Naşterea se-ntinde albă,

sfântă-n zori

Iarna la Varatec-26 decembrie 2008

Aici, cu liniştea-n sufletul pur,
mai adãst’ sub povara de vişin-rubin,
cu zile-calendar, din amurgul anului sur

îmi i-au amintirile sã-mi zidescã contur,
un ţãrm de sãrbãtoare flãmând,
cu untdelemnul Colindului luminând.
Acum, Pãdurea cu haina ei de nuntã,
îşi pâlpâie din trupul ei fiori.
Stelele pe cer, îmbobocite cântã
şi scuturã hlamide de ninsori,
Iar sfinte amintiri de-argint se cern,
cu Ingeri dalbi ce Naşterii se-aştern.
Aici, Pãmântul tot e alb, Grãdinã,
şi-a devenit un Betleem se pare,
iar cântã sufletul pe-ntreaga zare,
iar crinii se aştern culcuş pe tinã,
şi-n anii noştri ţesem scutece de astru,
din veşnicia lui Roşu, Galben, Albastru.
Acum, din râvna-i plinã de urare,
când ramurile-s doldora de daruri,
Pãdurea toatã e o sãrbãtoare,
iar Codrul plin cu omoforuri,
simte Duhul Pruncului ocrotitor,
cum intrã-n fiecare casã, în pridvor.
Aici, omãtul urcã la genunchi,
Naşterea se-ntinde alba, sfântã-n zãri,
copiii-n joacă, prinşi într-un mãnunchi,
ne aduc Colindul sfânt de sãrbãtori,
ningând cu sufletele lor de heruvimi,
peste Ieslea sufletului, Magi şi Serafimi.
Acum, Ingerii cântã, cuvintele albe-mirese,
în inimile noastre pãtrund înfometate,
Strãbuna Dochia într-un gherghef mai ţese,
zestre de nunţi la fiice şi nepoate,
râuri de cânt şi luminã curgând,
în oasele Strãbunilor mei tremurând.
Aici, Pãmântul se-nfãşoarã-n poezie,
cum Sfântul Prunc e înfãşat în astre…
Acolo-n Cer, în zarea strãvezie,
între porfirã şi brocard, albastre,
stã Maica Domnului cu mângâiere sfântã,
cu osanale, Cerul şi Pãmântu-o cântã.
(Tg.Neamţ, 26 Decembrie-2008)

Imn Sfântului Ierarh Vasile cel Mare


Dacă Atotsfânta Fecioara Maria, deschide cu binecuvântarea Sa Usa anului bisericesc, Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, deschide prin harul Domnului, Poarta Anului Nou.
În lumina mirifică ce se unduieste pe hlamida Noului An, primul mugure seraphic, Vasile, ne pătrunde în suflet cu mireasma sa.
O, ce bicuvântare din înaltul cerului se adânceste în Colindul Rugului Aprins al Natiunii Daco- Române !
O, ce binecuvântare arihierească, lângă care se adăuga revelatia Mântuitorului !
O, ce binecuvântare împărătească, pătrunsă în virtutea Românului, care si-L are pe Dumnezeu Tată !
O, ce binecuvântare sfântă, ne restaurează dăruindu-ne mostenirii spirituale crestine !
O, ce binecuvântare heruvimică, ne deschide existenta profundă si divină a Natiunii noastre pelasge !
O, ce binecuvântare angelică, ne întâmpină cu bucurie, conferindu-ne puterea Sfântului Duh !
O, ce binecuvântare slăvită de Nasterea Sfântului Prunc, s-a asezat peste Noi ca o Cupolă a Dumnezeirii !
O, ce binecuvântare divină, ne-a nins sufletele cu mireasma iubirii lui Dumnezeu si a Sfintilor daco-români !
O, ce binecuvântare a Diminetii Vasiliadice, ne-a miruit gândul si inima întrezărind visul de a realiza si inaugura o Dacie crestină!
O, ce binecuvântare harică, ce nu se poate exprima prin cuvinte, ne dă măretia Sfântului Vasile de a purta în Sufletul Neamului lumina Icoanei sale !
O, ce binecuvântare regală, pătrunsă din adâncul întelegerii Ortodoxiei lui Iisus Hristos, ni s-a sălăsluit în această cântare Colind, dătător de viată !
O, ce binecuvântare înaltă ni se rosteste de mii de ani ca un testament al Iubirii, de îndeplinit !
O, ce binecuvântare mântuitoare, parfumată de mireasma trandafirilor Grădinii Măicutei Domnului pogoară în poala dalbă a lui Gerar !
O, ce binecuvântare hristică, ne cuprinde în Liturghia Sfântului Vasile pătrunzându-ne în suflete adevăratul sens al iubirii Maicii Domnului !
O, ce binecuvântare dumnezeiască, ne aduce Rugăciunea Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, care ne scoate din toate ungherele răului si din toate cutele păcatului, deslegându-ne si botezându-ne cu harul său !
O, ce binecuvântare a Nasterii si a Sfântului Ierarh Vasile cel Mare s-a cernut peste Natiunea Daco- Română, rupând zăgazurile Anului si Omului vechi, dăruind celor Noi, Omului si Anului, Nădejde , Har si Lumină !
O, ce binecuvântare liturgică, a Sfântului Ierarh Vasile, care toarnă în sufletele noastre zbuciumate izvorul dătător de viată al Credintei si Dragostei în Renasterea noastră Crestină !
O, ce binecuvântare Ierarhică, ne-a adus în dar adânca Recunostintă si Cinstire pentru Bunul Dumnezeu, pentru Fecioara Maria, pentru toti Îngerii si Sfintii si pentru Toti , cei care si-au tintuit fiinta pe Crucea Nemuririi Neamului Geto- Dac, al lui Andrei- Corbul Alb al Carpatilor !
O, ce binecuvântare voievodală, ne trezeste în noaptea senină, plină de taină si farmec, ca să transmitem vestea Cântării către toate semintiile Lumii, care să înteleagă si să se bucure de toate aceste Colinde îngeresti ale Nasterii, întru renasterea crestină !
O, ce binecuvântare milenară, ne aduce pe toti Acasă, bucurându-ne când, în acelasi timp, marea parte a Omenirii trece astăzi prin clipe de neliniste cumplită, când în multe, foarte multe locuri a început să se arate urâciunea pustiirii, acolo unde se merge spre nicăieri…
Fie ca Sfântul Ierarh Vasile cel Mare să aducă Natiunii Daco- Române, Patriei noastre, tuturor celor ce se bucură si tuturor celor ce suferă si lupta pentru biruinta si dreptatea noastră crestină, Nasterea si Renasterea mult asteptată !

