PROTODACUL IOAN BOTEZĂTORUL ŞI UCENICII SĂI

          MARTIRI ŞI MĂRTURISITORI DACOROMÂNI

                                                   

   În destinul fiecărui Neam, Dumnezeu a pus gena religioasă, puterea împlinirii lui, a comuniunii divine înspre Calea nemuririi.

   Neamului nostru primordial, prima mare Familie a lumii, a primit din faşă, vocaţia, misiunea şi împlinirea finalităţii sale spre mântuire.

Aşadar, Neamul Dacoromân a fost hărăzit încă din zorii vieţii sale cu vocaţia Jertfei sfinte, cu cultul nemuririi, cu înţelepciunea gândirii existenţiale, cu înţelegerea fenomenelor miraculoase şi explicarea lor, cu spiritul dreptăţii sociale, cu zelul eroismului trac, a cavalerului prin excelenţă, cu harul misiunii hristo-evanghelice, cu iubirea de semeni întru virtuţile cardinale şi teologice, cu împlinirea crezului ortodox întru conlucrarea lumească, întru desăvârşire, întru îndumnezeire.

   Atotştiutorul Dumnezeu ştiind capacitatea spirituală, natura inteligenţei, piscul înţelepciunii, avântul temerar, răbdarea harică, tămăduitoare şi sensul sacrificiului suprem împlinit prin iubire al Neamului nostru, i-a dăruit şi i-a ales personalităţile misionare care trebuie să-i ctitorească istoria, care trebuie să-i zidească Biserica, care trebuie să-i definească autoritatea şi demnitatea, care trebuia să-i consfinţească Neamul Martirilor şi Sfinţilor daci în ceruri.

   Misiunea dacului, a dacoromânului a fost/ este de a cugeta neîntrerupt la complexitatea şi miracolul vieţii continue, la scopul, la rostul şi sensul său în lume şi în transcendent.

Iov-Ioan Volănescu (1903-1976), preot monah.

   Părintele Ioan-Iov Volănescu, unul dintre Aleşii Domnului întru cinstire şi jertfă, şi-a simplificat viaţa materială, şi-a clădit zelul pentru a face transparent sufletului, esenţele harului primit spre dăruire.

   Viitorul monah martir s-a născut în Cândeştii Buzăului în familia smeriţilor creştini Nistor şi Elisabeta la 12 Aprilie. A fost un copil cuminte, sensibil, rugător şi un elev conştiincios. Tânărul Ioan se pregătea într-un domeniu economic, dar pentru zelul său patriotic este arestat în 1939, de regimul totalitar Carol-Lupescu, care-şi instalase regal, dictatura feroce. Celelalte regimuri politice dictatoriale nu scapă nici ele prilejul de a fi mai prejos de odiosul monarh, arestându-l pe rând pe tânărul naţionalist, în anii următori: 1941-1944, 1948-1964, 1975-1976. Cea mai mare parte a vieţii şi-a petrecut-o în regim de teroare prin închisorile ale căror tentacole ucigaşe cuprindea întreaga ţară. Tânărul Ioan era însă temerar. Pulsa în el sângele acela imperial, ţărănesc, talpa istoriei şi temelia bisericii, care împletit cu zelul preoţesc al slujirii, consfiinţea Omul creştin, ca apărător al legii supreme, cum spunea Doctorul în Drept, viitor martir Ion I. Moţa: „... Deasupra legilor ordinare, există o supra legalitate, adesea nefixată decât în tradiţie, în simţămintele sufletului şi în istorie. E supra-legalitatea consrvării unei naţiuni, şi a culturii sale chiar împotriva legilor parlamentare, care de altfel, n-ar trebui să aibă dreptul de a călca această <>.” (Ion I. Moţa-Cranii de Lemn. Articole 1922-1936. Ed. a V-a. Ed. Sânziana, Bucureşti, 2007, p. 26).

   Bunul Dumnezeu l-a ocrotit dăruindu-i în detenţie bucuria de a-l cunoaşte pe unul dintre marii creştini-ortodocşi cu o trăire spirituală demnă de un mare ascet, bădia Traian Trifan. Sub ocrotirea părintească a Doctorului în Drept Internaţional-Traian Trifan, în lagăr, tânărul Ioan se apropie profund de Mântuitorul Hristos, astfel că între „recreaţiile”dintre arestări se îndreaptă spre trăirea monahală, mai întâi la mănăstirea Ciolanu, apoi la Vărzăreşti în 1947 şi la Hodoş-Bodrog din Arad, un an mai târziu. După 1964, intră ca mohah la mănăstirea Hodoş-Bodrog, primind numele protodacului-Patriarhul suferinţei, Iov. La asalturile turbate şi repetate ale securităţii, monahul Iov este nevoit să se refugieze la mănăstirile Ciolanu şi Dealul, nu pentru mult timp căci este din nou arestat şi pentru a nu mai crea bătăi de cap prigonitorilor este omorât, împuşcat în cap, în închisoare la 19 Ianuarie 1976. Ultimul refugiu l-a aflat la Mănăstirea Viforâta şi în ceruri. (Fabian Seiche- Martiri şi mărturisitori români din secolul XX. Închisorile comuniste din România. Ed. Agaton, Făgăraş, 2010, p. 510)

   Un creştin purtător în suflet de Dumnezeu şi de Neam, hărăzit jertfei, vede rostul lumii, problemele generale ale naţiei sale în alte culori, cu sensuri noi, cu înnoite semnificaţii, aşa cum a fost militarul de carieră, patriotul de destin Ion Constantin Petrovicescu.

   Ion Constantin Petrovicescu (1883-1949), general.

