BĂDIŢA MIHAIL EMINESCU
PROFETUL BISERICII NOASTRE


„Ţara este în linia întâia elementul naţional şi
că e scris în cartea veacurilor că acest element
să determine soarta şi caracterul acestui stat”
(Domnitorul Matei Basarab)

Măsura spirituală a Naţiunii noastre preaalese este cuprinsă în aceste trei dimensiuni: Credinţa, Nădejdea şi Dragostea. Credinţa precreştină şi apoi cea ortodoxă era de fapt şi este viaţa însăşi a Românilor, ce pulsează în cântec, împliniri şi lumină. Nădejdea are acea pecetluire firească, ce îngemănează sublimul surâsului divin, cu susurul sufletelor lor dătătoare de răbdare şi curaj. Dragostea, crescând a devenit acea măsură a necuprinsului, care îmbrăţişează Dorul celui Drag, dătător de frumuseţe, cu miracolul bucuriei şi uimirii celuilalt. Hărăzit de bucuria cerului şi ursitoarele pământului, ca un Înainte mergător, Mugurele de Dumnezeu, Mihail s-a născut la Candelele luminii…

O legendă culeasă de Valahiel Monahul-Sihastrul de pe Sfântul nostru Munte Rarău, de pe plaiurile Bucovinene, despre naşterea lui Mihail Eminescu ne spune: „Au venit o dată Mântuitorul Iisus Hristos cu Sfântul Apostol Andrei să vadă Grădina Maicii Sale, în Săptămâna luminată a Invierii, îmbrăcaţi ca nişte ţărani olteni săraci, dar curaţi şi frumoşi la chip. Au colindat pe meleagurile Bucovinei în stânga şi în dreapta, încîntaţi de frumuseţea locurilor, a lăcaşurilor şi dorind apoi să cunoască sufletele oamenilor, au ales la întâmplare casa unor gospodari: el, înalt şi fălos ca un brad, în suman şi iţari albi, cu părul de corb atârnându-i pe spate, ea, frumoasă şi veselă ca o floare, cu cosiţe de aur pe cămaşa lungă înflorată, cu bundiţă şi catrinţă de cicoare, care i-a primit cu dragoste ospătându-i din belşug cu de toate şi odihnindu-i câteva zile, mulţumindu-le apoi că le-a trecut pragul, făcându-le cinstea şi bucuria de a-şi ajuta aproapele… La plecare, văzând Sfântul Andrei că Domnul său este atât de încântat l-a rugat să le dăruiască ceva, din prinosul Său împărătesc. «Ce să le mai dau Andrei? Nu vezi că au de toate: credinţă, copii, frumuseţe, bunătate, dragoste, înţelepciune, bunăstare, costume preaalese, codrii cu plaiuri bogate, ape limpezi şi curate!» Andrei, privind la Femeia înveşmântată în cămaşa lungă de nea, brodată cu atâta lumină şi înconjurată de copii, ca o corolă de flori, în mijlocul câmpului i-a răspuns: “Mântuitorule, dă-le să vadă frumuseţea sufletului românesc!”.
Şi aşa s-a născut Mihail Eminescu...

De la nobila şi sublima Raluca - mama sa, a luat cântecul şi albastrul cerului oglindit în sufletul ei, de la căminarul Gheorghe-tatăl său, a luat lumina, iar de la Neamul daco-geto-român atît de frumos, de harnic şi de înţelept a luat totul: Suferinţa, Doina, Statornicia, Dorul, Jertfa, Dragostea, Biruinţa, dar şi Veşnicia.

Cu firea demnă de Voievod, cu spiritul pur de copil, Eminescu a strălucit deplin în poezie, în întreaga creaţie literară, în publicistică, în activitatea cultural-obştească, dar mai ales în profetismul spiritualităţii româneşti. Ca un vizionar ales a mărturisit temeinicia şi veşnicia Naţiunii, treimic: prin Biserică, prin Cultură şi prin Civilizaţie. Cu alte cuvinte iscusinţa (Civilizaţia) şi spiritualitatea poporului(Cultura), trebuiesc realizate prin Biserică în sfinţenie.