Cinstire numelui Ioan



<>
( Psalm 24, 1)
<>(Luca 3, 16 )

Din acele timpuri, dar mai ales în aceste vremuri de înnoire creştinească, de reînviorare a Ortodoxiei, aceeaşi cu Fiinţa Naţiunii, mesajul Înaintemergătorului Ioan, de a pregătii Calea Domnului, a rămas viu, clar, prezent şi testamentar.
Salvat în chip minunat de Tatăl ceresc, de la genocidul pruncilor ordonat de tiranul Irod, Ioan este ales, chiar de la zămislirea sa, să-L prevestească pe Mesia Iisus Hristos :
<> ( Maleahi 3,1)
Un glas de tunet, picur de Luceafăr, înmiresmează tina din pustie :
<> ( Marcu 1,3)
Din pântecele maicii sale, primeşte binecuvântarea Duhului Sfânt, prilejuindu-i bucuria de a se regăsii în Mântuitorul său.
Chemat să se dăruiască Iubirii, Ioan a devenit Ales spre mărturie, ca să rămână dăinuire de Adevăr şi Lumină.
Sufletul lui înflorit de emoţia divină, a întâlnirii cu Dumnezeu, a rodit pe pământ Bucuria acelei regăsiri depline şi neschimbătoare.
Inima sa copleşită de prezenţa şi coborârea lui Dumnezeu în ea, ne lasă mărturia sfântă, care încolţeşte în noi mărturisirea sacră :
< Si îndată, ieşind din apă ( Iisus ), a văzut cerurile deschise (Ioan) şi Duhul ca un porumbel coborându-Se peste El.
Şi glas s-a făcut din ceruri : Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit ! >
( Marcu 1, 10- 11)
Firea lui Ioan, crescută cu aripile credinţei şi iubirii, ne-a lăsat nouă Nădejdea spre agonisirea asemănării cu Dumnezeu.
Singurătatea fizică a Pustiei, i-a înfrăţit plinătatea sufletească, privilegiind naşterea fiecăruia prin Botezul Cuvântului, producându-ne simţirea şi puterea Duhului.
Ioan s-a dăruit pe sine Iubirii lui Hristos, în tot ceea ce a trebuit să fie :Înaintemergător, Botezător şi Jertfă, dăruindu-ne o existenţă liturgică.
Ioan, descendent al preoţiei geto-dace, a dăruit sublim şi accesibil înalta evlavie şi moralitate a nemuritorilor pelasgi şi totodată dumnezeirea Cuvântului, cu a cărui Lumină ne-a cuprins în harul Iubirii .
Binevestind Lumii Dragostea Logosului, Ioan a fost prezent în toată mărturia sa, ca cea mai scumpă mărturie de dragoste, a fiecărui cuvânt rostit : dăruindu-se şi dăinuind .
Binecuvântarea lui Dumnezeu, dragostea Maicii Domnului şi călăuzirea Sfântului Ioan Botezătorul să vă netezească paşii spre noul şi întru mulţi ani !

COLINDUL NASTERII CELUI PREA SFÂNT



Gheorghe Constantin Nistoroiu



Stăpână Prea Curată, ne-ai răsplătit pe noi fără vreo faptă, cu dreptul nostru sfânt la Înviere şi veacurile toate au cumpănit colindul zămislirii noastre.
( Psalm de Laudă Fecioarei MARIA )



Noi, Daco-românii asa ne-am stiut aproape dintotdeauna: un Colind neîntrerupt si o Sărbătoare continuă.
Colindul Nasterii Domnului e dăruit de bucuria sufletului, din lacrima inimii si e o Sărbătoare, care vine din adâncimi de izvoare de Dor, coboară din Har si cerne surâsul Cerului în Tricolorul nostru cel sfânt.
Colindul, împletit din creatie si frumos, din renasterea daco-română, e Sărbătoarea Nasterii Celui Prea Sfânt, Care ne-a rostit în lume, născându-ne mereu în nume si renume, e NUMELE la care toată lumea să se închine.
Colindul Nasterii Pruncului e Lumina ce pluteste ca un vis neîntrerupt de la începutul nostru, cu Mosii si Strămosii nostrii, cu muntii, cu fratii, cu tulnicele, cu mioarele, cu brazi si apele ce duc pretutindeni în lume amiezi de Sărbătoare.
Colindul Atotfrumoasei Fecioare Maria, cernut din Caierul frumosului Decembrie, a pornit gătit si blând pe coama carpatină pătrunzând adânc mai sus de fagi si stejari, printre brazii temerari ce-si flutură fruntile-n slavă, uimiti de focul umbrei albastre de cer, care-mbrăcase-n mătăsuri si aur Cuvântul, într-o Sărbătoare rotundă si azurie cât zarea.
Colindul Maicii Domnului însirat săgalnic, neslobod de dor e asteptat cu sufletul la gură de tâncii egali cu căciulile lor, cu straitele pline la sold, acoperiti cu ghergheful de promoroacă.
Colindul nostru daco-român, a cărui Iie a fost tesută la noi petală cu petală din mireasma Luminii în Floarea Dalbă a Nasterii Sfinte, de farmecul biruitor al Celui dintâi chemat Andrei, care s-a asezat peste ale noastre începuturi, unde pluteste sublim Sărbătoarea.
Colindul Preadulcelui Prunc cu vesnicia pe umeri ne flutură îndumnezeita armonie în clinchet de zurgălăi, ca inima noastră săltând în prag de nerăbdare să-L îmbrătiseze într-o repetată bucurie si să-L legene cu despletirile ei de har.
Colindul Măicutei Crăiese respiră în aerul de porfiră tresărind, când pasii colindătorilor înfloresc pe ulitele învelite în hlamida moale, din care fald cu fald ni se desprinde destinul legat de Vatră si de Altar.
Colindul nostru daco-român, ne-a trezit cu geana zorilor întoarsă spre Strămosii ce ne-au zidit Biserici scăldate-n borangic si fântâni în care fulgii norilor cuminti se văd coborâtori din Îngeri si din Stele.
Colindul nostru daco-român e tesut din cuvinte ce ard, ca sânul gândului pur, ale cărui rostiri sunt dorinte de azur ghemuite-n Candela blajină a crestinului care-i Acasă si-i Român.
Colindul Nasterii Domnului nostru ne aprinde-n simtiri, ca-n visul cel sfânt si sub urături de mângâiere, Îngerii coboară rând pe rând, neputând să mai adaste când Cerul se reavarsă peste noi.
Colindul Nasterii Preasfinte, ca o Flacără divină e un Arc polar de flori si jurăminte ce aduce daruri arzătoare din surâsul Celui mai presus de fire, ce ne-mbracă-n portul alb al sufletului Său vesnic în sărbătoare.
Colindul Măicutei Sfinte ne adună din tot ce e mai bun si stăruie cu fiecare gest frumos să ne gătim în suflet cu prinos din Vistieria Nasterii, pecetluindu-ne cu Vestea Minunată.
Colindul Sfânt din pacea cerească se asterne cu pasii trandafirii, peste dogoarea obrajilor Atotfrumoasei Marii, catifelati ca un surâs de petală dalbă, ce se resfiră peste sufletele noastre cu o bucurie sfântă.

Casa părintească


Casa părintească e pustie,
sufletul părinţilor s-a dus,
au rămas doar Bolţile de Viţă,
teiul de la drum, străjer
ş-un pâlc de lămâiţă.

Casa părintească e pustie,
au plecat pe rând părinţii mei,
mai întâi de supărare, Tata,
falnic om, sămânţă de stejar,
din pământ cu rod şi cu amar.

Casa părintească e pustie,
şade încremenită-n aşteptare,
lângă ea, de veghe, mai stau pomii,
ca o cuminţenie în ofrandele lor,
plâng miresmele din fiecare floare.

