PROFETISMUL LUI MIHAIL EMINESCU

                    

 „EMINESCU ESTE SUMĂ LIRICĂ DE VOIEVOZI.”

                                               (Petre Ţuţea)

  „ În lumea aceasta nu este nimic mai interesant

    decât istoria poporului nostru. Trecutul lui, tot,

    tot este un şir neîntrerupt de martiri.”   

                                                      (Mihail Eminescu)

         Tărăgănând imperativul lucrurilor esenţiale, ne moleşim în pasivitatea morală a vremii, ne pierdem în vârtejul lasciv al prezentului, încetinind paşii şi ezitând să trecem pragul dincolo în lumea reală, în lumea lui Hristos, care este paralelă cu cea în care trăim, în care mai căutăm, mai scormonim după himere..., în care mesajul, comunicarea nu mai aparţin limbii naţionale, limbii noastre liturgice, ci devine un limbaj unilateral, sacadat şi nearticulat.

          Într-o atare situaţie, în ecuaţia: eu, tu, El, Noi, nu mai sunt entităţi,  nu mai constituie comuniunea de har, nu se mai poate comunica, nu mai suntem consubstanţiali în duh, ci se trece la obedienta ascultare, la aşteptarea promisă..., la iluzii, la schimbarea care deliberat întârzie, aducând doar depresii şi amnezii.

          În loc să se ţină Calea cea dreaptă, cea plină de lumină, adevăr şi cuminecare, Calea vieţii spre care ne cheamă Mântuitorul Iisus Hristos, Calea Bisericii Ortodoxe, cei mai mulţi, în goana lor nebună, aleargă după labirintul sinelui, jocul cel mai complicat al existenţei, drumul simplist chipurile, care duce paralel cu realitatea, claritatea, simplitatea și mântuirea omului creştin.

         Schimbarea la faţă a unei Naţiuni, refacerea chipului ei dumnezeiesc nu poate avea loc decât printr-o revoluţie hristică, de înnoire moral-spirituală, cum a fost cea declanşată de Mântuitorul lumii, nu prin cea ideologică, mult trâmbiţată de criza mondială, care:

 ,,.... este provocată şi valorificată programatic, după planuri financiare bine stabilite şi controlate. Ne aflăm într-un punct, spune Mugur Vasiliu, în care experienţa eternilor revoluţionari îşi spune cuvântul. Lumea poate fi cucerită şi stăpânită printr-o tehnică foarte veche: constrângerea financiară. Fără sânge – sau doar în măsura în care aceasta foloseşte.

   Este o revoluţie universală, globală. Globalizarea urmăreşte să cuprindă întreaga omenire, întreg globul pământesc. Este vorba despre o mişcare totală, declanşată şi controlată cu instrumente financiare-prin care este aservită cea mai mare parte dintre popoarele lumii.

   Transformarea statelor naţionale independente din punct de vedere economic, în state „bancare” internaţionale a pregătit terenul pentru acest pas, prin crearea dependenţei financiare. (Mugur Vasiliu, Raportul orbului, Editura Scara, Bucureşti, 2013, p. 20)

   Instrumentul prin care se doreşte realizarea acestei revoluţii, mai corect spus disoluţii mondiale, este cel de natură financiar-economic. 

    Obiectivul fundamental al acestei globalizări este ruperea creştinului ortodox de Iisus Hristos.

   Emblematica şi simtomatica lumii ecumeniciste, mondialiste, globaliste este: fără Dumnezeu! Adică, sfârşitul erei creştine, sfârşitul omului îndumnezeit!

   Eludarea realităţii de astăzi oricât de precară şi vitregă este: „sărăceşte considerabil înţelegerea resorturilor lumii modern,  spune Răzvan Codrescu, inclusiv a stadiului ei actual (în care ceea ce interbelicii numeau „iudeo-masonerie”, „hidra masonică”, „oculta internaţională”, „plutocraţia iudaică”, „conspiraţia sionistă”, etc.) se dovedeşte o realitate planetară deghizată abil în sloganuri „umanitare”, dirijând instaurarea aşa numitei „noi ordini mondiale”, fie pe calea curentă a şantajului economic şi a terorismului ideologic, fie pe cea excepţională a şantajului politic şi a terorismului militar, aşa cum le-am văzut exercitate în Irak sau în Serbia.(Ilariu Dobridor, Decăderea Dogmelor. Cum Au Dizolvat Evreii Cultura Europeană. Editura Fronde, Alba-Iulia-Paris, 1999, p. VIII, Studiu introductiv)  

    Preceptele filosofice fără sens, cele în afara şi împotriva lui Dumnezeu, concepute intenţionat şi programate împotriva omului sau a naţiunilor purtătoare a pecetei divino-creştine au determinat calculul politic al ţărilor mari-acaparatoare de noi teritorii atât de râvnite. Aşa a fost şi poate mai este visul şi continuitatea politicii la început ţariste, apoi bolşevice şi acum neoperestroice faţă de Dacoromânia în  general şi Basarabia, Herţa, Transnistria şi Bucovina de Nord în mod special.

   Neputându-se realiza visul panslavismului de a se intitula a „Treia Romă”, urmaşa „legitimă”, a Imperiului Bizantin, sub pretextul „onoarei”, care ruina fără emoţii şi fără ruşine o mare provincie a Moldovei, ambiţia ţaristă a trecut în patrimoniul bolşevicilor, care au preconizat şi promovat revoluţia mondială.

   Joseph de Maistre a intuit destinul cabalistic al Basarabiei, pregătit de ţarul pravoslavnic-bizantin Alexandru I: „Je suis tente’ de croire que tout finira par un morcellement de la Moldavie, pour satisfaire l’honneur ou ruiner une province.”  (Apud G. I. Brătianu, La Bessarabie. Droits nationaux et historiques, Bucarest, institute d’Histoire Universelle „N. Iorga”, 1943, p. 33)

   Ţarii, monarhii, despoţii însetaţi de acaparări îşi împlineau cu cinism politica de cotropire afirmată de Napoleon I: Voi cuceri pământuri, căci istorici care să dovedească ale cui sunt, avem. (T. Codreanu, Basarabia eminesciană, op. cit. p. 11)

   Imaginea expansiunilor programate este clară pentru noi, dacă privim atent la contextul războiului ruso-turc dintre 1806-1812. Moldova şi Valahia au fost ocupate vremelnic de armata ţaristă, graţie Congresului de la Tilsit, din 1807, având acoperire, înţelegerea dintre Napoleon I şi Alexandru I, privind împărţirea Imperiului Otoman, în aşa fel încât cele două provincii româneşti să intre în componenţa caracatiţei ruseşti.

   Nu observaţi că seamănă cu o anticipare şi o prefigurare a viitorului pact Molotov-Ribbentrop, ca două picături de apă?

    Ministrul Instrucţiunii publice în două cabinete ţariste, profesorul de drept la Universitatea din Moscova, consemnează visurile şi planurile ţarului Alexandru I: În 1806, am crezut că vom cuceri cele două Principate fără lupte şi că vom organiza din ele patru guvernăminte ruse. Împrejurările ne-au silit, până la sfârşit, să ne mulţumim cu un câştig mai modest. Din ceea ce am dobândit, am alcătuit provincia (oblasti) Rusiei. (Leon Casso, Rossia na Dunaie i obrazovanie bessarabscoi oblasti, Moscova, 1913)

    Onoarea rusă ţaristă anunţa la 15 Aprilie 1810, că de fapt pentru a înfăptui o faptă moral-pravoslavnică, doreşte nici mai mult nici mai puţin decât patru gubernii: Basarabia, Moldova, Oltenia şi Muntenia. Un an mai târziu acelaşi plan se dorea înfăptuit de Ţarul ocrotitor. La 2 Octombrie 1811, feld-mareşalul biruitor la Slobozia, Mihail Kutuzov (1745-1813), iniţia cu Poarta, la Giurgiu, cu regret tratativele unei micşorări a marilor pretenţii ţariste, oprindu-se doar la Basarabia. Neşansa şi nefericirea noastră a fost că Pavel Vasilievici Cicacov, amiralul rus, însărcinat de ţar, graţie constrângerilor lui Napoleon, să  renunţe la orice pretenţii şi să încheie pacea cu orice preţ, a ajuns prea târziu, abia după negocierea lui Kutuzov.

