul din sufletul său sunt de fapt asumarea Strămoşească, Sinele Neamului cu Tradiţia lui creştină, cu datină străbună milenară, cu tot Pantheonul culturii şi virtuţiilor ortodoxe care s-au definit prin demnitate, omenie, jertfă sfântă, adevăr, credinţă şi iubire.

   Asumându-se spiritualităţii şi religiozităţii Neamului, evident că se asumă şi sieşi întru geniul creativ de infinire...

   Profetismul său creştin care se află într-un raport de finire cu Dumnezeu, cu Neamul, cu poporul, deci şi cu sine, trăieşte existenţial în infinire cu Dumnezeu, cu neamul, cu sineşi.

   Dăruindu-se Neamului-Biserică se dobândeşte pe sine ca mărturisitor al Culturii Duhului.

   Gândirea lui Eminescu nu e metafizică, e o întrupare creştină filosofico-teologică. Lirismul său este metafizic ca expresie, dar gândirea, mugurul din ea înfloreşte filosofic-creştin într-o corolă teologic ortodoxă: „Dumnezeul geniul m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar.”

   Expresia se poate tâlcui şi astfel: Atotcreatorul-Dumnezeul Creaţiei m-a chemat din popor, iar prin Cuvântul dumnezeiesc-Logosul, m-a ales întru actul creaţiei, pentru a împrăştia cu lumina geniului-artistic hărăzit, amarul, prigonirile, persecuţiile, întunericul, căderile, frângerile din marea de amar-istoria milenară a marelui nostru Neam dacoromân.   

   El nu se foloseşte de cuvânt pentru fastul estetic ori pentru semantica lui, ci pentru spiritul religios-ortodox al cuvântului, duhul lui, exegeza hermeneutică, mireasma suavă a sublimului purtător de lumină harică, de preaplin ca dar al creaţiei artistice.

   Cuvântul dac se îmbracă literar cu Iia ţesută a literelor româneşti, brodate pe altiţa metafizică a cugetului peste care se răsfrânge nimbul de borangic al exegezei hermeneutice.

   Însumându-se Neamului său creştin, Bisericii străbune ortodoxe deci, primeşte lumina Logosului prin chemarea la actul creativ, iar prin darurile, energiile necreate ale Duhului Sfânt este ales în finire sinergică în conlucrare cu harul la actul profetic, ca Sol divin de asumare a Neamului întru îndumnezeire lui, întru comuniunea cu Dumnezeu, întru infinire.

   Eminescu este ceea ce grăia Marele filosof creştin Vasile Băncilă: măreţie cosmică, nu însă în sens metaforic, ci de atribut.   

    Eminescu e, deci, măreţie cosmică; astfel, el are datele pentru a da fenomenul estetic al sublimului. În toate manifestările sale Profetul trăieşte intensitatea cea mai profundă, aşezându-se, împământenindu-se cosmic am spune, între adevărul revelat, realitatea socio-politică a istoriei şi creaţia sa sublimă.

         Romantismul lui Eminescu e de factură aristocratică emanând o fină psihologie etnică-fiindcă şi în psihologia românească, continuă Băncilă, e melancolie (melancolia rasei noastre), oarece romantism, epicism, lirism mai mult: în Eminescu sunt numai duse la o mare potenţă; apoi fiindcă oricum ar fi Eminescu, el e integrat sufleteşte românilor de azi, aşa de intim şi necesar, încât nu ne mai concepem fără el.

   Sunt mari poeţi care cântă natura, descifrează simbolismul mitologiei, relevă dreptatea, adevărul, surprind libertatea, armonia cosmică, eroismul, înţelepciunea populară, focul mistic, diversitatea Creaţiei divine. Pe Eminescu îl interesează în mod expres aşezarea Neamului său ca primordialitate, ca Matca-Mumă a omenirii etc.