Casa părintească e pustie,
Inima-i parcă-a încetat să bată,
doar vântul pe sub streşini mai adie
şi când lumina în fereastră-i cată,
surâde enigmatic la chindie.

Casa părintească e pustie,
chiar de pomii toţi o-mbărbătează,
chiar de rândunele ciripesc,
nu mai e Măicuţa şi de ea oftează,
căci de vorba-i dulce toate jinduiesc.

Casa părintească e pustie
şi de dorul meu stă întristată,
soarta ei, aşa a fost să fie...
timpul aşteptarii e o sete amăruie,
Casa-i, pasărea măiastră încuiată.


Casa părintească e pustie,
chiar de-albinele mai zumzăie uşor,
chiar de strugurii mustesc a razachie
şi pe cer se leagănă un nor...
Plopul de la poartă plânge-ncetişor.


Casa părintească e pustie,
n-a mai râs de când eram copil...
Pentru fiecare ghiduşie,
Tata şi cu Mama mai subtil,
îi zâmbeau Odorului de-April.


Casa părintească e pustie
şi mi-e dor de toate, doru-i sfânt,
de Bunica ce- a plecat de mult,
când mă-nvăţa să spun o poezie,
mă topeam de drag să o ascult.

Casa părintească e pustie,
nu mai poposesc drumeţii la taifas,
nu răsună tril de ciocârlie,
strugurii nu-s copţi de Sân Mărie,
nu mai face nimenea popas.


Casa părintească e pustie,
plânge şi se reazimă-ntr-o parte,
sufletu-i răsfrânt în păpădie,
caută copilul s-o mângâie,
dar e domn cu carte şi-i departe...


Casa părintească e pustie,
stă-n genunchi, se roagă şi oftează,
de petreceri dragi, de poezie...
şi când amintiri n-o să mai fie,
va-mpietri în ger de Bobotează.

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

Bârsoiu, 11 Iulie 2008

SCRISOARE DESCHISA

INSTITUTUL NATIONAL REZISTENTA PRIN RELIGIE

ÎNALT PREA SFINTIEI SALE, TEOFAN ,


Într-un moment de Praznic împărătesc- Înălţarea Domnului, în care Naţiunea română este însufleţită de nădejde, Pronia cerească cu îngăduinţa TATALUI şi împreună lucrarea FIULUI şi săvârşirea DUHULUI SFĂNT, a bincuvântat alegerea şi întronizarea I. P. S. Voastre în Scaunul de Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei.
Ţara întregită prin marea Sărbătoare a Înălţării, unită în spirit prin Harul Dumnezeiesc, iradiază în Recunoştinţă, Bunului Dumnezeu, pentru Chemarea şi Alegerea I.P.S. Voastre în păstorirea celei mai mari Mitropolii a Naţiunii române.
Este nevoie de-o unitate de spirit, de religiozitate şi moralitate ortodoxă mai mult ca oricând în această mare Biserică Naţională a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Testamentul multimilenar al Bisericii Ortodoxe Române Naţionale şi configuraţia ei spiritual-creştină, cere imperios ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu pentru plinirea vremii duhovniceşti; vremea marilor Vlădici, a marilor Duhovnici şi a marilor Ucenici. Mitropolia Moldovei, respectiv Biserica Ortodoxă Română Naţională (B.O.R.N.) păstrează integral Tradiţia marii spiritualităţi, care e linia dezvoltării istorice a poporului nostru şi care a dat sensul viu a toată frumuseţea ce a adus în lume, în toate timpurile, demnitatea acestui Neam preaales.
În clipe decisive, alese de Dumnezeu, când Biserica Sa este tulburată de aceeaşi răufăcători, alegerea I.P.S. Voastre la cârma Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, a fost şi este un moment inspirat de Duhul Sfânt, pentru a deveni convergenţi în Sfânta Tradiţie şi în cultul Patriei noastre dragi. Spiritualitatea este efectul unui principiu divin universal reflectat în credinţa şi faptele omului creştin. Sfânta Tradiţie este suma divină universală, reflectată în faptele Apostolilor şi ale Sfinţilor Părinţi, care definesc Sfinţenia Bisericii Ortodoxe. Spiritualitatea Sfintei Tradiţii în istoria B.O.R.N., e un fenomen în veşnică mişcare: pe plan concret în veşnic progres, pe plan creator în veşnică înnoire. Un nou impuls tradiţionalist, demn de o Românie Mare Creştină, nu poate fi asigurat decât de marii Români, care au înţeles spiritualitatea, ca putere creatoare a unei noi forme de frumuseţe.
Tot ce e frumos, variat şi divers în această minunată GRADINA A MAICII DOMNULUI, e făurit de harul Duhului Sfânt şi de mâna binecuvântată a Românului. Din Tradiţia esenţială a istoriei noastre, a B.O.R.N. şi creaţiile drept măritorului popor, noi creştinii ortodocşi români, n-am făcut altceva decât să dăm slavă şi jertfă lui Dumnezeu, şi să fim şi altora dăruire şi izvor de inspiraţie.
Cu emoţie sfântă, cu inima smerită şi iubitoare, trebuie să facem dovada Recunoştinţei lui Dumnezeu şi Sfinţilor Săi, pentru cinstea, onoarea şi bucuria de a fi unul dintre păstorii noştri aleşi, pentru marea chemare de a repune România în demnitatea ei creştin-ortodoxă.
În Recunoştinţa Sa, pentru Naţiunea Daco-română, respectiv Biserica Strămoşească, Mântuitorul a ales pentru călăuzire: mari Voievozi şi mari Vlădici. Fie ca Bunul Dumnezeu şi dragostea noastră, să vă alăture misiunii şi cinstirii acestei Elite spirituale.
CORBUL este simbolul puterii şi veşniciei voievodale a Naţiunii Pelasgo-Daco-Române. Tot CORBUL este ambasadorul lui Dumnezeu pentru Comunitatea Sa monahală ortodoxă. Şi iată, din CORBENI de Argeşi, un CORB voievodal se înalţă prin graţia lui Dumnezeu, pentru purtarea de grijă şi dragoste a românilor, pe Tronul românesc al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.
Harul Domnului nostru Iisus Hristos, Dragostea lui Dumnezeu Tatăl, Înţelepciunea Duhului Sfânt, graţia Fecioarei Maria şi prietenia Apostolului Andrei, să vă binecuvinteze arhipăstorirea Mitropoliei Moldave!
HRISTOS S-A ÎNĂLŢAT!