 Ion Constantin Petrovicescu,mlădiţă olteană, a îmbrăţişat cu patos cariera militară, luptând în primul război mondial, remarcându-se deosebit şi urcând strălucit toate treptele militare. Evenimentele politice l-au adus în contact cu Mişcarea Ortodoxă naţionalistă şi copleşit de crezul şi demnitatea ei o admiră în taină, o ajută schimbând cursul istoriei din postura de comisar regal, cătrănind astfel guvernul liberal şi camarila sa, care pusese spre afacere, complotul de la Sinaia, procesul înscenării pentru a ştrangula Elita naţionalist-creştină. În timpul guvernării naţionaliste devine ministru de interne, fără apartenenţă politică. La început, generalul Antonescu l-a acceptat bucuros: „E un soldat (oştean.n.a.) conştiincios şi un om de ordine.

Mă bucur că-l vom avea la Interne”... (Fabian Seiche, op. cit., p.414)

   Ideea de ordine înveşmântată-n conştiinţă la Conducătorul Statului era prea înfofolită în teatru, în figuraţie, aşa că pentru a-i reuşi lovitura de stat, Generalul Ion Petrovicescu este destituit din funcţia de ministru înaintea evenimentelor din Ianuarie, 21-23- 1941 şi arestat, făcut apoi cadou  comuniştilor între 1941-1948, care-l vor omorâ la Aiud ca pe alţi zeci de generali bravi ai Oştirii române.

   Generalul Petrovicescu considera că onoarea în apărarea Adevărului,  a dreptăţii, a Naţiunii noastre care s-a născut aici în Vatra veşniciei este mai presus chiar de viaţă, de carieră, de libertate: „Spre deosebire de toate statele care ne înconjoară, a cuvântat în Parlamentul ţării, marele creştin Român Ion Coja, şi de încă multe altele, statul românesc nu s-a înfiinţat printr-o hotărâre luată la vreun conclav diplomatic sau în cancelaria vreunui imperiu...Statalitatea românească s-a împlinit prin înţelepciune şi trudă, prin har politic şi putere de sacrificiu, prin jertfă! Statalitatea noastră este una dintre cele mai vechi din Europa şi din lume...” (Ion Coja-Legionarii Noştri. Ed. Kogaion/ Fundaţia Buna Vestire, Bucureşti, 1997,p. 200)

   În urma simulacrului de proces din 16 Iunie 1941, Generalul este condamnat la 7 ani temniţă grea. Este supus simulacrului degradării (parcă demnitatea poate fi vreodată degradată, n.a.) şi transportat la închisoarea din Deva. În fiecare loc de suferinţă pe unde a trecut a lăsat o dâră de lumină din sufletul său demn, cald, însorit: „Nici un regret, nici o amărăciune, nici un pas înapoi. Antonescu l-a lovit („părinteşte” cu mâna în mănuşa de mareşal...,n.a.), l-a umilit, dar n-a putut să-l îngenuncheze... Generalul a trăit destul ca să cunoască tragedia lui Antonescu şi să se întrebe în sine, împăcat cu soarta, de ce a fost nevoie ca Mareşalul să dezlănţuie o crâncenă prigoană contra unor oameni care nu i-au voit niciodată răul?” (Fabian Seiche, op. cit., p. 415)

   Generalul-martir Ion Constantin Petrovicescu şi-a clădit viaţa, experienţa, cinstea, educaţia, instrucţia, demnitatea, prestigiul pe omenia care l-a caracterizat permanent, devenind solemn în suferinţă.

   În vârtejul nedreptăţilor sociale care se pripăşesc prin iresposabilităţile cotidiene ale celor ajunşi la vârf, devenind adevărate calamităţi istorice, Dumnezeu ciopleşte în stânca Neamului, Eroii.

Ioan Glăjar (1929-2013), preot

   Îi binecuvintează cu căldura smereniei, cu răbdarea ascetică, cu fiorul dreptăţii, cu dreapta credinţă, cu cinstirea Adevărului, cu slujirea Autorităţii dumnezeieşti şi a Neamului, cu jertfa mistică, cu lucrarea creaţiei hristice, ca pe bunul părinte Ioan Glăjar.  

   Viitorul preot-profesor Ioan Glăjar s-a născut în Ucea de Jos, judeţul Braşov la 24 Martie. Aplecat spre studiu, spre cunoaştere, Ioan era bucuria familei. După clasele primare din Ucea de Jos, trece cu uşurinţă pe cele secundare de la liceul Radu Negru din Făgăraş-un bastion al Ortodoxiei: „Ideea apărării intereselor naţiunii române, scrie marele istoric al epocii contemporane-Ioan Scurtu, s-a materializat în organizarea unor <>, <> etc. De asemenea, unii oameni politici şi de cultură, precum Octavian Goga şi Vespasian V. Pella, au stăruit asupra necesităţii de a fi sprijinită naţiunea română majoritară.”  (Ioan Scurtu, Politică şi Viaţă Cotidiană în România în secolul al XX-lea şi începutul celui de-al XXI-lea. Ed. Mica Valahia, Bucureşti, 2011, p. 120)

   Despre acel moment deosebit de sub aura Corolei harului lui Dumnezeu, părintele-profesor ne aminteşte: „Elevii care făceau parte din Frăţia de Cruce, în care era încorporat şi el, erau buni la carte, serioşi şi cu sufletul curat, idealist şi altruist. Elevii din clasele superioare, membri în  Frăţie, recrutau şi instruiau pe cei mai mici. Se stabilea între ei o relaţie de prietenie în care, atunci când era consolidată, se putea discuta despre problemele ţării şi ale neamului din trecut şi prezent... La încheierea anului şcolar 1947-1948, conducerea organizaţiei mi-a fost încredinţată mie. În luna iunie 1948 Securitatea a început arestările... M-au dus la sediul securităţii din strada Inului. M-au băgat într-o celulă, neagră, umedă şi cu apă pe jos... Ancheta a fost însoţită de bătaie... Toţi am fost transferaţi la Securitatea din Braşov şi întemniţaţi în aceeaşi celulă cu av. Virgil Mateiaş şi cu părintele Arsenie Boca de la Mănăstirea Brâncoveanu... Şi la Braşov am fost bătuţi... Eram 44 de elevi, studenţi, profesori universitari şi de liceu, medici, muncitori, ingineri, avocaţi şi artişti în acea încăpere...”  (Fabian Seiche, op. cit., p. 264)

