PROFETISMUL LUI MIHAIL EMINESCU

                                                               (partea a VI-a)

                                              

 Dumnezeu hărăzeşte atunci Elita Spiritual-Creştină-Creatoare,

 care-l poate reintegra pe cel pierdut sieşi, familiei,

 renăscând societatea, comunitatea, naţia, statul creştin.

    La început este Cuvântul şi

   Cuvântul este la Dumnezeu şi

   Dumnezeu este Cuvântul...

  Toate prin El s-au făcut; şi

   fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut!

     (Ioan 1, 1)

      Traducerea sanscristo-pelasgă  corectă consider că este La început este Cuvântul... deoarece pune Darul Său, Creaţia, dar şi natura Sa, divino-umană în slujba Omului, renăscându-l, îndrumându-l, ajutându-l, călăuzindu-l, apărându-l, tocmai pentru ca ontologia umanului să devină prin creaţie încoronarea întregii Sale Creaţii: „Omenitatea Sa, spune marele ierarh, eruditul teolog basarabean Antonie Plămădeală, are de două ori calitatea de a transforma organic firea omenească. Odată pentru că e sfinţită în unire, în aceeaşi persoană, cu natura dumnezeiască şi, în acelaşi timp, prin suferinţă şi jertfă pentru noi. Slujirea lui Iisus Hristos, Dumnezeu şi om, este astfel dublă: El este în mod nedespărţit Dumnezeu în slujirea oamenilor şi Omul în slujirea oamenilor (...). În această perspectivă se poate face afirmaţia că Dumnezeu, Care slujeşte omul, se slujeşte pe Sine, iar slujindu-Se pe Sine, El nu se micşorează.” (Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi în Teologia contemporană. Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti-1972, p. 40)

   Prin urmare, dacă Logosul-Dumnezeu Întrupat slujind omului se slujeşte pe Sine, atunci categoric prin firea naturii sale cu chip dumnezeiesc, Omul slujind pe Dumnezeu se slujeşte pe sine slujind în acelaşi timp Neamul prin care vine la viaţă şi trebuie să-i continue destinul.

   Deci, viaţa creştinului nu este altceva decât slujire, slujire şi slujire.

   O întreită slujire harică.

   Această atitudine, acest dar, acest postulat, acest imperativ, trebuie să aparţină fiecărui om, dar în mod expres creştinului ortodox.

   Toţi creştinii ortodocşi din toate vremurile trebuie să-L cunoască integral pe Mântuitorul Iisus Hristos, pentru ca să-L slujească integral şi să-l adâncească fiecare în sinele trăirii sale fireşti, formatoare, misionare, duhovniceşti, vocaţionale, sofianice şi filocalice.   

     Dar, cum creştinul iese din sfera Cetăţii creştinismului comunitar, din nobila şi frumoasa Cetate Apostolică ce a stârnit invidia multora, din universul comuniunii hristice deci, el se pierde în neantul nimicurilor sale cotidiene de târg...

     Dumnezeu hărăzeşte atunci Elita Spiritual-Creştină-Creatoare, care-l poate reintegra pe cel pierdut sieşi, familiei, renăscând societatea, comunitatea, naţia, statul creştin.

   „Faptul că modelul suprem al slujirii creştine este Dumnezeu Însuşi înomenit în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, arată Mihail Diaconescu, l-a impresionat profund şi l-a preocupat activ pe Mihai Eminescu. Educaţia sa creştină deplină, realizată în primul rând datorită mamei sale, şi îndeosebi convingerea că Biserica Ortodoxă Română este instituţia noastră spirituală fundamentală, <> cum spune el, l-au ajutat să înţeleagă infinita valoare şi sublimul slujirii creştine în ordinea morală, practică, spirituală şi istorică a lumii întregi. Iisus S-a jertfit din iubire faţă de oameni, slujind oamenii, iubindu-i, restaurându-i în demnitatea lor originară. Slujirea înfăptuită de Hristos, arată Eminescu, a devenit astfel un mod al perfecţiunii umane.

   <scrie el într-un articol din Timpul, de când Iisus a ridicat popoarele lumii din întuneric, aşezându-le pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când viaţa Fiului lui Dumnezeu este cartea după care progresează omenirea.

   Învăţăturile lui Budha, viaţa lui Socrate, ideile lui Confucius, deşi asemănătoare cu ale creştinismului, n-au atâta influenţă asupra omului ca Evanghelia. Din ce pricină? Pentru că inima lui Hristos a fost străpunsă de cele mai mari dureri, nu pentru El, ci pentru binele şi izbăvirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, însă le-ar fi îndurat cu mândrie şi dispreţ pentru semenii lui. Şi Socrate a băut paharul cu otravă; dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică lumii antichităţii. Pe când amărăciunea lui Iisus ne impresionează profund, aflând că, în clipa supremă, Acesta S-a rugat Părintelui Său pentru iertarea prigonitorilor. De atunci a se jertfi din iubire faţă de semeni a rămas cea mai înaltă formă de desăvârşire a existenţei umane (...)

   Este naivă credinţa că prin precepte morale sau prin ştiinţă, omul se face bun. El trebuie să aibă înaintea sa un chip de perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi datorează renaşterea sa modelelor din antichitate, astfel desăvârşirea lumii se datoreşte chipului moral al lui Iisus Hristos.” (Prof. Univ. Dr. Mihail Diaconescu, Prelegeri de estetica Ortodoxiei. II. Ipostazele artei. Ed. Doxologia, Iaşi-2009, p. 153; Apud Pr. Dr. Şt. Slevoacă, Eminescu în faţa Patimilor Domnului, în Telegraful Român, Sibiu, An. 141, Nr. 17-18, 1 mai 1994, pp. 1 şi 3)

   Mihail Eminescu, prin profetismul său eminamente creştin dezvoltă o concepţie cu caracter testamentar ce cuprinde o sinteză amplă asupra viziunii cosmosului, precum şi a destinului ortodox al neamului nostru. Eminescu iese din timpul conservatorismului încetăţenit în soarta apocaliptică a istoriei, cu o atitudine nouă, profetică, punându-şi toată fiinţa, tot crezul, tot spiritul său genial, jertfa sa chiar, în vederea urnirii vremii unui nou profetism creştin, care să reangajeze creştinul şi Neamul într-o nouă reîncreştinare, spre un creştinism integral, cum a spus alt mare profet-mistic Ioan Ianolide.

   Preocuparea fundamentală a lui Mihail Eminescu privind latura sa profetică este scoaterea Bisericii Ortodoxe Române, respectiv a poporului creştin din apatia smereniei desăvârşite, a preatoleranţei împământenite care, ne-a amputat spiritul dacic eroic prin multele carenţe şi desele dezertări permiţând forţelor răului ateist să ia o mare amploare în istorie, şi înregimentarea ei/ lui, într-un ev dominant de autentică trăire hristică întrupată pe cunoaşterea completă, clară şi corectă privind raportul dintre Iisus Hristos şi istorie.

   Se pot redescoperi lucruri noi din cele vechi sau de demult uitate de oameni, de creştini.

   Nu Hristos trebuie să se redescopere în creştini, în fiecare în parte, în fiecare cale şi voie a fiecăruia, ci creştinii, fiecare în parte, trebuie să se descopere sau să se redescopere în Hristos: „Oamenii L-au redus pe Hristos la anumite caractere: teologii tinzând spre dogme şi abstracţiuni; misticii lansându-se în experienţe duhovniceşti de îndumnezeire; moraliştii făcând din morală centrul preocupărilor lor; filosofii, sociologii, artiştii, muzicienii, politicienii şi chiar economiştii descoperind în Iisus partea ce corespundea obiectivelor ce şi le propuseseră... Lumea are nevoie de un Arhetip universal valabil, care să fie viu şi evident pentru toate categoriile de oameni şi îndeosebi pentru spiritele de elită şi cu forţă creatoare. Deci şi teologul şi laicul şi artistul şi omul de ştiinţă, şi politicianul şi economistul trebuie să aibă imaginea integrală a Celui ce este Hristos, Logosul întrupat în istorie, chiar dacă fiecare dintre ei, conform darului ce-l are, adânceşte şi se dedică unei anume înţelegeri a lui Hristos.” (Ioan Ianolide, Deţinutul profet. Ed. Bonifaciu, Bucureşti-2009, p. 159)

   Dincolo de seva ei dumnezeiască, credinţa creşte şi se împlineşte prin oameni, pe pământ, în istorie, chiar dacă are o exhatologie transcendentă.