Cu iubire fiiască ,

Prof.drd. GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU



BUCURESTI, 4 IUNIE 2008

ÎNĂLTAREA DOMNULUI
CREDINTĂ , NĂDEJDE SI DRAGOSTE


Prof.drd.GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

Negre poteci şerpuitoare de gânduri smulgându-se din adâncuri pribegi, plutesc în Lumina-Cuvânt, arpegiul vertical al Înălţării. Pleoapele Cerului se deschid să pătrundă Lumina Înălţării. Numai lipsindu-ne de cele opace ale lumii, ne primenim sufletul în sărbătoare, mlădiindu-se-n harul seraphic.
În afara lui Dumnezeu, viaţa se scurge fără sens, se scurge din noi secându-ne, rămânând doar pietrele…Prin Învierea şi Înălţarea Domnului, viaţa, nu numai că nu ni se scurge, dar devine izvor dătător de viaţă, dătător de har, care curge pe trei guri în lumină: Credinţă, Nădejde şi Dragoste.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, S-a ridicat în lumina Lui, pentru a o răspândi nouă, înălţându-ne, unind astfel mărginirea noastră cu nemărginirea Lui. Creştinul trăieşte frumuseţea dumnezeiască a Înălţării, reflectându-şi pe chip bucuria sărbătorii. Suişul ostenitor, dar binecuvântat al Înălţării, e un preludiu al mântuirii, e un Urcuş râvnit al Frumuseţii. Acestă înălţare este de fapt nunta creştinului cu Hristos. Unindu-se cu Hristos continuă înaintarea sa în dragoste, într-o veşnică nuntire…
Nuntirea lor este o îngemănată aşteptare, o contopire în Adevăr şi Lumină, dar şi o eternă Libertate. Noi ne închinăm Înălţării, ca unei miraculoase firi, cu
dalbe-nceputuri de fără-nceputuri culori.
Ipostaza Înălţării dă fundament real existenţei mântuirii noastre. Înălţarea suie înainte, păşind pe cărările rugii noastre de foc, purtându-ne spre Chipul de lumină. În rugăciune şi cânt trăim anticipat Urcuşul la care încă nu am pornit. Ne bucurăm de dulceaţa Salutului pe care o gustăm şi o simţim. Aşa ne înălţăm în celălalt sine (aproapele). Urcuşul este viaţa noastră cu adevărat fericită în Cel ce a zidit-o.
Înălţarea Domnului este Fereastra Duhului, deschisă spiritualităţii omului şi a lui Dumnezeu care pune în sufletul nostru o infinitate de nuanţe harice, spre un absolut cu nenumărate înţelesuri.Fiecare sărbătoare este rodul unei sacre căutări şi întâlniri cu Dumnezeu şi Sfinţii Săi. La fiecare căutare şi întâlnire cu Creatorul, creştinul depune efortul de a căuta cuvintele cele mai potrivite şi de a le exprima cât mai înălţător. Întotdeauna exprimarea trebuie să poarte aurul pur al cuvintelor de duh.
Înălţarea Domnului pătrunde ca o lumină nemărginit de bogată în sensurile cuvintelor alese, descoperind creştinului lumina intensităţii sale simţită ca supraexistenţă ce învăluie în veşmântul ei însăşi existenţa lumii. EA ne prilejuieşte întâlnirea cu Dumnezeu, sub vibraţia rugăciunii, a harului poeziei şi a muzicii şi ne grăbeşte spre locul luminii ei cu braţele veşnic deschise pentru întâlnirea pe care o făptuieşte în noi, ca semn pentru o altă viaţă în care să găsim sensul.
Înălţarea e locul care ne face să-L aşteptăm, să-L căutăm pe Domnul, fiind aşteptarea sacră, care ne ţine ancoraţi în timp împreună cu trăirea Învierii, care ne înalţă la întâlnirea cu veşnicia.
Învierea şi Înălţarea Domnului, ne dau setea de infinit şi foamea întâlnirii cu El, împletind fundamental tensiunea palpitantă a firii noastre creştine. Fără a fi o dimineaţă senină obişnuită, ci Ziurelul Sfânt, ne dă hohotul binecuvântării sale fiind izvorul în care aflăm deplină mulţumire în clipa în care am ajuns.Fulg săltăreţ ne e gândul Înălţării şi odată rămas pe înălţimi, ne cheamă la el, să ne cuminecăm de slavă, să ne-mpărtăşim de Apa vie.
Răspunsul Luminii e chemarea înălţării, care înaintează spre necuprinsul dumnezeiesc. Înălţarea e Copacul de Lumină, care creşte-n inima fiecărui creştin adevărat. Copacul Înălţării îşi poartă neprihănita salbă, mai albă ca florile pe ram, mai albă decât ne-nchipuita solie a luminii. Din ramurile lui cad pe pământ lacrimi de nufăr, presărând candelele dorurilor vii. Învăţăm, ca să clădim în cuvinte cel mai înalt zbor sufletesc, acolo unde răzbate lumina supremă. Creştinul dreptmăritor, îşi are aşadar, rădăcina în Înviere, trunchiul-tulpina în Înălţare, iar roadele în coroana mântuitoare a Sfântului Duh.
Înălţarea Domnului este temeiul Învierii noastre, căci fiind în El, nu suntem în noi. Clopotul Înălţării bate în apele luminii aducându-ne sărbătoarea şi sensul ultim mântuitor al Pogorârii Sfântului Duh. Se aude tropotul vorbelor noastre aducătoare de slavă, scrijelind pe cer bucuria. Creştinul caută în scorburile de taină ale inimii, lumina Inălţării.
Înălţarea Domnului este Drapelul Sfânt al zilei prezente şi viitoare, este Scara trezviei şi a pocăinţei, pe care o urcăm, lăcrămând soare. Aflându-L pe Dumnezeu prin rugă şi lacrimi, trăim plenitudinea bucuriei Lui. Înălţându-ne pe frunzişuri de nori şi cetini de soare, cădem pe foşnetul sărbătoresc, asemeni ploii cu boabe de lumină ce udă spicul de grâu al sinelui nostru.
Praznicul Înălţării Domnului, ne creşte în comuniune lasând pe pământ dâra albă a drumului cuvenit pentru a ne realiza iubirea dintre noi şi pentru a urca-n iubirea de Dumnezeu.Mireasma Înălţării ne poartă spre iubire. Sub mireasma Înălţării, ne comunicăm unii altora, şi cu toţi, împreună, ne comunicăm Domnului, care ne strînge din înţelesurile finite, ne adună în Clepsidra tainei, îndumnezeindu-ne, adunându-ne într-un tezaur de har.
Prin salutul Inălţării: HRISTOS S-A ÎNÂLŢAT ! / ADEVĂRAT S-A ÎNÂLŢAT ! ieşim din strâmtorarea satisfăcătoare a eului, zburând spre El,spre Noi.
Sub Catapeteasma Înălţării, Naţiunea Daco-română trăieşte acea cunoaştere în care se încape toată menirea Ei primordială, de a fi model preaales de: credinţă, cinste, curaj, nădejde, demnitate, răbdare, suferinţă, dragoste şi jertfă lui Dumnezeu şi tuturor.
Suim un înţeles înalt, unde sunt trăirile sublime, scotocindu-ne sensul şi priceperea cea mai adâncă a existenţei. Împodobiţi cu purpura cântării, aducem Domnului prinos de osanale.
Dacă Învierea Domnului este garanţia învierii noastre, pregătirea pentru această înviere-mântuire se face suind Urcuşul Înălţării. Prin cinstirea lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Săi, urcăm încă de aici acest sacru Povârniş.
Taina Înălţării Domnului nostru Iisus Hristos întru slava Tatălui ceresc şi dragostea Duhului Sfânt, ne-a lărgit zările cunoaşterii într-atât, încât existenţa ni se defineşte esenţial în trăirea creştină. Această ţâşnire a noastră spre esenţă este o menire binecuvântată, este chemarea lui Dumnezeu, pentru a ne înfiia iubirii Sale, pentru a ne alege fiii harului Său mântuitor.