   Anglia, care întotdeauna era favorabilă politicii sale, şi-a plasat o flotă în Bosfor, determinând mai devreme deznodământul, silind astfel Poarta să încheie repede înţelegerea cu Petersburgul, prin pacea de la Bucureşti.  Momentul este foarte prielnic Rusiei, care îşi dă întreaga silinţă de a corupe diplomaţii aflaţi la negociere: Dimitrie Moruzi, dragomanul şi fratele său Panaiot, proprietarul Hanului celebru, Manuc-bei şi paşa Ramiz Capudan.

   Scrisoarea lui Napoleon I, prin care cerea categoric Porţii: să nu facă pace cu nici un preţ ( observaţi jocul diplomatic, machiavelic al împăratului, n.a.), era în posesia lui Panaiot Moruzi, care n-a făcut-o cunoscut. (Alexandru Boldur). Între timp, înarmat cu nişte hărţi măsluite, care chipurile ar fi fost trimise de Napoleon I, Kutuzov le-a pus pe masa tratativelor. Mai devreme de negocieri, dragomanul Porţii, Dimitrie Moruzi fusese deja cumpărat de împuterniciţii Petersburgului: făgăduinţa unei mari moşii în Basarabia, evaluată la 100 000 de lei aur, plus un inel de aur încrustat cu briliante, de circa 15 000 de piaştri, neţinându-se astfel cont de rugămintea Sultanului Mahomed II, de-a nu se accepta cedări teritoriale. (Alexandru Moraru, Subteranele istoriei, Rolul lui Manuc-bei în vânzarea Basarabiei către Rusia, www.tribuna –Basarabia.ro.)

   Tot în slujba ţarului s-a aflat şi Gaspard Louis Andrault, conte de Langeron, care vine cu ideea trăsnită a asimilării celor trei judeţe: Cahul,  Bolgrad şi Ismail, ţinuturi, care întregeau jumătatea de est a Moldovei, alături de Basarabia. Minciuna contelui a fost confirmată şi validată, în documente de Dimitrie Moruzi, contra cost evident. Aşadar, Moldova este crunt păgubită, iar Poarta de două ori înşelată.

   Prin urmare, Basarabia, la 28 Mai 1812, în urma Tratatului de la Bucureşti era cumpărată prin înşelăciune de ruşi, de la un stat străin, care n-a avut-o niciodată în posesie-moştenitoare.

   Trădătorii şi ucigaşii Basarabiei, plătesc însă pe rând preţul vânzării: la 26 Octombrie 1812, de ziua sa, este decapitat lângă Şumula, dragomanul Dimitrie Moruzi, urmat la 1 Noiembrie la Istambul de fratele său Panaiot şi un an mai târziu, la Colentina lângă Bucureşti pe 25 Noiembrie 1813, paşa Ramiz Capudan. Manuc-bei fiind cel mai isteţ dintre ei, scapă după câteva refugii în Ardeal, la Viena şi apoi la moşia sa de la Hânceşti.

   Protestul boierilor moldoveni pe lângă domnul fanariot Callimachi a fost zadarnic. Ruşii şi-au asumat politic Basarabia ca pe propria gubernie, căci spiritual  încă din 1808, restauraseră Dioceza de Cetatea Albă, impunând ca întâi stătător pe mitropolitul Gavril Bănulescu-Bodoni, şcolit la Kiev, dar originar din Bistriţa Transilvaniei.    

   Puţine sunt cazurile când delegaţia oficială a unui stat se vinde, se lasă cumpărată de adversari înaintea tratativelor.

   Succesul diplomaţiei ruse s-a datorat faptului că atât Mustafa IV, cât şi Mahmud / Mahomed II au avut încredere în capacitatea negociatorilor greci şi armeni.

   Conducătorul delegaţiei ţariste amiralul Cicagov a confirmat mai târziu secretul vânzării, avându-i ca protagonişti pe dragomanul Dimitrie Moruzi, care a refuzat în favoarea lui Scarlat Callimachi, oferta sultanului de a urca pe tronul Moldovei şi confratele său armean Manuc-bei. Dimitrie Moruzi ca să fie mai sigur de câştig juca la dublu şi simultan: când în favoarea Rusiei, care i-a acordat ordinul „Sfântul Vladimir”, gradul III, în 1810, când în favoarea Porţii otomane.

   Indiferent de forma de guvernământ, monarhie sau republică, indiferent de statutul religios al Statelor care ne-au invadat, un lucru esenţial se reţine: Principatele Dacoromâne au constituit şi constituie permanent pofta şi râvna de cotropire şi anexare la teritoriile lor.  

   Setea lor era des înăsprită de împotrivirea dorinţei noastre naţionale, de continuitate masianică, de neatârnare şi nesubjugare străină.

    Este evident faptul că Naţiunea noastră creştin-ortodoxă era un obstacol demn de luat în seamă şi de către protagoniştii revoluţiei bolşevice, mondiale. De acest lucru se temea şi evreul Friedrich Engels pe la anul 1848: „Românii sunt un popor fără istorie... (acest lucru probabil şi-l dorea cu tot dinadinsul, chiar dăcă era conştient că realitatea era alta, n.a.) destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale... Ei sunt suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă în general, reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice. [...] Dispariţia lor de pe faţa pământului va fi un pas înainte.” (Apud. Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni... Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, trad. din engleză de Camelia Diaconescu, Editura Rao, Bucureşti, p.31).

   Afirmaţia lui Engels n-a fost nici gratuită şi nici întâmplătoare. Ea a fost premeditată şi lăsată moştenire spre a fi dusă la împlinire de urmaşii săi legatari-testamentari ai comunismului: Lenin, Troţki, Stalin, Brejnev şi ceilalţi mari Kominternişti de dinainte şi după 1989.

   În decursul istoric martiric-multimilenar s-au aţintit asupra Daciei Mari mai multe uragane politice expansioniste: perşii, romanii, grecii, furtunile-migratoare, apoi, slavii, maghiarii, turcii, tătarii, leşii, fanarioţii, ruşii, habsburgii, catolicii, protestanţii, neoprotestanţii, etc., toate cu tendinţa şi încrâncenarea de a ne distruge identitatea naţională şi pe cea religioasă creştin-ortodoxă-Trupul şi Sufletul sfânt al Naţiunii noastre Dacoromâne.

   „A patra mare experienţă a înăbuşirii elementului majoritar de către minoritari, ne arată Teodor Codreanu, în spaţiul românesc (după fenomenul sud dunărean, după Transilvania şi după regimul turco-fanariot), se lansează în Basarabia şi în Bucovina de Nord, în Herţa şi în judeţele de pe malul Mării Negre încorporate la Ucraina. Aici, asimilarea şi deznaţionalizarea masivă, de care se temea Blaga şi Eliade, a devenit realitate. Dinspre Rusia planurile sunt vechi, dar începutul concret datează de la 1812. Ţarii n-au adus fireşte, nici colonişti maghiari, nici fanarioţi, ci aveau nevoie de a infiltra printre români alţi alogeni. Au fost preferaţi ruşii, ucrainenii, evreii, găgăuzii şi bulgarii, aduşi şi împropietăriţi în locuri dintre cele mai fertile. Toţi aceştia aveau menirea să schimbe, încetul cu încetul, structura demografică şi în ultimă instanţă, identitatea autohtonilor care trebuia să devină neapărat o seminţie slavă. Domnii Moldovei au „predat” Basarabia la cheie, ţarului Alexandru I, cu o populaţie românească de 95 %. Ţarii, Stalin şi urmaşii săi au redus-o la nici 63 %. Această statistică nu spune mai nimic însă despre catastrofa etnică a românilor basarabeni.”(Teodor Codreanu, A Doua Schimbare la Faţă, Scara, Bucureşti, 2013, p. 76)

   Menirea unui Apologet creştin, a unui Mărturisitor ortodox, a unui Martir, a unor Aleşi-Eroi ai spiritului-naţionalist-hristic se revelează într-o conştiinţă mistică, responsabilă asumării Tradiţiei sfinte străbune, a apărării valorilor ei precreştine şi creştine, permanente, a jertfei şi a biruinţei duhovniceşti.

   Printr-o astfel de luptă ascetică se ard prejudecăţile, uitările care primenesc comodităţile leneşe, ura, mentalităţile, superstiţiile, calomniile, compromisurile, laşităţile, violenţa, corupţia democrată, demagogiile politicianiste, simtomele nevralgice ale modernismului, exacerbarea ridicolului, manipularea, dezinformarea, sarcasmul maliţios, mustrările imbecile, diletantismul precar, labirintul dilemelor hilare, premeditarea destructurării Tradiţiei creştine, a Neamului, etc.