   Rolul Creştinismului ortodox, scopul, sensul, îndrumarea sa trebuie să lucreze în vederea apropierii fenomenului social-politic deci, să formeze şi istoric Calea care duce la Hristos: „Istoria este teatrul în care se joacă mântuirea lumii, lucrare universală şi permanentă care angajează toate aspectele vieţii umane pe calea mântuirii, încât sufletele, şi fiinţele şi orânduirile sociale să crească în desăvârşire, conform harului şi voii lui Dumnezeu, iar aceasta nu la modul gratuit, ci în confruntarea cu puterile întunericului, făcând lumea vrednică de a-L primi pe Hristos. Nu este verosimilă şi nici convingătoare o împărăţie a lui Dumnezeu care ar lucra numai asupra conştiinţelor, dar ar fi indiferentă la orânduirile politico-sociale ori la fenomenele cultural-ştiinţifice ale omenirii.

   Păcatul este individual, comunitar şi politic, de aceea şi pedepsele sunt personale, comunitare şi politice.” (Ioan Ianolide, op. cit.)

   Înainte de Creştinismul Său, prin Sfânta Sa Întrupare, Mântuitorul şi-a asumat istoria omenirii de până la El, instituindu-i o nouă slujire, slujire prin har, slujirea jertfelnic-hristică.

   Recuperând Iubirii Sale pe toţi creştinii care-L mărturisesc prin cuvânt, faptă, jertfă şi dragoste, Iisus Hristos îi face părtăşire Sieşi-Trupului Său care este Biserica cea Una-Sfântă-Dreaptă şi Apostolească. Tradiţia Sfântă ne aminteşte permanent că numai Biserica Ortodoxă este Hristoforă şi prin ea Mântuitorul Hristos continuă neîntrerupt slujirea Sa în lume, chemând neîncetat lumea, Omul la slujirea Cuvântului dumnezeiesc.

   Noua slujire hristică a Logosului ne dă o nouă dimensiune, o nouă atitudine, o nouă valoare a Dragostei care, se revelează ca Iubire esenţială, prioritară, universal-obligatorie şi veşnică.

   Primind lumina Logosului dumnezeiesc, cuvintele gânduri ori graiurile rostite de creştinul ortodox cult (iluminat), creator, trebuie să capete un caracter sacerdotal al esteticii, o calitate sacramentală a semanticii, o semnificaţie liturgică a hermeneuticii, o armonie cosmică perfectă: „Făuritor de armonii perfecte, liră ce străluceşte printre stelele patriei, Eminescu e, pentru noi, mai mult decât un vates (profet), un poet cu religioase funcţii, un profet al poporului său. Ca Solon, ca Empedocle şi ca Numa, el este un legislator al patriei, un om a cărui operă exprimă legea, relaţia mistică dintre noi şi lumea nebuloasă a părinţilor, poporul de mani (sufletele morţilor, ale strămoşilor, onorate ca zei protectori ai familiei), de lari (divinităţi protectoare ale căminului), cari sunt pollodiul, mărturisirea în ceruri a existenţei noastre pe pământ. Ei sunt patria, cu toate misterioasele ei valenţe, sunt istoria cu multa ei învăţătură, sunt depozitul milenar, orb, de reflexe, de implicaţii necesare, de formule ale acestui pământ.

   Eminescu răsfrânge fiinţa lor difuză. Freamătul lor surd îl recunoaşte, îl simte în sineşi. El a rostit implacabila lor prezenţă, a spus legătura lor cu fiinţa-i care se exaltă: „Căci te iubeam cu ochi păgâni/ Şi plini de suferinţi,/ Ce mi-i lăsară din bătrâni,/ Părinţii din părinţi.” (Pe lângă plopii fără soţ)

   Poet, profet, legislator, ca Solon, ca Numa, ca Empedocle, el a rostit, în cadenţele sale, faptele eponime ale poporului său, oracolul destinelor sale. El este acela a cărui carte chiverniseşte relaţiile dintre noi şi strălume, dintre români şi energiile care zac în corpul diafan al patriei.” (Dan Botta, Theogonia Eminesciană în Limite şi Alte Eseuri. Ed. Crater, Bucureşti-1996, p. 185)

   Prin marii poeţi creştini: V. Alecsandri, G. Coşbuc, M. Eminescu, O. Goga, N. Crainic, A. Cotruş, A. Ciurunga, V. Mateiaş, V. Maxim, Ioan Alexandru, P. Baciu, D. Andronescu, Maica Teodosia, Damian Eugenia Indreica, Traian Dorz, Sergiu Grosu, Ion Omescu, I. Zeană, Ion Caraion, C. A. Dragodan, Ion Golea, S. A. Mandinescu, V. Voiculescu, V. Militaru, Gh. Stănescu, I. Barbu etc., prin marii filosofi creştini: Haşdeu, Nae Ionescu, Ţuţea, Vulcănescu, C. Noica, L. Blaga, E. Bernea, V. Băncilă, V. Lovinescu, Ilariu Dobridor, George Popescu Glogoveanu ş.a., prim marii teologi-mărturisitori: A. Şaguna, Vaarlam, Dosoftei, Grosu, Mihălcescu, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Sofian Boghiu, Gh. Calciu-Dumitreasa, N. Măndiţă, D. Bejan, Daniil Tudor, A. Plămădeală, Th. M. Popescu, C. Galeriu, V. Gafencu, Ianolide, Justin Pârvu, Nil Dorobanţu, Iosif Trifa, Ioanichie Bălan, Rafail Noica, Mihail Diaconescu etc., prin marii eseişti creştini: Dan Botta, Artur Silvestri, Alexandru Mironescu, Teofil Părăianu, Aspasia Oţel-Petrescu, Danion Vasile, Dan Ciachir, Dan Puric şi prin mulţi alţi mari creatori-artişti s-a încrustat de-a pururi în splendoarea eticităţii noastre dacice frumuseţea divină a nobilului suflet românesc.  

   Dacă creştinul autentic trebuie să fie un diacon al Cuvântului, atunci poetul creştin este un sacerdot mistic, un profet al Logosului, iar preotul trebuie să devină un poet al slujirii hristice.

   În gândirea creştin ortodoxă a Românului cult, iluminat, teofor, hristofor, există o relaţie divină între vocaţia geniului creativ şi imperativul sacru al jertfei sublime, a slujirii lui Dumnezeu şi a Neamului, slujire de care se bucură şi alte popoare ce nu pot urca până în vârful înălţimii misiunii vocaţionale dacice: mistico-hristico-evanghelico-filocalico-sofianică.

   Nu orice naţie, nu ori ce neam sunt hărăzite să urce acest suiş celest în Sinele duhovnicesc fiindcă nu au în gena spirituală, în plămada religioasă Dorul după Dumnezeu întru bucuria sacrificiului suprem cum îl posedă cu prisosinţă dacoromânii de-a lungul mileniilor.

   Slujirea creştin ortodoxă a Cuvântului dumnezeiesc devine astfel o poruncă a Dragostei căpătând un sens artistic armonios pentru o comuniune deplină a iluminării conştiinţelor morale în universul Neamului şi al plenitudinii Creaţiei divine.

   Creaţia creştin-ortodoxă asemeni Creaţiei dumnezeieşti în Sânul poporului, respectiv al Neamului trebuie să aibă un caracter permanent de slujire cultural-spiritual-religios-mistic.

    Arta scrisului frumos, profund, elevat, erudit, adevărat, implică manifestarea cea mai firească a vieţii creştine, sensul misionar al Ortodoxiei, care modifică dinamismul omenirii în componenta ei fundamentală de a înseta după Lumina şi Harul Logosului, făcând-o esenţială.

   Revelatoare pentru creaţia Profetului Mihail Eminescu este slujirea sa întru Adevăr, întru Frumosul în care ne descoperim Noi românii caracterul integral al existenţei noastre creştine.

   Varietatea slujirii sale filosofic-creştine ca poet-geniu, ca maliţios-jurnalist, dar mai cu seamă, ca profet creştin confirmă devotamentul, autoritatea şi fidelitatea sa în apostolatul său cult de a cere imperios valah şi divin unitatea Neamului său şi al nostru, urmând arhetipul Creaţiei ca Operă desăvârşită, fundamentală şi absolută a Dumnezeului Treimic.

   În abordarea problematicii politicianiste, marele jurnalist Eminescu nu foloseşte un ton violent, care să supere democraţia şi alcolicii ei, ci cuvinte ascuţite, pe măsura slujbaşilor străinilor şi loruşi, precum ţeapa-sceptrul dreptăţii Marelui Vlad Ţepeş-Voievodul său favorit.

   Profetul îşi asumă la Cauza divină voinţa sa peste care lasă să răsară Harul Duhului Sfânt.

   Poetul, Pedagogul, Artistul, Profetul, Filosoful, Duhovnicul, Eroul, Martirul, Sfântul la dimensiunea lor sacră menţin viu chipul nemuritor al lui Dumnezeu în Icoana Omului creştin.