RADU DEMETRESCU GYR -
GENIUL CRESTIN ROMÂNESC


În locul livezilor privesc la biruinţa lor,
în locul izvoarelor sângele lor care curge.
Oasele lor au fost împrăştiate prin chinurile
suferite şi s-au uscat de atâta vreme, dar
pomenirea lor este, pe zi ce trece, mai
tânără. Că după cum este cu neputinţă
ca soarele să se stingă, aşa-i şi cu pomenirea
mucenicilor”. ( Sf. Ioan Gură de Aur) .



Eleganţa frazei, frumusetea expunerii, varietatea informaţiei şi bogătia creaţiei l-au consacrat de timpuriu pe scriitorul poet Radu Gyr. Premiile acordate : pentru Sonet al Societăţii Scriitorilor Români (1296) ; pentru poezie al institutului de literatură (1927) ;alt premiu al Soc. Scriitorilor (1929); premiul Academiei Române 1930 . Toate confirmă geniul marelui poet.
Pe lângă temeinica şi strălucita sa cultură Radu Gyr a fost şi un rafinat politolog al vremii sale,asemeni celui al cărui demn urmaş avea sa fie , Mihai Eminescu, având o recunoscută intuiţie profetică asupra evenimentelor politice, care se configurau la orizontul istoriei şi la porţile Naţiunii noastre.
În anul 1938, genialul Gyr era aşadar un strălucit intelectual, supra împlinit. Graţie credinţei sale ortodoxe , nu se opreşte la o carieră atât de râvnită de toţi intelectualii ci se suprapune pe idealul slujirii Naţiunii.
Idealul pentru a nu se frânge în utopie trebuie să îmbrace haina suferinţei.
În Istoria lumii, mai precis în Istoria Literaturii Universale a existat o amplă literatură a închisorilor. Numai că, dacă în celelalte regimuri, deţinutul avea şi voie dar şi mijloacele necesare scrisului, comunismul a făcut din temniţă regimul tiran de distrugere integrală. Cu toate metodele şi sancţiunile închizitoriale Literatura concentraţionistă a înflorit miraculos, dând cea mai sublimă roadă a creaţiei umane: Poezia Crucii şi genialii Poeţi ai Jertfei.
Demnitatea de cel mai mare Poet al Crucii, prin harul oferit de Dumnezeu, i-a revenit lui Radu Demetrescu Gyr. Deja era celebru în literatura vremii, când a intrat în “graţia” lui Carol al II-lea, şi începe şirul detenţiilor regale între 1938-1940, la Vaslui, Miercurea Ciuc (unde l-a avut alături şi pe Mircea Eliade),Râmnicu Sărat, Jilava. Universul concentraţionar, carcera, lupta, nădjdea, confraţii, Neamul îl transformă într-un “spirit liber “ cu vocaţie de jertfă.
În sângele temniţei, în subteranele artere ale Neamului,în unda Doinelelor şi a Baladelor istorice, Radu Gyr transcende de la intelectualul rafinat la omul cult, la creştinul care se dăruieşte.
Dimensiunea sa orfică s-a oprit la poarta închisorii, dincolo pătrunzând omul în toată plenitudinea sa religioasă. Tulburătoarea sa experienţă sufletească, zguduită de situaţiile limite ale infernului din închisoare, dă o exisgenţă moralei şi educaţiei sale creştine, dovedind un spirit înnoitor, curat, religios, român, biruitor.
După o scurtă “pauză” este judecat sub Antonescu, într-un lot de 86 de intelectuali şi condamnat la 12 ani de închisoare.Începe războiul şi Antonescu îi permite pe front în prima linie… După doi ani de foc, scapă, însă foarte grav rănit. La căderea lui Antonescu, autorităţile burghezo-democratice îl pun pe lista criminalilor de război şi-l condamnă tot la 12 ani de temniţă (executaţi la Braşov şi Aiud). Eliberat la sfârşitul anului 1955, rămâne în libertate până-n 1958, când Securitatea îl condamnă la moarte, pentru poezia " Ridica-te, Gheorghe, ridica-te Ioane ! ", considerat un virulent manifest anticomunist. Este pus în lanţuri un an de zile. Zi şi noapte, 365 de zile şi nopţi şi-a aşteptat sfârşitul…N-a venit. A fost eliberat în 1963, prin graţiere.

" Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane !

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
Nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
Ci pentru văzduhul tău liber de mâine
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele Neamului tău curs prin şanţuri,
Pentru cântecul tău, ţintuit în piroane,
Pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! "


Poezia lui Radu Gyr, scrisă ori compusă oral, reflectă educaţia sa creştină, suferinţa acceptată ca jertfă sublimă pentru Dumnezeu şi Naţiune şi iubirea eliberatoare comună tuturor trăitorilor religioşi :Cred într-unul Dumnezeu,/ Tatăl ziditorul,/ dar mai cred şi-n neamul meu,/ înfrăţit cu dorul.// Cred în sfinţi, dar şi-n voinici,/ cred în flori şi-n cremeni,/ căci tăcuţii mucenici / cu haiducii-s gemeni.// Dar mai cred că într-o zi, /aspru, din furtună,/ neamul meu se va trezi / cu securea-n mână.// Şi-atunci ierte Cel din cer,/liftele spurcate,/ căci prin sânge şi prin fier / ne-om croi dreptate.// Cred într-unul Dumnezeu,/ Tatăl ziditorul,/ ce-a-nfrăţit în neamul meu / sfântul crez cu dorul ! ( Crez- Radu Gyr )