  „ Eminescu, în ceea ce are el mai de preţ, arată un al mare poet genial, Ioan Alexandru, încearcă să intre în dialog cu Persoana vie, omul ca fiinţă ce încoronează zidirea, iar el, bărbat fiind, ştie că omul, pe măsura lui este Femeia, ca Fecioară şi Maică, cea care biruie valurile vremii şi se aşează în rînduiala nepieritoarelor constelaţii, dincolo de slava lor, ca desăvârşită adoratoare şi ascultătoare... În toţi marii poeţi naţionali transpare o rînduială a universului, o cosmogonie ce se limpezeşte în jurul Paternului, Părintescului, aproape la toţi asemănătoare... Eminescu este pătruns de armonia şi farmecul cel sfînt, de limpezimea nemuritoare a zidirii, aude hora stelelor, ţopăitul alfei centaurului pe boltă, simte puterea lumii şi taina vieţuirii ei în comunicarea pământului, aude apele de origine şi vânturile, aude şi vede realitatea vie tăinuită în grai, ceea ce numai unora le este dat; între grai şi lumea zidirilor nu-i ruptură la Eminescu, ci odihnire reciprocă, străvedere, străluminare”... (Ioan Alexandru, Iubirea de Patrie. Eseuri. Ed. Dacia, Cluj-Napoca-1978, p. 68, 72)

   Patria profetică a Eminului de Aur şi a noastră a celor care am rămas sub sceptrul demnităţii naţionalist-creştin-ortodoxe este în rânduiala şi sub pronia Părintelui Ceresc:

   „Iar noi locului ne ţinem/ Cum am fost aşa rămînem/ Marea şi cu rîurile/ Lumea cu pustiurile/ Luna şi cu soarele/ Codrul cu izvoarele.”

         Alt element prin care Eminescu a avut un rol imens în cultura românească e pragmatismul lui; să nu se creadă că Eminescu a fost o simplă unealtă a conservatorilor (cel mult se poate spune că a fost exploatat): doctrina şi activitatea lui socială sunt de o sinceritate, adâncime, dezinteresare şi fatalitate impresionante, cel puţin tot cât şi partea pur poetică. Eminescu are o formidabilă personalitate pragmatică, adică are o maşină, un mecanism de instincte practice, de o energetică puternică: un pragmatic halucinant; trei lucruri anihilează falsa teorie, odioasa credinţă frivolă (vezi Lovinescu, care zicea că articolele politice ale lui Eminescu şi Geniu pustiu sunt ceva... neglijabil; sau profesoare pretenţioase, ca Mazilescu), cum că Eminescu a scris articolele din Timpul din patimă de partid (Eminescu şi partid!), ori că reprezintă ceva periferic la Eminescu, pe câtă vreme ele sunt însuşi sufletul lui Eminescu, jumătate din sufletul eminescian... Deci, la Eminescu, nu e imposibilitate ca, după ce a făcut pesimism în activitate teoretică, să fie dogmatic în cea practică... Însuşi romantismul lui Eminescu, acest romantism îl făcea să pună suflet, aur sufletesc, foc sacru, elan, îl făcea să se identifice cu cauza; mai mult romantismul îl făcea să vadă în ceea ce critica el o entitate cosmică; prin urmare, Eminescu ridica polemica socială până la un nivel cosmic, absolut.” (Vasile Băncilă, Opere, II, op. cit., p. 305-316)

      Autenticitatea şi grandoarea romantică a universului său liric o dă limba sa eminesciană. Clopotul geniului său creştin răsuna cu dangătul infinit întru „marginile şi nemarginile limbii”, după cum aprecia înţeleptul Noica. (Constantin Noica, Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti. Ed. Eminescu, Bucureşti-1975, p. 55)

