RĂSPLATĂ pentru TRĂDARE

   „Pe trădător nici corbii nu-l mănâncă.” / „Pentru trădare nu există iertare.”

                                ( N. Roşianu, Maxima populară rusă)

   Dacoromânul precreştin şi creştin a avut permanent, încă din faşa istoriei, în vreme de prigoană, de răstrişte, de persecuţie, lăuntrică sau din afară, ca sprijin, aliat şi scut, Pădurea cu consorţiul ei suveran- Codrul cel Verde. Fără acest ajutor cu binecuvântare de Sus, românul s-ar fi pierdut în taigaua vrăjmaşilor sau în hoarda trădătorilor.

   Toată Moşia geografică, cu întregul relief, cu bogăţiile lui variate la suprafaţă şi-n sânul pământului, cu râuri, cu lacuri, cu munţi, cu podişuri, cu câmpii, cu aer, cu soare, cu floră şi faună, cu oameni, cu surâsuri de cer şi cu pădure cu tot sunt averea inalienabilă şi veşnică a Patriei noastre binecuvântată de Cel Care ne-a dăruit-o.

   La împărţitul ţărilor de pe pământ, spune legenda, Dacii au făcut atâta chef, nu arseseră via,  că s-au trezit abia după amiază, târziu, când toţi îşi primiseră ţara şi plecaseră s-o ia în stăpânire.

   Când apostolul Andrei i-a spus Mântuitorului Hristos că dacoromânii sunt necăjiţi tare şi bocesc la Poarta Raiului, atunci Domnul le-a oferit ceea ce-I mai rămăsese Sieşi: Grădina Sa.

   „Dar aici, peste această Grădină a lui Dumnezeu, spune Arhiepiscopul de Argeş- Calinic-Boierul, au tăbărât veacuri de-a rândul, din toate părţile, neamuri care au primit şi ele de la Dumnezeu Ţara lor. Ne-au întunecat zările, ne-au distrus cărările, au umplut de sânge brazdele, au ars grânele, au otrăvit fântânile. S-au pus cu topoarele să hăcuie pădurile şi să distrugă Grădina lui Dumnezeu, dată românilor spre păstrare şi bucurie.”(Calinic Episcopul-Veşnicia de zi cu zi. Curtea Veche, Bucureşti, 2006, p. 117)

   Ţara noastră deci, primită de Sus, fostă bogată foarte şi preafrumoasă mult timp,  a ajuns de alalteri, de ieri şi de azi, mai rău decât Cenuşăreasa, graţie politicienilor care au vândut-o ca la târgul de sclavi sau de vite, devenind apoi şi cozile de topor, ale celor ce au râvnit-o şi au exploatat-o fără cruţare, iar după ce au vândut aproape totul, s-au pus să căsăpească şi cea mai rămas din biata Pădure străbună: „...cu concursul politicienilor actuali, ni se fură bucată cu bucată. Iar lemnul se taie fără nici o socoteală, pentru ca unii să se îmbogăţească prin jaf.”(Călin Kasper-De la inimă spre cer. Ed. Virtuală, Botoşani, p. 424)

   Dacul a fost înzestrat de Atotcreatorul să trăiască în armonie, în simbioză, în înfrăţire cu întreaga Natură, cu pământ şi codru cu tot.

   „Ţăranul român, spunea marele filosof Ernest Bernea, nu se poate izola de natură. Mentalitatea şi structura lui intimă îl poartă aici. Adăposturile lui provizorii, sau casa lui, ograda sau grădina lui, munca sau rugăciunea lui, nu rareori chiar mormântul, rămân în permanent contact cu natura.” (Ernest Bernea, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român. Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 104)

   Pământul fiind ţărâna sfântă botezată în sângele martirilor străbuni, iar Codrul care-i frate cu Românul este Dumbrava copilăriei sale, cerdacul îndrăgostiţilor, lăcaşul naşterii, bunăstarea gospodăriei, Altarul divin, platoşa şi scutul în faţa vitregiilor duşmane, Vatra haiducilor, imnul poeţilor, toiagul bătrâneţilor, Aurul verde al tuturor generaţiilor care au fost şi vor mai fi sub soarele Vetrei Străbune.