   Viziunea profetică a celor Aleşi de Dumnezeu pentru Elita Naţionalist-Creştină a Neamului, asumă chemarea proniatoare în comuniune cu Mântuitorul Iisus Hristos, a Destinului Naţiei Ortodoxe, circumscris ontologiei arheităţii, în care se configurează toate generaţiile ce însumă sensul mesianic al Seminţiei noastre Dacoromâne.

   Imperativul acestei Chemări şi Alegeri este Naţionalismul Creştin Ortodox cu reverberaţiile sale creative, naţional-universale.

   Misticismul trăirii noastre lăuntrice îl elaborează doar lupta noastră ascetică, ca chemare a lui Hristos, ca devenire creştină autentică.

    Prin urmare Ortodoxia noastră, adică Noi, Dumnezeu+Neamul suntem responsabili de destinul nostru şi numai Noi, ni-l asumăm, ni-l definim, ni-l conştientizăm, ni-l trăim, ni-l nădăjduim, ni-l zidim, ni-l jerfim în hotarele veşnicei Iubiri Hristice.

    Aşadar, menirea noastră este lupta şi biruinţa ortodoxă de a ne defini crezul conştiinţei noastre morale şi religiozitatea spiritului dacoromân, creştin.

    Nimeni altcineva, în afară de Dumnezeu şi de Neam, nu ne poate face responsabili în afara menirii noastre binecuvântate de Atotcreatorul, precum şi faptul că tot nimeni în afara lui Dumnezeu şi a Naţiei noastre, a Sfinţilor ei, nu ne poate judeca şi pedepsi, decât în cumpăna Dreptăţii, în lumina Adevărului şi în crezul Iubirii lor.

     Nu ne interesează, opiniile, părerile, aforismele, ori definiţiile unor oameni, comunităţi, popoare sau dicţionare, fiindcă nu sunt certe, nu sunt corecte, nu sunt morale, nu răspund naturii noastre, ci sunt tendenţioase, profanatoare, fiindcă vin din partea celor care prea des ne  poftesc. Deci, sunt irelevante, insignifiante şi ofensatoare.

     Demnitatea suferinţei noastre naţionale, proniatoare, istorice nu este atât răsplata căderilor dese de la Calea întru Dumnezeu, ci mai ales jertfa dăruirii noastre întru Înălţarea Neamului spre mântuirea sa, precum şi călăuzirea altor seminţii şi popoare spre acelaşi ţel hristic.

   Revelator în acest sens al maturităţii noastre istorice, al împlinirii teologico-martirice dacoromâne este şi sacrificiul deplin şi divin al Sfinţilor Contemporani din Temniţele atee monarho-comuniste:

   O, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţe şi prigoane, prin multele voastre pătimiri aţi stăvilit întărâtarea vrăjmaşului cea cu mânie pornită asupra Bisericii lui Hristos; vouă, celor ce aţi suferit foame, ger, scingiuiri, umilinţă şi chinuri de tot felul întru apărarea legii celei strămoşeşti, vă aducem mulţumirile noastre.

   (Fragment din Acatistul Sfinţilor Români din Închisori. Editura Areopag, Bucureşti, 2012)

   „Cei din puşcăriile... (totalitare), subliniază filologul-cercetător Mugur Vasiliu, se cunoşteau între ei prin crezul pe care îl împărtăşeau cu toţii..., crez care era expresia dreptei credinţe, trăită şi manifestată în interiorul poporului român; crez în care se pregătiseră pentru examenul pe care mulţi dintre ei şi-l doreau din tot sufletul-cu un fel de avânt şi entuziasm de a-şi dărui tinereţea, cu un fel de nerăbdare de a se jertfi pentru Hristos şi pentru neamul românesc; crez care se întruchipase, prin voia lui Dumnezeu, în acel moment şi în faţa poporului său, în cel care a fost educatorul lor, Corneliu Zelea Codreanu-numit de români, ca şi în alte secole Horea, Avram Iancu, Tudor Vladimirescu, Căpitanul.”(Mugur Vasiliu, Raportul orbului, Editura Scara, Bucureşti-2013, p. 208)

   Spiritul, Harul, Duhul nu biruieşte într-un om, elită sau într-o naţie, care nu se concretizează Suferinţei întru sine, pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Mistica şi asceza ortodoxă pun bazele unei pedagogii naţionalist-hristice a Suferinţei divino-creştine, a meditaţiei, a cunoaşterii, a dăruirii, a jertfei, a dragostei, care este de fapt spiritul religios veşnic al dacoromânului, pe care îl promovăm, pe care îl trăim, pe care îl asumăm de-a pururi, în cadrul Culturii Ortodoxe ori în cea a Filosofiei Duhului, ca valoare sacră naţional-universală.

  Să nu se creadă că bâlbâim cuvântul acesta-Spirit, spune Mircea Eliade, ca un copil neputincios, pentru că l-am citit în cărţi şi l-am văzut pomenit în polemici apusene. Vom arăta că îl înţelegem şi îl trăim. Şi nu ne intimidează nici sarcasmul suficient al bătrânilor inteligenţi, nici mustrările maturilor, nici glumele imbecililor de ambele sexe, nici nepăsarea celor care se pretind a fi astăzi îndrumătorii noştri spirituali, nici seaca indiferenţă a universitarilor. Vom arăta că ne cunoaştem îndestul forţele ca să nu cutezăm cu frunţile răsturnate, să-i privim în ochi şi să le cumpănim loviturile. Iar cum ştim că vom întâlni împotriviri-nu aşteptăm ci lovim noi întâi.

Voim să biruiască valorile ce nu sunt izvorâte nici din economia politică, nici din tehnică, nici din parlamentarism.

Valorile pure, spirituale, absurd de spirituale. Valorile creştinismului. (Mircea Eliade, Profetismul Românesc 1. Itinerariu spiritual. Scrisori către un provincial. Destinul culturii româneşti. Ed. „Roza Vânturilor”, Bucureşti, 1990, p. 22)

   Fenomenele naturale psiho-spirituale intern-externe ale omului,  comunităţii, Naţiunii, în întreaga lor istorie ţin de resortul interior al manifestărilor vieţii creştine, de întrepătrunderea lor cu trăirea mistică a Aleşilor, de răsfrîngerea prezenţei dumnezeieşti în conştiinţa moral-religioasă a Geniului, a Eroului, a Martirului, a Mărturisitorului, a Sfântului, a omului înduhovnicit în general.

   Prezenţa conştiinţei harice a celor Chemaţi şi Aleşi, a Elitei Ortodoxe, naţionalist-creştine, a veşnicilor creatori în universul Fiinţei naţionale este pricinuită permanent de experienţa mistică a Celor eterni, care şi-o asumă în credinţa dreaptă, nădejdea continuă, dăruirea vie, nemărginită, suferinţa tainică, neîncetată, jertfa sfântă, îndumnezeirea hristică, prin călăuzirea destinului moral-religios al Naţiunii noastre creştin-ortodoxe spre mântuirea ei întru Hristos.

   „Cei mai glorioşi „naţionalişti” nu sunt eroii, nici şefii politici, care nu fac decât să conducă destinele istorice ale Neamului lor. Cei mai glorioşi „Naţionalişti”sunt creatorii care cuceresc de-a dreptul eternitatea. Există o sete de eternitate în fiecare om, sete pentru Neamul şi Ţara lui. Dar există şi o astfel de eternitate: un salt dincolo de istorie, prin care o Ţară şi un Neam intră şi rămân în eternitate... (Mircea Eliade, România în eternitate, „Vremea”, 13 Octombrie- 1935)

   Cei mai glorioşi naţionalişti-creştini ai Neamului nostru am putea spune sunt Eroii, Profeţii, Martirii, Mărturisitorii, Sfinţii, de-a lungul timpului şi până astăzi, care au îmbrăcat Destinul Naţiei lor în Cămaşa lui Hristos:

   „Sfinţii veacului al XX-lea, martirii mărturisitori în temniţele şi în afara temniţelor româneşti, cunoscuţi sub numele de sfinţii închisorilor, au făcut cu toţii parte din şcoala de educaţie creştină a neamului românesc denumită Mişcarea Legionară.