   Romantismul lui Eminescu prelins din mireasma suavă a lirismului său are ceva asemănător cu smerenia ascetului, care pe măsură ce trăieşte rugăciunea se aprinde de rugul său mistic, participând, trăind plenar, teologic şi mărturisitor în toate potenţele sale fireşti ori suprafireşti, cu o nebunie profetică întâlnită numai la marii mistici-isihaşti, ce irupe într-o cascadică avalanşe a trăirii harice, renăscând integral creştinismul, cum au fost marii mistici-ortodocşi întemniţaţi: Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, arhim. Gherasim Iscu, Sofian Boghiu, Daniil Tudor, Gheorghe Jimboiu, Anghel Papacioc, Marin Naidin, Constantin Oprişan, Traian Trifan, Ilarion Felea, Gheorghe Calciu şi alţii, cei care, au ucenicit mult în sihăstria temniţelor atee: „Mă simt plin ca un stup de albine harnice într-un an bogat în flori melifere. Mă simt în posesia unei viziuni proaspete a creştinismului şi a lumii. Mă simt unit cu toţi oamenii în tragedia vieţii mele şi cred în mântuirea lumii, dar numai prin focul unor purificări sincere, libere şi autentice.

   Scriu cu inima, cu viaţa, cu fiinţa mea... Cine este atât de nebun ca să dea crezare unui nebun?!...

   Stau încremenit în faţa sufletului meu, cu degetele fără nerv pe stilou, cu tâmpla zvâcnind, cu respiraţia rară şi aud cum bate inima-n piept în marginile infinite, răsfirate în nenumărate clipe, fiecare tot atât de neţărmurită. Clocotul din mine vrea să se reverse, dar aşa, fără făgaşe, cum s-a şi format. Îmi vine să iau sticla cu cerneală şi s-o sfarm pe hârtia albă, făcând-o ţăndări, ca să-i aud ţiuitul şi să-i văd albăstreala cum împroşcă masa, şi camera, şi văzduhul, umplându-l cu pete amorfe, ca să acopere cumva vulcanii ce clocotesc în mine.” (Ioan Ianolide, Testamentul unui nebun. Ed. Bonifaciu, Bucureşti-2015, p. 9-10)

   Mirabilul lirism al Luceafărului s-a împletit admirabil cu cugetarea filosofului creştin, care ocolind labirintul miturilor şi-a netezit calea cunoşterii cu adevărul revelat, înconjurat de tainele supreme şi frumuseţile stelare. Matricea profetică a structurii eminesciene s-a format în amvonul Naturii, frumuseţea Creaţiei pure sub nimbul libertăţii absolute, peste care s-au presărat izvorul creaţiei populare prelins din sânul Tradiţiei, rânduielile, datinile, basmele, obiceiurile, legendele, portul, cântecul, jocul, doinele, credinţa, mitul jertfei şi marea iubire de Dumnezeu şi de Glie în care s-a întrupat ca o nemurire zeiască.

   Meritul Românului absolut, Mihail Eminescu, se aşează evident în constelaţia profetismului dacoromân, a profetismului spiritualităţii creştine universale acolo unde vorbirea înfrumuseţează totul şi tăcerea grăieşte sublimul pretutindeni.

   Dacă Poetul l-a umbrit pe prozator, gânditorul creştin însă, s-a înălţat peste streaşina azurului socratic, prin ţâşnirea luminilor serafico-profetice.

   Geniul poeziei s-a împletit cu profetul gândirii într-o atare comuniune astfel încât profetul a născut poezia, iar poezia l-a înălţat pe profet în sferele celeste.

   Toţi cei care l-au citit, l-au cunoscut, l-au peţit, l-au preţuit, l-au recitat, l-au cântat, s-au încântat, români ori străini, s-au înţelepţit iubindu-l pe marele  nostru Eminescu.

   Mărturile vii sunt elogiile, ediţiile şi monografiile care, s-au aşternut în Pantheonul Ortodoxiei noastre creştine începând chiar din veacul al XIX-lea.

   De multe ori însă, debordantele epitete peiorative ale detractorilor sunt de fapt atribute.