   Şi atunci? Cum să ne ciopârţim Pădurea? Cum să ne ucidem Codrul în sânul căruia ne-am născut cu toţii? Cum să o înstrăinăm străinilor, care o căsăpesc? Cum să o dăruim de pomană duşmanilor permanenţi ai Neamului?

   Nici măcar să o vindem nu suntem în stare...

   „Mă uitam la pădurea deasă... copaci lungi şi subţiri... efortul acestei vegetaţii, spune Iustinian Chira-Episcopul de Maramureş, de a se ridica spre lumină, spre centrul universului. Întotdeauna merge spre verticală şi niciodată pe orizontală.”(Bogdan Eduard-Iustinian. Ed. Dacia Cluj-Napoca, 2006, p. 114)

   Şi cei mari care merg pe orizontală cu averea, de-a buşilea cu ţara, târâş cu conştiinţa lor, distrug Pădurea fără nici un drept, fără nici un motiv, fără nici o cruţare, fără nici un temei, o oferă celor care ne-o cer şi celor care nu ne-o cer, celor care ne-o ia  şi celor care nu ne-o ia, celor care le-am mai dat-o şi celor care le-o tot dăm, uite aşa! de dragul democraţiei...

   Le-am dat pădure morţilor vrăşmaşilor, care ne-au ucis fiii Patriei.

   Le-am dat pădure-răscumpărare cică, o dată, de două ori, de trei ori şi în bani şi în natură şi pe deasupra.

   Le-am dat pădure boierilor care ne-au trădat Domnii şi Voievozii deseori şi preadeseori.

   Le-am dat pădure nemeşilor să-şi facă palate, castele, conace, ca să ne spânzure vitejii naţiei de porţile lor, ca să facă temniţe şi juguri pentru ţăranii noştri prefăcuţi în iobagi, să-i tragă pe roată, să-i agaţe-n furci ori să-i ardă pe tron înroşit.

   Le-am dat pădure-ţepi turcilor, ca să-şi vânture zdrenţele oastei lui Hamza-Paşa, circa 40 000 de turcaleţi înălţaţi în rang de Vlad Ţepeş...

   Le-am dat pădure tătarilor, căsăpiţi cu ghioagele răzeşilor lui Măria Sa ŞtefanVodă.

   Le-am dat pădure leşilor, care apoi ne-au compensat arând la jug şi sădind Codrii Cosminului sub biciul Marelui Ştefan Domnul.

   Le-am dat pădure fanarioţilor care ne-au supt vlaga existenţei.

   Le-am dat pădure arendaşilor, cămătarilor, care apoi ne-au luat totul şi cenuşa din vatră, ci că era din arderea lemnului...

   Le-am dat pădure muscalilor, pardon, ăştia nu le-am dat-o, au luat-o ei, noi doar le-am transportat-o gratuit, ca pentru fratele cel mare...

   Le-am dat pădure habsburgilor, hohenzolernilor, parcă Domeniile Coroanei nu erau de ajuns, pe care au tăiat-o între domnia de aproape un secol,  şi mai vor restul completare la jecmănire.

   Mai vreţi un secol de pradă, de furt, de jaf, de exploatare, de trădare?

   O vorbă înţeleaptă din bătrâni spune că: Dacă tai un copac matur şi sădeşti altul la loc trebuie să aştepţi un veac să crească la fel. Dar dacă distrugi o naţiune? În câte secole se poate regenera?

   Munţii, apele, animalele, pădurea, întreaga natură, timpul  şi spaţiul unei Naţii au simţul proprietăţii, numai oamenii cei mai mulţi nu o au.

   Noi, Valahii care mai suntem Români am rămas cu pământul gol, cu pădurea stearpă, cu poporul bolnav, cu inundaţiile şi refrenul lor deseori, cu martirii prin gropile comune, fără să-i ştim, fără cruci, cu sfinţii nerecunoscuţi de Ierarhii politici ai Bisericii, iar ei, dinastia străină după ce ne-a vândut, au rămas cu pofta cea mare a moştenitorilor care cer continuu răscumpărare în bani şi păduri, în loc să organizeze o competiţie mondială a luptelor de cocoşei...

   Răscumpărare pentru ce? Pentru Trădarea Neamului nostru?

   Nu exista un strop de  ruşine ?

