POEMUL TOAMNEI

Cu stele-ramuri îmbrăcând

fruntea de nufăr alb surâde,

luna se-nalţă lin şi râde,

de ceruri fruntea rezemând,

aud luceferii plângând

în păpădiile plăpânde.

Se cern ninsori în suflet cald,

se-alină gându-n ploape-nchise,

în cochiliile de vise

Salcâmii Toamnei foşnesc fald

cu zâmbetul luminii dalb

pe purpuriile aprinse.

Pe câte drumuri şi cărări

străbat cu dorul viu-ursită

şi în dorinţa hămesită

se-aştern întinsele mirări

pe-ngălbenitele uitări

urzindu-mi viaţa hărăzită.

Respiră soarele-n ciorchini,

gutuia se mai coace încă,

din pârga ei răsar suspini,

iar păsăretul de pe luncă

în simfonia lui adâncă

e-un ritual ce i te-nchini.

În brazi mai picură smarald,

Stejarii mai veghează dârz

hotare sufletului cald...

 Coconul-Soare ca un mânz

cu turmele de nori la prânz

le urcă cerului-herald.

Iarba se ţese a caşmir

prin flori de câmp frumos gătite...

Sunt pline aleele cu mir,

şi-ntre chindiile rumenite

stoluri de berze trec grăbite

cu Toamna nouă într-un chimir.

Și rândunele-n viers ales

de pe la case se adună ,

pe cerul lin ele au purces

să pună zborul lor cunună,

pe Iea Toamnei roadă bună,

prinos al Marelui cules.

Îmbietoare crengi cu nuci

se-apleacă peste oaspeți dragi,

ca-n vremi doinite de haiduci...

Domnițele, parfum de fragi

pe buze pun surâs de magi

peste sublimul cânt de cuci.

Suie vinul foc pe ruguri,

altul spumegă-n ulcior,

sare mustu-n tăvăluguri

jocuri dănţuie-n picior,

răsfrângându-se cu dor,

Fetelor cu sâni de struguri.

Şi-atunci când vii, parcă te duci...

ducându-te, de parcă vii...

cu dorul tău pe unde- apuci,

cu Toamna blândei rapsodii

aduni în tril de ciocârlii,

mireasma sfântă la răscruci.

Cu coloritu-i princiar

toamna se-nalţă mai măreaţă

în legiuni de Murfatlar.

Și-n fiecare dimineaţă,

ca o vestită cântăreaţă,

repetă în cor al vieţii har ...

Pe roua dimineţii-arzânde

cad frunze, parc-ar fi ninsori...

Și-n adierile plăpânde

mai bate vântul lin, fiori,

mai sună-un cântec din viori,

mai umblă dorul: unde? unde?

Caleştile Toamnei trec pe rând:

de aur, de-argint şi de-aramă,

mai lasă un nour o năframă...

Pădurea toarce tremurând,

și vântul  viei lăcrimând,

brodează a frunzelor maramă.

Când Toamna peste noi se lasă

rostogolită-n mlădieri,

îţi pare viaţa mai aleasă,

trăindu-ţi azi, sublimul ieri

iar viitorului să-i ceri

Cotnarul plin de tămâioasă.

Sublimă Toamnă-curcubeu

de munţi, de roade şi divin,

la nunta ta poftesc şi eu,

în cinstea ta ridic şi-nchin

carafe noi, pline cu vin

din care gustă Dumnezeu.

S-a cuibărit sublim în Ie

tot coloritul sacrului pământ

aşa cum dulcea rapsodie

cuminecându-se-n cuvânt

răsfrânge tainicul ei cânt

peste frumoasa Românie.