   Este eliberat, dar prigoana asupra sa continuă, graţie trecutului... Reuşeşte totuşi admiterea la Facultatea de Teologie-Sibiu, devine licenţiat în 1954, diacon în 1955, Doctor în Teologie în 1958, la Bucureşti, preot la Ucea de Jos, lector la Istoria religiilor, protopop de Făgăraş. Deşi Securitatea era omniprezentă, fiind supravegheat permanent, de la Altar şi de-acasă prin rugăciune aproape continuă şi-a ajutat camarazii din rezistenţa anticomunistă.

   Părintele profesor Ioan Glăjar a fost un monument de smerenie, un turn al bunătăţii, un stâlp al Ortodoxiei, o temelie a jertfei, o ofrandă a dăruirii, o Cruce a dârzeniei, un scut al credinţei, un far al mărturisirii, un ctitor de lăcaşuri şi de suflete, o catedrală a Neamului pe care l-a iubit ca pe Dumnezeul pe care-L sluja cu zel până la sacrificiu.

   Îmi cer iertare păintelui-profesor că nu am reuşit să mă apropii mai mult de sfinţia sa şi nici măcar să-i mulţumesc pentru sprijinul acordat din suflet pentru admiterea mea la Facultatea de Teologie-Sibiu. I-am mulţumit prin Dumnezeu, indirect şi-i mulţumesc şi astăzi, mereu...   Ştiu că nu dorea să i se recunoască binele făcut în taină şi întotdeauna la timp. Părintele profesor preda în anii 3-4, iar eu fiind ocupat cu evenimentele Revoluţiei decembriste şi la rugămintea marelui poet Ioan Alexandru, m-am transferat la Bucureşti. Am frânt legătura, pe care am tot amânat-o până s-a rupt de tot...

   Cu pioşenie îngenunchez cu inimă curată pentru sufletul său cald...

Ioan Negruţiu (1915-2003), Ieromonah

   Între cei Aleşi ai Neamului de către Bunul Dumnezeu, unii sunt preaaleşi, prin harismă specială să contemple Creaţia, pentru a slăvi omenirea în Hristos, pentru a-L preamări pe Hristos în lume, pentru a semăna harul Duhului între virtuoşi, pentru a pluti deasupra virtuţiilor taina mărturisirii aşa cum a fost hărăzit părintele Ioan Negruţiu.

   Despre biogafia sa specială mărturiseşte chiar părintele: „M-am născut într-un sat din spatele lui Dumnezeu”. Mărturisitorul, pătimitorul şi monahul de mai târziu s-a născut în leagănul unei familii sărace, dar bogată cu 5 copii, din Borşea-Bihor la 9 Iulie. Nu împlinise 3 luni, când părinţii credeau că-l vor pierde. A scăpat cu viaţă, dar a rămas orfan de tată şi cu aceeaşi sărăcie lucie, care-i periclita mergerea la şcoală, neavând ce îmbrăca. Deşi nu frecventa regulat şcoala şi-a uimit învăţătoarea prin răspunsurile şi intuiţia pe care o avea. Luat acasă de învăţătoare pentru a-i prezenta soţului, directorul şcolii, situaţia elevului Negruţiu şi pentru a-l ajuta, părintele îşi aminteşte: „Mi-au dat o felie de pâine albă unsă cu unt şi cu miere deasupra; atunci am trăit primul extaz din viaţa mea.” (Fabian Seiche, op. cit., p. 368)

   Alături de o întreagă generaţie faimoasă de teologi ca: Dr. Gheorghe Furdui, Dr. Gheorghe Racoveanu, Pr. Dr. Ilie Imbrescu, arhim. Grigore Băbuş, Ioan Negruţiu se alătură Mişcării naţionalist-creştine. Urmează cursurile Facultăţii de teologie, absolvindu-le cu o teză despre martiriu, inspirată de jertfa supremă a celor Doi băieţi frumoşi-Moţa şi Marin. Martiriul care l-a preocupat în cercetare, l-a înfiat vieţii sale prin calvarele: carlist, horthyst şi comunist.

   Mai întâi are parte de bucurii: este hirotonit preot celib pentru catedrala din Beiuş şi profesor la Şcoala Normală. „Nu am trecut niciodată graniţa ţării, dar ea a trecut de trei ori peste mine”, îşi amintea părintele-profesor.

   Drama ţării noastre de la 1940 este comparată de părintele Ioan, „mare ca o pâine rotundă, ca ofrandă adusă de jertfa liturgică: ţara este străpunsă ca o prescure cu copia în cele patru puncte cardinale.” (ibid. p. 368). Puterea cuvântului său plină de râvnă şi iubire pentru credinţă şi strămoşi îl aduc în faţa autorităţilor comuniste. În 1947 este arestat şi dus la securitatea din Oradea, apoi la Cluj. Lotul în frunte cu părintele număra 200 de români. Îşi asumă singur vina drept pentru care primeşte 10 ani muncă silnică, pentru uneltire împotriva ordinii sociale. Străbate pe rând infernele Aiudului, Gherlei, Canalului, Jilavei. Acolo sau peste tot, în toate lagărele comuniste creştinul ortodox mărturisitor, ancorat în Hristos este deplin, cugetând lumea în toate simbolurile ei: „În toată singurătatea lui, afirmă marele mistic Ioan Ianolide, el nu se simte singur. În toată umilitoarea lui înfrângere, el are certitudinea triumfului Hristosului din lume. El este un mistic, un filosof, un om politic, un poet, un om de ştiinţă, un economist? Nu! El se consideră simplu un om creştin. Din perspectiva aceasta cugetă la Filocalie şi la teologie, la creştinătate.” (Ioan Ianolide-Deţinutul profet. Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2009, p. 25).