   Eu ştiu că trădarea este mult mai ticăloasă, mai abjectă şi mult mai perfidă decât o crimă. Crimele distrug atâtea vieţi câte ucideri sunt. Dar o Trădare de la Vârf poate ucide pentru lungă durată întreg poporul, zeci de generaţii.

  

   Cum este posibila această făţărnicie augustă, acest fariseism suveran, această ticăloşie ereditară,  să ceară pentru trădarea unui popor, trădare regală cei drept, a cărei consecinţă nici astăzi n-a vindecat Trupul şi Sufletul Patriei, să acapareze aproape avuţia ţării: palat, castel, buget, cabane, munţi, râuri, curte aristocrată: Casă regală, 140 000 de ha. de pădure şi bani pe deasupra...,(El care n-a plantat decât un puiet de dud sterp..., ca cel din parabola Mântuitorului, n.a.), parcă nu ne-ar fi de ajuns: Marele Cioboţică de aur cu sute de mii de ha., Paltin Sturdza-altoitul cu peste 40 000, Culiţă-Tărâţă-de fag, cu zeci de mii de ha., Olimpia a M-rii Agapia, care se judeca cu satele să le i-a pământul de sub case  şi alţi mulţi ciocoi neaoşi şi nemeşi cu alte zeci de mii de ha...

 

   Simtul ridicolului a disparut cu desavarsire atunci cand  aveţi pretenţie şi la formulele de adresare: majestăţile lor...,alteţele lor regale, augustisime...

    Augustă persoană, poate, căci Marea Trădare a Naţiei a avut loc într-adevăr în August 23..., când aţi frânt Sufletul întregii Naţiuni.

  

   După ce a fost  trădat Neamul şi aţi adus ruşii în case, în vetre, în şcoli, în hore, în lăcaşuri, pe ogoarele noastre, în munţi, în păduri...

   După ce aţi băgat în puşcării zeci de generali, zeci de miniştri, sute de ofiţeri superiori, sute de elevi şi eleve, sute de călugăriţe, sute de profesori universitari, sute de profesori preuniversitari, mii de ofiţeri mai mici,  mii de învăţători, mii de studenţi, mii de preoţi şi monahi, zeci de mii de gospodari, zeci de mii de deportări, zeci de mii de ostaşi cu trupurile rănite, dar cu piepturile pline de virtuţi militare, prinţi, boieri, ţărani, doctori, poeţi, politicieni, scriitori, artişti, inventatori, savanţi, miliarde de lei despăgubire, plus Basarabia, Bucovina, Transnistria, lăsate plocon bolşevicilor..., pentru că tot ce a urmat înaltei şi augustei voastre Trădări din August 23 1944, vă aparţine întru totul Augustisime.

  

   Dar urmaşilor urmaşilor de la Sarmizegetusa, de la Posada, de la Rovine, de la Bobâlna, de la Podul Înalt, de la Călugăreni, de la Mirăslău, de pe Câmpia Turzii, de la Padeş, de la Islaz, din Munţii Apuseni, de la Plevna, de la Griviţa, de pe Valea Jiului, de la Turtucaia, de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, de la Cotul Donului, din Munţii Tatra, de la Oarba de Mureş, deportaţilor din Bărăgan, celor de la Tismana, Dragomirna, Văcărăşti, Jilava, Aiud, Gherla, Piteşti, Miercurea Ciuc, Târgşor, Ocnele Mari, Tg. Ocna, Poarta Albă, Peninsula, Periprava, Salcia, Galeş, Valea Neagră, Fântâna Albă, Katinul românesc din Bălţi, celor care şi-au lăsat oasele sfinte în toţi munţii noştrii sacrii cu pădurile lor de argint...

   Ei, Urmaşii Urmaşilor lor nu au nici un drept de pădure?

    Nihil sine Deo!

   Ei, nu au dreptul la nici o cracă să -si faca fluiere, pentru a-si plânge de milă, ci doar la lemnul uscat pentru Cruci!

   Unii, şi nu puţini, nici pe acela nu l-au apucat sărmanii...