      Imboldul vorbirii despre Mihail Eminescu s-a aprins din cutezanţa iubirii mele, a dorului meu permanent pentru El, percepându-l ca pe marele Profet al Neamului dacoromân, la care am adăugat şi cele două îndemnuri ale marelui filosof-genial Vasile Băncilă:

   „că despre Eminecu se poate vorbi la infinit; că există, în orice problemă, puncte de vedere noi şi metode noi din cari pot fi tratate.”

   Nu se poate vorbi despre Mihail Eminescu decât literar, decât poetic, decât filosofic, decât artistic, decât ştiinţific, decât liturgic, decât mistic, decât româneşte, decât creştineşte!

   Ceilalţi nu există şi dacă totuşi latră, se asmut între ei scheunând jigăriţi pe ici, pe colo...  

   „Vorbind despre Eminescu vorbim, de fapt, despre noi; fiindcă el a intrat în însăşi ţesătura fiinţei noastre, aşa cum a intrat în sufletul pământului acestuia.

   Asta înseamnă că e foarte greu să analizezi pe Eminescu; tocmai fiindcă înseamnă a vorbi despre tine şi aceasta e cea mai grea dintre toate analizele.

   Eminescu se cere trăit, deci, nu analizat; ţăranul trăieşte natura, obiceiurile, aerul, religia, dar nici nu e conştient de ele, nici nu înţelege măcar problema de analiză.

   Cam aşa suntem şi noi în raport cu Eminescu; cele mai grele analizele sunt autoanalizele; iar dintre ele, acelea ce se referă la o stare sufletească colectivă; dar aşa e Eminescu..., dar Eminescu a devenit o trăsătură de psihologie colectivă a noastră.”(Vasile Băncilă, Opere, vol. II. Muzeul Brăilei. Editura Istros. Editura Muzeul Literaturii Române-2004, p. 304)

   Căutând măsura lucrurilor care îl fac pe Mihail Eminescu o Scară spirituală către Cerul divin şi către cerul Daciei Mari, marele brăilean Vasile Băncilă îi aşează primele treapte:

   -Eminescu e un romantic.

   Adică, sentimentele profunde-corola adolescenţei cuprinsă într-un vârtej al unei închipuiri bogate, resfirate într-o cultură profundă ce se poate distila într-o subţirime a spiritului creştin.

   Un alt mare poet, Nichita Stănescu (nu există mare poet care, să nu-l iubească pe Luceafăr, n.a.), fiu al Ţării Miraculoase numită Limba Română, se întreba, întrebându-ne de-altfel:

   „M-am întrebat adeseori de ce pînă acum poezia lui Eminescu ne apare mai proaspătă şi mai tînără decât cel mai proaspăt vers al celui mai tînăr poet.

   În acest sens, cuvîntul geniu nu acoperă fenomenul real;-deşi această noţiune este inventată de romantici şi, cu precădere, lor li se potriveşte. În cazul poeziei române, aceasta mai de grabă se substituie cu noţiunea de Eminescu şi cu nobilul epitet de eminescian, epitet ce semnifică o nuanţă superioară a calităţii versului...

   Viaţa lui Eminescu o ştim şi majoritar o şi înţelegem aproape în tot amănuntul ei gingaş, tensionat, vizionar, tragic şi fericit, melancolic şi de blîndă veselie.

   Fiinţa lui e permanent reală în imaginaţia noastră... E vorba de... dragostea de vers de Eminescu.

   A spune că sentimentul poetului se identifică cu sentimentul fericit al oricui, e şi nu e adevărat. A zice că versul lui exprimă chintesenţa gîndirii poetice, exprimată în natura lucrurilor ţării, este şi nu este adevărat...Ne e clar însă că scrisul a fost modul lui de a exista, că versul a fost modul şi acţiunea lui.

   Pentru cine a scris Eminescu?, ca să răspundem la această întrebare n-avem decît să-i întrebăm pe cititorii lui de ce îl citesc. Cîte răspunsuri vom afla de la ei, tot atîtea adevăruri vom afla despre opera lui Eminescu, cea plină de adevăruri dintre care multe, dacă nu majoritatea, deocamdată ne sunt acoperite, ele fiind predestinate generaţiilor viitoare, ca o rezervă naţională de conştiinţă, pentru cei care urmează să se nască în această ţară miraculoasă, numită Limba Română.” (Nechita Stănescu, Respirări. Ed. Sport-Turism, Bucureşti-1982, p. 10-12)  

   -Romantismul place oamenilor în general.

   Romantismul ţine de o heraldică aristocrată asociată cu nobleţea naturii unde va prefigura armonia dintre real şi vis (frumuseţea realului), care încinse la flacăra geniului întrupează personalitatea într-un prototip.

   -De ce este Eminescu romantic?

   Vitalitatea poetului, înţelepciunea gândirii, bărbăţia ostăşească întru adevăr, frumuseţea sa fizico-spirituală nimbată cu nebunia mistică a profetului, deci toate elementele necesare pentru a fi iubit şi pentru a iubi, declanşau în el fioruri, pasiuni, dorinţe, năzuinţe, credinţe, fulgerări, azururi serafice atât în plan personal cât şi social, moral, religios, cultic, politic.

   Romantismul său are un caracter atipic, eminescian.

    Extraordinara putere de sentiment şi închipuire, până la vrajă şi halucinaţie; e sugestionant şi antrenant. De aici rezultă sinceritatea operei lui Eminescu, această calitate primordială a operei de artă-fireşte, e vorba de sinceritatea estetică, nu ştiinţifică, adică frăgezimea şi intensitatea conţinutului.

      Romantismul lui Eminescu e melancolic, pesimist. Nu orice romantism e pesimist, cum crede Nae Ionescu; e şi un romantism optimist, fie practic, fie filosofic (Hugo, Fichte, Hegel). Melancolia sinelui său îşi trăgea seva din melancolia celorlalţi: bucuria pentru bucuria celorlalţi şi suferinţa pentru suferinţa celorlalţi.

  Sinele geniului care-şi trage seva din sinele Neamului devine la rândul său sinele colectiv al comunităţii şi al universalităţii.

     Romantismul lui Eminescu e cosmic-filosofic-Luceafărul, Sărmanul Dionis...

   „În Sărmanul Dionis, arată fostul meu coleg profesorul-scriitor Nicolae Tudor, filosofia se îmbină cu literatura, prima devenind pretext pentru cea de-a doua. Anii studiilor la Viena, pentru Eminescu au deschis perspective uriaşe, prin filosofie, ce vor defini universul operei sale.” (Nicolae Tudor, Iubirea, Un Nimb Primit Prea Târziu. Ed. Arefeană, Bucureşti-2005, p. 55)

   <analizează Noica, seculii din istoria acestei lumi microscopice ar fi clipite, şi în aceste clipite oamenii ar lucra tot atîta şi ar cugeta tot atîta ca în evii noştri-evii lor pentru ei ar fi tot atît de lungi, ca pentru ai noştri. În ce nefinire microscopică s-ar pierde milioanele de infuzorii ale acelor cercetători, în ce infinire de timp clipa de bucurie-şi toate acestea, toate, ar fi-tot astfeliu, ca şi azi.>>

   „Rândurile acestea sînt din Sărmanul Dionis... Izbitoare este expresia. De ce spune Eminescu o dată „nefinire” şi altă dată „infinire”, subliniate aici în text?, zice Noica. Şi, de altfel, ce nevoie îl face să nu folosească expresiile obişnuite, infinit şi infinitate, pe care el însuşi le pune altă dată în joc? Căci el va spune, îndată apoi:

    <>

   Şi mai jos:

   „Dac-aş putea şi eu să mă pierd în infinitatea sufletului meu...”

   Cu alte cuvinte, arăt eu, ar însemna: Dacă aş putea să mă adaug nemuririi sufletului.

   Avînd deci la îndemînă: infinit, infinitate şi, de bună seamă, nemărginire, continuă Noica, Eminescu simte nevoia să creeze doi termeni noi, ba încă să-i pună în joc şi să-i opună în aceeaşi frază. De ce? Răspunsul ni se pare simplu: pentru că ştie să gândească filosofic şi pentru că ştie să vorbească româneşte.” (Constantin Noica, Introducere la Miracolul Eminescian. Ed. Humanitas, Bucureşti-1992, p. 305)

   Eu aş privi mult mai profund, mai integral expresia Luceafărului şi desigur interpretarea eminentului gânditor Constantin Noica.

   Mai întâi: Trecut şi viitor e în sufletul meu...:

   Eminescu nu se referă exclusiv la sinele său căci, atunci pur şi simplu s-ar afla într-o continuă nefinire...