Fiind la penitenciarul Peninsula, părintele Ioan refuză intervenţia Patriarhului Justinian Marina, de eliberare. În ajunul eliberării visează că Hristos era pe Crucea de pe Golgota, între celelalte două goale şi-L întreabă: „Pe care dintre celelalte două cruci să urc: pe cea din stânga pentru osândire, sau pe cea din dreapta pentru izbăvire? Îi răspunde Mântuitorul nostru: Ioane, crucile nu mai au semnificaţia din Vinerea Patimilor; urcă pe oricare, numai pe Cruce să fii, lângă Mine!” (Fabian Seiche, op. cit., p. 369)

   Părintele este eliberat teoretic, căci în timp ce păşeşte spre libertate peste câmp, securitatea îl culege şi-l trimite cu domiciliu obligatoriu la Rubla pentru a sluji comunităţii respective, pentru a o îndruma, pentru a o mângâia, pentru a o scoate de sub zgâlţâirile atee, cu harul Domnului Hristos, răscumpărând-o, împăcând-o şi restaurând-o: „Restaurarea cosmosului sau împăcarea dintre creaturi, subliniază Patriarhul Imnelor creştine-Ioan Alexandru,  trebuie să înceapă de la om, de pe faţa omenească şi prin om să se întindă şi să cuprindă tot cosmosul... Avântul restaurării cosmosului începe acum două mii de ani şi străbate ca un fir de argint toată istoria şi toate neamurile, fiecare dând răspuns, după puteri, acestei înalte cerinţe lăsată pe umerii omului.” (Ioan Alexandru-Iubirea de Patrie. Eseuri. Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 108).

   Părintele nu se cuminţeşte: se cumineca din Potir şi din Radu Gyr  cu aceeaşi sete şi este din nou arestat în 1958, la muncă silnică pe viaţă. În 1964 este eliberat. Slujeşte în comuna Cihei, apoi secretar al Eparhiei Oradea, director al Seminarului Teologic din Curtea de Argeş, inspector general patriarhal, redactor al revistei Arhiepiscopiei Timişoarei şi Caransebeşului, iar din 1981, devine duhovnicul mănăstirii Timişeni-Sag.

   Părintele Ioan s-a dovedit loial credinţei sale, fidel Adevărului, împlinitor al Cuvântului dumnezeiesc, risipitor de har şi bucurie duhovnicească, om de caracter, hotărât, drept, predicator iscusit, model de slujire şi dăruire, fiind apreciat cu veneraţie de însuşi Patriarhul Justinian Marina, care afirmase la vremea sa : „Părinte,nu ştim cum să-i mulţumim lui Dumnezeu şi dumneavoastră că ne-aţi salvat Biserica! Noi aici am fost legaţi de mâini şi de picioare şi cu căluş la gură! Ortodoxia noastră a amuţit aici. Altarele româneşti s-au mutat acolo, în închisori!”    (Fabian Seiche, op. cit., p. 369)

   A refuzat de câteva ori scaunul de ierarh. A fost cinstit de toţi patriarhii români.

   Toate arestările securităţii, toate prigonirile i-au netezit drumul Crucii înspre Calea către Hristos.

   Slavă lui Dumnezeu, Sf. Ioan Botezătorul, cinstire Eroilor şi tuturor purtătorilor sfântului nume Ioan! Întru mulţi ani binecuvântaţi!

   Ciclul: Filocalia Suferinţei şi a Jertfei.

  (Brusturi –Neamț, 05.01.2015)

      UCENICI, MARTIRI  ŞI MĂRTURISITORI DACOROMÂNI

                     AI SFÂNTULUI VASILE CEL MARE

Fiecare Nou An îşi pune strălucirea în prima Zi sub Zorile întreitei slăviri:

   -punerea Numelui Iisus, adică Mântuitor, Sfântului şi dumnezeiescului Prunc;

   -cinstirea Sf. Ierarh Vasile cel Mare- unul dintre Stâlpii cei Mari ai 

     Bisericii celei Una a lui Hristos;

   -omagiul Noului An, care îşi ia în primire optimist responsabilităţile, asumându-şi totodată şi neîmplinirile fratelui mai în vârstă, care a plecat...

   Marele Pedagog, marele Dascăl, marele Ierarh şi-a pus viaţa întru numele lui Iisus, s-a aprins în dragostea sa de Hristos, aşa încât în mintea, în inima şi în sufletul Capadocianului, a ars, a luminat şi trăieşte permanent Logosul cel Întrupat şi Neamul ortodox.

   Ambii bunici ai luminatului Ierarh erau nobili tracodaci încreştinaţi, erau modele de suferinţă, de jertfă, de dăruire continuă.

   Tatăl viitorului mare Vasile se numea tot Vasile şi era cunoscut în epocă drept un avocat celebru şi un retor ilustru sau altfel spus:<>. (Arhim. Dr. Ioasaf Popa-Personalitatea pilduitoare a Sf. Vasile cel Mare (330-379) în Glasul Bisericii, Rev. Sf. Mitropolii a Munteniei şi Dobrogei. Anul LVI Nr. 1-4 Ianuarie-Aprilie 2000)

   Mama sfântului, Emilia era mlădiţă de martir şi o credincioasă cu o râvnă foarte aleasă. Familia lor au adus lui Dumnezeu 9 copii (cinci băieţi şi patru fete), toţi urcând pe rând, prin harul Duhului şi prin faptele lor deosebite în Ceata Sfinţilor Aleşi.