  

   „Oare ce fel de monstru, se întreabă şi ne întreabă Părintele Savatie Baştovoi, trebuie să fie cineva care nu mai are sentimentul ruşinii şi al vinovăţiei, dacă până şi animalele îl au”? (Sindromul „Cesăfac”. Ed. Cathisma, Bucureşti, 2014, p. 76)

   Români, treziţi-vă! că ni s-a furat de mult Ţara. Treziţi-vă!

   Dumnezeu ne va pedepsi crunt pentru logodna cu tâlharii, trântorii şi trădătorii Neamului.

                                   

                           

  

                            POEMUL FECIOAREI MARIA

   Un zâmbet apărut

   lângă zenitul lumii a prins

   în mlădieri visurile Tale,

   cu pulberea de stele calde ale humii,

   aşa s-a împodobit creştinul într-ale sale.

   Dincolo de luceferi

   voia Ta s-a prelungit ca o podoabă

   peste univers,aşternând nostalgia

   luminii primordiale, în primul cuvânt,

   în primul Tău vers.

    Dincolo de aştri,

   Taina Ţi se primeneşte

    rugă Pământului, în care mijesc

    Zorile renaşterii sfinte,

    şirag de doruri ancestrale împletite...

    Iţele Iubirii din infinitul Tău,

    sângerează pe cer,urzind

    Întruparea Cuvântului De Sus...

    Din purpuriul înstelat picură

    toate năzuinţele noastre,

    presărate în veşnicia Ta,

    pe Calea reîntoarcerii ...

    Cutreierăm, basm celest

    cu tălpile fierbinţi după dorul Tău.

    Astrul zilei răsare în noi

    cu pajişti de lumină prelinse-n sărbătoare,

    ca numele Tău-MARIA,

    Citim vremurile ce ne cuprind,

    taină în care ne odrăsleşte Glia-ROMANIA.

       În  părul Tău s-au împletit corolele luminii

       cu psalmu-n care au răsărit ivirile genunii.

       Pe fruntea Ta înmiresmată

       cu rugi şi doruri vii,

       stă tâmpla cerului curată...

       În ochii Tăi se-oglindesc atâtea Lumi,

       atâţia sori şi ceruri,

       atâția îngeri heruvimi

       și sfinte giuvaeruri.

  În gând se vaită plopii,

  romanţă de dincolo de tumult,

  mă apropii de Aiud,

  cu paşii tot mai mult,

  să pot să Te-ascult,

  mereu să Te-aud...

       

                   

LIMBA NOASTRĂ  în GRAI DULCE şi SFÂNT

                                                            

          „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot 

           cuvântul  care iese din gura lui Dumnezeu.”

                ( Iisus Hristos-Logosul dumnezeiesc)

     „Limba dulce este pom al vieţii.” (Pilde 15,4)

   Omul-Bărbat/Femeie, prin sufletul său a fost zidit de Dumnezeu,  liber, spiritual şi nemuritor.

     Modelat după fire cu minte, asemenea Tatălui-Creator, unde toată cunoştiinţa îşi are izvorul, cu cuvânt asemenea Logosului, Fiul-Creator, unde sălăşluieşte toată înţelepciunea şi cu duh asemenea Sfântului Duh-Creatorul, Dătătorul de viaţă-lumina tuturor bunătăţilor şi virtuţiilor.

   Prin Întruparea Logosului dumnezeiesc în Om, în Fecioara Maria, omul devine prin Sfintele Taine, creştin. El ia Chipul lui Hristos, Care este Chipul lui Dumnezeu, iar prin înfierea Duhului ajunge fiu al lui Dumnezeu, în conlucrare cu harul, credinţa şi faptele bune.

   Aşadar, iată frumuseţea Chipului Dumnezeirii: Minte, Cuvânt şi Duh, dar ca Ipostasuri, ca Persoane dumnezeieşti, absolute în Tatăl –Creator, în Fiul-Răscumpărător şi în Sfântul Duh-Sfinţitorul a toate.

   Ca să ne vorbească Cuvântul despre Dumnezeu şi despre Creaţia Sa, El, S-a întrupat în Omul dac, preafrumos-Fecioara Maria.

   Ca să ne vorbească frumos Sufletul despre Dumnezeu şi despre om, ne-a fost creat sublim cu chipul măreţiei divine.

   Aşadar, nu poate exista minte fără cuvânt şi nici cuvânt fără duh.