   Această şcoală despre care se vorbeşte nu prea mult, fals şi într-un singur ton, plin de ură-de la înfiinţarea ei şi până astăzi-, a fost creată, îndrumată şi condusă de Corneliu Zelea Codreanu. El este cel care a opus politicii interne anticreştine-deci antiromâneşti-şi agresiunii bolşevismului dinspre răsărit, învăţătura iubirii lui Hristos pe care a propăvăduit-o întregului popor, într-o vreme care seamănă foarte mult cu vremea în care trăim noi şi care avea înclinaţii sioniste anticreştine foarte clare şi manifeste.” (Mugur Vasiliu, op. cit. p. 210)

   Un astfel de Erou-Martir, Înaintemergător Sfinţilor Mucenici din temniţele atee, a fost / este şi profetul nostru Mihail Eminescu.

   El a intuit plenar viitorul şi a înţeles profund ca nimeni altul, gânditor sau istoric dacoromân, ciclul apocaliptic milenar abătut asupra Dacoromâniei, precum şi drama modernă, prin frângerea trupului şi sufletului Basarabiei între anii plini de tragism: 1775; 1812; 1877-1879; 1940; 1944-1945.

   Eminescu, ca toate valorile spiritual-duhovniceşti ale Neamului dacoromân, este partea din cea mai sublimă sferă şi mai sfântă a destinului nostru naţional. Nu întâmplător Nicolae Iorga îl definea ca fiind expresia integrală a naţiunii române.

   Cugetând cu smerenie adâncul Neamului, Eminescu ne arată puritatea gingăşiei, veneraţia sa sfântă, descendent al ilustrei ginte primordiale, geto-daco-română.

   Meditaţia profetică, intuiţia duhovnicească, înţelepciunea inimii lui Eminescu, ne face să înţelegem desluşit legea dumnezeiască din noi, din comunitatea prezentă, din Moşi şi Strămoşi, ca pe o lege scrisă dintru începuturi întru această Naţie preasuferindă, dar binecuvântată.

   Cerul Neamului se identifică cu sufletul Luceafărului nostru poetic prin lumina Logosului dumnezeiesc.

   Jertfa Profetului Mihail Eminescu este un principiu naţional-creştin care se sumete (înalță) cu mii de generaţii, peste adâncul menirii istorice, peste înaltul pisc al devenirii noastre religioase.

   Eminescu se identifică prin geniul său naţional, prin jertfa sa sfântă, prin chemarea sa creştină, prin curgerea sa universală, prin alegerea şi trăirea sa ortodoxă şi ne identifică totodată pe noi ca mărturisitori întru Hristos, ca lumină a sufletelor ce se cuminecă în Icoana Logosului, ca Aură a transfigurării, a Învierii, a Înălţării, a mântuirii.

   Desigur că toţi Fiii Mari ai Neamului şi-au iubit Naţiunea cu toate Provinciile ei sfinte dinlăuntru şi din afară: Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Cadrilaterul, Basarabia, Herţa, Transnistria, Bucovina, Ardealul, Banatul, Voievodina, ş.a., dar între toate se pare că cea mai adulată rămâne tot  Basarabia-martiră.

   Mihail Eminescu este Românul care a iubit Basarabia cu tot cugetul, cu tot sufletul, cu toată fiinţa şi cu toată dăruirea sa, la fel ca pe Bucovina-Mumă, la fel ca pe Dacia Mare-Muma noastră a tuturor românilor de pretutindeni.

   Dumitru Murăraşu mărturisea că ,, Mihail Eminescu a fost: cel mai îndrăgostit scriitor al nostru de tot ce-i românesc.,, (D. Murăraşu, Naţionalismul lui Eminescu, ediţie realizată de Stancu Ilin, Editura Atos, Bucureşti, 1999, p. 169)

   Este atâta adevăr, atâta lumină, atâta căldură şi atâta duioşie în cuvintele harice ale cugetului său divin, care lăcrimează pentru Neam:

   Ce să vă spun? Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc carte şi răzbele, zugrăvesc împărăţii despre cari lui neci prin gând nu-i trece, iubesc acest popor care nu serveşte decât de catalici tuturor acelora ce se înalţă la putere, popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri. (mss. 2257, fila 65r)

   Eminescu, spune Teodor Codreanu, a întrupat arheul românităţii în toată plenitudinea lui, dându-i contur, conceptual ontologic, pornind deopotrivă, din filosofia greacă a lui Platon şi Aristotel (care erau de fapt traco-geto-daci, n.a.), din Johann Baptista van Helmont şi Dimitrie Cantemir, dar şi din imaginarul poporului român aşa cum s-a cristalizat el în cel mai enigmatic basm popular ,, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte,, basm pe care l-a comentat în două articole, conchizând că în protagonistul Făt-Frumos s-a întrupat arheul / memoria românităţii, eroul-arhetip fiind singurul care-şi aminteşte, în ultima sa călătorie spre casă şi părinţi, de tot ce-a fost, timp de secole, pe meleagurile străbătute. (Teodor Codreanu, Basarabia eminesciană. Editura Junimea-Iaşi, 2013, p. 8)

   Intuiţia ontologică a Eminului nostru drag prefaţa evenimentul, faptul istoric care venea. Personalitatea sa religioasă, vasta sa cultură, filosofia Duhului care-l inspira, i-au conferit geniul şi aura Românului cult, Românului absolut.

   Nu este de mirare că l-a uimit până şi pe cel care nu se uimea de nimeni altul decât de sine, pe Nicolae Iorga: Eminescu stăpânea cu desăvârşire cunoştinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală; nimeni din generaţia lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înţeles al istoriei, la nimeni el nu s-a prefăcut ca la dânsul într-un element permanent şi determinant al întregii lui judecăţi. E uimit cineva astăzi, după adăugirea unui imens material de informaţie şi atâtor sforţări ale criticii, când constată cât ştia, cât înţelegea acest om, şi gânditorul politic trebuie să admire ce mare era puterea lui de a integra faptele mărunte şi trecătoare ale vieţii publice contemporane în maiestuoasa curgere a dezvoltărilor istorice. Nu e de mirare că un asemenea limbagiu care ar fi onorat orice ţară de veche cultură n-a fost priceput de contemporani cu o pregătire aşa de slabă, a căror minte nu se ridică la recunoaşterea aceloraşi adevăruri eterne. (T. Codreanu, Basarabia eminesciană, op. cit. p. 9)

  În cadrul Societăţii „Carpaţi” genialul nostru profet, a militat profund pentru înfăptuirea unităţii tuturor românilor întru Marele Regat al Daciei Mari.

   Fiecare atentat asupra uneia dintre Provinciile Dacoromâne era ca un pumnal înfipt în inima marelui Poet-profet.

   Pentru Ardeal, va suporta la 28 Iunie 1883, brutala zidire în camisolul de forţă.

   Pentru Basarabia de care era atât de îndrăgostit, va suferi drama nefastelor negocieri din vara anului 1878, de la Berlin, care au culminat cu răpirea Basarabiei iubite (mss. 2264, p. 282r).

   În această lume, care i-a curmat viaţa la nici jumătatea ei, prin uneltele iudelor şi caiafelor nimicitoare puse în pofta răului, a distrugerii Adevărului şi Iubirii, Eminescu s-a dăruit pătimirii Crucii lui Iisus Hristos, Golgotei Neamului, martiriului mărturisirilor sale. Asemeni tuturor Eroilor-Martiri, a Sfinţilor, a Marilor Mărturisitori, Cuvioşilor, Pedagogilor şi Duhovnicilor, Poetul era conştient că drumul mântuirii personale, împletit cu cel al mântuirii colective a Naţiei, va trece implicit prin Urcuşul martiriului, care se configurează în martiriul conştiinţei sacre şi cel al jertfei sfinte, a sângelui.

   Suferinţa sfântă, creştin-ortodoxă, cea deopotrivă întru Dumnezeu, întru Neam şi întru sine, are sub învelişul ei permanenţa harului şi a binecuvântării cereşti.

   Reacţia noastră la suferinţă trebuie să fie demnă şi creatoare, ca o cale care ne rezideşte spiritual.

   Suferinţa asumată şi trăită cu onoare şi nădejde aduce mult mai mult folos sufletului, fiindcă se concretizează în dăruire, în jertfă, în iubire.