Patimile durerii oferite de organele de represiune, prin tortură, Deţinuţilor, practic i-a despătimit, le-a oferit Libertatea în duh. Ei au văzut în comunism, nu numai o ideologie, nu numai un partid, ci pur şi simplu o mare erezie, care propăvăduia un umanism perfid, bolnăvicios şi distrugător pentru Naţiunea noastră creştină, dezlegându-i astfel de a se mai supune stăpânirii ateiste. “Atunci când credinţa e primejduită, porunca Domnului este de a nu păstra tăcere”(Sf. Teodor Studitul). Aşadar manifestul lor, atitudinea lor de revoltă era mai mult decât îndreptăţită, era justificată.
În Radu Gyr , în sufletul lui sălăşluia adânc credinţa. Iar în Credinţă sălăşluiesc deopotrivă Nădejdea şi Dragostea şi Adevărul şi Dreptatea şi Invierea.
Sfânta Scriptură era Pâinea cea de toate zilele în închisoare, iar împărtăşania era Evanghelia lui Ioan. “Plângeam şi citeam sub pătură, niciodată cărţile n-au fost citite atât de bine, niciodată cuvântul nu a avut atâta înţeles (mărturisea Părintele Iustin Pârvu). Citeam şi învăţam pe de rost…Stiţi, poeziile lui Radu Gyr au fost salvarea noastră în închisoare, nu era deţinut care să nu le ştie, să nu le repete zilnic” (Adrian Alui Gheorghe-Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate. Conta, Piatra Neamţ, 2005, p. 100).
Este profund emoţionantă poezia scrisă tot în închisoare de alt mare mucenic-poet, Andrei Ciurunga şi dedicată tovărăşului de soartă, Radu Gyr :" Prietene de temniţă duşmană / şi frate bun de pâine fără grâu,/ ne doare pe-amândoi aceeaşi rană / şi, spumegând, muşcăm acelaşi frâu.// Dar vântul mi-a trimis, sau poate cerul,/ în plânsul de cătuşe, vechi şi crud,/ un cântec pe care temnicerul / nu l-a simţit fugind de la Aiud.// Când noaptea mă prindea de caraulă,/ însângerat de-al dorurilor şir,/Iisus venea la mine în celulă,/ adus de mucenicul Radu Gyr.// Trupul uita întreaga lui durere / sub ochii calzi ce binecuvântau / şi în presimţita noastră înviere / clopotniţe din amintiri sunau.// Dacă ne-au spart hotarele strigoii / şi mulţi au luat al drumurilor îndemn, / noi am rămas sub zidurile Troiei / şi sub copita calului de lemn.//…// Prietene de temniţă duşmană /şi frate bun de pâine fără grâu,/ îmi stai alături, rană lângă rană, / şi spumegăm în ham, frâu lângă frâu.// Căci eşti aproape, mâna te-ar atinge,/ şi simt căzându-ţi de sub spinul greu / un strop de sânge cald ce se prelinge / şi se-mpreună sub condei cu-al meu .// ( Andrei Ciurunga- Lui Radu Gyr )
Astăzi, cuvintele sunt mult prea sărace pentru a putea exprima copleşitoarea trăire a acestor fluvii de românism şi jertfă, pe care Dumnezeu le sorbise din şuvoiul de lacrimi al Neamului, greu încercat, pentru a face din ele drumul cel trainic, pe care generaţiile viitoare ar trebuii să păşească cu mândrie şi recunoştinţă !
În închisorile şi lagărele totalitare Poezia a fost, asemeni rugăciunilor, izvorul cel dătător de forţă. Pe cât de flămânzi şi însetaţi de poezie erau Deţinuţii, pe atât de feroci şi de cruzi erau temnicerii, cu câinii lor lupi şi cu armele automate între câte două-trei rânduri de sârmă ghimpată în jurul clădirilor, separate de paza acestora, de uşile metalice, de zăvoare duble sau triple, de ferestre acoperite cu obloane de lemn…şi de alte rânduri de gardieni. Cele două aripi ale Rezistenţei religioase în spaţiul hidos al Gulagului ateist au fost : Rugăciunea şi Poezia. Ambele sublime, frumoase şi mântuitoare. Deasupra tuturor poeţilor întemniţaţi, atât prin frumuseţea poeziei, cât şi prin sublimul suferinţei a fost Radu Gyr. “Nu cunosc un al deţinut politic, care să fi existat în orice alt colţ al acestei lumi, de calitate morală şi splendoare lirică asemănătoare cu cele ale lui Radu Gyr. Pentru Poezie a fost condamnat la moarte, pentru Poezie au primit ani grei de temniţă acei care, memorând-o, reuşeau să o scoată cândva din trăirile poetului, spre a fi redată celor “liberi” de afară, pentru Poezie a suferit indescriptibile constrângeri fizice şi morale. Prin toate închisorile prin care a trecut,poezia i-a fost, lui şi alor lui, respiraţie”.(Flor Strejnicu-Creştinismul Mişcării Legionare. Imago. Sibiu, 2001,p.296).
Dacă sufletul unei Naţiuni sălăşluieşte în cultura sa, ateismul a vrut să omoare sufletul românesc în fiecare dintre Deţinuţii politici, în parte, dar şi în toţi laolaltă.
Rugăciunea şi Poezia sunt mărturii şi mărturisiri ale luptei dintre Credinţă şi ateism, iar Preoţii,Poeţii şi mare parte din Elita creştină românească întemniţaţi, Ostaşi-Prizonieri, niciodată înfrânţi, căci deasupra lor stă Harul lui Dumnezeu.
Rugăciunea şi Poezia lui Radu Gyr, cât şi a celorlalţi mari confraţi, dau mărturie şi mărturisesc structura şi caracterul lor spiritual aparte, neînţelese de ateii, care i-au urât de moarte : "Stăpâne-nsângerat, Domn al Luminii /Şi veşnicie limpede, Iisuse, / Tu, care-ai primit pe tâmple spinii / şi cuie-n mâinile supuse; // Tu, Domn al Răstigniri şi-Nvierii, / care din cruce Ţi-ai făcut lumină / şi Răsărit din rănile durerii / şi cântec din osânda fără vină,// Dă-ne-ncleştarea Ta, dă-ne tăcerea /din ceasul pironirii –nsângerate, să ne primim şi cuiele şi fierea / ca Tine-n marea Ta singurătate.// Pe fruntea Ţării zâmbetul Ţi-l pune,/ iar neamul care-acum osânda-şi duce,/Învaţă-l Tu amara rugăciune / din clipele suirilor pe cruce.// Cu mâna Ta ca borangicul lunii,/ Opreşte-n rană sângele fierbinte, / Închide-n piepturi geamătul furtunii,/ Sărută-i Ţării lacrimile sfinte. // Şi sus pe crucea crâncenă pe care / stă neamul nostru răstignit, Tu scrie, / Iisuse, un aprins inel de soare, / Ca semn al Învierii ce-o să vie.// Şi spune morţilor din lut să nu blesteme,/ şi sub trifoi, sub dâmburi, sub secară, / s-aştepte paşii Tăi călcând prin Ţară / Şi semnul munţilor ce vor aprinde steme.// Şi spune morţilor de sub troiţe sfinte/ Că va veni cândva o dimineaţă / când Neamul –ntreg va fulgera la viaţă, / Cuminecat prin sfinţii din morminte .// ( Radu Gyr- Rugăciune )
Trăind în cumplite şi nemeritate chinuri, având parte de umilinţe greu de imaginat, de la foamea permanentă şi dezumanizantă, însoţită de frig şi de loviri permanente, la cumplitul proces <<>> ce urmărea să distrugă personalitatea şi orice urmă de spiritualitate, OMUL Radu Gyr găseşte resurse să se roage nu pentru el, ci pentru Ţară !