   Acesta este sensul creaţiei umane, iar cel al creaţiei creştin-ortodoxe este de a se desăvârşi prin acestea trei întru iubirea lui Hristos.

  Când literele plâng de bucurie,  ochii cuvântului se umplu de cer.

   Fiecare literă în portul ei popular, majestuos se prinde în Hora marei sărbători a  Cuvântului.

   Când în fiecare literă se adună polenul harului, cuvântul respiră mierea duhovniciei.

    Toate cuvintele Limbii noastre sfinte sunt croite din freamătul de litanii al cerului răsfrânt pe chipul frumoaselor Fecioare dace, din lacrima de azur a poetului şi cântecul din zori al rugii, din oblăduirea serafică a mamelor şi dumbrava primăverilor copilăriei, din doinele bunicilor şi legendele nepoţilor haiduci, din liniştea sihăstriei şi sfintele răzvrătiri ale duhului dreptăţii.

  Cuvintele noastre carpatine sunt Magii de lumină care-nsoţesc alaiul de nuntă al Limbii noastre dacoromâne, gătită în princiarele sale straie populare: toarse din aurul duhului, urzite din azurul agoniselii, ţesute din argintul rugii şi brodate pe purpuriul jertfei.

   Limba cuvântului, ca un clopot al gândului trebuie să cheme la viaţă, la trăire, la înnoire, la înfrumuseţare, la mărturisire, la o continuă sărbătoare.

     Inima este altarul Dragostei şi amvonul luminii Cuvântului în care înmuguresc mărgăritarele sublime ale graiului străbun.

      Literele, fie copaci, fie flori, fie stele, fie iarbă, fie apă, fie cântări, fie rugă, fie făgăduinţe, fie crezuri, fie jurăminte, trebuie să devină cuvinte-doruri după chipul şi asemănarea frumuseţii omului iubitor.

      Literele artist-meşteşugite par nişte păpădii aprinse în candelabrul cuvântului, care dau inimii şi sufletului sensibilitatea duioşiei.

     Fiecare cuvânt al Limbii dacoromâne este tors din splendoarea Fecioarelor dace, din profeţia Sibilelor trace, din iureşul Codrilor milenari, din smerenia Ierbii, din freamătul Apelor, din cremenea Carpaţilor, din semeţia Brazilor, din doina Cucului, din ciripitul zglobiu al Rândunelelor, din cinul monarhic al Albinelor, din spicul de Grâu pecetluit în Pâinea cea de toate zilele, din lacrimile sublime ale Viţei de Vie, urzit de legănatul Mamelor în veşnicia Neamului, ţesut cu fior din jertfa mucenicilor şi brodat din apoteoza poeţilor creştini.

   Fiecare cuvânt are nuanţa harului său: de lumină, de adevăr, de zidire, de înţeles, de dreptate, de unitate, de rug mistuitor, de comuniune, de veselire, de laudă, de bucurie, de cântare, de binecuvântare, de mărturisire, de îndumnezeire.

     Cuvintele alese nasc operele sublime ale măreţului gânditor-artist, ca un răspuns al efortului de creaţie al unui Neam binecuvântat, exprimând esenţialul în căutările, năzuinţele şi trăirile lui întru Dumnezeu şi Creaţia Sa, întru ecumenismul culturii ca unitate în diversitate, prefigurându-se astfel idealul ortodox cultural creştin.

   Fiecare cuvânt de har este o mlădiţă a Pomului vieţii Neamului, în care rodeşte divin Limba noastră cea sfântă.

    Limba este teascul cugetului în care se frământă petalele gândului înmiresmat din care se prelinge apoi licoarea serafică a cuvântului.

   Când sufletul poartă în sânul său lumina cunoştinţei dumnezeieşti, limba grăieşte pururi mireasma Duhului Sfânt.

   Trupul trebuie aşadar ctitorit lăcaş sfânt al sufletului-biserică în care se oficiază liturghia dumnezeiască a Cuvântului.

    Prin gânditorul creştin se botează în har cuvântul, iar fiecare literă e înfăşată în scutecele de lumină, împrăştiind în jur mireasma graiului dulce al limbii noastre protodace sfinte.

   Cuvântul, să rămână doar simbol al desfătării spiritual-religioase.