   Tânărul Vasile a legat o prietenie memorabilă cu un alt tânăr tot de viţă aleasă, tot din marele Neam tracodac, Grigorie şi împreună s-au înfrăţit spiritual cu cel mai mare Dascăl ortodox al lumii, viitorul patriarh al Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur, tot din stirpea de aur a Tracodacilor, din care provenea şi dumnezeiescul Pavel-Ucenicul cel mai Mare al lui Iisus Hristos.

   Cei trei prieteni şi creştini îndumnezeiţi au fost la vremea lor Suma Filosofiei, pe care au selectat-o, au însuşit-o şi au convertit-o Evangheliei şi Măsura Ortodoxiei, rămânând în Cerul Teologiei, alături de cel mai mare Înţelept întru Duhul Sfânt pe care l-a dat omenirea, Sfântul Apostol Pavel, Trinitatea cea Mică a Creştinismului universal.

   Fiecare Neam trebuie să aibă în lume o misiune, un sens dat de Dumnezeu, precum şi un scop, un rost de împlinit în drumul istoric, care nu trebuie să fie altceva decât Calea pe care se împlineşte Voia Atotcreatorului. Neamurile descend din Voia lui Dumnezeu aşa încât Dumnezeu trebuie să se împlinească prin Neamurile Alese. Calea pe care o apucă neamurile trebuie să fie luminată de Adevăr, în aşa fel încât să se apropie şi nu să se îndepărteze de Călăuzitorul absolut: „Nu cred să existe minte şi inimă omenească, şi mai ales românească, spune poetul-mărturisitor Vasile Posteucă, cinstită şi smerită, care meditând un pic asupra trecutului nostru şi văzând cum ne-am menţinut în istorie şi în contra tuturor năvălirilor şi tiraniilor, în contra tuturor prigoanelor şi nedreptăţilor, să nu vadă faţa de lumină a unei mari chemări pe care Dumnezeu a sădit-o în inimă. Dacă ar fi numai rezistenţa în contra răului şi întunericului care ne-au înconjurat şi atacat, şi încă ar fi mult şi de ajuns. Dar noi am înscris, ca neam, fapte în istoria omenirii, care sunt mult mai mult decât îndărătnicia de a trăi şi rezistenţă pasivă. Noi am creat istorie”. (Destinul Imperial al Românilor. Dumnezeu, Neamul, Omul. Ed. Criterion Publishimg, Madrid, 1977, p. 29)

 

   Vasile Posteucă (1912-1972)-poet, publicist, profesor universitar.

   Marele bucovinean s-a născut în Stăneşti-Rădăuţi la 10 Septembrie. Fiu de Erou şi Martir (şi-a pierdut tatăl pe frontul din Galiţia) a terminat Liceul din Siret ca bursier şi Literele la Cernăuţi ca magistru.

Fugar în Germania, este închis la Rostock, Buchenwald. Luptă împotriva sovieticilor în bătălia de la Oder, apoi viețuiește în Franţa, Canada, SUA. A studiat la Sorbona în 1949, şi-a luat Doctoratul în Filologie la Toronto în 1962, continuându-şi strălucit cariera universitară la Mankato, Minneapolis în Statele Unite ale Americii.

   Publicaţii: Carte de cântece româneşti,/ Poeme fără ţară,/ Icoane de dor, Cântece din fluier,/ Catapeteasma bucovineană, Bandiţii (manuscris), Poeme din închisori, etc.

   Vasile Posteucă a făcut parte Generaţia de Aur, care a pus început reînnoirii creştin-ortodoxe, pentru a reîntrupa destinul imperial al Neamului dacoromân, fiind contemporanul marilor valori şi al marilor tragedii, care s-au cernut în jertfa mistică naţională, care s-au asumat suferinţei sfinte spre biruinţa şi spre Învierea tururor celor drepţi.

   Prin Vasile Posteucă şi prin ceilalţi Mari Fii ai Naţiei noastre, Neamul Dacoromân s-a aşezat la loc de cinste în Divanul planetei Albastre, în Cerdacul Empireului strivind urletele nihiliste, călcând pre moartea nedreptăţii: „Ca să poţi judeca un Neam la justa lui valoare, trebuie să te scobori în vremurile lui de mărire şi să urci culmile însorite ale marilor înfăptuiri. Şi mai ales, trebuie să vii tu însuţi (tu, judecătorul) din marea lui de sânge şi destin. Din afară, judecata e condamnată la sărăcie şi, foarte adesea, la nedreptate. Pentru a aprecia neamuri, a te confunda mistic cu centrul de lumină al destinelor lor, e nevoie de gândirea cu inima. Pentru că istoria nu-i trecut, ci însăşi viaţa vie a neamurilor”. (Vasile Posteucă-Destinul Imperial..., op. cit. p. 30)

