CINSTIREA FECIOAREI MARIA ÎN
SLOVA
MARILOR POEŢI CREŞTINI
Gheorghe Constantin Nistoroiu
Fecioara Maria este strălucirea Tainei
negrăite hărăzite de Dumnezeu înainte de Creaţia Sa, pentru a ne înfia harului atotiubirii
sale dumnezeieşti.
Fecioara Maria este Luceafărul divin care a
îngemănat în priviri strălucirea zorilor ce ne îmbrăţişează cu mireasma luminii
lor diafane răsăritul sufletelor noastre.
Fecioara Maria este Crăiasa Creaţiei care
brodează cu braţele sale azurul serafic
al binecuvântării poeţilor ce ne împărtăşesc cu harul sublim al frumuseţii lor
creatoare.
Poeţii aleşi, hărăziţi de Duhul Sfânt pentru a
cânta frumuseţea desăvârşită, binele atotmângâietor, adevărul dumnezeirii,
comuniunea dorului sacru, mirificul hristic al întrupării, cerul luminii
mântuitoare, cântarea pământului, armonia iubirii, taina sfinţeniei, potirul
mărturisirii, cuminecarea jertfei, splendoarea prieteniei, susurul diafan al
vieţii, rodul suferinţei şi harul bucuriei au cules toate aceste mărgăritare
divine de pe chipul împărătesei dumnezeieşti al Fecioarei Maria.
Ernest
Bernea, focşeneanul nostru de aur, naţionalistul creştin-ortodox a fost şi este
o culme a filosofiei, a sociologiei şi a etnografiei româneşti-universale.
Dublu licenţiat în Filosofie şi Litere al Universităţii Bucureşti şi-a
desăvârşit studiile postuniversitare în Sociologie şi Istoria Religiilor la
Paris şi pe cele de Filosofie la Freiburg. A fost cercetător al Institutului Social Român, conferenţiar la
Catedra de antropogeografie a lui Simion Mehedinţi, fondator al revistei Rânduiala, director în Ministerul
Informaţiilor, director de studii în Ministerul de Externe. A fost beneficiarul
cu bursă de merit al dictaturilor ateo-regale
şi ateo-comuniste în
Lagărele de la Vaslui, Târgu-Jiu, Braşov, Jilava, Aiud, Peninsula, Poarta Albă,
Capul Midia, Bărăgan (domiciliu obligatoriu), pentru credinţa şi iubirea de
Neam şi de Dumnezeu. Opera sa ştiinţifică a fost încununată de lucrări
de referinţă universală: Trilogia Filosofică, Trilogia Sociologică, Christ şi
Condiţia Umană și altele, cărora le-a adăugat numeroase studii şi articole la
fel de preţioase şi nemuritoare.
Ernest
Bernea a fost și este marea sinteză a Filosofiei creştin-ortodoxe româno-universale,
care a conturat fiinţa ontologică în Chipul lui Dumnezeu şi Persoana, pe
Întruparea lui Dumnezeu ca o mistică a îndumnezeirii Omului. El şi-a însumat
plenar timpul, spaţiul şi cauzalitatea Neamului dacoromân traversând
înţelegerea istorică printr-o suferinţă profundă demnă de jertfa Adevărului,
intuind profetic viziunea evanghelică a Românului şi misiunea asumării trăirii
sale harico-hristice, circumscrise filosofiei mărturisitoare a Duhului Sfânt.
Ca
realitate vie a responsabilităţii sale misionare s-a oglindit în darul luminii
albe a Logosului, logodindu-se Adevărului, Suferinţei, Credinţei, Jertfei şi
Mărturisirii, căpătându-şi primatul în ordinea spirituală a Neamului şi a altor
neamuri ortodoxe.
MARIA
Maria e un nume ce cântă./Chipul omenesc
îndumnezeit / a umblat odată în lume, / a umblat cu noi, oamenii, / în vremea
când încununată de durere, / călca urma paşilor unui Fiu nesupus. / De atunci
Ea a rămas între oameni; / joacă merele de aur de-asupra leagănului, / clădeşte
sufletul mamelor întristate, / stă cu noi la masă, / deschide petalele
trandafirului seara, la rugăciune./ Maria e un nume de icoană. / Maria e un nume ce cântă!