   Cuvântul sacru al Limbii noastre sfinte se cuminecă în har şi lumină tuturor celor aleşi, ca pâinea şi vinul în  jertfa cea sfântă. 

   Limba noastră sfântă, protodacă are Licenţă divină, Hristică.

   Limba noastră este Pâinea sfântă-cea de toate zilele a Neamului dacoromân, care se frânge veşnic în Potirul jertfei creştine.

   Limba proto-dacoromână s-a scris în Pisania Catedralei Neamului cu veşnicia Duhului de lumină şi cu jertfa de sânge a martirilor.

   Toate doinele şi dorurile trecutului-prezent străbun sunt strânse în vioara sublimului cuvânt al Limbii noastre dacoromâne.

    Toate cuvintele Limbii noastre protodace sunt miresme de zări, căutări de-naltă credinţă sau cântări de azur în petale de dor.

     Limba noastră-dacoromână este Sfântă Catapeteasmă de Artişti, Eroi, Cuvioşi, Sfinţi, Martiri şi Mărturisitori.

  Limba noastră dacoromână este Ctitorie valahă ortodoxă de Dascăli-pedagogi, Poeţi, Monahi, Ierarhi şi Voievozi.

  Limba noastră este cel mai binecuvântat Poem divin al dorului nostru întru graiul dumnezeiesc.

  Cuvintele frumoase ale alesului Tezaur divin al Limbii noastre evanghelice cuminecă fiii Patriei sfinte ca pe marii poeţi, învăţători, mărturisitori şi duhovnici ai Ortodoxiei naţional-universale.

  Fiecare mărturisitor al cuvântului sacru care s-a dăruit /se dăruie cu slujire sfântă lui Dumnezeu şi Neamului prin educaţie, cinstire, rugă, poezie, laudă, carte pilduitoare sau cântare este un strălucit Voievod al Limbii noastre valaho-ortodoxe.

  Cei ce gândesc, vorbesc, scriu şi-nfăptuiesc cuvintele de har ale Limbii noastre ortodoxe devin Mlădiţele înmiresmate ale Frumuseţii Cuvântului Dumnezeiesc.  

   Idealul cuvântului dac este frumuseţea veşniciei Limbii noastre sublime şi sfinte.

    Cuvântul duhovnicesc este îndumnezeirea Limbii noastre  ortodoxe.

    Cuvântul ortodox valah este o Cruce spirituală a biruinţei Limbii noastre liturgico-duhovniceşti.

    Cartea creştină trebuie să fie mirajul şi mariajul acelor ce o scriu, acelor ce o citesc şi acelor ce o înţeleg, mărturisind-o.

      Poeţii Crucii au scris în temniţele atee, monarho-populare cu sângele inimii şi cu harul sufletelor lor înmuiate în credinţă şi-n iubire, Psaltirea Dorului, a Suferinţei şi a Jertfei întru Dumnezeu şi Neamul nostru cel sfânt.

    În Psaltirea Crucii, în Învierea Domnului, în lauda Fecioarei Maria şi-n Cântarea Cântărilor a Dorului Limbii dacoromâne se înalţă veşnic Neamul nostru în ceruri.

    Cartea vieţii noastre pământene este citită cu glas de tunet în cer la Marea Judecată, în porfira luminii serafice, la toţi Îngerii, Sfinţii şi Prietenii noştri de către Arhanghelul Valahiel, păzitorul Valahiei Mari.

   De Limba noastră să ne îngrijim atent şi din vreme, să fie scrisă pe papirusul alb al sufletului cu pana de argint a dreptei-credinţe, înmuiată în cerneala de aur a dorului din Potirul jertfirii hristice.

   Fiecare creştin-ortodox să mărturisească Chipul lui Hristos, frumuseţea Maicii Domnului, jertfa Sfinţilor dacoromâni şi Icoana binecuvântată a Limbii noastre sfinte!

    Să mărturisim aşadar, cuvântul cel de folos zilnic şi să ne împărtăşim permanent cu Limba noastră dacoromână ortodoxă!

   În doar două cuvinte cu adevărat divine, rostite în Limba dacoromână pot încăpea întreaga lume văzută şi nevăzută, în porfirea frumosului:

                         DUMNEZEU / DRAGOSTE!