   Suferinţa creştină este plugul binecuvântat care ară sufletul nostru ortodox, pentru ca Duhul Sfânt să semene harul cel de viaţă dătător.

   Prin sufletul profetului nostru Mihail Eminescu n-a trecut neliniştea metafizică, ci fiorul adânc al suferinţei sale naţionalist-religioase.

   Suferinţa creştin-ortodoxă este o harismă dumnezeiască, specială, prin care Mântuitorul Hristos, ne învredniceşte să trăim în preajma biruinţei.

   Viaţa creştinului-ortodox, mărturisitor este o perpetuă suferinţă fericită. Ea sălăşluieşte doar în sânul marilor trăitori mistici, a marilor temerari naţionalişti.

   Pătimirile suferinţelor sfinte netezesc calea spre cele două mântuiri: cea a sinelui menit şi cea a Neamului împlinit.

   Oricare martiriu al cărui sens este numai hristic, întru Hristos şi Naţiune este o coordonată şi o componentă organic-fundamentală a vieţii duhovniceşti, ce urcă tainic spre mântuirea sfântă.

   Fiecare jertfă întru Dumnezeu, întru Neam şi întru aproapele dreptmăritor este o consimţire şi o cuminecare a martiriului ales.

   Fiecare Profet al mesianismului hristic este fie purtătorul martiriului conştiinţei, fie mucenicul botezului sângelui.

   Martiriul este o consecinţă a sacrificiului voit, privind prigoana şi persecuţia creştinului pentru dreapta credinţă şi dragostea sa sfântă după Dumnezeu.

   Martiriul ne botează fiinţa şi persoana într-o cristelniţă hristică dumnezeiască.

   Fiecare Fiu-Ales al Neamului nostru dacoromân şi al Mântuitorului nostru Iisus Hristos este chemat fie spre martiriul conştiinţei, fie spre cel al botezului  sângelui.

  Mihail Eminescu în ipostaza şi personalitatea sa creştin-ortodoxă, a trăit martiriul în menirea sa existenţială ca pe o necesitate ontologică. El a avut sfânta binecuvântare de a trăi şi împlini ambele ipostaze ale martiriului profetic: cea a conştiinţei morale şi cea a muceniciei sfinte.

    + Sf. Mc. Tatiana şi Eutasia, Duminică, 14 Ianuarie 2014.

   Dacoromânia – Brusturi – Neamţ.  (prima partea )

      MARIA TĂNASE- REGINA

    CÂNTECULUI POPULAR  ROMÂNESC

   Maria Tănase este cel dintâi autentic rapsod al

  acestui pământ. Când o aud pe Maria, glasul şi

  cântecele ei le intuiesc venind din străfundul

   milenarei plămade thracice. Mă regăsesc cu tot

   ce e mai bun în mine, în stihurile şi melodiile

   interpretate de ea.       (Mihail Sadoveanu)

   Din aburul pământului străbun, răsfirat ca din pâinea fierbinte în prag de sărbătoare, sub adierea dimineţelor însorite peste care picură mireasma sfântă a acestui Neam Dacoromân, multimilenar şi arhibinecuvântat, Dumnezeu luă rotunjimea horei, legănarea apei, tremurul căprioarei, îmbrăţişarea dorului,  tulnicul doinei Oltului, surâsul soarelui, cutezanţa ierbii, broderia florilor, murmurul baladei Jiului, bocetul codrului, firul legendei Dunării, zborul pescăruşilor, semeţia haiducului, zurgălăii Colindului, neastâmpărul codobaturei, zbuciumul Nistrului, vârtejul vântului, splendoarea dansului, nestatornicia cucului, sfiala fecioarei, nectarul mierii, sprâncenele spicului bălai, minunăţia albinei, văpaia focului, iuţeala gândului, caierul norilor, borangicul stelelor, majestatea păunului, trilul ciocârliei, voroneţul liliacului, lacrima smirnei, mustul ciorchinelui, gingăşia ghiocelului, verdele temerar al bradului, madrigalul rândunelelor în sulemeneala zorilor îmbujoraţi, candelabrul de nard al salcâmului, Iia curcubeului, jertfa mieilor, rapsodia pădurii, chiotul nunţii, iureşul izbânzilor dace, dârzenia de granit a Dochiei, îngemănarea Gliei-Auroră a omenirii cu Crucea Învierii Domnului, psalmul ascetului, filocalia Cuvântului divin în mirajul grăirii de taină, serafica frumuseţe a Liturghiei ortodoxe, armonia Duhului Sfânt şi dăruirea supraîngerească a Fecioarei Maria.

Apoi, împletindu-le în dumnezeiasca Sa rugăciune a inimii ... făcu Cântecul popular românesc, din care a odrăslit deodată Măria Sa, Ţăranul !

 Falnic ca un Poem sublim...

 Iar din susurul lui de azur, s-a ridicat în văzduh, Pasărea măiastră a Daciei regale, Maria Tănase!

 După ce Atotcreatorul a zămislit Folclorul divin străbun şi Rapsozii lui de aur, a zâmbit şi a fredonat pe vioara sufletului românesc dumnezeiasca Sa Cântarea.

   Între puţinele clipe când nu era pe scenă  și în care îi cântă doar sufletul,  Maria broda amintirile îmbujorate de mugurii copilăriei, cu impresiile, emoţiile, trăirile de copil care au fascinat-o:

  -Ceea ce m-a impresionat prima oară şi m-a făcut să-mi dau seama de viaţă a fost o zi de primăvară, în care ieşind din casă, am văzut pământul răsturnat al grădinii scoţând aburi... Îmi mai amintesc că, să tot fi avut cinci ani, mă duceam cu servitorii din mahala la un teatru de păpuşi care avea baraca pe cheiul Dâmboviţei. Fiind mică, ţăranii mă duceau în braţe. Ţin minte că păpuşile erau îmbrăcate naţional. În aceeaşi măsură, ca şi respiraţia pământului, mă impresiona felul cum oamenii de la ţară explicau pe loc şi cu glas ridicat, ceea ce vedeau acolo. Fiecare scenă o comparau cu o întâmplare din satul lor.

   -Copilăria mi-a crescut printre astfel de oameni, printre ţărani, de la care am învăţat să şi cânt, în grădină, la tata. (Gaby Michailescu-Maria cea fără de moarte. Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003, p. 12)

   Maria a fost croită din verticalitatea Bradului temerar, înveşmântat în legendele străbunilor păstori, ctitori de neam şi de ţară, în doinele Fecioarelor amazoane, care au zidit cu iscusinţa jertfei lor neclintitele hotare, în baladele ce-şi freamătă sângele atâtor viteji, în vechile hrisoave voievodale în care s-a aşezat Neamul, în cazaniile Schiturilor care ne-au brodat dreapta credinţă, în stejăristul datinilor şi obiceiurilor în care a odrăslit ghinda regală a Vlăstarelor dace.

 Bradul acela permanent verde, în care îşi are culcuş Colindul Naşterii, ce-şi reazimă fruntea de veşnicie, aruncându-şi privirile hăt, departe în zenitul istoriei, îmbrăţişind Glia cu braţele sale vânjoase şi cucernice.

   Maria Tănase, spune prietenul şi impresarul ei de o viaţă Gaby Michailescu, este o Leliţă semeaţă cu garoafe albe în deschizătura sânilor. Legănându-şi umerii ca la râu, cântă cu ochii închişi, smulgând fiecărei note alba petală lăsată să alunece printre degete pe dâra melodioasă... Sparge tonurile, îşi apropie o clipă mângâierea dulcei armonii, ca apoi să fremete codrul... Modulaţiile aduc ecoul pădurilor... Doinitoarea are colnice, vâlcele şi soare în glas. (ibid. p. 11) Prelinsă din roua florilor şi crescută în mărgăritarul precumpănitor al destinului, Maria rămâne o încântătoare primăvară îndrăgostită de Neam şi de cântec. Întrupată în cântec, cântecul a odrăslit în ea înmiresmând-o.

Rugată să spună trăirea cântecului românesc, Maria cântă, mărturisindu-şi poezia cântării:

   -Interpretându-l, e cea mai mare satisfacţie pe care am trăit-o în lume. E sensul dăruirii mele neamului drag. (ibid.18)

   Cântecul nostru strămoşesc în cântecul ei este ca un zbor ceresc spre veşnicia Neamului, spre dumnezeiasca Hristică Iubire. Este un freamăt sublim al Dorului sfânt. Inima ei se zbate pe sub streaşina soarelui savurându-i lumina. Sufletul i se atârnă de Coloana Infinitului, acest Şir permanent de preoţi şi poeţi, dascăli şi mame, artişti şi rapsozi, fecioare şi eroi, bunici şi martiri, voievozi şi vlădici, monahi şi ţărani, sfinţi şi mărturisitori.