   Trecutul şi viitorul din sufletul său sunt de fapt asumarea Strămoşească, Sinele Neamului cu Tradiţia lui creştină, cu datină străbună milenară, cu tot Pantheonul culturii şi virtuţiilor ortodoxe care s-au definit prin demnitate, omenie, jertfă sfântă, adevăr, credinţă şi iubire.

   Asumându-se spiritualităţii şi religiozităţii Neamului, evident că se asumă şi sieşi întru geniul creativ de infinire...

   Profetismul său creştin care se află într-un raport de finire cu Dumnezeu, cu Neamul, cu poporul, deci şi cu sine, trăieşte existenţial în infinire cu Dumnezeu, cu neamul, cu sineşi.

   Dăruindu-se Neamului-Biserică se dobândeşte pe sine ca mărturisitor al Culturii Duhului.

   Gândirea lui Eminescu nu e metafizică, e o întrupare creştină filosofico-teologică. Lirismul său este metafizic ca expresie, dar gândirea, mugurul din ea înfloreşte filosofic-creştin într-o corolă teologic ortodoxă: „Dumnezeul geniul m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar.”

   Expresia se poate tâlcui şi astfel: Atotcreatorul-Dumnezeul Creaţiei m-a chemat din popor, iar prin Cuvântul dumnezeiesc-Logosul, m-a ales întru actul creaţiei, pentru a împrăştia cu lumina geniului-artistic hărăzit, amarul, prigonirile, persecuţiile, întunericul, căderile, frângerile din marea de amar-istoria milenară a marelui nostru Neam dacoromân.   

   El nu se foloseşte de cuvânt pentru fastul estetic ori pentru semantica lui, ci pentru spiritul religios-ortodox al cuvântului, duhul lui, exegeza hermeneutică, mireasma suavă a sublimului purtător de lumină harică, de preaplin ca dar al creaţiei artistice.

   Cuvântul dac se îmbracă literar cu Iia ţesută a literelor româneşti, brodate pe altiţa metafizică a cugetului peste care se răsfrânge nimbul de borangic al exegezei hermeneutice.

   Însumându-se Neamului său creştin, Bisericii străbune ortodoxe deci, primeşte lumina Logosului prin chemarea la actul creativ, iar prin darurile, energiile necreate ale Duhului Sfânt este ales în finire sinergică în conlucrare cu harul la actul profetic, ca Sol divin de asumare a Neamului întru îndumnezeire lui, întru comuniunea cu Dumnezeu, întru infinire.

   Eminescu este ceea ce grăia Marele filosof creştin Vasile Băncilă: măreţie cosmică, nu însă în sens metaforic, ci de atribut.   

    Eminescu e, deci, măreţie cosmică; astfel, el are datele pentru a da fenomenul estetic al sublimului. În toate manifestările sale Profetul trăieşte intensitatea cea mai profundă, aşezându-se, împământenindu-se cosmic am spune, între adevărul revelat, realitatea socio-politică a istoriei şi creaţia sa sublimă.

         Romantismul lui Eminescu e de factură aristocratică emanând o fină psihologie etnică-fiindcă şi în psihologia românească, continuă Băncilă, e melancolie (melancolia rasei noastre), oarece romantism, epicism, lirism mai mult: în Eminescu sunt numai duse la o mare potenţă; apoi fiindcă oricum ar fi Eminescu, el e integrat sufleteşte românilor de azi, aşa de intim şi necesar, încât nu ne mai concepem fără el.

   Sunt mari poeţi care cântă natura, descifrează simbolismul mitologiei, relevă dreptatea, adevărul, surprind libertatea, armonia cosmică, eroismul, înţelepciunea populară, focul mistic, diversitatea Creaţiei divine. Pe Eminescu îl interesează în mod expres aşezarea Neamului său ca primordialitate, ca Matca-Mumă a omenirii etc.

  „ Eminescu, în ceea ce are el mai de preţ, arată un al mare poet genial, Ioan Alexandru, încearcă să intre în dialog cu Persoana vie, omul ca fiinţă ce încoronează zidirea, iar el, bărbat fiind, ştie că omul, pe măsura lui este Femeia, ca Fecioară şi Maică, cea care biruie valurile vremii şi se aşează în rînduiala nepieritoarelor constelaţii, dincolo de slava lor, ca desăvârşită adoratoare şi ascultătoare... În toţi marii poeţi naţionali transpare o rînduială a universului, o cosmogonie ce se limpezeşte în jurul Paternului, Părintescului, aproape la toţi asemănătoare... Eminescu este pătruns de armonia şi farmecul cel sfînt, de limpezimea nemuritoare a zidirii, aude hora stelelor, ţopăitul alfei centaurului pe boltă, simte puterea lumii şi taina vieţuirii ei în comunicarea pământului, aude apele de origine şi vânturile, aude şi vede realitatea vie tăinuită în grai, ceea ce numai unora le este dat; între grai şi lumea zidirilor nu-i ruptură la Eminescu, ci odihnire reciprocă, străvedere, străluminare”... (Ioan Alexandru, Iubirea de Patrie. Eseuri. Ed. Dacia, Cluj-Napoca-1978, p. 68, 72)

   Patria profetică a Eminului de Aur şi a noastră a celor care am rămas sub sceptrul demnităţii naţionalist-creştin-ortodoxe este în rânduiala şi sub pronia Părintelui Ceresc:

   „Iar noi locului ne ţinem/ Cum am fost aşa rămînem/ Marea şi cu rîurile/ Lumea cu pustiurile/ Luna şi cu soarele/ Codrul cu izvoarele.”

         Alt element prin care Eminescu a avut un rol imens în cultura românească e pragmatismul lui; să nu se creadă că Eminescu a fost o simplă unealtă a conservatorilor (cel mult se poate spune că a fost exploatat): doctrina şi activitatea lui socială sunt de o sinceritate, adâncime, dezinteresare şi fatalitate impresionante, cel puţin tot cât şi partea pur poetică. Eminescu are o formidabilă personalitate pragmatică, adică are o maşină, un mecanism de instincte practice, de o energetică puternică: un pragmatic halucinant; trei lucruri anihilează falsa teorie, odioasa credinţă frivolă (vezi Lovinescu, care zicea că articolele politice ale lui Eminescu şi Geniu pustiu sunt ceva... neglijabil; sau profesoare pretenţioase, ca Mazilescu), cum că Eminescu a scris articolele din Timpul din patimă de partid (Eminescu şi partid!), ori că reprezintă ceva periferic la Eminescu, pe câtă vreme ele sunt însuşi sufletul lui Eminescu, jumătate din sufletul eminescian... Deci, la Eminescu, nu e imposibilitate ca, după ce a făcut pesimism în activitate teoretică, să fie dogmatic în cea practică... Însuşi romantismul lui Eminescu, acest romantism îl făcea să pună suflet, aur sufletesc, foc sacru, elan, îl făcea să se identifice cu cauza; mai mult romantismul îl făcea să vadă în ceea ce critica el o entitate cosmică; prin urmare, Eminescu ridica polemica socială până la un nivel cosmic, absolut.” (Vasile Băncilă, Opere, II, op. cit., p. 305-316)

      Autenticitatea şi grandoarea romantică a universului său liric o dă limba sa eminesciană. Clopotul geniului său creştin răsuna cu dangătul infinit întru „marginile şi nemarginile limbii”, după cum aprecia înţeleptul Noica. (Constantin Noica, Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti. Ed. Eminescu, Bucureşti-1975, p. 55)

   Romantismul lui Eminescu prelins din mireasma suavă a lirismului său are ceva asemănător cu smerenia ascetului, care pe măsură ce trăieşte rugăciunea se aprinde de rugul său mistic, participând, trăind plenar, teologic şi mărturisitor în toate potenţele sale fireşti ori suprafireşti, cu o nebunie profetică întâlnită numai la marii mistici-isihaşti, ce irupe într-o cascadică avalanşe a trăirii harice, renăscând integral creştinismul, cum au fost marii mistici-ortodocşi întemniţaţi: Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, arhim. Gherasim Iscu, Sofian Boghiu, Daniil Tudor, Gheorghe Jimboiu, Anghel Papacioc, Marin Naidin, Constantin Oprişan, Traian Trifan, Ilarion Felea, Gheorghe Calciu şi alţii, cei care, au ucenicit mult în sihăstria temniţelor atee: „Mă simt plin ca un stup de albine harnice într-un an bogat în flori melifere. Mă simt în posesia unei viziuni proaspete a creştinismului şi a lumii. Mă simt unit cu toţi oamenii în tragedia vieţii mele şi cred în mântuirea lumii, dar numai prin focul unor purificări sincere, libere şi autentice.