Consemnând însemnătatea Bisericii în cadrul unităţii etnice şi lingvistice, Eminescu se întreabă cu temei: „Biserica? Creaţiunea aceasta eminamente naţională a unui Iuga Vodă, carele la 1399 încă o face neatârnată de orice ierarhie bisericească, biserica lui Matei Basarab şi a lui Varlaam, Maica spirituală a Neamului Românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului, Ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e Altarul de mântuire naţională a Ţării”. (Mihai Eminescu, Timpul, VII, nr. 63, 1882).

Acordând o valoare inestimabilă cărţilor bisericeşti privind spiritualitatea românească, marele publicist adresează un raport la 16 Martie 1875, ministrului cultelor şi instrucţiunilor publice, în care pleda pentru oportunitatea achiziţionării pentru bibliotecă a unor cărţi şi documente vechi. “Literatura Română din secolele XVI, XVII şi XVIII e reprezentată prin 2960 topuri, dintre care cele mai multe bisericeşti…Cărţile bisericeşti, ca trebuinţă generală a poporului prevalează. Importanţa scrierilor acestora nu se poate stabili teoretic şi de dinainte, ea se vede abia în curgerea vremii şi se schimbă după punctele de vedere, care predominează la studiul lor”(M. Eminescu, Despre cultură şi artă. Iaşi, Junimea, 1970, p.72)

Spirit polemic, dar şi academic, necruţător, dar obiectiv, deplânge agonia Limbii Române alterată de “ciripitura de limbă păsărească cu sintaxa cosmopolită”, promovată de unele cercuri contemporane lui. „Ai noştri tineri…la Paris învaţă/ La gît cravatei cum se leagă nodul, Ş-apoi ne vin de fericesc norodul/ Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă./ La ei îşi cască ochii săi nerodul,/ Că-i vede-n birje răsucind mustaţă,/ ducînd în dinţi ţigara lungăreaţă…/ Şi toată ziua bat de-a lungul Podul”.

Mâhnit şi revoltat la culme de aceşti epigoni cosmopoliţi, revendică în sufletul său boieresc, compasiune pentru Voievozi săi, dar mai ales pentru Vlădica. „Bietul Varlaam, mitropolitul Moldovei şi al Sucevei, care în înţelegere cu domnii de atunci şi c-un sinod general al Bisericii noastre, au Întemeiat acea unitate, care a făcut ca Limba noastră să fie aceeaşi, una şi nedespărţită în palat, în colibă şi-n toată românimea, şi-ar face cruce creştinul auzind o păsărească pe care poporul, vorbitorul de căpetenie şi păstrătorul limbei n-o mai înţelege”. Şi încheie cu un triumf pamfletar: „Dar Varlaam e poet. În zilele noastre nici membru la Academie n-ar putea să fie”. (Biserica în cultura românească, în Timpul, V, 22 Ianuarie, 1880).

Nu studiul tinerilor în străinătate îl deranjează, ci zădărnicia studiului şi caricaturizarea lor, faţă de Ţară, faţă de Tradiţia străbună. „Ai noştri tineri la Paris învaţă…/ vorbesc pe nas, ca saltimbanci se strâmbă/ Stîlpi de bordel, de crîşme, cafenele/ Şi viaţa lor nu şi-o muncesc-şi-o plimbă./ Ş-aceste mărfuri fade, uşurele,/ ce au uitat pînă şi a noastră limbă,/ Pretind a fi pe cerul ţării: stele”. Terapeutica culturii româneşti prin tipărirea cărţilor bisericeşti în limba română este salutată cu entuziasm de marele gânditor-profetul spiritualităţii noastre: „Bisericile şi domnii noştri au… pus a se traduce cărţile bisericeşti în limba românească, au introdus limba poporului în Biserică şi stat, în locul celei străine hieratice. Dacă chiar ar fi existat înclinări de dialectizare a limbii noastre, ele au încetat din momentul în care Biserica au creat limba literară, au sfiinţit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat. Din acel moment trăsătura de unitate a devenit şi a rămas limba, naţionalitatea şi Biserica”. (Biserica în cultura românească, op. cit.)