   Fiecare om, fiecare creştin trebuie să răspundă asumării ca esenţă a fiinţării sale de făptură a Ziditorului, prin credinţa şi lupta sa de transfigurare personală, dar şi a Neamului său, ca Destin hristic. Toate Neamurile sunt dintru început binecuvântate, hărăzite ca soartă a împlinirii Destinului spiritual, prin însăşi numele care-l poartă întrupat în sine: Dacoromânia, Spania, Grecia, Persia, Italia, Cipru, Muntenegru, China, Palestina, etc., dar fiecare are propriul ei destin religios, propria misiune hristică, propria vocaţie jertfitoare şi propria ei chemare spiritual-imperială: „Destinul românesc, arată poetul bucovinean, e un destin major. De credinţă şi luptă. De jertfă şi creaţie. Am dat omenirii momente care rămân unice prin semnificaţia şi strălucirea lor spirituală. Şi din culmea acestor momente am fost totdeauna premergători, deschizători de drumuri. Am avut inimă vizionară. Înghesuiţi de spaţiul duşmănos şi de cotiturile istoriei neprielnice, ne-am înşurubat pe verticala eternă a spiritului, întorcând pământului faţa renunţării, hotărârea celui mai nobil eroism, şi acceptarea mioritică a morţii.” (ibid. p.37)

   Vasile Pătraşcu (1922-2006), preot. S-a născut pe meleagurile Bârladului în Zorii Noului An, în braţele Sfântului Mare Ierarh Vasile. A crestut într-o familie încărcată de tradiţii, de credinţă, de evlavie şi de dragoste faţă de Dumnezeu şi Neam. A studiat Teologia şi Ştiinţele Economice. Este arestat în timp ce era student la Academia Comercială, în 1948 şi condamnat la 15 ani muncă silnică. Cunoaşte infernul închisorilor comuniste de la Piteşti, Periprava, Gherla, Aiud. După eliberare îmbrăţişează vocaţia preoţească fiind hirotonit pentru Parohia Măgurele-Ilfov. Ca slujitor al lui Dumnezeu s-a desăvârşit prin harul Liturgic, prin harisma duhovniciei unind şi transmiţând tuturor celor binevoitori lumina Duhului Sfânt.

   În modesta sa ctitorie, Bisericuţa din satul Nefliu-Ilfov a adus de la Bisericile distruse sub regimul teroarei, oseminte ale preoţilor constituind astfel un deosebit centru de pelerinaj.

   Trei mari însuşiri i-au înnobilat caracterul:  bunătatea, modestia şi dârzenia mărturisirii ortodoxe, alături de suferinţă, prigoană şi dragostea întru Mântuitorul Hristos.

   Vasile Vasilache (1909-2003), arhimandrit. Viitorul mare monah s-a născut în Idricii de Sus ai comunei Roşieşti din Vaslui. După absolvirea eminentă a Seminarului de la Huşi şi cea a Facultăţii de Teologie din Bucureşti, proaspătul licenţiat a urmat cursurile de Doctorat la Chişinău. S-a călugărit la Mănăstirea Neamţ la vârsta de 26 de ani, devenind diacon, apoi preot la Catedrala Mitropolitană-Iaşi, primind funcţia de director al Cancelariei eparhiale. Fiind un predicator de excepţie ajunge secretar patriarhal, redactor la revista „Biserica Ortodoxă Română” şi stareţul Mănăstirii Antim, Vatra unde  va dogori Rugul Aprins, alături de Sandu Tudor şi celelalte Flăcări ortodoxe ale vremii. În anul 1948, Rugul Aprins este interzis iar membrii săi sunt arestaţi. Părintele Vasile şi fratele său Haralambie, stareţul de la Cernica sunt alungaţi din mănăstiri şi prigoniţi. Arhimandritul Vasile ajunge la Schitul Pocrov, metoc al Mănăstirii Neamţ, apoi între 1958-1964 a pătimit prin diferitele închisori. După eliberare, episcopul Clujului Teofil l-a numit paroh la Bobâlna. Fratele său monahul Haralambie a fost omorât în închisoarea Gherla.

   Icoana părintelui Vasile Vasilache a rămas în lumina posterităţii, ca o mare Flacără a Rugului Aprins: un mare duhovnic, un bun tămăduitor, un zelos predicator, un erudit creator, un luptător statornic în adevăr şi sinceritate, un mare caracter.

   „Sinceritatea şi statornicia, spunea un alt mare duhovnic, luptător şi mărturisitor basarabean, Părintele Vasile Ţepordei, sunt două lucruri de mare însemnătate pentru un om de caracter. Societatea este mânată la vale sau la deal, spre perfecţiune, de caractere. Ce este mai frumos decât să ai ocazia fericită de a vedea în societate oameni de caracter. Aceştia merg înainte, oricare le-ar fi piedicile. Desigur, dacă văd că merg pe calea cea dreaptă. Soarta popoarelor o hotărăsc totdeauna caracterele mari.” (Vasile Ţepordei-Scrieri Alese, Ed. Flux, Chişinău, 2005, p. 145)

   După înfloritoarea misiune duhovnicească din ţară, pleacă în America unde desfăşoară o activitate misionară de excepţie, fiind numit chiar vicar al Arhiepiscopiei române din SUA şi mitrofor.

   Părintele Vasile a ctitorit biserica din Bobâlna, a refăcut biserica Sf. Spiridon Vechi din Bucureşti, publicând totodată şi câteva cărţi rare, între care: Întreita iubire de Dumnezeu, Biserică şi Neam-Colecţia teologică Cuvântul Vieţii, New York. În 2003 de Botezul Domnului a urcat la ceruri de la comunitatea sa ortodoxă a New York-ului.

  Despre Rugul Aprins Părintele Vasile ne aminteşte: „Mai rămăsese o singură rezistenţă, aceea din taina sufletului fiecărui bun Român, a fiecărei familii care mai nutrea speranţa în statornicia omului şi în legătura lui cu Dumnezeu.” (Fabian Seiche-Martiri şi mărturisitori români din secolul XX. Închisorile comuniste din România. Ed. Agaton, Făgăraş, 2010, p. 497)

   Vasile Hanu (1905-2007), profesor. Pruncul Vasile vine al treilea în mănunchiul frumos al celor 9 copii (şapte băieţi şi două fete) ai Palaghiei şi Iacob din Cucova (Livezile) judeţului Alba, la 29 August. Vasile Hanu face şcoala primară ungurească la Aiud şi Liceul Sf. Vasile din Blaj. Dovedindu-se un elev strălucit, credincios şi moral urmează cu brio Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj. După licenţă ajunge profesor la Liceul Iosif Vulcan din Oradea, Cetatea dârzei stânci-George Roca.