(Ernest Bernea, Poiana Mărului-1952)
Zorica
Laţcu, din părinţi ardeleni,
viitoarea monahie Teodosia,
licenţiată în Filologie clasică / Limba şi Literatura Franceză la Cluj. A fost
cercetător la Institutul Român de Lingvistică din Cluj şi a colaborat la
Dicţionarul Limbii Române, coordonat de Sextil Puşcariu.
După apariţia celor 3 volume de poezie
mistică: Insula Albă, Osana Luminii şi Poemele Iubirii, poeta consacrată a intrat în monahism
la Mănăstirea Vladimireşti, Comuna Tudor Vladimirescu-Tecuci, sub numele de
Teodosia, în 1948. După 8 ani de trăire şi slujire creştin-ortodoxă a fost
arestată de regimul diabolic impus cu forţa, ateo-comunist în 1956, când
teroarea roşie le-a dezmembrat comunitatea monahală: o parte dintre monahii au
fost arestate, iar cea mai mare parte a fost exclusă din monahism.
Motivul fiind acelaşi: credinţa şi iubirea de Dumnezeu
şi de
Neam!
După eliberare în perioada de pribegie i-au
apărut alte volume de poezii: Icoane pentru paraclis, Din pribegie,
Grădina Doamnei şi Alte poezii. În
paralel cu poezia a tradus opere ale Sfinţilor Părinţi: Origen cel Mare,
Grigorie de Nyssa, Isaac Sirul, Simion Noul Teolog.
După Evenimentele din Decembrie 1989,
Maicile care au supravieţuit prigoanei atee, între care şi Maica Teodosia s-au
întors la Mănăstirea lor, Vladimireşti, au refăcut-o din nou reluând
activitatea comuniunii. La 8 August 1990, Maica-poetă urcă la Osana Luminii.
Poeta-monahie
Maica Teodosia a fost și este o taină a poeziei creştine care a întrupat trăirea
într-o măiastră suferinţă, într-un imn al comuniunii susurând pe file de
acatist în anafura rugăciunii. Fiecare vers al ei e un spic de grâu care
rodeşte însutit, care se dăruieşte în pâine, care se împarte în lumină, care se
împărtăşeşte Neamului şi lui Dumnezeu. Poeta-monahie este o gazdă a iubirii, un
sonet pentru oaspeţi de seamă, un acatist peste care se aşterne mărgăritare de
trăire mistică. Crea uşor ca o adiere de
vânt, îmi povestea o altă
mare mărturisitoare mistică, Aspazia Oţel Petrescu, care o rugase să-i
înlesnească o întâlnire cu Titanul
misticii, Marele Duhovnic Arsenie Boca, înainte de a fi arestată.
Toate gândurile ei sunt colinde care
transcend ca un fulg de păpădie anotimpurile trăirii şi suspinul după Fecioara Maria-Maica
Domnului nostru.
NAZARET
...
Icoana asta-a frumuseţii tale, / I-a adăugat
doar un fior de jale, / acelaşi joc de tainică iubire, / Te mistuie-n tăcere,
peste fire. / Cum stai în calea razelor slăvită, / Făptura Ta e toată aurită, /
Iar ochii tăi din aur cald răsar, / Ca nişte stele limpezi de cleştar./ Şi
ochii tăi grăiesc fără cuvinte. / Sunt plini de-adâncă, mută rugăminte. / Sunt
ochii tăi adâncuri de iubire, / Sunt iazuri fără fund de dăruire. / Dar să-i
asemăn cu ceva nu pot, / Că-n ochii tăi e, Maică, cerul tot. / Şi-aşa,
deatunci, din clipele tihnite, / De când în tinda casei liniştite / Cu ochii
tăi în mută rugăminte, / Tu te-nchinai cu foc de lacrimi sfinte, / Către scump
Fiul tău şi Dumnezeu, / De-atunci şi-n veacuri te închini mereu.