   Autohtonismul lui Eminescu reclamă de fapt naţionalimul său creştin care, se reflectă în plămada Neamului cu valoare de imperativ. Fiind un mare Profet creştin, atunci şi naţionalismul său ortodox are conotaţie profetică, de supravenerare cosmică a naţiei.

   Naţionalismul creştin ortodox este Românism la scara: TRECUT-PREZENT-VIITOR.

   Profeţi sunt invocaţi Duhului marilor Oameni: Eroi, Martiri, Mărturisitori şi Sfinţi.

   Xenofobia la dacoromânii creştini ortodocşi nu este lipsa iubirii aproapelui, nu este intoleranţa faţă de străini în genere, dovadă etniile politeiste milenare, întrucât arhiomenia noastră hristică, universală nu are margini, dar este conservatoare, adică refractară faţă de invadatori, faţă de vandali, faţă de cotropitori, faţă de exploatatorii mai cu seamă alogeni.

   Profesorul Ioan-Aurel Pop, titularul Catedrei de Istorie Medievală şi Istoriografie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”, cel care onorează azi Academia Română ca membru titular, ne dă un  exemplu de denigrare erudită şi matură, ex cathedra, cu o lucrare-eseu apărută în 1997, la Ed. Humanitas, aparţinând unui titular al Universităţii bucureştene.

   „Cu toate precauţiile luate de autor, ne arată ilustrul istoric ardelean, Eminescu este portretizat, în chip necruţător, în paginile cărţii drept „mit”, cu următoarele conotaţii: „autohtonist şi xenofob” (p. 11), „naţionalist” (p. 60), „gazetar şi profet naţionalist” (p. 91), „antioccidental”, prolog, prin „Doină”, al unor „invocaţii naţionale legionare”, plasat, într-o succesiune nefastă, alături de Zamolxis, Ştefan cel Mare, Horea şi Căpitan (p.320) etc. Toate aceste lucruri-expuse într-o manieră alertă şi într-un stil atractiv, convingător-pot părea şi par multora reale, aievea, mai ales că între cititori puţini sunt cunoscători profunzi ai operei eminesciene şi, mai puţini încă sunt la curent cu evoluţia detaliată a istoriei moderne şi contemporane, în lume şi la noi. Mesajul lucrării menţionate (şi al altora, care exprimă opinii aproape identice) păcătuieşte, în cazul lui Eminescu, din cel puţin două motive: 1) face din Eminescu un om dedublat, cu o faţă de mare poet şi cu o alta-total diferită-de gazetar xenofob şi naţionalist; cu alte cuvinte, unul este Eminescu-poetul şi cu totul altul Eminescu-ideologul; 2) judecă ideile literare, dar mai ales politice ale lui Eminescu prin prisma unor idealuri declarate cumva universale şi atemporale, dar care au, toate, caracter istoric şi au apărut recent; altfel spus, Eminescu este „rău” fiindcă nu a anticipat „Declaraţia universală a drepturilor omului”, nici drepturile minorităţilor definite de Comisia Europeană şi nici nu a protestat când numele său a fost alăturat de legionari numelui Căpitanului! În treacăt fie spus, plasaţi în acea situaţie nefericită, nu s-au putut revolta nici Ştefan cel Mare şi nici Horea, adică alţi „naţionalişti”!

   Suprema acuză adusă poetului se leagă cumva de poezia „Doină”, considerată un fel de esenţă în versuri a xenofobiei eminesciene: „Cine-a îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima câinii” (p. 231) (Ioan-Aurel Pop, Identitatea Românească. Ed. Contemporanul, Bucureşti-2016, p. 101-102)

   De fapt, DOINA lui Eminescu este un PSALM din regeasca şi divina Psaltire universală.