Mustul său naţionalist îi pulsează în inimă dragostea de Dumnezeu şi de Neam, alăturându-l ca pe un aprig luptător şi apărător, Mişcării Creştin-Ortodoxe. Prima arestare survine în Decembrie 1933, sub Carol-Lupescu. Închisoarea însă, îi întăreşte caracterul modelându-l ca pe o Călăuză nobilă pentru alţii, pentru Naţiunea sa binecuvântată, cu rădăcinile ei adânci în Vatra milenară a Neamului, sub nimbul mărturisitor al limbii divine, ca un dangăt de clopot în sărbătoarea permanentă a culturii noastre spirituale.  

   „Cultura este forma de viaţă superioară a unei naţiuni, spunea marele martir Român Vasile Marin. Prin cultură, o naţiune îşi potenţează, îşi maximalizează însuşirile sale. Cultura reprezintă forţa dinamică a ideologiei naţionale; prin cultură o naţiune supravieţuieşte fiinţei sale fizice, temporale. Cultura unei naţiuni formează istoria acelei naţiuni.” (Vasile Marin-Crez de Generaţie, Ed. Majadahonda, Bucureşti, 1997, p. 139) 

   În Ianuarie 1937 ajunge Prefectul judeţului Alba, iar în 20 Septembrie 1940, Prefect al judeţului Cluj-Turda. Evenimentele tulburi din ţară însă, îl împing spre exil în Germania unde cunoaşte lagărele germane până la 23 August 1944, când se reîntoarce în ţară, pentru a-şi urma destinul: calvarul temniţelor comuniste garnisite cu continua supraveghere, desconsiderare şi marginalizare.

   Vasile Hanu nu cedează, nu îngenunchează, nu se căciuleşte, cum spune Marele rapsod naţional Tudor Gheorghe: „căci dacă m-oi căciuli la ce dracu oi mai trăi”, ci slujeşte Neamului şi lui Hristos ca un creştin desăvârşit, ca un Român drept şi răbdător, ca un Dac nemuritor şi biruitor, precum şi un iscusit mânuitor de condei şi de har: „Românismul integral”, Ed. Şcoala Albei, 1998; „Confesiune”, aceeaşi editură, 2000; „Tradiţie română”, Fundaţia Paem, 2004, C.I.

(Fabian Seiche, op. cit. p. 278)

   După ce şi-a sărbătorit centenarul la Mediaş, a mai zăbovit 2 ani, după care, cu credinţă, cu răbdare, cu împlinire şi cu dragoste a urcat la Dumnezeu în Grădina Raiului Verde a Maicii Domnului, acolo unde suie toţi Eroii, Martirii, Mărturisitorii şi Sfinţii Naţiilor creştine.

  Cele trei valori eterne ale Neamului nostru Dacoromân: Credinţa, Nădejdea şi Dragostea asumate poporului şi lui Dumnezeu prin Iubire şi Jertfă consfiinţesc Chipul Geniilor, Eroilor, Profeţilor, Martirilor, Mărturisitorilor şi Sfinţilor întru Asemănarea lor cu Dumnezeu.

   „...Avem atâtea locuri sfinte/ în care s-au născut profeţi,/ eroi şi jertfe, şi morminte/ cu nume de un veşnic preţ./ Avem zidiri în care jertfă/ ce-aveam mai scump am îngropat,/ şi văi, şi munţi,/ şi cruci-cu nume/ ce-n veci nu trebuie uitat.”

   (Traian Dorz, Locurile Noastre Sfinte, Ed. <>, Sibiu, 2010)

   Geniile, Eroii, Profeţii, Martirii, Sfinţii şi Mărturisitorii sunt creatori ai Istoriei naţionale şi universale. Umbrele lor trecute în azurul evenimentelor sunt vii, sunt aprinse în Monumentele ce se înalţă peste prezent şi viitor, în conştiinţa noastră spre cinstire. Ei nu au tăcut atunci, iar creaţiile şi jertfele lor  grăiesc sublim şi permanent în noi:

   „...Pe-a ţării noastre darnică moşie/ târâm, de-un car de ani, acelaşi jug./ Cum oare să tăcem când de sub glie/ răcneşte osul dezgropat de plug?...// Cum să tăcem când fiecare ghindă/ căzută din stejarul secular/ se-ntoarce din adâncuri să cuprindă/ tot plânsul ţării într-un nou stejar?// Noi nu tăcem, căci urlă de pe roată/ în trupul nostru, oase ce s-au frânt/ şi strigă morţii ce-au tăcut odată/ cu gura caldă plină de pământ. (Andrei Ciurunga-Poemele cumplitului Canal. Ed. Universalia, Craiova, 1992)

       Ei nu au plecat.