   Scriu cu inima, cu viaţa, cu fiinţa mea... Cine este atât de nebun ca să dea crezare unui nebun?!...

   Stau încremenit în faţa sufletului meu, cu degetele fără nerv pe stilou, cu tâmpla zvâcnind, cu respiraţia rară şi aud cum bate inima-n piept în marginile infinite, răsfirate în nenumărate clipe, fiecare tot atât de neţărmurită. Clocotul din mine vrea să se reverse, dar aşa, fără făgaşe, cum s-a şi format. Îmi vine să iau sticla cu cerneală şi s-o sfarm pe hârtia albă, făcând-o ţăndări, ca să-i aud ţiuitul şi să-i văd albăstreala cum împroşcă masa, şi camera, şi văzduhul, umplându-l cu pete amorfe, ca să acopere cumva vulcanii ce clocotesc în mine.” (Ioan Ianolide, Testamentul unui nebun. Ed. Bonifaciu, Bucureşti-2015, p. 9-10)

   Mirabilul lirism al Luceafărului s-a împletit admirabil cu cugetarea filosofului creştin, care ocolind labirintul miturilor şi-a netezit calea cunoşterii cu adevărul revelat, înconjurat de tainele supreme şi frumuseţile stelare. Matricea profetică a structurii eminesciene s-a format în amvonul Naturii, frumuseţea Creaţiei pure sub nimbul libertăţii absolute, peste care s-au presărat izvorul creaţiei populare prelins din sânul Tradiţiei, rânduielile, datinile, basmele, obiceiurile, legendele, portul, cântecul, jocul, doinele, credinţa, mitul jertfei şi marea iubire de Dumnezeu şi de Glie în care s-a întrupat ca o nemurire zeiască.

   Meritul Românului absolut, Mihail Eminescu, se aşează evident în constelaţia profetismului dacoromân, a profetismului spiritualităţii creştine universale acolo unde vorbirea înfrumuseţează totul şi tăcerea grăieşte sublimul pretutindeni.

   Dacă Poetul l-a umbrit pe prozator, gânditorul creştin însă, s-a înălţat peste streaşina azurului socratic, prin ţâşnirea luminilor serafico-profetice.

   Geniul poeziei s-a împletit cu profetul gândirii într-o atare comuniune astfel încât profetul a născut poezia, iar poezia l-a înălţat pe profet în sferele celeste.

   Toţi cei care l-au citit, l-au cunoscut, l-au peţit, l-au preţuit, l-au recitat, l-au cântat, s-au încântat, români ori străini, s-au înţelepţit iubindu-l pe marele  nostru Eminescu.

   Mărturile vii sunt elogiile, ediţiile şi monografiile care, s-au aşternut în Pantheonul Ortodoxiei noastre creştine începând chiar din veacul al XIX-lea.

   De multe ori însă, debordantele epitete peiorative ale detractorilor sunt de fapt atribute.

   Autohtonismul lui Eminescu reclamă de fapt naţionalimul său creştin care, se reflectă în plămada Neamului cu valoare de imperativ. Fiind un mare Profet creştin, atunci şi naţionalismul său ortodox are conotaţie profetică, de supravenerare cosmică a naţiei.

   Naţionalismul creştin ortodox este Românism la scara: TRECUT-PREZENT-VIITOR.

   Profeţi sunt invocaţi Duhului marilor Oameni: Eroi, Martiri, Mărturisitori şi Sfinţi.

   Xenofobia la dacoromânii creştini ortodocşi nu este lipsa iubirii aproapelui, nu este intoleranţa faţă de străini în genere, dovadă etniile politeiste milenare, întrucât arhiomenia noastră hristică, universală nu are margini, dar este conservatoare, adică refractară faţă de invadatori, faţă de vandali, faţă de cotropitori, faţă de exploatatorii mai cu seamă alogeni.

   Profesorul Ioan-Aurel Pop, titularul Catedrei de Istorie Medievală şi Istoriografie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”, cel care onorează azi Academia Română ca membru titular, ne dă un  exemplu de denigrare erudită şi matură, ex cathedra, cu o lucrare-eseu apărută în 1997, la Ed. Humanitas, aparţinând unui titular al Universităţii bucureştene.

   „Cu toate precauţiile luate de autor, ne arată ilustrul istoric ardelean, Eminescu este portretizat, în chip necruţător, în paginile cărţii drept „mit”, cu următoarele conotaţii: „autohtonist şi xenofob” (p. 11), „naţionalist” (p. 60), „gazetar şi profet naţionalist” (p. 91), „antioccidental”, prolog, prin „Doină”, al unor „invocaţii naţionale legionare”, plasat, într-o succesiune nefastă, alături de Zamolxis, Ştefan cel Mare, Horea şi Căpitan (p.320) etc. Toate aceste lucruri-expuse într-o manieră alertă şi într-un stil atractiv, convingător-pot părea şi par multora reale, aievea, mai ales că între cititori puţini sunt cunoscători profunzi ai operei eminesciene şi, mai puţini încă sunt la curent cu evoluţia detaliată a istoriei moderne şi contemporane, în lume şi la noi. Mesajul lucrării menţionate (şi al altora, care exprimă opinii aproape identice) păcătuieşte, în cazul lui Eminescu, din cel puţin două motive: 1) face din Eminescu un om dedublat, cu o faţă de mare poet şi cu o alta-total diferită-de gazetar xenofob şi naţionalist; cu alte cuvinte, unul este Eminescu-poetul şi cu totul altul Eminescu-ideologul; 2) judecă ideile literare, dar mai ales politice ale lui Eminescu prin prisma unor idealuri declarate cumva universale şi atemporale, dar care au, toate, caracter istoric şi au apărut recent; altfel spus, Eminescu este „rău” fiindcă nu a anticipat „Declaraţia universală a drepturilor omului”, nici drepturile minorităţilor definite de Comisia Europeană şi nici nu a protestat când numele său a fost alăturat de legionari numelui Căpitanului! În treacăt fie spus, plasaţi în acea situaţie nefericită, nu s-au putut revolta nici Ştefan cel Mare şi nici Horea, adică alţi „naţionalişti”!

   Suprema acuză adusă poetului se leagă cumva de poezia „Doină”, considerată un fel de esenţă în versuri a xenofobiei eminesciene: „Cine-a îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima câinii” (p. 231) (Ioan-Aurel Pop, Identitatea Românească. Ed. Contemporanul, Bucureşti-2016, p. 101-102)

   De fapt, DOINA lui Eminescu este un PSALM din regeasca şi divina Psaltire universală.

   Şi dacă tot li se încreţeşte inima denigratorilor când aud DOINA lui EMINESCU cunoscută, le mai dăm o variantă mai pe gust, aleasă și publicată de Alexander E. Ronnett: „Adevăratul Eminescu nu este visătorul dulceag şi moale din cele câteva poeme învăţate pe genunchi la şcoală.

   Eminescu nicăieri nu e mai real decât în publicistica sa şi în <( Alexander E. Ronnett, România Ca O Pradă-Mari Trădări şi Trădători- Ed. „Credinţa strămoşească, Iaşi-2013, p. 653-654)