   Adevăratul cântec românesc, remarcă biograful-impresar, al ei, continuă peste ţară, perpetuând iubirea de neam... Nu se poate mai mare şi mai sus... Apariţia ei  pe aceste tărâmuri a limpezit mersul firii demiurgic. Numai ea a simţit-o, că fusese sortită să ardă pe rugul dăruirii sale într-o cumplită întraripare... Primăvara roiau razele de soare în zumzetul albinelor şi se topea lumina în trilurile de privighetori, în livada lui Ion Corneliu Tănase, cea cu duzi. Cădelniţa floarea de salcâm puritate, în vreme ce brazdele pământului proaspăt întors abureau, duh sfânt al bunilor străbunilor noştri, în margine de oraş, sub turlele Văcăreştilor... De pe-atunci, de-abuşilea, iubită de gâze şi flori, Maria urca în lumină ca un miracol, supusă chemării cerurilor înalte, ascultând poveştile adâncului gliei strămoşeşti. Între pământ şi cer, mai târziu, va doini tulburător, făcând risipă de sânge cu fiecare cântec, arzând făclie la ambele capete pentru neamul care a dat-o şi ea i s-a dat! Aleanul muzicii s-a tupilat în ea, ca să se crucifice mesianic în armonii nebănuite pentru adevăratul cântec românesc al ei, unicul. Tragismul trecutului, cu ale sale vitregii, avea să sune în vocea ei doină, bocet, ciuleandră, dând de furcă adversităţilor de neam, lacome, blestemate, înfiorând zările întinse şi pârâind în străfunduri oasele străbunilor... Nemurirea Mariei trebuieşte apărată lângă Eminescu, în azurul veşniciei româneşti. Toate astea mi le-a şoptit fiecare adiere de ram, fiecare pală de vânt, fiecare troiţă răstignită pe drum de ţară. (ibid. p. 19, 21)

  Riscurile gândurilor sale le-a măcinat în făina curată a vorbirii, pe care a dospit-o în aluatul plăcut mirositor al cântecului ce ne cuminecă inimile şi sufletele încântundu-ne de frumuseţe, har, rugă, dor, poezie şi dragoste.

   Maria s-a întrupat în cântec şi dăruire, stăpânind zenitul cu mireasma chemării ei. Ne-a redat nouă înşine. Ne-a împletit în Noi. Vocea ei a ţesut Marama frumuseţii acestui Neam binecuvântat, brodându-i chipul ca într-o Icoană sfântă.

   Maria, continuă acelaşi trăitor de folclor, s-a născut neînfricată şi şi-a cântat viaţa după un cântec propriu-însuşi cântecul românesc... Lumina solară din ochii ei, părul cu reflexe albastre, legănările de trestie în furtună, fără să cedeze, cei o mie de dinţi, precumpănitori, pietricele din Prundul Bârgăului, în claritatea apelor vijelioase de munte... Vocea întregindu-i intemperiile lăuntrice, sufleteşti, ieşite din fire, ca la toţi cei mari. (ibid. p. 23)

   În soarele privirilor ei a răsărit toată cântarea noastră românească. Maria a pus lumină în cântec, apoi l-a tors în ghergheful trăirilor sacre, străbune. Fervoarea simţirii ei româneşte era puritate şi provocare a sentimentului ce se îmbrăţişează cu armonia. Spiritul ei smulgea zâmbetul senin de pe cer plămădind cântecul într-o prietenie divină, într-o frumuseţe-canon.

   Maria nu s-a despărţit nicicând de o persoană cu care vorbise, subliniez pentru prima oară, fără s-o sărute. Dărnicia excesivă şi această firească apropiere sufletească i-au fost superbele atuuri ale scurtei sale existenţe. Nu s-a înciudat nicicând, fiind limpede ca o noapte de Înviere, în care lumina Mântuitorului binecuvintează şi oameni, şi gâze, şi flori. (ibid. p. 53)

   Înrudită cu divinitatea Ţărânei străbune, Maria a cerut Neamului să-i împrumute cântecul încântându-ne! Timbrul ei este expresia unei Taine binecuvântate, a unui moment miraculos al omenirii, care a conceput-o veselă doinitoare, încântătoare, dăruitoare, nemuritoare privighetoare.

   Maria va rămâne pe vecie, spre norocul neamului, eterna pasăre măiastră a milenarului cântec românesc, Maria Tănase! (ibid. p. 65)

   Fiecare mişcare, fiecare pas, fiecare privire, fiecare surâs, fiecare căutare, fiecare cântec, fiecare întâlnire, fiecare trăire, fiecare dor, fiecare doină, fiecare dăruire, fiecare rugă, fiecare bocet, fiecare cântare erau împletite în fiinţa ei ca nişte mărgăritare ale miracolului.  

   Cântatul ei la ceruri, la scenă, la crâşmă este nădejdea, permanenta ei înfrăţire cu cântecul românesc, cu veacurile... Cu obârşia! Şi mai ales cu dumnezeirea, care, încă ne mai ţine!!! (ibid. p. 92)

   Toţi Munţii noştri poartă în pântecele lor, plămada sfintelor şi mucenicelor Altare.

   Toate câmpiile noastre poartă în sânurile lor busuiocul sfintelor moaşte ale biruitorilor daci.

   Toate văile şi vâlcelele noastre şi-au ţesut covoarele verzi din vinul jertfei falnicilor flăcăi ai Neamului.

   Toate Apele creaţiei, poartă în scutecele lor cristaline, şoaptele şi murmurul Doinelor nepieritoare.

   În clopotul inimii Mariei dangăne tot plânsul, întreaga sărăcia, nefasta urgie, ruşinoasa înstrăinare, zborul frânt al nădejdii, norul lăcustelor pustiitoare, prăpădul păgân, care clocoteşte în inimile vrăjmaşilor şi se revarsă peste sângele Neamului creştin şi sfânt.

   De la Nistru pân-la Tisa /Tot românul plâsu-mi-s-a /Că nu mai poate străbate /De-atâta străinătate. /Din Hotin şi pân-la Mare /Vin Muscalii de-a călare, /De la Mare la Hotin /Mereu calea ne-o aţin; /Din Boian la Vatra-Dornii /Au umplut omida cornii /Şi străinul te tot paşte /De nu te mai poţi cunoaşte; /Sus la munte, jos pe vale, /Şi-au făcut duşmanii cale, /Din Sătmar pân-în Săcele /Numai vaduri ca acele, /Vai de biet român săracul, /Îndărăt tot dă ca racul, /Nici îi merge, nici se-ndeamnă /Nici îi este toamna toamnă, /Nici e vară vara lui /Şi-i străin în ţara lui.

   De la Turnu-n Dorohoi /Curg duşmanii în puhoi /Şi se-aşează pe la noi; /Şi cum vin cu drum de fier, /Toate cântecele pier, /Zboară păsările toate /De neagra străinătate. /Numai umbra spinului /La uşa creştinului. /Îşi dezbracă ţara sânul, /Codru frate cu românul /De săcure se tot pleacă/Şi izvoarele îi seacă /Sărac în ţară săracă!

   Cine-au îndrăgit străinii /Mânca-i-ar inima câinii, /Mânca-i-ar casa pustia /Şi neamul nemernicia!

   Ştefane, Măria Ta, /Tu la Putna nu mai sta, /Las-Arhimandritului /Toată grija schitului, /Lasă grija sfinţilor, /În sama părinţilor, /Clopotele să se tragă /Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă, /Doar s-a-ndura Dumnezeu /Ca să-ţi mântui neamul tău!

   Tu te-nalţă din mormânt /Să te-aud din corn sunând /Şi Moldova adunând! /De-i suna din corn odată /Ai s-aduni Moldova toată, /De-i suna de două ori /Îţi vin codrii-n ajutor, /De-i suna a treia oară /Toţi duşmanii ori să piară, /Din hotară în hotară /Îndrăgi-i-ar ciorile /Şi spânzurătorile!