(Monahia Teodosia –Zorica Laţcu, Ţie, Doamne, îţi voi
cânta, Doxologia, Iaşi, 2013)
Mihail
Eminescu, Marele boier al iubirii de Moşie, Luceafărul poeziei româneşti, Profetul
gândirii spiritual creştine, apărătorul Tradiţiei multimilenare a Daciei Mari, Voievodul
demnităţii creştin-orotdoxe, a fost răstignit, prigonit şi ucis de duşmanii din
lăuntru şi cei din afară ai lui Dumnezeu şi ai Neamului nostru biruitor
mistic-martir, pentru: credinţa şi dragostea de Neam, de ţară şi de
Dumnezeu!
Mihail Eminescu a fost și este o sumă a valorilor spirituale ale Neamului dacoromân. El este
taina lăuntrică a Omului aşezată pe pieptul veşniciei Neamului. Doina trăirii
sale este asumarea destinului Neamului primordial pelasgo-dacoromân în
comuniune cu Hristosul Daciei Mari, cu sublima atitudine a Ortodoxiei hristic-universale.
În permanenta convorbire cu sufletul său ales,
el a binecuvântat cu Dumnezeu, s-a împărtăşit cu Neamul său cel drag, s-a
răsfăţat în poala Creaţiei divine a naturii, s-a înrourat cu mireasma Duhului
Sfânt în polenul geniului creaţiei sale, s-a ctitorit în luceferii
profetismului pelasgo-hristic, s-a asumat testamentului iubirii evanghelice
îndârjindu-se pentru a-i păstra demnitatea dacoromânului, luptând pentru a-i
împlini menirea sa cultural-religioasă, suferind pentru crezul ortodox,
împlinindu-se în jertfa sfântă a răstignirii sale mistice ca martir pentru
Dumnezeu, Neam şi omenirea ortodoxă sfântă, trăind totodată şi sublimul
milosârd al Crăiesei dacoromânilor-Fecioara Maria.
RĂSAI ASUPRA
MEA...
Răsai
asupra mea, lumină lină, / Ca-n visul meu ceresc d-odinioară; / O, Maică Sfântă
Pururea Fecioară, / În noaptea gândurilor mele vină. / Speranţa mea tu n-o lăsa
să moară / Din inima-mi-adânc noian de vină; / Privirea ta de milă caldă,
plină, / Îndurătoare-asupra mea coboară. / Străin de toţi, pierdut în suferinţa
/ Adâncă a nimicniciei mele, / Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie. / Dă-mi
tinereţea mea, redă-mi credinţa / Şi reapari din ceriul tău de stele: / Că te
ador de-acum pe veci, Marie!
[1880] (Mihai Eminescu, Poezii. Ed. Minerva,
1982, vol.3)
Sandu
Tudor, fiu de magistrat de Bucureşti, înzestrat cu multiple calităţi
magnetizate de curajul său neobişnuit, care i-a facilitat mobilizare în răboi
chiar de pe băncile Liceului. La 18 ani în 1916 era deja sublocotenent, stând
sub arme până în 1921. Între timp şi-a continuat studiile universitare, cărora
le-a adăugat o carieră de mare publicist, diversele călătorii, aura poetului
religios, din nou concentrat și arestat în 1942. După prodigioasa activitate
literară de la revista lui Nichifor
Crainic, Gândirea şi după succesul
răsunător al revistei sale Floarea de foc a intrat în monahism în 1945 la Mănăstirea
Antim, unde 3 ani mai târziu este tuns sub numele de Agaton. În 1950 este arestat pentru 5 ani pentru Canalul
Dunăre-Marea Neagră. După 3 ani este eliberat şi se mută la Mănăstirea
Sihăstria Neamţ unde va primi
schimonia sub numele de Daniil. La Mănăstirea Antim a pus bazele unui colegiu
spiritual: Rugul Aprins cu mari personalităţi ale spiritualităţii ortodoxe
româneşti, activitate pe care a continuat-o şi la Sihăstria Neamţ. În 1958 este
din nou arestat și încarcerat la Aiud. În urma torturilor care l-au
înspăimântat şi pe diavol, Ieroschimonahul Daniil Tudor a fost ucis la 17 Nov.
1962.
Vina? Aceeaşi: credinţa şi iubirea de Dumnezeu
şi de Neam!