Aceasta este menirea şi demnitatea creştinilor adevăraţi. Radu Gyr era un astfel de om, pur, curat la suflet. Un sfert de viaţă şi-a petrecut-o în închisoare. “Radu Gyr era un creştin desăvârşit. A intrat în puşcărie cu fruntea sus şi a ieşit din puşcărie cu fruntea sus. Moral”.( Pr. Dimitrie Bejan-Bucuriile Suferinţei. Viaţa unui preot martir. Hârlău-Iaşi, 2002.p. 105).
Toată simplitatea şi firescul unei exprimări melodice, dau poeziei sale majestatea autenticităţii româneşti. Versul lui Gyr, irumpe lin, trezindu-ne din adormire, pentru ca apoi să ţâşnească tumultos ca o cascadă, trezindu-ne din încremenire, către rostul nostru transcendent spre Înviere.”E calea hărăzită de Creator sufletului românesc, pe care Radu Gyr a intuit-o şi a exprimat-o ca nimeni altul. Versul său ne poartă din condiţia cea mai umilă, a lipsurilor şi a suferinţei, înspre năzuinţa apropierii de Dumnezeu”. (Bogdan Munteanu –Poeţii după Gratii. Elisavaros, 2005, p.6).
După cum se ştie izvorul totalitarismul este întotdeauna mediocritatea. Partidul prin exponenţii săi, care nu are conştiinţa Naţiunii, crează climatul tiraniei, trădării, genocidului torţionar. Pronia lui Dumnezeu care veghează asupra naţiunilor, alege întotdeauna o Elită salvatoare, care trebuie să menţină sau să repună în cazul nostru pe românul ortodox, în drepturile lui de creştin cu care s-a născut milenar. Aşa se explică manifestul profesorului Radu Gyr, unul din fruntaşii revoltei din Bucureşti care au cerut la unison abdicarea regelui Carol al II-lea. Era în 5 Septembrie 1940. (Filon Verca-Pe meleaguri străine. Dalami. Caransebeş, 20004,p. 308).
Poeziile lui Radu Gyr sunt expresia Credinţei, Nădejdii şi Dragostei, sunt dovezi ale elanului de luptă, sunt mărturii ale îndurării, unde teroarea se întâlnea cu exterminarea planificată, unde ura se întâlnea cu execuţia fizică, unde reeducările aveau ca finalitate gropile comune.
Triumfalismului totalitar ateu situat în fruntea diviziilor "blindate " machiavelic, i-au fost opuşi "solii " creştinismului.Rugăciunea şi Postul- aripile credinţei, care au declanşat în Preoţi-iubirea, în Poeţi dragostea, în Creştini-iertarea. În toţi suferinzii s-au înteţit deopotrivă smerenia, slujirea aproapelui şi iubirea duşmanului. Creştinul ortodox ştie că pe pământ este chemat la luptă:apărând şi mărturisind pe HRISTOS, apărând şi mărturisind Credinţa Neamului, apărând şi mărturisind Dragostea Strămoşilor săi.
Creştinii ortodocşi români sunt fiii Naţiunii Daco-Române care au slujit milenar civilizaţia Apusului şi a Răsăritului jertfindu-se de fiecare dată pentru ceilalţi.Unda lor de amărăciune se transforma rapid într-o sferă de meditaţie din care izvorea creaţia orală, atât de purificatoare şi de binecuvântată.
Românul ortodox nu este european la voia întâmplării, el este european prin existenţă, prin vocaţie şi prin conştiinţa sa creştin-universală. Printr-o bună politică, printr-o dreaptă conducere, guvernare, se apără libertatea de credinţă creştină, care e fundamentală pentru mântuirea omului în cadrul general şi a Naţiunii în cadrul special. Pentru aceasta e nevoie de autoritatea morală şi responsabilitatea de jertfă şi conştiinţă a Elitei alese. Aproape toţi deţinuţii( în proporţie de 95-97 %)erau creştini statistic la intrare şi au ieşit apologeţi, conştienţi că acesta a fost examenul lor de credinţă şi de jertfă pentru Dumnezeu şi Neam.
Perioada de detenţie a fost inimaginabil de grea, de torţionară, de calvar şi de golgotă, dar peste nădejdea lor Dumnezeu le-a presărat Harul iubirii Sale în Rugăciune, în Poezie, în Prelegerile marilor filosofi închişi împreună cu ei, în disciplina religioasă ce a dominat locurile de detenţie, în comportamentul exemplar al Preoţilor, în tăria de credinţă a ţăranilor, a oamenilor simpli creştini. Înfrângerea lor era doar într-o fază relativă, era în faza de încercare a credinţei lor în Dumnezeu, care după proba cea mare a suferinţei, îi aşteaptă cu deplina biruinţă. Avându-L alături pe Mântuitorul Iisus Hristos, nimeni nu-i poate învinge. Genialul poet a simţit adevărul dar şi riscul la care se expunea o întreaga generaţie prin lupta sa: Nu dor nici luptele pierdute, / Nici rănile din piept nu dor/Cum dor acele braţe slute /Care să lupte nu mai vor.// Cât încă inima ta cântă,/ Ce însemnează braţu-nfrânt,/ Ce-ţi pasă-n praf de-o spadă frântă / Când te înalţi cu-n steag mai sfânt.//Că-nvins nu eşti atunci când sângeri,/Nici când în lacrimi ochii ţi-s,/Cele mai crâncene înfrângeri /Sunt renunţările la vis.(Radu Gyr-Cântec de luptă-Poezia orală )

Majoritatea covârşitoare a Deţinuţilor politici, au înţeles pentru ce Dumnezeu îi supune la această grea încercare, pe care au acceptat-o ca pe o sublimă suferinţă. Bucuria creştinului trebuie să rămână constantă ca intensitate şi la bine şi la rău. Ea nu este deplină decăt în suferinţă. Aveau exemplele cele mai grăitoare: Iov, Maica Domnului, Iisus, Apostolii, Mucenicii, Sfinţii Părinţi, Neamul Daco-român, Brâncovenii… Din moment ce statul era ateu şi comunist, iar ei erau creştini, adică antiatei şi anticomunişti, este evident că au acceptat ideea, că au fost condamnaţi pe “drept”. Au înţeles arestările fără mandat, condamnările fără judecată, condamnările exagerat de mari: 15, 20, 25, de ani, sau chiar execuţiile…Ceea ce nu au acceptat nu au înţeles niciodată şi cu care nu au fost de acord , au fost :arestarea elevilor, arestarea fetelor, femeilor, mamelor, bătrânilor şi nesfârşita tortură fizică, psihică, morală şi religioasă :