   (Mihai Eminescu, Pagini Alese, Ed. Regis, Bucureşti, p. 173)

   Într-o pagină din amintirile sale, scriitorul Alexandru Hodoş unul din apropiaţii poetului Octavian Goga, povesteşte:

   -Era spre sfârşitul unei zile de vară (1937) în casa albă de la Ciucea a lui Octavian Goga. Prin ferestrele deschise se auzea murmurul Crişului, şoptind pădurii povestea lui milenară. Mâna gazdei a întors butonul cutiei de sunete vrăjite şi în odaia de lucru a meşterului a răsunat glasul adânc al lui George Folescu. Un haiduc al câmpiei româneşti de altă dată îşi cânta aleanul lui de pribegie: „Îngheţată-i Dunărea...”

   -Nu ştiu un alt artist al nostru, a spus Octavian Goga după ce se făcu tăcere, care să de-a viaţă cu atâta putere evocatoare, baladei populare munteneşti. Mă gândesc la cântecele Transilvaniei şi îmi pare rău că George Folescu nu s-a născut undeva pe Mureş sau pe Târnave. Avea argint în glas Traian Grozăvescu, dar n-a venit de la Lugoj cu vreo melodie bănăţeană. Radames nu cânta doine. Mereu aştep să se ivească un rapsod popular al Transilvaniei. Nu l-am întâlnit încă.

   -A sosit vremea şi acum este! am răspuns glumind meşterului. Acest rapsod există, dar nu-i un cântăreţ, ci o cântăreaţă. O cheamă Maria Tănase. Nu vocalizează după note şi n-a studiat la Conservator pe Amneris; dar a cutreierat toate ţinuturile ţării, de sub poalele Ceahlăului până în Munţii Apuseni şi şi-a cules melodiile de-a dreptul de la izvorul lor. Apă limpede într-un pocal de cristal! Duioşie, umor, tristeţe, voie-bună, toată poezia sufletului popular vibrează în glasul ei cald şi pătrunzător. Nu-i o interpretă a cântecului; e cântecul însuşi! Aş dori s-o ascultaţi într-o zi... Câteva seri mai târziu, am auzit la radio, împreună, o suită de cântece populare din repertoriul Mariei Tănase. Ca şi cum ar fi ghicit că o ascultă poetul „Oltului”, Maria Tănase alesese cântece din Transilvania: „Nici acela nu-i ficior...”; „Oraţia de nuntă”, „Pe Mureş şi pe Târnave” ş.a.

   Octavian Goga a fost cucerit de la început. I-a plăcut vocea plină de culoare, frazarea inteligentă, sinceritatea simţirii, dar i-a surprins mai ales stilul autentic al cântecului popular, proaspăt şi nealterat, ca un fruct cules de-a dreptul de pe ramura lui. „Strigă în horă ca un flăcău din Ţara Oaşului, mi-a şoptit la ureche. E, într-adevăr uimitoare! Transilvăneancă?” m-a întrebat.

   -Nu, i-am răspuns râzând. E dintr-o mahala a Bucureştilor.

   -E la ea acasă în toată ţara, ca orice artist adevărat. Mi-ar face plăcere s-o privesc cântând... (Petre Ghiaţă /Clery Sachelarie, Maria Tănase şi Cântecul Românesc. Ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R. S. R., 1965, p.56)

   Aşa cum Oltul îşi adună afluenţii, fii şi nepoţi, ca un Păstor grijuliu turmele sale, mânându-i spre Dunărea albastră, învolburând Marea cea mare, cu răzvrătirea neatârnării, aşa cântecul Mariei şi-a adunat mlădiţele mângâind cerul şi-nseninând pământul

   Vremea iscusiţilor Conducători ai Neamului a înfrăţit în clipa milostivă durerile cu bucuria, dimineaţa cu nunta, visurile cu curcubeiele, lacrimile cu fecioarele, dorul cu jalea, legea cu sărbătorile, azurul cu poveştile, rugile sacre cu răzvrătirile sfinte, codrii cu feciorii, apele cu cântecele lor, Oltul cu Nistrul, Mureşul cu Cerna, Crişul cu Jiul, Târnavele cu Prutul, Argeşul cu Siretul, Ialomiţa cu Bistriţa, Dunărea cu Marea, Glia cu Crucea, Răstignirea cu Învierea, Jertfa cu mântuirea:

   Mult iscusita vremii slovă /Nu spune clipa milostivă /ce ne-a-nfrăţit pe veci necazul /şi veselia deopotrivă... Mărită fie dimineaţa /Ce-a săvârşit a noastră nuntă, / Bătrâne Olt!- cu buza arsă /Îţi sărutăm unda căruntă.

   În cetăţuia ta de apă /Dorm cântecele noastre toate /Şi fierbe tăinuita jale /A visurilor sfărâmate. /Tu împleteşti în curcubeie /Comoara lacrimilor noastre, /Şi cel mai scump nisip tu-l duci /În vadul Dunării albastre.

   La sânul tău vin în amurguri, /Sfioase fetele fecioare, /Şi dimineaţa vin neveste /Cu şorţul prins în cingătoare-/Şi vin păstori cu glugă albă, /Din fluier povestindu-şi dorul-/Şi câte cântece şi lacrimi /Nu duce valul, călătorul... /Drumeţ, bătut de gânduri multe, /Ne laşi atât de greu pe noi, /Îmbrăţişându-ne câmpia, /Te uiţi adesea înapoi. /Aşa domol te poartă firea, /Căci duce unda-ţi gânditoare: /Durerea unui neam ce-aşteaptă /De mult o dreaptă sărbătoare.

   Demult, în vremi mai mari la suflet /Erai şi tu haiduc, moşnege, /Când domni vicleni jurau pe spadă /Să sfarme sfânta noastră lege; /Tu, frate plânsetelor noastre /Şi răzvrătirii noastre frate, /Urlai ţărilor amarul /Mâniei tale-nfricoşate.

   Cum tresăreau încremenite, /În jocurile lor buiestre, /Oştiri cu coifuri de aramă /Şi roibi cu aur pe căpestre /Când la strângerea ta de tată /Grăbeau din codri la poiene, /Strângând săcuri la subţioară, /Feciorii mândrei Cosânzene.

   Zdrobită-n praf, murea arama, /Şi codrul chiotea, viteazul; /Iar tu, frăţine, mare meşter, /Biruitor frângeai zăgazul /Şi-nbujorându-te la faţă, /Treceai prin văile afunde, /Înconvoindu-ţi îndărătnic /Măreţul tău grumaz de unde.

   Slăvite fărmituri a vremii, /De mult v-am îngropat văleatul... /Neputincios pari şi tu astăzi- /Te-a-ncins cu lanţuri împăratul /Ca unda ta strivită, gemem /Şi noi, tovarăşii tăi buni, /Dar de ne-om prăbuşi cu toţii, /Tu, Oltule, să ne răzbuni!

   Să verşi păgân potop de apă /Pe şesul holdelor de aur; /Să piară glia care poartă /Înstrăinatul nost’ tezaur; /Ţărâna trupurilor noastre /S-o scurmi de unde ne îngroapă /Şi să-ţi aduni apele toate-/Să ne mutăm în altă ţară!  ( Octavian Goga, Poezii /Publicistică. Editura Floarea Darurilor, Bucureşti, 2002, p. 22)  

   În arta populară se aprinde, ca în Icoană, sufletul Neamului cu toată  bogăţia sa sufletească şi veşnică. Numai în arta lui irumpe din străfunduri milenare seninătatea sa de geniu. Folclorul este sufletul acestui Neam ales, care-i pulsează în inimă dreapta credinţă. Împreună, folclorul şi credinţa străbună se răsfrâng integral în toată complexitatea trăirii Dorului şi a Ortodoxiei.

   În fiecare stih, în fiecare psalm, în fiecare strună de vioară, în fiecare suspin de fluier, în fiecare joc, în fiecare chimir, în fiecare Iie, în fiecare ştergar, în fiecare scoarţă, în fiecare catrinţă, în fiecare chilim, în fiecare mărgea, în fiecare maramă se află sufletul câte unui român, hotărât să rămână peste veacuri. Toate acestea transpuse în plan istoric, viu, capătă dimensiunea spirituală a demnităţii şi continuităţii, primenind sinteza tuturor răzvrătirilor sfinte.

   În vers sau viers, în rugă ori poezie, în cântec şi dans sau strigătură se împleteşte întreaga suflare şi mărturisire a sufletului creştin.