   De la Nistru pân’la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-s-a/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta singurătate;/ Din Hotin şi pân’la Mare/ Vin Muscalii de-a călare/ De la Mare la Hotin/ Calea noastră ne-o aţin./ Şi Muscalii şi Calmucii/ Şi nici Nistrul nu-i îneacă/ Săraca ţară, săraca!// Din Boian la Cornu Luncii/ Jidoveşte’nvaţă pruncii/ Şi sub mâna de jidan/ Sunt românii lui Ştefan./ Vai de biet român săracu/ Că-ndărăt tot dă ca racul/ Fără tihnă-i masa lui/ Şi-i străin în ţara lui.// Din Braşov pân’la Abrud/ Vai ce văd şi ce aud/ Stăpânind ungurul crud/ Iar din Olt până la Criş/ Nu mai este luminiş/ De greul suspinelor/ De umbra străinilor,/ De nu mai ştii ce te-ai face/ Sărace, român, sărace!// De la Turnu-n Dorohoi/ Curg duşmanii în puhoi/ Şi s-aşează pe la noi;/ Şi cum vin cu drum de fier/ Toate cântecele pier/ Zboară paserile toate/ De neagra singurătate/ Numai umbra spinului/ La uşa creştinului/ Codrul geme şi se pleacă/ Săraca, ţară, săraca!// Cine ne-a adus jidanii/ Nu mai vază zi cu anii/ Şi să-i scoată ochii corbii/ Să rămâie-n drum ca orbii/ Cine ne-a adus pe greci/ N-ar mai putrezi în veci/ Cine ne-a adus Muscalii/ Prăpădi-l-ar focul jalei/ Să-l arză, să-l dogorească/ Neamul să i-l prăpădească,/ iar cine mi-a fost mişel/ Seca-i-ar inima-n el,/ Cum duşmanii mi te seacă/ Săraca, ţară, săraca!// Ştefane, Măria Ta,/ Lasă Putna, nu mai sta,/ Lasă Arhimandritului/ Toată grija schitului/ Iară grija gropilor/ Dă-o-n seama popilor/ La metanii să tot bată,/ Ziua toată, noaptea toată,/ Să se-ndure Dumnezeu/ Ca să-ţi mântui neamul tău.../ Tu te-nalţă din mormânt/ Să te-aud din corn sunând/ Şi Moldova adunând/ Adunându-ţi flamurile; Să se mire neamurile;/ De-i suna din corn odată/ Ai s-aduni Moldova toată/ De-i suna de două ori/ Vin şi codrii-n ajutor;/ De-i suna a treia oară/ Toţi duşmanii or să piară/ Daţi în seama ciorilor/ Ş-a spânzurătorilor.// Ştefane, Maria Ta,/ Lasă Putna, nu mai sta/ Că te-aşteptă litvele/ Să le zboare tigvele/ Să le spui motivele/ Pe câţi pari, pe câţi fuştei/ Căpăţâni de grecotei/ Grecoteii şi străinii/ Mânca-le-ar inima câinii/ Mânca-le-ar ţara pustia/ Şi neamul nemernicia/ Cum te pradă, cum te seacă/ Săraca, ţară, săraca! (,, Mihail Eminescu- poezii tiparite în timpul vieții,, vol III , Note și variante, editie critica îngrijită de Perpessicius cu reproduceri după manuscrise, Ed. Fundației Regale, București -1944)

   Cinstire şi dor de Eminescu.  

     

          

       Cu Nădejde, Credință și Iubire botează-Ne Sfinte Ioane !

                                         

      „...Atunci de ce aţi ieşit? Să vedeţi un prooroc?

          Da, zic vouă, şi mai mult decât un prooroc.

          Că el este acela despre care s-a scris:

      <

          care va pregăti calea Ta, înaintea Ta>>.

  

         Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decît Ioan  Botezătorul.” (Iisus Hristos-Mântuitorul Omenirii)

   Un popor ca să trăiască milenar, ca cel dacoromân, trebuie să ţâşnească din Sânul unui neam mare care,prin dimensiunea spiritualităţii sale, prin chemarea

la coslujirea cu Dumnezeu, prin demnitatea, credinţa, eroismul, prin rămânerea în apropierea izvoarelor Tradiţiei, prin convieţuirea în comunitatea şi duhul dacoromân, prin suferinţă, prin jertfă, dar mai ales prin iubirea de Glie şi de Cer se situează deasupra vremurilor peste care se cern evenimentele, provocările, încercările, furtunile, invaziile, nădejdiile, prigoanele, frângerile, dar şi biruinţele...

      Părintele luminilor-Iisus Hristos, prin Apostolul Pavel, ne îndeamnă, ne roagă, ne binecuvintează întru călăuzirea, creşterea şi bărbăţia noastră hristic-evanghelică, creştin-ortodoxă, să ne preţuim cu bucurie Părinţii spirituali: bunici, bătrâni, preoţi, duhovnici, dascăli (pedagogi), monahi, poeţi, artişti, eroi, martiri, mărturisitori, sfinţi: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa.”   (Sf. Ap. Pavel, Epistola către Evrei 13, 7)    

  

   Ioan Botezătorul, Tracul nostru de Aur care, a pus bazele unei purificări morale instituind primul ordin precreştin ortodox, Ordinul Esenienilor este de fapt şi ultimul profet al Legii celei vechi şi primul profet al Legii celei noi, vărul lui Iisus, ales de Tatăl ceresc să: netezească Fiului-Întrupat, Calea Împărăţiei Sale, pentru propăvăduirea Evangheliei, dar şi privilegiul dumnezeiesc de a-L boteza: „A doua zi a văzut Ioan pe Iisus venind către el şi a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.

   Acesta este despre Care eu am zis: După mine vine un bărbat, Care a fost înainte de mine, fiindcă mai înainte de mine era...

   Am văzut Duhul coborîndu-Se, din cer, ca un porumbel şi a rămas peste El. Şi eu nu-L cunoşteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborîndu-Se şi rămînînd peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfînt.

   Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu!...

   În acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să se boteze de către el.

   Ioan însă îl oprea, zicând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?

   Şi răspunzînd, Iisus a zis către el: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat.

   Iar botezîndu-Se Iisus, cînd ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorîndu-se ca un porumbel şi venind peste El.

   Şi iată glas din ceruri zicînd: <>” (Ioan 1, 29-34; Matei 3, 13-17)

   Ioan, fratele lui Iacob, fiii lui Zevedeu, alături de Andrei, Simon-Petru, Filip şi Bartolomeu, trei grupe de fraţi, ucenici ai Ordinului Esenienilor al lui Ioan Botezătorul, toţi din marele Trunchi trac, îL cunosc pe Iisus Hristos şi cu dezlegare de la Ioan îL urmează pe Cel Care a venit să mântuiască lumea, devenind astfel Ucenici ai lui Hristos.

   Ioan cel întrat în Comuniunea Apostolilor, devine Ucenicul prea iubit şi marele Evanghelist cunoscut sub numele de Ioan Teologul, din care luăm un fragment edificator din Cuvântul lui Iisus Hristos împotriva necredinţei iudeilor: „ Le-a zis Iisus: Dacă Dumnezeu ar fi Tatăl vostru, M-aţi iubi pe Mine, căci de la Dumnezeu am ieşit şi am venit. Pentru că n-am venit de la Mine Însumi, ci El  M-a trimis.

   De ce nu înţelegeţi vorbirea mea? Fiindcă nu puteţi să daţi ascultare cuvîntului Meu.

   Voi sînteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr în el. Cînd grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii.

   Dar, pe Mine, fiindcă spun adevărul, nu Mă credeţi.

   Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat? Dacă spun adevărul, de ce voi nu Mă credeţi?

   Cel care este de la Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu ascultaţi, pentru că nu sînteţi de la Dumnezeu.” (Ioan Teologul 8, 42-47)  

    Ioan Hrisostom-Ioan Gură de Aur, cel care alături de Sfinţii Ierarhi Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz şi Grigorie de Nissa, toţi Vlăstari regali ai Trunchiului imperial trac, au instituit în secolul al IV-lea: Veacul de Aur al Bisericii Universale a lui Hristos.

    Ioan Gură de Aur este cel mai prolific analist şi comentator biblic, înflorind creştinismul răsăritean ortodox prin cea mai prodigioasă autoritate, sfântă-viziunea hrisostomică ce a inclus şi s-a răsfrânt asupra cosmologiei şi problemelor vitale ale societăţii de atunci şi din totodeauna: bărbatul, femeia, copiii, familia, sexualitatea, iubirea, societatea, interrelaţiile dintre bărbaţi şi femei în sfera societăţii, Creaţia, Dumnezeirea, interrelaţiile dintre Biserică şi Cetate, dintre cler şi mireni.

    Ne vom opri la o rază hrisostomică ce s-a răsfrânt/ se răsfrânge asupra relaţiilor dintre bărbaţi şi femei în sânul societăţii, având ca temei Familia creştină-fundamentul de sprijin şi îndeplinire al funcţiilor de autoritate publică, teribil de prezent temeiul, dar şi mai teribil de absentă familia creştină: „Cel care este în stare să-şi stăpânească (rhythmisai) propriul suflet şi să-l facă să supună şi să cârmuiască trupul va fi în stare să-şi stăpânească şi propria familie. Iar cel care poate să facă aceasta în casa sa, o va face şi în cetatea sa; şi, dacă o poate face şi în cetatea sa, înseamnează că o va face şi dacă va fi stăpân peste lumea întreagă... Fii tu însuţi judecătorul şi legiuitorul propriei tale vieţi... Da, chiar dacă eşti înţelept, sau bogat, sau ocupi o funcţie înaltă, smereşte-ţi inima. Nu o lăsa să se umple de mândrie şi de gânduri deşarte... Tu să ai mereu cugetul smerit (tapeinophroneson), aceasta este dragostea: ea îndepărtează orice inegalitate, ea nu cunoaşte superioritate şi nu demonstrează autoritate; chiar dacă cineva ocupă o funcţie mai înaltă decât ceilalţi, el se va pleca la cea mai umilă treaptă dintre toţi... Căci sunt multe feluri de smerenie a cugetului (tapeinophrosynes): în cuvânt şi în faptă faţă de stăpânitori, şi faţă de slujitori... Spune-mi, dar, care este menirea stăpânului? Nu este aceea de a-i ajuta pe supuşii lui şi de ale face bine? Nimic nu este mai dezonorant decât un conducător care nu face poporului său nici un bine.” ( Omilia LII la Faptele Apostolilor, PG 60.566A / PNPN 1,XI, p. 313; Omilia XIII la Statui, PG 49.140A/ PNPN 1,IX, p. 428; Omilia IV la II Corinteni, PG 61.426D/ PNPN 1, XII, p. 300; Despre smerenie, PNPN 1, IX, p. 151; Omilia XLIV la Faptele Apostolilor, PG 60.308B/ PNPN 1, XI, p. 267; Omilia LII la Faptele Apostolilor, PNPN 1, XI, p. 314; Omilia VIII la Faptele Apostolilor, PNPN 1, XI, p. 53)

   Ioan Casian (360-435), scriitor monah, născut la Vicus Cassiaci, localitate aflată graţie descoperirilor arheologice ale marelui Vasile Pârvan, în Sciţia Mică-Dobrogea de azi, hirotonit diacon de patriarhul ecumenic Ioan Hrisostom, în anul 400, prieten cu marii Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz, Grigore de Nissa şi Ioan Gură de Aur.