   Şi dacă tot li se încreţeşte inima denigratorilor când aud DOINA lui EMINESCU cunoscută, le mai dăm o variantă mai pe gust, aleasă și publicată de Alexander E. Ronnett: „Adevăratul Eminescu nu este visătorul dulceag şi moale din cele câteva poeme învăţate pe genunchi la şcoală.

   Eminescu nicăieri nu e mai real decât în publicistica sa şi în <( Alexander E. Ronnett, România Ca O Pradă-Mari Trădări şi Trădători- Ed. „Credinţa strămoşească, Iaşi-2013, p. 653-654)

   De la Nistru pân’la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-s-a/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta singurătate;/ Din Hotin şi pân’la Mare/ Vin Muscalii de-a călare/ De la Mare la Hotin/ Calea noastră ne-o aţin./ Şi Muscalii şi Calmucii/ Şi nici Nistrul nu-i îneacă/ Săraca ţară, săraca!// Din Boian la Cornu Luncii/ Jidoveşte’nvaţă pruncii/ Şi sub mâna de jidan/ Sunt românii lui Ştefan./ Vai de biet român săracu/ Că-ndărăt tot dă ca racul/ Fără tihnă-i masa lui/ Şi-i străin în ţara lui.// Din Braşov pân’la Abrud/ Vai ce văd şi ce aud/ Stăpânind ungurul crud/ Iar din Olt până la Criş/ Nu mai este luminiş/ De greul suspinelor/ De umbra străinilor,/ De nu mai ştii ce te-ai face/ Sărace, român, sărace!// De la Turnu-n Dorohoi/ Curg duşmanii în puhoi/ Şi s-aşează pe la noi;/ Şi cum vin cu drum de fier/ Toate cântecele pier/ Zboară paserile toate/ De neagra singurătate/ Numai umbra spinului/ La uşa creştinului/ Codrul geme şi se pleacă/ Săraca, ţară, săraca!// Cine ne-a adus jidanii/ Nu mai vază zi cu anii/ Şi să-i scoată ochii corbii/ Să rămâie-n drum ca orbii/ Cine ne-a adus pe greci/ N-ar mai putrezi în veci/ Cine ne-a adus Muscalii/ Prăpădi-l-ar focul jalei/ Să-l arză, să-l dogorească/ Neamul să i-l prăpădească,/ iar cine mi-a fost mişel/ Seca-i-ar inima-n el,/ Cum duşmanii mi te seacă/ Săraca, ţară, săraca!// Ştefane, Măria Ta,/ Lasă Putna, nu mai sta,/ Lasă Arhimandritului/ Toată grija schitului/ Iară grija gropilor/ Dă-o-n seama popilor/ La metanii să tot bată,/ Ziua toată, noaptea toată,/ Să se-ndure Dumnezeu/ Ca să-ţi mântui neamul tău.../ Tu te-nalţă din mormânt/ Să te-aud din corn sunând/ Şi Moldova adunând/ Adunându-ţi flamurile; Să se mire neamurile;/ De-i suna din corn odată/ Ai s-aduni Moldova toată/ De-i suna de două ori/ Vin şi codrii-n ajutor;/ De-i suna a treia oară/ Toţi duşmanii or să piară/ Daţi în seama ciorilor/ Ş-a spânzurătorilor.// Ştefane, Maria Ta,/ Lasă Putna, nu mai sta/ Că te-aşteptă litvele/ Să le zboare tigvele/ Să le spui motivele/ Pe câţi pari, pe câţi fuştei/ Căpăţâni de grecotei/ Grecoteii şi străinii/ Mânca-le-ar inima câinii/ Mânca-le-ar ţara pustia/ Şi neamul nemernicia/ Cum te pradă, cum te seacă/ Săraca, ţară, săraca! (,, Mihail Eminescu- poezii tiparite în timpul vieții,, vol III , Note și variante, editie critica îngrijită de Perpessicius cu reproduceri după manuscrise, Ed. Fundației Regale, București -1944)

   Cinstire şi dor de Eminescu.