      Ei sunt în noi sau se vor întoarce într-o Zi tot printre noi, cum inspirat grăia marele poet mistic Radu Gyr:

   „Ne vom întoarce într-o zi,/ ne vom întoarce neapărat./ Vor fi apusuri aurii,/ cum au mai fost când am plecat../ Ne vom întoarce neapărat,/ cum apele se-ntorc din nori/ sau cum se-ntoarce, tremurat,/ pierdutul cântec, pe viori.// Ne vom întoarce într-o zi.../ Şi cei de azi cu paşii grei/ nu ne-or vedea, nu ne-or simţi/ cum vom pătrunde-ncet în ei.// Ne vom întoarce ca un fum,/ uşori, ţinându-ne de mâini,/ toţi cei de ieri în cei de-acum,/ cum trec fântânile-n fântâni.// Cei vechi ne-om strecura, tiptil,/ în toate dragostele noi/ şi-n cântecul pe care şi-l/ vor spune alţii, după noi.// În zâmbetul ce va miji/ şi-n orice geamăt viitor,/ tot noi vom sta, tot noi vom fi,/ ca o sămânţă-n taina lor.// Noi, cei pierduţi, re’ntorşi din zări,/ cu vechiul nostru duh fecund,/ ne-napoiem şi-n disperări,/ şi-n răni ce-n piepturi se ascund.// Şi-n lacrimi ori în mângâieri,/ tot noi vom curge, zi de zi,/ în tot ce mâine, ca şi ieri,/ va sângera sau va iubi.”

   (Radu Gyr-Ne vom întoarce într-o zi, din vol. Stigmate. Ed. Marineasa, Timişoara, 1993)

   Destinul Aleşilor (al Strămoşilor noştri) se împleteşte întotdeauna cu sensul mistic al mărturisirii, cu sensul unic al existenţei în care se întrupează eroismul dac şi dreapta credinţă jertfelnică:

   „Îngemănaţi cu eternitatea, strigă înfiorat, dar cu pioşenie nemuritorul Vasile Marin, morţii noştri, din lumea lor de dincolo, ne ocrotesc şi ne îndreaptă paşii... Mormintele lor sunt pretutindeni; ele alcătuiesc punctele cardinale pentru geografia spiritualităţii româneşti... Ei sunt izvorul de viaţă eternă pentru sufletele noastre... Purtăm cu toţii cămaşa ţesută din firele nevăzute ale jertfei lor”.

   (Vasile Marin în Cuvântul Argeşului, 20 Martie, 1936)

   Gena Eroului, a Martirului, a Sfântului, a Mărturisitorului este Jertfa divină ce sălăşluieşte în Obârşia dumnezeirii, de unde a purces prin Voia Atotcreatorului în Chipul dăruit primului Om creat şi prin el tuturor celorlalţi oameni. În fiecare om există deci sâmburele jetfei, dar în cei care-şi atrofiază Chipul prin ruperea definitivă de Dumnezeu, sâmburele seacă, astfel încât jertfa nu rodeşte şi nu înmugureşte niciodată.

   Acest privilegiu divin revine numai celor Chemaţi şi Aleşi dintre fiii  omenirii, care se desăvârşesc prin fapte deosebite, supreme.

   Mântuitorul Cosmosului-Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat a îndumnezeit Jerta, făcând-o Hristică, Mistică, Spirituală ca un Dar Ceresc celor mai Aleşi Fii ai Săi după har, dar şi ca o condiţie absolută a mântuirii omului-creştin.

   Caracteristica divină a Jertfei mistice este deci, acceptarea şi împlinirea ei spirituală prin credinţă şi iubire ca făcând şi fiind totodată Voia lui Dumnezeu.

   Demnitatea noastră spirituală a dacoromânilor prezenţi în conştiinţă constă în a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru Aleşii Neamului nostru pentru Slava pe care le-a acordat-o în veşnicie, prin a-i cinsti permanent, prin a-i mărturisi continuu, prin a-i iubi neîncetat.

  Slavă lui Dumnezeu, Fecioarei, Sf. Vasile cel Mare şi Aleşilor noştri!

( din ciclul FILOCALIA SUFERINTEI SI A JERTFEI )

(Dacoromânia- Brusturi-Neamț-31.12.2014)

   Cu aleasă preţuire, dragoste şi prietenie, primiți acest

  Colind în dar în Noaptea Sfântă de Crăciun !

    COLIND

   A fost odată din Bătrâni

   un fulg de nea, ce din Străbuni

   s-a logodit cu o Stea.

   Trei Crai ştiuţi şi-al patrule- au purces

   peste păduri, peste câmpii,

   peste bătrâni, peste copii,

   de-a lungul peste şes...

    Cu cetere şi buciume-aurii

    s-adune-n Noi, în fiecare,

     atâtea bucurii !

   În mersul lor au poposit

   şi Îngerii de Sus,

   s-aducă Vestea minunată:

  Naşterea Hristosului Iisus!

    Maica Domnului cu drag

    s-a bucurat ş-apoi,

     cu Pruncul ne-a venit în prag

     să-L colindăm şi Noi !

   Bine-ai venit Măicuţă bună!

   cu Pruncul tău frumos!

  Cerul întreg îţi stă cunună

   şi-I cântă lui Hristos!

  Se prinde şi pământu-n horă,

  că-n datină şi cânt

  în Scutece de auroră

   surâde Domnul Sfânt.

  Colindul se cerne de Sus,

  coline cu dorul nespus,

  Zorii diafani ai Cuvântului,

  dau dulcele grai al Pământului.

   Stelele îşi prind bucuria

  în joc cu Luceafărul  zării,

  Magii vin să ne-aducă Solia:

  Naşterea cea minunată şi sfântă!

  Împreună Cerul şi Pământul cântă!

 Cu fiece Colind urat

 ce vine la fereastră

 pătrund cu gândul meu curat,

 la toţi în Casa voastră,

 urându-vă Români iubiţi:

 tot sporul bun şi harul sfânt,

 vă fie anii fericiţi!

 Şi-n seara de Ajun,

 Iubirea să vă fie cânt!

Urându-vă prieteni dragi

 din Ţara de fagi

 a Marelui Ştefan

 cu sfinte amintiri

 să vă aducă-o Zi,

 atâtea împliniri

 cât va adus un An!

  + Noaptea Sfântă de Ajun-Naşterea Domnului