   Puţin mai târziu a fost hirotonit preot de către Papa Leon.

   Ioan Casian alături de prietenul său tot dobrogean, Gherman iau apărarea Sf. Patriarh Ioan Gură de Aur, după ce a fost surghiunit de către împărăteasa Eudoxia, graţie urii viscerale a  omologului său Teofil al Alexandriei, în anul 404, în Munţii Caucaz-Georgia, ca urmare a hotărârii Sinodului de la Stejar, aflat în apropierea Calcedonului din anul 403.

   Minunatul călugăr dobrogean fondează pe la anul 415, două mănăstiri: una de maici-Mînăstirea Sf. Sotiros (Mântuitorul) şi alta de monahi-Sf. Victor, la Marsilia, după propriile reguli monahale-Aşezămintele vieţii de obşte ale călugărilor, devenind astfel Părintele monahismului apusean.

  Sf. Ioan Casian a fost canonizat de două ori: prima oară în secolul V, la Marsilia de către papă, cinstit pe 23 Iulie, iar a doua oară de către Biserica Ortodoxă Română, în 20 Iunie 1992, cinstit în 28/ 29 Februarie.

   Sf. Ioan Casian a scris 43 de cărţi, introducând în Apus, Patericul-convorbiri ale Părinţilor Pustiei din Orient.

   „Dacă se împlineşte porunca dumnezeiască cu dreaptă socoteală şi după putere, atunci păzirea ei are măsura desăvârşirii, chiar dacă mijloacele nu sunt aceleaşi.” (Instituţii cenobitice-rânduieli pentru viaţa în comun)

  „Acesta este scopul întregii desăvârşiri: ca sufletul eliberat de orice lanţuri trupeşti, să se înalţe zilnic la negrăitele daruri ale vieţii duhovniceşti, într-atât încât întreaga viaţă şi bătaie a inimii să devină o unică şi negrăită rugăciune.” (Convorbirea a X-a)

   „Prietenia rămâne deplină doar între cei cu aceleaşi virtuţi.”

   Sfintele-i moaşte se află în aşteptarea pelerinilor la Mănăstirea Sfântul Victor din Marsilia. (Remus Rus, Dicţionar Enciclopedic de Literatură Creştină din Primul Mileniu. Editura Lidia, Bucureşti-2003)

   Ion Ion Hara (1942-2005), s-a zbenguit între basmele Păulişului de la poalele dealurilor înmiresmate ale podgoriei Aradului-Dumbrava copilăriei sale. Elanul adolescenţei, crezul, nădejdea, mugurul abia plesnit în floare i-au fost frânte şi scuturate de regimul draconic care, l-a azvârlit în temniţă, după ce copil fiind a fost cutremurat de omorârea mătuşei sale, sora mamei, prea frumoasa elevă luptătoare, eroina-martiră SAV FLORICA, la 20 de ani-zefirul tinereţii cereşti, în penitenciarul Târgu-Ocna.

   Neluţu, aflat în închisoare s-a înconjurat de bravi eroi, de înţelepţi cărturari, de solii culturii spiritual-ortodoxe, unde harul lui Hristos a mustit în el mirul creaţiei poetice.

                                       

   „ Te-au omorât şi n-ai la cap o cruce.../ Eu n-am o lumânare să-ţi aprind/ Şi de-aş avea, nu ţi-aş putea-o duce,/ Căci lanţuri mari şi grele mă cuprind.// O doină-ţi cânt ce-atât de mult mă doare,/ Hai, vântule, degrabă şi i-o du/ Că-i cântecul ei, ucisă-n închisoare.../ La Gherla-s eu, la Târgu-Ocna, tu.// Aceeaşi vîrstă sfântă ne uneşte,/ Vârsta Dreptăţii-greu de biruit,/ Deşi-ntre gratii moartea ne pândeşte/ Cei mulţi trăim, iar morţii-n-au murit.”Închisoarea Gherla, noiembrie 1961. (Cei Mulţi Trăim ,Volumul Durerii. Editura Multimedia Internaţional, Arad-2006)

   Ion I. Moţa-unul dintre marii Eroi şi Martiri ai Neamului, în crâmpeiul său de viaţă a avut timp să ne lase şi o dîră măiastră din vocaţia sa de scriitor-publicist-mărturisitor.

   În cartea Cranii de Lemn, aşează articolele publicate în perioada 1922-1936.

   Cartea apare în 1936 şi împărtăşeşte întru câtva soarta autorului, cum de altfel s-a întâmplat şi cu celelate lucrări de referinţă ale Mărturisitorilor noştri creştini.

   Cranii de lemn deci, ajunge în posesia lui Virgil Procopovici, din Rădăuţi, nepotul savantului Traian Brăileanu (ucis la Aiud în 1947). De frica legilor antonesciene, Virgil Procopovici a zidit un număr impresionant de cărţi, reviste, fotografii, documente, insigne, alături de acest volum în scara unei case din Rădăuţi, în 23 Ianuarie 1941.

   Două zile mai târziu Virgil este arestat şi torturat pentru a divulga locaţia depozitului ascuns de el. Depozitul rămâne încremenit timp de 58 de ani, până în vara lui 1989, când vede lumina soarelui şi după numai câteva luni şi a tiparului, după 1990, când sunt reeditate toate operele.

   Toate articolele Doctorului în Drept Ion I. Moţa sunt edificatoare-pedagogic, dar ne vom aţinti asupra celui mai apropiat de cruda realitate de azi: „Apropiindu-ne mintea şi inima de problema perzaniei sufleteşti şi a condamnării vitale a fiinţei neamului nostru de azi, faţa ni se umbreşte. De pe ea, ca şi din cutele inimii, fuge voia cea bună care-i place Românului s-o pună aproape în toate împrejurările vieţii... Afirmăm din nou: sufletul acestei naţiuni este pierdut şi doar odată cu mişcarea naţională a început a se mai trezi puţin, ici-colo, din rătăcirea pierzătoare... Am constatat pierzătoarea rătăcire a sufletului atât în viaţa individului, cât şi în a familiei şi a societăţii naţionale...

   Individul de azi are sufletul rătăcit, pierdut, stricat (nu mă contraziceţi prin citări de excepţii). Rătăcit, pierdut, stricat în raport cu cerinţele sufletului tip admis de Dumnezeu la viaţă, cerinţe stabilite în criteriul fundamental al vieţii: doctrina creştină. Azi, în regula generală şi mai ales în clasa conducătoare a neamului, spiritul creştin e aproape stins din suflete. E domnia Antihristului în viaţa individului (anumite forme exterioare şi obiceiuri creştine la suprafaţă dar vane în interior, salvează doar oarecari aparenţe şi superstiţii dar nu mai cuprind nici o urmă de licărire sfântă sau, în cazul cel mai bun, păstrează doar resturi atât de mici de spirit creştin încât acestea nu mai au efect cumpănitor pentru salvarea sufletului)...

   Familia de azi, afirmăm că suferă de aceeaşi decadenţă ca şi individul...

   Societatea, naţiunea nu e mai puţin rătăcită în spiritul ei.” (Ion I. Moţa, Cranii de Lemn. Articole 1922-1936. Ediţia a V-a, Ed. Sânziana, Bucureşti-2007, p. 41-44)  

     Ioan Alexandru, poet, scriitor, eseist, om politic. Între mărturisitorii de convergență ai dimensiunii spirituale creștin ortodoxe, prin lirismul de cascadă, de revărsare sublimă, de întindere nemărginită, se așează ca un torent ceresc și acest mare poet cu marea sa iubire de Patrie :

   „Numai iubirea dintre părinte şi fiu biruie Erosul. Între tată şi fiu, prin această transparenţă care este Maica, se statorniceşte cea mai curată şi durabilă iubire de pe pămînt. Această iubire se cheamă Patrie şi este prototipul celei mai durabile comunităţi. Este Dialogul în triadă. Sunt trei, părintele, maica şi fiul şi totuşi fiecare singur în dialog veşnic unul cu altul în dialog continuu şi totuşi fiecare suveran, libertate absolută şi dependenţă absolută concomitent.