Doamne, răcoreşte Ţara! / Suflă-i vântul peste răni / Şi alină uşor seara / Plânsul mamelor vădăni.// Pruncii mângâie-i pe frunte/Şi-i dezmiardă-ncetişor / Şi le spune să Te-asculte, / Că Tu eşti tăticul lor. //Fă din lacrimi apă vie / Şi cununi din suferinţi./ Neamului dă-i veşnicie / Şi ocean de biruinţi(Radu Gyr-Rugă).
Pământul este Pâinea cea de toate zilele a unei Naţiuni. Credinţa este Pâinea cea spre fiinţă, cea spre mântuire. Neamul asemeni unui Pom falnic milenar îşi are rădăcinile înfipte în pământul Patriei, de unde îşi trage hrana şi viaţa. O Naţiune care nu are propriul pământ, temelia, nu poate trăi. Dumnezeu în purtarea Sa de grijă asupra naţiunilor, le-a rânduit legi. Una dintre cele mai importante legi este legea teritoriului. Teritoriul este determinat pentru fiecare Naţiune, pentru a creşte, a se dezvolta, a trăi religios, a-şi crea o cultură proprie şi a se mântui. Se poate spune deci că Naţiunea este theocratică. Teritoriul se defineşte fundamental prin cele două proprietăţi: cea obştească şi cea privată. Ele sunt indisolubil legate fiinţial căt timp rămân într-un raport de dreptate cu Dumnezeu şi cu semenul. O Naţiune trăieşte veşnic prin limba, religia şi cultura sa, sau altfel spus prin onoare şi demnitate.
Prin urmare :”Nu pâine cu orice preţ, ci onoare cu orice preţ!”.
( arhimandrit Iustin Pârvu ).
În întunericul de nepătruns al puşcăriilor, şi în furia declanşată de bezmeticii temniceri, cutezanţa osândiţilor se înseninează de harul Poeziei: .( Preot Dimitrie Bejan-Viforniţa cea mare. Vol. 3. Credinţa strămoşească. Neamţ, p. 188).”Elita” partidului comunist din România era formată din trădători străini, din toţi parveniţii, din toate scursorile societăţii, din toată zgura necredincioşilor, care puteau fi uşor corupţi. Comuniştii şi-au întins lepra lor asupra celor mai slabi, iar pe cei mai valoroşi, pe cei credincioşi şi demni, i-au înfundat în puşcării, i-au torturat, i-au ucis, i-au deportat, i-au dezmembrat din societate. Zilele Deţinuţilor erau pline de calvar, iar nopţile îngemănate de furtună. Totuşi nădejdea cu harul ei binecuvântat îi acoperea ca o mângâiere. Târziu noaptea, când luna intră în celulă, furişându-se pe lângă zăbrele, Iisus, încoronat cu spini şi cu mâinile ce păstrează urmele crucificării, apare la căpătâiul poetului :

Azi-noapte Iisus mi-a intrat în celulă./O, ce trist, ce înalt era Christ!/ Luna-a intrat după El în celulă / Şi-l făcea mai înalt şi mai trist.// Mâinile Lui păreau nişte crini pe morminte, / ochii adânci ca nişte păduri. / Luna-L spoia cu argint pe veşminte, / argintându-l pe mâini vechi spărturi.//S-a aşezat lângă mine pe rogojină:/-Pune-Mi pe răni mâna Ta./ Pe glezne-avea umbre de răni şi rugină, // parcă purtase lanţuri, cândva… // Când m-am trezit din afunda genună, / miroseau paiele a trandafiri. / Eram în celulă şi era lună, numai Iisus nu era nicăieri …// Am întins braţele, nimeni, tăcere. // Am întrebat zidul : nici un răspuns ! / Doar razele reci, ascuţite-n unghere, / cu suliţa lor m-au străpuns…// Unde eşti, Doamne ? Am urlat la zăbrele./ Din lună venea fum de căţui…/ M-am pipăit… şi pe mâinile mele / am găsit urmele cuielor Lui. (Radu Gyr- Iisus în celulă )
Întotdeauna fiii Bisericii, fiii Naţiunii, au fost luptători activi care s-au ridicat împotriva duşmanilor Ortodoxiei. Cea mai înaltă moştenire a creştinilor pe pământ nu este rangul nobiliar, nu este proprietatea, sau orice alt bun, ci este Biserica lui Hristos, ale cărei fiice sunt: Familia şi Şcoala. Ori doctrina comunistă tocmai în aceste Instituţii fundamentale loveşte fără cruţare: distruge unitatea Familiei, i-a distrus pe părinţi, a distrus modelele pedagogice, punând în locul lor oameni cu , au înlocuit bărbaţii de stat cu vocaţie, cu atei trădători, inculţi şi corupţi, care au pulverizat Familia şi Societatea.
Cu excepţia celor arestaţi şi a celor foarte puţini rămaşi “liberi”, majoritatea cetăţenilor n-au înţeles îndeajuns pericolul comunist, care a produs un holocaust şi o prigoană fără precedent în istorie, prin ateism, dezinformare şi discreditarea adevărului.
Rugăciunea şi Poezia au atins în închisori capacitatea de a se exprima sublim în suferinţă, de a birui ceea ce părea de nebiruit. Rugăciunea şi Poezia (de esenţă creştină), împreună cu Muzica, devin mijloacele absolute ale educaţiei creştine, ale moralei ortodoxe.
“Universul concentraţionar, carcera, în speţă, spaţiul dat de suferinţă…, este descrisă, în simbolismul său de către Radu Gyr la un nivel de neegalat de alţi autori. (…) Radu Gyr încarnează (…) libertatea tragică a poetului autentic. Iar în complexitatea ocurenţelor pe care le-a trăit cu intensitate" . (Adrian Popescu-Închisorile lui Radu Gyr. “Steaua”, nr. 12/1993.)
Poemele lui Radu Gyr, relevă nu dimensiunea tragismului poetului, ci revelarea suferinţei unei Naţiuni, dimensiunea cosmică, care confirmă credinţa că desăvârşirea şi mântuirea creştinului îşi au sălaş în Harul creator al lui Dumnezeu şi în duhul jertfitor al Naţiunii : Sunt, Doamne, copt pentru cules, /nu că-mi sunt anii grea recoltă, / cât mi-este inima o boltă /de crengi, sub rodul tot mai des. / Sunt,Doamne, copt pentru cules. // Sunt numai fructe şi balsam. /Cu cât adun pe trup rugină, /Cu-atât mi-e sufletul grădină, /Şi-i toată roade, ram de ram. /Sunt numai fructe şi balsam.//Şi când cu lacrimi Tu mă speli,/ mai mult în rod eu strâng dulceaţă / să nu mai afli-n el nici ceaţă, / nici viermi amari, nici îndoieli. //Cu lacrimi fructele îmi speli. /Şi dacă pică tot mai des/ din mine câte-o creangă frântă, / în vârfuri, sus, grădina cântă / Şi-aşteaptă marele cules. / Sunt, Doamne, copt pentru cules. ( Radu Gyr- Sunt, Doamne, copt pentru cules ) Nimic din OMUL Radu Demetrescu Gyr nu a putut fi alterat sau modificat de crunta încleştare cu cei ce rătăciseră Calea, nimic din creaţia sa poetică nu reflectă decât nobleţea creştinului genial :
,,N-ai dezmierda , de n-ai ştii să blestemi,
Surâd numai acei care suspină,
De n-ai fi rîs ,n-ai fi ştiut să gemi,
De n-ai fi plâns , n-ai duce-n ochi lumină .

Şi dacă singur rana nu-ţi legai,
Cu mâna ta n-ai unge răni străine ,
N-ai jindui după un colţ de rai ,
De n-ai purta un strop de iad în tine.

Şi nu te-nalţi în slăvi , dacă nu cazi
Cu fruntea grea în pulberea amară,
Iar dacă-nvii în zâmbetul de azi ,
E c-ai murit în lacrima de-aseară! “
( Antiteze- Radu Gyr)

Conştientizând faptul că Naţiunea este entitatea supremă a unui popor, a cărei finţialitate transcende din Limbă, Religie şi Cultură, putem concluziona că toate trei exprimă întreaga viaţă a Neamului nostru istoric.Poezia adevărată, de esenţă creştină, a lui Radu Gyr, o găsim în toate ipostazele suferinţei şi ale bucuriei, în paradoxuri şi antinomii, în teze, sinteze şi antiteze …

Tocmai de aceea, Radu Gyr, rămâne principiul naţional , creştin în poezia religioasă.