Luceafărul nostru a fost şi a rămas model de moralitate ca scris, emblematic ca personalitate şi mesianic întru slava Naţiei, întru unitatea ei: „Ce-ţi doresc eu ţie/ Dulce Românie,/ Ţara mea de glorii,/ Ţara mea de dor…” Deşi cunoştea aproape toată filosofia şi mitologia vremii, Bădiţa Mihail Eminescu a rămas fidel Sfintei Tradiţii şi Bisericii străbune, născută o dată cu poporul român de a cărui strălucire se minunează.

Între prietenii poetului, locul de frunte îl ocupau teologii Ion Creangă, fraţii Scriban, Nicolae Densuşianu. Cu Nicolae Densuşianu, studentul teolog la Sibiu a fost la Mânăstirea Densuşi. A fost oaspetele drag al părintelui Bratu de la Răşinari. Cu Creangă a petrecut în mijlocul Humuleştenilor dragi admirând enigmatic doina Ozanei, iar cu Veronica a savurat cu nesaţ Perlele nemţene: Mânăstirile Agapia, Văratec, Neamţ, Secu, Sihăstria, etc.

Între cărţile bisericeşti de căpetenie care îl încântau s-au numărat: Psaltirea(1643), Şapte Taine(1646), Cartea românească de învăţătură, ale Mitropolitului Varlaam(Psaltirea purtând unele adnotări ale poetului), Psaltirea în versuri şi Acatistul(1673) ale Mitropolitului Dosoftei, Didahiile- Mitropolitului Antim Ivireanul, Divanul sau Gîlceava înţeleptului cu lumea(1698) al Voievodului-Cărturar Dimitrie Cantemir, manuscrisele isopiei, Istoriei universale de la zidirea lumii până la Constantin şi Iulian(1728), Carte folositoare de suflet a lui Grigorie Dascălul(1799), Iubitorul de înţelepciune al Mitropolitului Veniamin Costachi(1831), Scrieri apologetice ale Mitropolitului Andrei Şaguna(1867), etc. (Augustin Z. N. Pop, Pe urmele lui Mihai Eminescu, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1978)

Între marii săi Voievozi, Regi şi Împăraţi pe care i-a iubit: Zamolxe, Burebista, Iisus Hristos, Decebal, Constantin cel Mare, Justinian cel Mare, Basarab I, Mircea, Ţepeş, Ştefan, Mihai, Matei Basarab, Vasile Lupu, Brâncoveanu, Cantemir, Tudor, permanent în sufletul său au rămas Mântuitorul Hristos, Ştefan şi Mihai Viteazul-Întregitorul Daciei, pe care atât de mult a râvnit-o. Românul absolut, cum îi spunea Petre Ţuţea ne-a lăsat Dorul şi Doina şi ultimele cuvinte testamentare care au fost: „Iisus Hristos- Regele Daciei!”

Fiecare Ţară românească trebuie să-L aibă Domn pe Hristos, pentru a o purta în biruinţă. „Noi boierii am ales Vodă în Moldova pe Hristos/ Pîrcălabi suntem cu toţii şi ostaşi ai lui Iisus…”. (Biserica în cultura românească, în Timpul, V, 22 Ianuarie, 1880).

Putem spune, deci fără tăgadă şi cu bucurie, că Mihail Eminescu s-a născut în braţele Luceafărului, în Grădina Maicii Domnului, Nuni fiindu-i chiar Sfinţii Mihail, Andrei şi Ştefan, iar Năframa-lumină a Sfintei Evanghelii i-a împodobit continuu viaţa şi lucrarea.
Emin!

De Sf. Mc. Patrichie
19 Mai-2009
Bucureşti