   Acestea sînt posibile numai prin această iubire curată şi tainică şi această iubire care a biruit erosul se cheamă Patrie.” (Ioan Alexandru, Iubirea de Patrie-Eseuri. Editura Dacia, Cluj-Napoca, p. 10)

   Ion Omescu-actor arădean, erou, mărturisitor, poet creştin, deţinut politic, trăitor în exil.

   El s-a aşezat în rândul marilor oameni de spirit aşa cum mai toţi marii daco-români de-a lungul timpului au trăit plenar întru Dumnezeu, Neamul şi armonia Creaţiei divine.

   Îmbrăcat în veşmântul creaţiei, dăltuit în chipul radios al culturii creştin-ortodoxe, Ion Omescu se contopeşte cu harul ceresc peste temelia veşnică a dacilor, înţelegându-şi şi asumându-şi adevărata dimensiune sufletească a Neamului circumscris vocaţiei şi misiunii Hristice, prin dăruire, slujire, jertfire şi înălţare, în genul marelui meşter argeşean Manole:

   „Aici vom înălţa o catedrală/ Cu sfinţi subţiri şi calzi de bunătate,/ Cu aur stins şi marmură egală,/ Iar dintre noi, pieri-vom jumătate.// Veniţi cu noi în drumul către stele,/ Voi, calfe, meşteri mari şi ucenici,/ Acolo sus, pe ultima din schele,/ Pământu-i muşuroaie de furnici!// Lăsaţi-vă căldura dintre perne/ Şi liniştea măruntelor păcate,/ Acolo,-n limpezimile eterne,/ Ne-ntâmpină suprema libertate!” (Manole către ucenici,Poeţii după Gratii. Mănăstirea Petru Vodă-2010)

   Ioan Ianolide-profetul creştin armân al Ortodoxiei, eroul, martirul, mărturisitorul şi biruitorul prigoanelor şi persecuţiilor roşii ale veacului XX, face după eliberarea sa din temniţele ateo-concentraţionare, o radiografie asupra categoriilor de oameni şi cetăţeni din ţara noastră, creştini statistic, cu privire la convertirea lor la comunismul bolşevic al tătucului gruzin, dându-ne totodată şi cheia salvării de sub urgia Balaurului roşu şi a puilor săi actuali, roşcat-portocalii, numai sub sceptrul unei Elite naţionaliste dacoromâne, creştin-ortodoxe:

    „Majoritatea oamenilor trăiesc într-o stare de dolce far niente tradiţională prin inerţia istorică şi li se pare totul atât de normal încât nu pot pricepe că totul poate fi întors pe dos. Aceştia, când au văzut realitatea cu ochii, au simţit că înebunesc. Altora le este lene să gândească şi au refuzat să gândească până ce gândirea marxistă i-a silit să nu mai fie ei înşişi-dar era prea târziu. O mare categorie de oameni au refuzat să ia atitudine din comoditate, căci atunci când viaţa este dulce-ori chiar amară-dar te-ai obişnuit cu ea, este foarte neplăcut să te desparţi de ea-şi au trebuit să se despartă rapid şi dureros când a dat revoluţia peste ei.

   Mulţi intelectuali au refuzat să lupte împotriva comunismului din cauza confuziei între rău şi bine în care au fost educaţi de şcoala şi societatea burgheză. Cei mai dezolanţi însă sunt automulţumiţii, cei care, incapabili de a vedea adevărul dincolo de propria persoană, nu au luat atitudine contra comunismului întrucât au considerat că totul este bine aşa cum e la ei-aceştia au avut revelaţia realităţii abia când au fost scuturaţi de revoluţie.

   Oamenii sunt insensibili, sunt opaci, sunt refractari la tot ce iese din sfera cotidiană a vieţii lor, căci lipseşte o reală spiritualitate care să îi angajeze într-o comuniune permanentă. Oficinele comunismului cunosc foarte bine omul şi lumea actuală şi ştiu să speculeze tot ce le poate servi. Lumea nu va fi salvată de comunism prin aceste categorii de oameni, ci prin acei puţini care văd, ştiu şi îndrăznesc să dea omenirii forţa, spiritualitatea şi structura care va elimina definitiv şi la toate nivelele spectrul morţii roşii.” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos-Document pentru o lume nouă. Editura Christiana, Bucureşti-2006, p. 437)

   Ion Pillat se distinge între contemporani prin dimensiunea artistică, călăuzită de pelerinajele care i-au încântat sufletul, de verticalitatea unei conştiinţe moral-ceştine, de spiritul premeditat al imensităţii grandioase, explicate prin fluenţa gândirii limpede, bogate, curate  circumscrise sufletului autohton:

   „ Cu versul meu n-am vrut să plac mulţimii,/ Nici snobilor puţini să ţin isonul;/ Am zis doar pentru mine jocul rimii/ De mi-a venit, curat în suflet, tonul.// Nu m-am silit să cânt pe marii zilii,/ Nici să slăvesc mereu ce-aduce anul./ Las altora să facă pe abilii-/ Doar graiul românesc mi-a fost tiranul.// Cum ar putea, de l-aş uita o clipă,/ Ca el mai vrednic alt stăpîn să-mi fie,/ Cu rădăcini de sânge, o aripă/ Cînd mi-ai legat de umeri. Poezie!”( Crez-Ion Pillat, Pe Argeş în Sus. Editura Minerva, Bucureşti-1984)

   Ionel Zeană, armân din Doleani-Salonic-Macedonia, medic primar ftiziolog, cu peste șaptesprezece ani de temniţă, un strălucit poet creştin al cărui crez devenit confesiune lirică s-a întrupat ca un catehism de luptă, ca un poem de suferinţă, ca o odă a durerii, ca un simbol de credinţă, ca o arcă de nădejde, ca o jertfă a iubirii de Neam, ca o mărturie a dragostei pentru Dumnezeu.

   „Golgota românească”-volumul de poeme, scris cu pană din aripă de înger înmuiată în lacrimi şi sânge, se propagă pentru sufletul creştinului autentic ca un mesaj liric tulburător, ce-a ţîşnit din sufletul acestui mare Român, ce pulsează din inima Neamului său mare.

   Eroul-poet-medic şi-a brodat cuvântul cu sensibilitatea artistului, l-a binecuvântat cu mirul terapeutic al doctorului fără de arginţi, zugrăvindu-i aura răsfrântă din Logosul dumnezeiesc şi înobilându-l cu blazonul creştin-ortodox al luptătorului naţionalist dacoromân.

                    

   „Măria ta din cronica bătrână,/ Ce-ţi clatini peste veacuri umbra’naltă,/ Cu sceptrul tău de aur într-o mână/ Şi ţeapa ca o lance în cealaltă,// Tu care ai stropşit năpraznic turcii,/ Boierii răi, tâlharii şi vlădicii/ Şi stârvul li l-ai pus în vărful furcii,/ De se zbătea pădurea ca aricii,// Tu care-ai pus pe tron întâia oară/ Ca să domnească Sfânta Direptate/ Şi ai stârpit necruţător din ţară,/ Fărădelegi, trădări şi strâmbătate,// -Nu vezi cum joacă hoardele barbare/ Pe trupul ţării tale răstignite,/ Cum pângăresc străvechile altare/ Şi ne sluţesc sălbatic sub copite?// N-auzi în sihăstria criptei tale,/ Din tot amarul gloatelor bătute,/ Şi gemete şi vaiete de jale/ Şi hohotele slugilor vândute?// Măria Ta, îndură-te şi scoală,/ De sub povara lespedei bătrâne,/ Dă iar prin veac un iureş, o năvală,/ Stropşeşte ţeasta hoardelor păgâne.// Şi fă să crească rânduind în vârfuri/ Călăii toţi traşi în frigări ca mieii,/ Priveliştea pădurilor de stârvuri,/ Să tremure de-a pururi toţi mişeii!” (Vlad Ţepeş,Golgota românescă, Societatea Culturală Lamura, București 1995)

   Venerare marilor Sfinţi din dinastia Ioan!

   Întru mulţi ani fericiţi! tuturor purtători ai sfântului nume Ioan.

 ( Brusturi-Neamț, Botezul Domnului 2017)