   Arta populară este mărturisirea publică, permanentă şi colectivă a Neamului nostru întreg.

   Ciudat duhovnic,-această artă populară! mărturiseşte Patriarhul pătimirii noastre, poetul Radu Gyr. Ea primeşte spovedania unui neam întreg, în tot ce spovedania cuprinde mai curat şi mai adânc ca trăire internă, şi primind-o, o împleteşte cu argint, o topeşte în flăcări mari de curcubeu, şi o aruncă apoi în lume ca pe o pasăre măiastră, ieşită golaşe dintr-un fund de suflet şi suflată cu azur şi pene de foc de către buzele cereşti ale Artei.

   O, dacă aţi şti câte bogăţii rupe dintr-un suflet, cât zbucium, cât vis, cât fior sau cât uriaş cântec interior, stau concentrate, ascunse, sintetizate, într-un singur chenar de chilim românesc, în singura unduire a liniei unei anfore, într-un singur stih de doină legănată, în singura înflorire a troiţelor noastre, pe drum prăfuit de ţară!...

   Cine ştie dacă nu chiar acesta fusese şi intenţia olarului popular: să cânte în lut îmbrăţişarea îndrăgostitului şi s-o dăruiască lumii, ascunsă în rotunjimea, aproape umană, a unui braţ de urcior...

   Cine ştie câte taine nu îngroapă mâinile meşterului anonim în smălţuirea unei guri de oală, a unui stih pribeag, ori în zugrăvirea ochilor unei vechi icoane pe zidurile bisericilor rurale...

   Dar nu numai sufletul fiecărui meşter popular, luat în parte, îşi cântă adâncurile în frântura de artă pe care o migăleşte, ci umbre şi luminişuri din sufletul unui neam întreg irump în misterul artei naţionale, o colorează, îi suflă duh, o învieţuiesc, imprimându-i totodată, un specific etnic şi altul spiritual.

   Să luăm, de pildă, sufletul oltenesc în arta populară. Veacurile l-au răsfrânt, lumină şi vis, în scoarţe şi chilimuri, i-au unduit neliniştile în doină, l-au izbucnit în vechea arhitectură, l-au înălţat pe la răspântii, în braţele de rugă ale troiţelor.

   Peceţile lui în arta populară sunt: volbură şi visătorie, năvală şi alean, vigoare şi tângă, freamăt şi leneşe melancolie, îngândurare şi răzvrătire...

   Clătinând azururi între izbucnirea ca o spinare de mistreţ şi cântecul limpede cu tristeţi domoale, acest specific sufletesc sudează, într-o valoare nouă,-de conţinut intern şi de relief-într-un inedit plin de încântare, luminişurile cu sobrietatea, energiile dinamice cu dorul şi visul, elanul cu melancoliile, decorativul cu substanţa spirituală.

   Acest specific sufletesc oltean, luat însă pe plan istoric, a avut o minunată sinteză în răscoala lui Tudor.

   Pandurii n-au fost numai o răzvrătire şi o dinamică, ci şi un freamăt de largă poezie. O sinteză de eroică şi vis. Un cântec şi o vitejie.

   La fel, în romantica Jianului şi a haiducilor olteni...

   Pe plan estetic, cea mai măiastră sinteză a specificului sufletesc oltean e Doina. Doina de pe Olt sau de pe Jiu. (Revista „Gândirea”, Anul XVII, nr. 4, Aprilie 1938)

  Și cine a doinit atât de cutremurător și de neînțeles de sensibil, fiind suflet în sufletul Neamului său, altcineva decât Maria Tănase?!

    Genialul şi inegalabilul poet Radu Gyr a tors din fiinţa sa fascinantă şi prigonită, din fiinţa sa poetică şi mărturisitoare, din fiinţa plină de iubire şi suferinţă şi un şirag de nestemate Balade. O parte închinate României, Loviştei, Bucegilor, Maramureşului, Basarabiei, Dobrogei, Dacului, Voievozilor Dragoş, Ţepeş, Ştefan, Basarab I, Ioan Vodă, Tudor, alta mănăstirilor Arnota,Tismana, Cozia, Frăsinei, dintr-un lemn, Sfântului Gheorghe,  marilor boieri Eminescu şi Bălcescu, dar Doina pandurului Gheorghe şi a răzeşului Ion este admirabilă, fără egal:

   Nu pentru-o lopată de rumenă pâine, /Nu pentru pătule, nu pentru pogoane, /Ci pentru văzduhul tău liber de mâine /Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

   Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri, /Pentru cântecul tău, ţintuit în piroane, /Pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri, /Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

   Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele, /Ci ca să aduni chiuind pe tăpşane /O claie de zări şi-o căciulă de stele, /Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

   Aşa ca să bei libertatea din ciuturi /Şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane /Şi zarzării ei peste tine să-i scuturi, /Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

   Şi ca să-ţi pui tot sărutul fierbinte /Pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane, /Peste toate ce slobode-ţi ies înainte, /Ridică-te Gheorghe, ridică-te, Ioane!

   Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii, /Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane, /Sus pe lumina din urmă-a furtunii, /Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

   (Radu Gyr, Anotimpul Umbrelor, Ed. Vremea, Bucureşti, 1993, p.6)

   O altă lămurire binecuvântată a graiului, care s-a împlântat ca un hrisov ceresc pe blazonul veşniciei Neamului daco-român a fost /este şi poetul Şesurilor natale din Ţara de peste veac: Nichifor Crainic.

    Liturghia creaţiei lirice în care s-a intonat psalmodic viaţa ilustrului poet, teolog, eseist, filosof şi tenace român mărturisitor al dreptei credinţe străbune, Nichifor Crainic, a cădit în Sânul neamului ecouri de har, muzică şi lumină. În melodia ritmului primăvăratec profunzimea ideilor sale s-a înveşmântat în frumuseţea versurilor pline de dor, de trăire şi de sublimă splendoare.

   Zămislit în destinul Doinelor strămoşeşti, punctele cardinale ale religiozităţii ţărăneşti i-au fost ursitoarele care i-au nălbit gândirea, odrăslindu-i soarta misionară în fiorul divinei chemări şi al sfintei asumări hristice.     

   Spre glorioasa-mi obârşie /Cobor adânc din eu în eu, /Sub mii şi mii de ani mă-mbie /Din fundul vremii chipul meu... În doina dulce-a mamei Dochii /Alunec din părinţi în prunci /şi deschizând pe lume ochii, /În cel de azi sunt cel de-atunci... Ca soarele ce se răsfrânge /În valul apei înmiit, în milioanele de-un sânge /Sunt eu pe veci întipărit...  Pământul sfânt până-n hotare /Prundit e cu strămoşii mei, /Cucernic ridicând altare /Pilaştrii bolţilor sunt ei.... De mii şi mii de ani încoace /Mă-nvârtoşez în cei ce vin /Ca singur eu să pun soroace /Înconvoiatului destin. /Când uneori mă-ncearcă plânsu-mi /De cât amar am cunoscut, /Mă-mbrăţişez pe mine însumi /Cel încă-n vreme nenăscut. /Tresaltă-n mine milioane /Cu viitoru-n ei răsfrânt /Şi-n iureşul eternei goane /Cum sunt ce-am fost voi fi ce sînt.(Nichifor Crainic- Eu)

Maria, cea care renăscea și pe marile scene ale lumii dar și în pridvorul țăranului strămutat în mahala, a trăit inegalabil și total aceeași metaforă a poetului :Tresaltă-n mine milioane /Cu viitoru-n ei răsfrânt /Şi-n iureşul eternei goane /Cum sunt ce-am fost voi fi ce sînt.

 Sunt mulţi „cutezători calici ,, , astăzi, ca şi ieri, unii zice-se chiar rapsozi ca Leşe,

 care se pot ridica la înălţimea, lumina, demnitatea, trăirea, jertfa, muzica, versul, bucuria împlinirii şi dăruirii complete Neamului şi lui Dumnezeu întru veşnicie doar atunci când se privesc pe sine în oglindă !

 Maria, Măiastra din Carpați, își are locul pe veșnicie în sufletul Neamului său și în istoria cea adevărată a cântecului românesc, fapt ce nu a depins niciodată de părerea celor ce, încercând să urce artistic, reușesc să coboare ca oameni, neputința fiind uneori  greu de învins !

                   (prima parte)

               Brusturi-Neamţ, 31 Noiembrie 2013.