Ieroschimonahul Daniil Tudor a fost și este
slova de Foc a Logosului dumnezeiesc, care a întrupat în constelaţii Rugul
Aprins. Şi-a făcut din poezie consoartă sihastră, iar din schimnicie, logodnă
mistică a poeziei. Cu mireasmă de psalm a împresurat dragostea lui Dumnezeu cu
o înfiorare a trăirii care permanent flămânzeşte şi însetează de Duhul Sfânt.
El a adâncit în suflet strigarea Luminii de sus ca pe o pasăre măiastră
prefăcând-o în Imnul Acatist închinat Fecioarei Maria, care i-a pecetluit slova
de foc a evlaviei, cu aura ţâşnirii harice, prelinsă ca o lacrimă de suferinţă
sfântă şi jertfă aleasă în Icoana martiriului său.
RUGUL APRINS
Fecioară
a nenseratului veac / Sfântă Maică a luminii! / Ascultă-ne şi pe noi cei din
păcat / netrebnicii fii ai tinii! / Preablândă, bună, preasfântă Fecioară, /
polata Domnului Iisus, / Dezleagă-ne de blestemul ce ne-n zăvoară, /
deschide-ne „calea de sus”. / Ca prin aprinsa descoperire / aroma doritului
Mire / şi noi să putem aşişderi cânta / aşa cum Moisi dezlegat de sanda / cu
faţa-n văpaie de rug, / fierbinte de har Ţie îţi striga / Unele ca acestea-n
amurg.
(Ieroschimonahul Daniil de la Rarău,
Sfinţita-Rugăciune. Ed. Christiana, Bucureşti 2000)
*
*
*
NUMELE
TĂU – MARIA
În
fiecare literă
e-un
limpede înţeles,
în jocul care face
slova de mătase,
cum cântecul Sirenei
din valuri se brodase,
cum cântecu-i logodna
pentru cel ales,
cum floarea
în miresmele sublime
se desface.
Ca o holdă de aur
e numele Tău,
un Trandafir cât cerul înflorit
e scris de-o mână albă
ca de pruncă,
din zare-n zare
prins de infinit
stă zămislit
de-a cerului poruncă.
Fiecare literă-i
un înger ce se-nchină
ca-n ramuri verdele-cuminecare.
Arome şi miresme
din mugurii grăbiţi
împodobesc cohortele de Sfinţi
din sufletele dalbe:
Floare lângă Floare.
Literele sfinte
ţes slova divină
ca-n Psaltiră,
ruga, cerul necuprins.
Sfintele oseminte
odrăslite-n tină,
Glia strămoşească
pururi au aprins:
Candelele Cerului-Grădină.
Gătite-n surâs
şi-n straiul frumos
literele grăiesc divinul:
MARIA!
N-au stat niciodată
atât de duios
decât în rostirea
Domnului Hristos
ce-a brodat cu ele
VEŞNICIA.
Cu ele încep să rostesc
gândurile primenite-mireasă.
cu sufletul scriu
Poemul domnesc
al literelor sfinte,
Hrisovul
Crăiesc-
Fecioarei MARIA-
Cea pururi Aleasă.
Cu ele mă rog şi mă-nchin,
cu ele îmi cânt viaţa mea,
cu ele mă-mpărtăşesc-cer senin
în ele sunt pâine şi vin,
sunt codru şi grâu,
ţărână şi stea.
Cu ele alaiul de nuntă
străbate azurul,
îl blagoslovesc.
Cu ele Biserica cântă,
Cerul şi pământul
Te binecuvântă
din dor România
imne Îţi slăvesc.
Gânduri-fapte-graiuri,
doruri mână-n mână
slujind Crezul nostru
cel dumnezeiesc,
se prind ca-ntr-o horă
în Vestea cea Bună,
credinţa, nădejdea
în Tine le-adună,
cu harul iubirii
în Tine înfloresc.
În stihuri de aur
graiuri româneşti
se preling în vinul
Sfintelor Potire.
Ctitorii, pisanii,
hrisoave cereşti,
stiharul ce-nbracă
Dacoromânia
să liturghisească aleasă mărire
Prea sfintei Crăiese-
Fecioara MARIA!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu