NAŞTEREA DOMNULUI ÎN PORFIRA VERDE a SUFERINŢEI

                         şi a JERTFEI MARTIRILOR DACOROMÂNI

                                             

        „Bătrâni cu obrazul de ghiaţă / şi paşi năclăiţi în tristeţe,

        prin moarte-am trecut, nu prin viaţă. / 

          Noi n-am avut tinereţe”.

                               (Radu Demetrescu Gyr)

   Dacoromânul creştin ortodox care păşeşte sub harul înţelepciunii Duhului Sfânt, indiferent dacă este liber, sau foarte liber, călăuzit însă de Adevăr şi de Iubire capătă o înaltă nobleţe sufletească în care sălăşluieşte deplina libertate a spiritului creator şi mărturisitor:

 „De aceea, grăieşte părintele Mihai Andrei Aldea, apărarea, mărturisirea şi promovarea credinţei crştin-ortodoxe (ca şi cale mântuitoare unică întru şi spre Dumnezeul cel Viu) este dovada unei trăiri duhovniceşti înalte, unde iubirea de Dumnezeu şi de semeni merge adesea până la jertfa de sine. Sfiinţii Martiri şi Mărturisitori dintre înaintaşii noştri sunt eroii adevăraţi şi modelele autentice ale credinţei, pentru care mărturiseşte Însuşi Mântuitorul Hristos înaintea Tatălui în veşnicie. Dar lupta şi jertfa lor pentru noi şi pentru a noastră mântuire este şi o chemare puternică adresată nouă. Ei sunt „preoţi ai deşteptării noastre” din plutirea mioritică autosuficientă, din beţia resemnată şi tâmpă în care zacem adesea confundând pacea lui Dumnezeu şi trezvia lucrătoare cu pasivitatea inerţială a aşteptării ca altcineva să ne facă ordine în viaţă, în casă şi în societate”. (Ortodoxia şi artele marţiale. Ed. Episcopiei Giurgiului, 2014, p. 10-11)

   Spre toamna târzie a anului 1949, doi feciori veştejiţi după lungile anchete ale securităţii, dar cu trăsături încă frumoase intrau pe poarta şubredă a închisorii Târguşor: doi elevi-muzicieni ai Liceului Mihai Viteazu din Bucureşti: Ion Niculescu-înalt, cutezător şi drept ca frasinul, alături de colegul său Romică (Romulus) Teodoru-mai scund, dar vesel, comunicativ cu gingăşia florilor de mac într-un surâs pe buze.

   Într-o zi, la închisoarea Jilava intră într-o cameră-celulă pentru a completa datele personale ale deţinuţilor un gardian „do-cent” (de-un cent), care confunda iniţiala numelui cu iniţiativa...

   Deţinuţii aliniaţi unul în spatele celuilalt aşteaptă iniţiativa gardianului:

   -Cum te cheamă?... domiciliul?... şi în sfârşit... Care-ţi este iniţiativa ?

   Surprins de ultima întrebare un deţinut titrat îi răspunde:

   -Domnu’ gardian, eu sunt în închisoare unde mă supun unui regulament. Mie nu-mi este permis să am iniţiativă, numai cadrele de conducere ale închisorii au dreptul la iniţiativă.

   Gardianul scărpinându-se în ceafa groasă, turtită de cozorocul şepcii aşezat deştept pe-o parte, îi mai pune o întrebare ajutătoare:

   -Mă, tu ce eşti? adică ce meserie ai?

   -Sunt profesor universitar la Facultatea de litere.

   -Da prost te-o mai lăsat Dumnezeu!... Cum îl cheamă pe tatăl tău?

   -Petru.

   -Ei bine să ştii de acum înainte că iniţiativa ta este „P”...

    (Gheorghe Andreica-Cei Doi Muzicieni, Constanţa, 2003, p.7, 30-31)

   La Canalul Dunăre-Marea Neagră-Drumul social-comunismului maritim în prag de iarnă se lucra cu roabe, cu lopeţi, cu  vagoneţi şi bice primite pe spate, alături de înjurăturile care curgeau doldora sub lovituri. Pe cozile lopeţilor încremenise un strat confortabil de gheaţă. Se lucra circa 12 ore pe zi, cu cele 30 de minute pauza pentru poşirca în care erau fierte murături stricate, varză împuţită şi cartofii mucegăiţi. Pentru a nu îngheţa poşirca care se împărţea cu mărinimie se renunţa la lingură, sorbindu-se direct din gamelă. Pe pieptul deţinuţilor acoperit cu zdrenţe, stropii ce cădeau din gamelă deveneau în câteva secunde ţurţuri ce se zgâlţâiau aprig sub asaltul necruţător al crivăţului.

   Unul dintre cei mai sensibili deţinuţi politici ai Canalului era poetul basarabean Robert Cahuleanu-Andrei Ciurunga, un spirit profund cu un suflet de floare peste care se prelingea ca o mireasmă lacrimile de azur ale camarazilor ascultători ai versurilor sale pline de duh şi de dor de Basarabia. Poemele Canalului, ca toate marile poeme ce s-au născut în temniţă au fost elaborate în duh şi mintal. Autorul pe care Bunul Dumnezeu mi-a îngăduit să-l cunosc, să-l preţuiesc şi să-l iubesc, crea cu o uşurinţă ca de adiere cerească, ca o revărsare de har, cum numai Atotcreatorul binecuvintează fiinţele gingaşe, îmbrăţişindu-Le cu splendoarea Sa divină.

   În Noaptea sfântă a Crăciunului poetul şi-a îmbrăcat sufletul într-un cântec de leagăn, împodobind inimile celor mulţi, prea mulţi şi prea suferinzi:

   „Sufletul-copil de altădată/ s-a trezit în noaptea fermecată./  S-a trezit cu ochii de mărgică/  şi cu pumnii încleştaţi de frică,/  rătăcind cu degetele roze/  după steaua cu lumini şi poze./ Dar zadarnic cearcă: steaua nu-i,/  Moşul a plecat în drumul lui/  şi-a lăsat ca un amar descântec,/ numai somnul legănat de cântec-/ cântecul de leagăn fără mamă/  să-i închidă ochii arşi de teamă:/  Nani, suflet de zăpadă,/  lasă genele să cadă./  Lasă fruntea, ca o undă,/   între perne să se-ascundă,/ căci în lumea asta rea/  nu mai arde nici o stea./ Steaua magilor, albastră,/ a fugit de la fereastră/ şi s-a dus pe drum în sus/ să se-nchine lui Iisus/ undeva, spre alt norod/ unde n-a ajuns Irod./ Stă Crăciunul sur în tinde/  şi se teme să colinde./ N-are măr, n-are covrig,/ numai foame, numai frig./ Brazii cu găteli şi nuci/ s-au făcut pe dealuri cruci/ sau sicrie în mormânt,/ sub trei stânjeni de pământ”.

     (Colonia Coasta Galeşului-Cântec de leagăn în noaptea Crăciunului- Poemele cumplitului Canal. Ed. Universalia, Craiova,1992)

   * EVRICA ANCHETATORULUI!

„Eram în anchetă după ce-a de-a doua arestare, povesteşte Romică Teodoru, din 1958 când C. Cenuşe, anchetatorul mi-a adus următoarea acuzaţie:

-De Crăciun ai cântat colindul legionar „O brad frumos”.

-Domnule anchetator, colindul acesta nu este legionar. E un cântec de Crăciun luat şi tradus din nemţeşte... n-are nici o legătură cu politica.

-Nu se poate... i-a spune tu viersurile!

-Bine. Şi am început să spun:

   „O brad frumos, o brad frumos

   cu cetina tot verde...”

-Opreşte!... Gata. Asta este: VERDE!

   Există o variantă a acestui colind compusă în închisoare de cel mai mare poet al Sfintelor Suferinţe Româneşti, Radu Demetrescu Gyr:

 „O brad frumos ce sfânt păreai/ în altă sărbătoare/ Mă văd copil cu păr bălai

şi ochi ca de cicoare./ Revăd un alb şi scump cămin/ cu chipul mamei sfinte/ Imagini cu Crăciun senin/ mi-apar şi azi ’nainte./ Un pom cu daruri şi lumini/ în amintiri s-arată/ În vis zâmbeşte ca un crin/ copilul de-altă dată./ Copil bălai, Crăciun şi brad/ s-au dus în alte zile/ Acum doar numai lacrimi cad/ pe-ngălbenite file./ Azi nu mai vine Moş Crăciun/ în seara de cenuşă/ Ci doar tristeţile s-adun/ să-mi plângă lângă uşă./ În chinul temniţei mă frâng/ sub grele lespezi mute/ Şi-nfiorat de doruri plâng/ În amintiri pierdute./ Omătul spulberat de vânt/ se cerne prin zăbrele/ Şi-mi pare temniţa mormânt/  al tinereţii mele”.

   Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, este cea mai frumoasă şi cea mai împodobită sărbătoare a Anului care pleacă spre trecutul lui de azur, pregătind decorul cu deosebită culoare şi strălucire: cu evlavie, cu bucurie, cu nea, cu tradiţii, cu stea, cu păstori, cu magi, cu pluguşor, cu datini, cu gazde mari primitoare, cu urări şi cântări frumoase ale prichindeilor şi a cetelor mai mari, fiind totodată, sărbătoarea familiei, a copiilor, a colindelor, a Maicii Domnului, a întregului Cer şi a unei mari părţi a pământului binecuvântat.

   Sărbătoarea divină se răsfrângea şi peste gerul îngheţat din celule, peste poveştile şi amintirile celor care se încăpăţânau să supravieţuiască terorii atee, diabolice, bolşevice: „ Simţeam că ne apropiem de Sfintele sărbători ale Crăciunului, povesteşte licenţiatul în Litere şi Filosofie, bravul ofiţer al Armatei Române, prizonier al Siberiei, Radu Mărculescu. Când într-o seară, chiar în seara de Ajun, puţin înainte de stingere, am auzit întâi ca un murmur, apoi din ce în ce mai accentuat şi mai cald, intonat de o voce plină şi profundă de bas, nemuritorul, nepereche, plinul de har şi de sfinţenie, încărcat cu miresmele tuturor Crăciunurilor copilăriei noastre, acel Stille Nacht, heilige Nacht... şi parcă întreaga noastră celulă s-a umplut de căldura peşterii din Betleem. Am ascultat tăcuţi şi vrăjiţi, cu lacrima în colţul ochiului, această cântare îngerească până s-a topit într-un murmur adânc, aşa cum se şi ivise. Binecuvântat fii tu, necunoscutule cântăreţ, care ne-ai adus în întunericul şi frigul celulei această fărâmă de cer!

   L-am mai auzit o dată cântând, mai demult, rupse Pascu (Nicolae Pascu-magistrat pensionar)primul tăcerea. Nu veniseşi încă la noi. Un avocat trecut pentru puţin timp prin celula asta ne-a spus atunci: <<Trebuie că e un călugăr de la Patriarhie, Valeriu Anania.>>...

   Şi aşa am petrecut primul Crăciun din gulagul autohton. Pentru Pascu, deţinut cu vechime, era al treilea. I-am povestit şi eu de cele nouă petrecute de mine în pântecul chitului roşu, cum îmi plăcea să denumesc prizonieratul sovietic. Îndeosebi i-am povestit de cel de-al cincelea, din 1946, petrecut-sau mai bine zis, îndurat-în lagărul de pedeapsă de la Usciora, denumit-nu degeaba-şi Gura Dracului. În acest punct pierdut în taigaua mlăştinoasă de dincolo de Volga, noi, un grup de ofiţeri români, fuseserăm expediaţi din lagărul-matcă Oranki într-un vagon puşcărie, cu gratii şi cătuşe, ca pentru fioroşi criminali, fiind calificaţi de NVD-ul local, fost NKVD-ul, ca ireconciliabili duşmani ai Uniunii Sovietice şi ca „instigatori” ai grevelor de foame declarate acolo ca răspuns la tortura muncilor istovitoare şi degradante la care eram supuşi...

   Eram primii pizonieri-şi singurii din lagărele Uniunii Sovietice-care printr-o disperată grevă de foame reuşiseră să forţeze mâna atotputernicei şi discreţionarei autorităţi şi să-i smulgă un drept elementar: acela de a nu mai fi supuşi muncii silnice.

   Apoi, în noaptea aceea sfântă a Naşterii Domnului, am cântat O, ce veste minunată. Adevărat. Minunată a fost vestea care ne-a fost adusă în noaptea aceea. Cu voci firave la început, apoi din ce în ce mai ferme, din ce în ce mai puternice, de-ar fi clătinat şi Porţile Iadului. Nu mai simţeam nici foamea, nici frigul, nici întunericul, căci peste noi coborâse de sus căldura şi lumina peşterii din Betleem”. (Radu Mărculescu-Mărturii pentru Judecata de Apoi adunate din gulagul românesc. Ed. Humanitas, Bucureşti, p. 112-114)

   Taigaua sovietică era echivalentă cu iureşul năvălirilor musulmane în năpăstuita lor sete de cucerire, era drumul hoardelor migratoare şi a celor sovietice, care s-au năpustit asupra Creştinilor, asupra celor lăsaţi de Bunul Dumnezeu în Vetrele lor de moştenire milenară, era foamea de sânge prădalnic, presărând în fuga lor furibundă şi ucigaşă, Sfintele Moaşte ale Martirilor, pe Calea Robilor spre Cer.

   Ortodoxia noastră şi cea universală au în cursul fiecărui An-bisericesc două Nopţi mari, evanghelice, hristice, albe, sacre, divine: Noaptea Învierii dumnezeieşti şi Noaptea Naşterii dumnezeieşti.

   În aceste Nopţi Sfinte sufletele creştinilor, oriunde sunt se îmbracă în hlamida dumnezeiască, vibrând de bucurie şi de extaz ceresc.

   Paradoxal, în penitenciarele şi închisorile din timpul regimurilor totalitare carlisto-antonesco-comuniste, deţinuţii naţionalişti sau „bandiţii” cum mai erau numiţi de cei care-i torturau s-au „bucurat” în cadrul izolărilor de o puzderie de Nopţi albe, tremurânde, încărcate de promoroaca roşie a jertfei şi a suferinţei, întru Dumnezeu şi Neam...

   Unul dintre sutele de mii de  „beneficiari” ai acestor Nopţi albe a fost şi marele scriitor Constantin Gane, Moş Costache, autorul celebrei lucrări: Trecute vieţi de doamne şi domniţe, apărută în 1930, în 3 volume, premiate cu laudă de Academia Română.

   „În iarna anului 1960, mărturiseşte alt mare deţinut politic, poet şi scriitor în viaţă, Demostene Andronescu, în preajma Crăciunului, executam pedeapsa de şapte zile de izolare... Când „caraliul” a deschis uşa să arunce zdreanţa, rânjind: „Na,pune-ţi pijamaua şi te culcă!”... de dincolo de uşă îl întâmpină un glas stins şi rugător, care se vedea că este al unui om care a ajuns la capătul puterilor: „Domnule plutonier, vă rog, scoateţi-mă de aici! Sunt bolnav şi dacă mă mai ţineţi încă o noapte aici mor”. Răspunsul a venit promt şi rostit cu glas tare, ca să fie auzit de toţi << bandiţii>>: „Mori în paştele mă-ti, că de-aia te-am adus aici, să mori!”.

   Moş Costache avea atunci 75 de ani şi un duh tânăr, spiritual. Prezicerea caraliului înfuriat s-a împlinit însă, abia peste 2 ani, în Aprilie 1962, acolo la Aiud. (Demostene Andronescu-Reeducarea de la Aiud. Peisaj Lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare. Ed. Christiana, Bucureşti, 2009, p. 52-54)

   Iarna în hlamida de sărbătoare scânteia pe brazii înalţi şi verzi, pe crengile copacilor desfrunziţi, pe coamele ţuguiate ale caselor ca nişte cuşme de daci liberi, lăsându-se peste tot: peste livezi, peste curţile oamenilor, peste clădiri, peste toate penitenciarele, peste toate închisorile, peste cei deportaţi, peste celebrul, flămândul şi cumplitul Canal, cum striga pentru trezvie, pentru cei suferinzi şi pentru posteritate admirabilul poet Andrei Ciurunga în poezia Canalul:

   „Aici am ars şi-am sângerat cu anii,/  aici am rupt cu dinţii din ţărână,/ şi-aici ne-am cununat, cu bolovanii,/ cîte-un picior uitat sau câte-o mână.// Aprinşi sub biciul vântului fierbinte,/  bolnavi şi goi pe ger şi pe ninsoare,/ am presărat cu mii de oseminte/ meleagul dintre Dunăre şi Mare.// Istoria, ce curge-acum întoarsă,/  va ţine minte şi-ntre foi va strânge/ acest cumplid Danubiu care varsă/ pe trei guri apă şi pe-a patra sânge”.

         

   Demnitatea, conştiinţa, spiritul, credinţa, jertfa, suferinţa, răbdarea fie la bărbaţii deţinuţi, fie la femeile arestate (fecioare, eleve, studente, monahii, mame, soţii de demnitari) era la fel. Ceea ce distingea aceste categorii de onoare era curajul feminin, care prisosea, se revărsa viu.

   Din contigentul destul de numeros al femeilor celebre arestate sub regimul concentraţionar amintim câteva ramuri din marele trunchi al Neamului: familiile Mavrocordat, Ghica, Manu, Sturdza, Cantacuzino, Nistor, Halippa, Flondor, Ianculeţ, Iordache, Mărculescu, Mironescu, Cancicov, Brătianu, Steriopol, Moţa, Codreanu, Bălaşa, Mureşanu, Antonescu, etc.

   În celebrele închisori, ura stăpânea vidul dureros al autorităţilor şi al brutelor-executante, tortura făcea parte din meniul zilei, teroarea era un concert al spaimei mult prea prelungit, reeducarea se instalase cu mult fast şi caschetă roşie, suferinţa era peste tot şi peste toţi, moartea uşura sufletele deţinuţilor şi grijile călăilor. Mai lipsea din uvertura groazei, denigrarea, care trebuia făcută public: oral şi scris pentru a rămâne în caz de supravieţuire, hrană hienelor-calomniatori ce se vor naşte în ieslele irozilor.

   Se pripăşise şi în închisorile unde erau deţinute politic, celebrele Cluburi de reeducare în care se încerca denigrarea creştinilor naţionalişti, prin câte unul frânt, care ceda sub torturile insuportabile.

   Pentru a se încălzi atmosfera se da citire unui articol care denigra şi infiera pe „veci” creştinii naţionalişti.

 Reacţile celor forţate să asiste, să asculte, să îndure erau îngrijorătoare, revoltătoare, mâhnitoare, precumpănitoare, tulburi.

   Leagănul dacoromânismului şi toată desfăşurarea sa ontologic-spirituală până la înţelepciunea bărbătească divină a Elitei naţionaliste a avut întotdeauna ca poli de susţinere moral-religioşi: binele şi frumosul hristic: „Sensibilitatea morală a Neamului din Carpaţi, mărturiseşte savantul nostru Simion Mehedinţi, nu se simte împăcată până ce binele nu e însoţit şi de frumuseţe. Altminteri, nici binele nu-i destul de bun. Acesta este fondul cel mai tainic al cugetării şi al simţirii poporului român”; precum şi crezul, lupta, suferinţa şi jertfa mistică a Conducătorului: „Un mare conducător trebuie să aibă grijă să-şi pregătească oamenii nu doar pentru simple <<biruinţi pământeşti>>, ci mai ales <>...Decât să ni se usuce trupurile şi să ne sece sângele din vine în închisorile urâte şi triste, mai bine să ne terminăm viaţa murind cu toţii în munţi, pentru credinţa noastră [...] Vor trimite să ne prindă şi să ne omoare. Vom fugi; ne vom ascunde; vom lupta; iar la urmă vom fi, desigur, răpuşi. Căci noi vom fi puţini, urmăriţi de batalioane şi de regimente româneşti. Atunci vom primi moartea. Sângele nostru al tuturora va curge. Acest moment va fi cel mai mare discurs al nostru adresat neamului românesc; şi cel din urmă...Nu se poate ca această jertfă a noastră să nu fie înţeleasă de români, să nu le cutremure sufletul şi conştiinţele şi să nu fie un punct de pornire, un punct de înviere a lumii româneşti”. (Răzvan Codrescu - Cartea Mărturisitorilor. Ed. Rost. Fundaţia Sfinţii Închisorilor. Bucureşti/ Piteşti, 2014, p. 77, p.189,p.190)

   Fulgii de nea care se aşterneau peste tot, dansând parcă o celebră Jienească, făceau celulele parcă mai încăpătoare şi mai calde, iar colindele îşi rezemau tâmplele senine şi caste peste zăbrelele care nu mai păreau atât reci şi atât de negre.

   „Ultimul Crăciun trăit după gratii, povesteşte doamna doctor Galina Răduleanu, fiica Părintelui basarabean Boris Răduleanu, şi el la rândul lui arestat, a avut o deosebită profunzime. Viorica venise la patul meu de la etajul 2 pentru o scurtă recepţie. În dimineaţa Ajunului, după ce ne-am liniştit, aşteptând plecarea spre atelier, Viorica, mai hotărâtă decât mine, m-a luat la colind...

   „Bună dimineaţa la Moş Ajun!

   Am venit şi noi odată,

   la mulţi ani cu sănătate...”

   Cu teama şi crisparea care domnea, un început de destindere începuse să apară pe feţele ascultătorilor. Se trezeau amintiri dragi dintr-o viaţă îngropată dar nu uitată.

   Titi („mama Titi”), care meşterea ceva în umbra patului, ne zice deodată „dar la mine nu veniţi?” Noi atâta aşteptam. Chiar ni se ridicase tonul la fraza „Domnul Sfânt să ne ajute, la covrigi şi la nuci multe”. De sub basmaua lui Titi apar nişte covrigi fabricaţi din pâine, marmeladă, cuişoare şi câteva miezuri de nucă. Confecţionarea lor a rămas o taină... De sus de la etaj, de unde venea miros de slănină, auzim: „Dar la mine nu veniţi?” Am înhăţat urgent câte-o traistă pe care am agăţat-o de gât şi ne-am cocoţat la „casa” gospodinei. În dimineaţa aceea, ca prin minune, se întârzia scoaterea la atelier. Aşa încât se răspândise o atmosferă caldă, bună de intimitate”.(Dr. Galina Răduleanu, op. cit. p. 337-338)

   Uimitor este faptul că peste atmosfera încremenită a zidurilor şi a celulelor îngheţate, limbile celor suferinzi se dezlegau în povestiri împletite cu umor fin, parfumat şi cu cântece murmurate de colinde.

   Pentru că nu au acceptat „lumina de la răsărit-care propaga dispersia întunericului peste creştini”, opunându-se ateo-comunismului şi trădătorilor din lăuntrul ţării, întreaga Elită naţionalist creştină se afla după gratii. La Aiud se afla celebra Zarcă, Marsupialul care adăpostea pe cei mai grei deţinuţi naţionalişti: prinţul Al. Ghica, Traian Trifan, Părintele Stăniloae, Părintele Sofian Boghiu, Preotul Boris Răduleanu, Ieroschimonahul Daniil Tudor, Protopopul Florea Mureşanu, Părintele Ioan Sabău, Ioan Ianolide, Petre Ţuţea, Traian Trifan, Traian Arseni, Mircea Vulcănescu, Costache Oprişan, Constantin Gane, Demostene Andronescu, Petru Baciu, Bucur Constantin, Victor Corbuţ, Nichifor Crainic, Mihai Puşcaşu, g-ralul C. Petrovicescu, Amiralul Horia Măcelariu, Radu Gyr,Mircea Morarescu  şi mulţi foarte mulţi alţii de ordinul miilor, iar spre completare la fel de recomandată era şi ilustra Casimca-Talpa iadului de la Jilava.

   Poetul sfintelor patimi şi al tuturor pătimiţilor creştini, Radu Gyr se afla în Zarca-Marsupialul Mariei Tereza. După număr şi închidere, în seara de Ajun tânărul Radu Flintaşu cu câţva camarazi de suferinţă s-au aşezat la uşa Zărcii cu pluguşorul, murmurând şi câteva colinde, printre care şi colindul favorit al Marelui Gyr:

   A venit ş-aici Crăciunul,/ Mângâindu-ne surghiunul.

   Cade albă nea,/ Peste viaţa mea,

   Peste suflet ninge.../  Peste viaţa mea/ Care-aici se stinge.  

   După ultimul „aho, ahoo”, gazda cea  mare, Poetul Jerfei şi al Suferinţei tuturor Românilor le-a mulţumit astfel: „Vă rămân dator măi băieţi, cu un colac rumen şi frumos ca faţa lui Iisus Hristos”.  Era 24 Decembrie 1955. (Mihai Puşcaşu-Mărturii din iadul închisorilor comuniste, Ed. Agaton, Făgăraş, 2010, p. 88-89)

   Comunismul dacă nu este absurd şi stupid nu poate fi nici iudaic, nici bolşevic, nici abject şi nici criminal. Bunăoară, Ion Piso, ilustrul tenor pregătea un faimos lied Frumoasa morăriţă în toiul proletcultismului, când un tovarăş venit de sus îl cheamă la direcţiune: „Tovarăşe Piso, nu eşti mulţumit cu situaţia în care te afli? De ce ne faci greutăţi tovarăşe Piso?” îl admonestează politrucul. Cel admonestat rămâne perplex: „Dar despre ce este vorba?! Nu înţeleg...” Tovarăşe Piso, avem dovezi! Nici noi nu înţelegem cum un artist ca dumneata (?), recunoscut (??) şi recompesat (???) de regimul nostru, în loc să-şi vadă de treabă, face propagandă fascistă, legionară!” Acuzatul rămâne tot mai năuc, dar i se azvârle sub ochi teribila „dovadă”, în care recunoaşte corectura ciclului Frumoasa morăriţă, aşa cum o trimise deunăzi la tipografie. Politrucul dă paginile şi, ajungând la liedul In grun will ich mich kleiden („Aş vrea să mă înveşmântez în verde”), izbucneşte cu indignare: „Ce înseamnă asta?! Îţi dai seama, tovarăşe Piso? Răsuflând pe jumătate uşurat, tenorul se apucă să-i explice povestea, încercând să-l lămurească asupra valorii metaforice sau simbolice a culorii. Greu de cap politrucul se screme să scoată cumva revelaţia soluţiei „politice”: „Schimbă culoarea, tovarăşe, ce dracu’, şi am rezolvat toată chestia!”.

   „Dacă eşti înveşmântat în roşu, remarcă scriitorul creştin Răzvan Codrescu, nici măcar violenţa nu deranjează, ci devine aventură a eroismului umanitar. Dacă însă eşti înveşmântat în verde, nu numai violenţa ţi-e imputată, dar şi eventuala sfinţenie”. (Cartea Mărturisitorilor, op. cit. p. 207).

   Episodul cu tenorul şi politrucul îmi aduce aminte de un banc celebru, după Revoluţia română din Decembrie ’89, când un demnitar, crainic de curte veche, ajunge şi parlamentar la noua curte. Proaspătul politician, primeşte o delegaţie democrată din Occident. Inspirat şi dorind să surprindă, să epateze, pleacă cu delegaţia prin frumoasa zonă de vis a Mehedinţului. Şi taman bine, era vară şi vede un veritabil detaşament de cosaşi destul de vârstnici, dar foarte îndemânatici şi încă verzi... Le face semn să se apropie. Cosaşii în cămeşi de in, îşi lasă coasele pe polog şi vin către maşini, grăbind, gândind că-s niscaiva ajutoare... Până s-au apropiat, demnitarul pregăteşte numeroasa sa delegaţie spunându-le:

  -O să vedeţi cât de bine s-au integrat ţăranii români în regimul comunist şi cât de bine trăiau atunci când le-au luat pământurile, comparativ cu astăzi când privatizarea s-a întins peste tot.

   -I-a spune bade, s-a adresat celui mai vârstnic cu barba până aproape de brâu, câte cămăşi aveai în trecut?

   -Şapte, a răspuns luminat ţăranul.

   -Şi dumneata ? la întrebat pe altul de lângă cel mai în vârstă.

   -Cinci, a răspuns acesta.

   -Dumneata? îl întreabă pe al treilea.

   -Opt, răspunde cel întrebat.

   Şi întrebînd în continuare cosaşii răspund:

   -Şapte, nouă, şase, cinci, nouă, şapte, opt, nouă, şapte, opt, opt, nouă, şase, cinci, şapte, opt..., răspund toţi cei 30 şi ceva de ţărani.

   -Dar acum câte cămeşi aveţi oameni buni?

   -Câte una şi asta cârpită, răspund toţi în cor, arătându-le cămeşile.

   - Cum aşa ? Cum se poate? întreabă politicianul  întorcându-se râzând către asistenţă.

   -Fiindcă celelalte ni le-a sechestrat securitatea când ne-au arestat.

   -De ce?

   -Fiindcă erau verzi! au răspuns toţi la unison.

   -Hai să mergem! a mârâit demnitarul posomorât din cale afară.

   Nu mă dumiresc, cine l-a îmbrăcat pe Moş Crăciun în culoarea roşie... Cred că a rămas de pe timpul când Moş Gerilă i-a ocupat vremelnic locul, când Moşul a fost deportat în Vorcuta de către Armaghedonii roşii ai stepelor. Corect este ca Moş Crăciun să fie înveşmântat în VERDE-culoarea Dumnezeului Tată-Atotcreatorul, respectiv a Ortodoxiei întru Învierea şi Biruinţa veşnică a lui Iisus Hristos şi a Bisericii Sale.

   Bunul Dumnezeu a întrebat o dată temerarii noştri, Munţii Carpaţi:

   -Ia spuneţi-Mi voi Cetăţi eterne al Daciei sfinte, de ce regimul comunist-ateu a căsăpit toată pădurea ţării?

   -Fiindcă era Verdeee!... Verdeee!... Verdeee!... a răspuns ecoul smerit în sumanul lui verde...

   Culoarea verde a fost şi este pentru comunişti o fioroasă Stafie vie, care-i bântuie permanent şi pretutindeni.

  

      Una dintre condiţiile de căpătâi ale dreptmăritorului creştin român în viaţa sa pământească, sub aura Bisericii luptătoare este trăirea sa în duh, ca manifestare supremă a dragostei faţă de Dumnezeu, faţă de Neam, faţă de poporul (comunitatea prezentă) care urmează Calea lui Hristos: „Un Neam trăieşte prin cei care ţâşnesc spre cer, spunea marele duhovnic Arsenie Papacioc.

       Adică prin cei care luptă, care sunt prezenţi pe cruce, fără să cedeze. Toată viaţa ne pregătim de moarte. Dar avem răspundere, în faţa lui Dumnezeu, nu numai de noi înşine, ci şi de neamul al cărui nume îl purtăm şi pe care trebuie să cauţi să-l onorezi prin tot ceea ce faci, dar mai presus de orice, să-i respecţi legile creştine”. (Răzvan Codrescu - Cartea Mărturisitorilor. Ed. Rost. Fundaţia Sfinţii Închisorilor. Bucureşti/ Piteşti, 2014, p. 439)

Înaintaşii noştri spirituali, fie Moşii şi Strămoşii din vechime, fie Luminătorii şi Mărturisitorii mai apropiaţi ca timp istoric ne-au înfiiat nemuririi cereşti şi tocmai de aceea cinstirea lor, amintirea, slăvirea, mărturisirea întru Adevăr, suferinţa şi jertfirea pentru ei, apărarea lor de asaltul premeditat al denigratorilor, al detractorilor, al delicvenţilor-oportunişti, al corciturilor mefistofelice, cei veniţi pe şenilele sovietice, care exuberează numai în ură şi ticăloşie, iubirea pentru înaintaşi este deci, sinonimă cu chemarea noastră dumnezeiască la veşnica mântuire:

   Ei, care au fost Tineretul frumos, bun şi adevărat al Naţiunii noastre creştine n-au avut tinereţe, soare, lumină ori bucurii.

   Ele, care au îngemănat dorul cu cântecul au fost încarceratele groazei sub toate dictaturile.

   Ei, care au zidit şi sunt Biserica Neamului au avut Sufletul-Biserică în gulagurile şi penitenciarele bolşevice.

   Ele, care au înveşmântat frumuseţea cu har au podidit podelele temniţelor cu lacrimi, sudoare şi sânge.

   Ei, care au urzit Familia creştină au avut familiile destrămate.

   Ele, care au fost busuiocul în sânul mândrilor feciori au fost strivite de bocancii butucănoşilor temniceri.

   Ei, care au pus temelie Statului creştin au avut ca Patrie chinurile închisorilor.

   Ele, care au fost mărgăritarul îndrăgostiţilor fâlfâiau ca nişte zdrenţe între gardurile de sârmă ghimpată.

   Ei, care au fost luminaţi, spirituali şi înţelepţi au fost izgoniţi din toate Şcolile, Liceele şi Facultăţile.

   Ele, care erau Stelele Magilor ce luminau sălaşul naşterii de prunci erau încătuşate în bezna irozilor ucigaşi. Unele Mame au născut în temniţe, în peşteri, în munţi, în pustietate. Au născut...

   Ei, care n-au avut parte de Sărbători creştine au scris cu vieţile lor Calendarele sfinte.

   Ele, care şi-au brodat viaţa pe dragoste au avut parte doar de ură.

   Ei, care au fost mutilaţi în viaţa arestată au avut apoi osemintele spulberate. Mulţi n-au avut nici măcar odihna gropilor comune...

   Ele, care erau Cântarea Cântărilor în inima fiecărui bărbat erau huiduite şi biciuite de sudălmile gardienilor analfabeţi puşcăriaşi.

   Ei, care n-au avut bucurii, împliniri, cântece şi colinde sunt bucuriile, mângâierile, doinele, baladele şi colindele noastre.

   Ele, care legănau la piept în scutece de dor odraslele Neamului lor sfânt erau zăvorâte între gratii şi cătuşe.

   Ei, care au fost întruparea vieţii  hristice au fost logodiţi cu moartea aprigă, zălogul trufaşilor atei.

   Ele, care cuminecau cerul cu privirile angelice se agăţau ca nişte umbre de zorile nădejdiilor zăbrelite.

   Ei, care au sfinţit locul copilăriei, al şcolii, al instituţiei, al societăţii au fost deportaţi în taigaua Bărăganului sau în Siberii.

   Ele, care înfloreau versurile poeţilor în mireasma serafică a trăirii zăceau stafidite în beciurile securităţii.

   Ei, care au fost apărătorii cei mai îndârjiţi ai Crucii lui Hristos şi ai Neamului, Ei, jertfiţii pe  Cruce, n-au avut parte de cruce.

   Ele, care erau surâsul oricărei Primăveri a vieţii încremeniseră în oftaturile încleştate ale Siberiilor de ghiaţă.

   Ei, n-au avut primăveri însorite, ci numai ierni îmblănite cu ger.

   Ele, care au avut în surâsuri mlădieri de boboci şi de flori, au primit prohodiri de jale şi înmormântări.

   Ei, care n-au avut pâine şi vin pe masă au fost şi sunt Pâinea şi Vinul cuminecării noastre nemuritoare.

   Ele, care n-au avut calde îmbrăţişări şi mângâieri dulci au avut rezervate înjurături, sudălmi şi lovituri.

   Ei sunt Testamentul ortodox al nemuririi noastre din Ceruri!

   Ele sunt Zorile ce ne luminează viaţa noastră cea de toate zilele!

   Ei şi Ele sunt Mlădiţele veşnic Verzi ale Daciei nemuritoare!

   Slavă şi Dragoste lui Dumnezeu şi sfinţilor noştri înaintaşi!

   (fragment din ciclul FILOCALIA SUFERINTEI SI A JERTFEI)

( Brusturi –Neamt, 21 decembrie 2014) 

    UN FIU ALES AL DACIEI MARI-GABRIEL ARTUR SILVESTRI

                                                 

   „Sunt conştient de natura mesianică a

    Credinţei ortodoxe şi vreau să slujesc acestei

   Credinţe în mod desăvârşit până la moartea mea.

   Îi iubesc pe oameni şi, pentru 

   mântuirea lor, urmez drumul Crucii”.

                   (Sfântul Valeriu Gafencu)

Zorii primăverii anului 1953 a adus familiei de munteni creştini din Vlaşca, Alexandru şi Georgeta-Elisabeta, un Mărţişor divin, un suflet cu har: pruncul Gabriel. Toată copilăria sa a fost o Dumbravă minunată a bucuriei. Educaţia i-a fost călăuzită de fiinţele cele mai dragi: Mama şi Bunica-Dăscăliţele de mare vocaţie, care i-au sădit în suflet dorul de Dumnezeu, de ţară şi de carte.

   Ca elev şi student a fost eminent, dar a avut şi privilegiul unor Dascăli minunaţi, precum şi spiritul tatălui-scriitor care a ars pentru el toată viaţa.

   Cunoscut sub pseudonimul literar Al. T. Drăgănescu, tatăl său ne mărturiseşte: „Aşa cum îl ştiu pe Gabi din primele clipe conştiente ale vieţii sale şi din toţi anii în care a scris şi a publicat, îşi dorea o Românie cunoscută în lume, o Românie în care scriitorii să ocupe locul ce-l merită. O Românie liberă-aşa cum istoria străveche o atestă”. (Artur Silvestri. Aşa cum l-am cunoscut. Vol. 1, Ed. Carpathia, 2010, p. 234)

   Tinereţea petrecută la Revista Luceafărul alături de bunii săi colegi de litere, de condei, consacraţi, l-au umplut de lumină, de bunătate, de farmec, de ambiţie, de mărinimie, uneori de tristeţe, de succes, de curaj, de rafinament, de bucurie, de responsabilitate, dar şi de dor şi cinstire pentru Marele său Neam.

   Măreţia unui Om ales înfloreşte din aura Chipului în care se reflectă harul Duhului Sfânt prin care odrăslesc virtuţiile morale  ale Asemănării întru Atotcreator, prin mireasma îndumnezeirii sale: din Adevărul lui Dumnezeu spre slava Neamului Dacoromân, din sânul poporului spre sufletul său, din conştiinţa Naţiunii spre raţiunea sa, din credinţa Străbunilor spre nădejdea sa, din jertfa Strămoşilor spre dragostea sa, din înţelepciunea Logosului divin spre darul său creator, din Milosârdia Fecioarei spre frumuseţea Patriei dragi, din Răscumpărarea Mântuitorului Hristos spre învierea vieţii în cadrul Cetei Alese:

   „Viaţa noastră nu a fost făcută ca să ne plângem şi ca să ne gândim, precum cei ce aduc prigoana, răul şi destrămarea, la toate cele trecătoare, ea ni s-a dat ca să ne străduim să devenim, în felul nostru, model şi exemplu, iar numele bun şi fapta bună, oricât ar fi, în proporţie, de măruntă şi oricât de indefinită, sunt cele ce ne vor salva de la uitare şi de la Moartea Definitivă. Noi am aflat – câteodată fără să avem nevoie de cuvinte, căci poate doar ni s-a şoptit sau există în tiparul ce ne-a făcut posibili-că dincolo de lumile amestecate ce ne înconjoară, există şi stăruieşte o Românie Tainică, de unde am ieşit la o vreme şi unde ne vom întoarce şi noi, la o vreme, adormind până când suna-vor trâmbiţele Judecăţii de Apoi. În acea lume sunt toţi cei despre care, în şoaptă sau în gând, facem adesea pomenire, căci sunt Părinţii noştri, oameni buni...” (Artur Silvestri. Aşa cum l-am cunoscut. Vol. 1, Ed. Carpatia, 2010, p. 17)

   Prietenul drag care l-a vegheat, l-a alinat, l-a alintat, l-a încurajat, l-a sprijinit, l-a iubit, Mariana Brăescu-Silvestri îi ţine permanent aprinsă candela sufletului lui: „Cu eforturi sisife se străduia să înlăture uriaşa stâncă a nepăsării, a delăsării, a ignorării valorilor naţionale, a deznădejdii marginalizaţilor oricât de valoroşi, a căror vină nu era decât aceea că nu făceau parte din corul corect politic indiferent faţă de cine, indiferent faţă de ce moment. Artur Silvestri s-a stins ca un martir, ca un călugăr laic care îşi luase de bună voie asupra sa povara greşelilor timpului său şi sub această povară care până la urmă l-a strivit, încerca îndreptarea”. (Artur Silvestri-Fapta Culturală. Ed. Carpathia, 2009, p. 8)

   Nu, Doamnă Mariana Silvestri, Stânca nu l-a strivit, fiindcă el, Artur, devenise  muntele unde sălăşluia Călugărul Gabriel, cu spiritul, cu harul, cu lumina, cu ruga şi cu dăruirea sa, slujind Faptele Mari ale Omului Mare într-o Dacie Mare, şi îndemnându-ne pe noi Ucenicii lui să-l cinstim, să-l preţuim şi să le continuăm permanent cu demnitate şi onoare în Duhul Ortodoxiei strămoşeşti.

   Un alt fiu al Daciei Mari, scriitorul Ion Marin Almăjan l-a surprins pe Artur Silvestri îmbrăţişat de Neam în aura de: „mare patriot şi cărturar român, scriitor, filosof al culturii, editor şi publicist de elită, creatorul reţelei de publicaţii electronice INTERMUNDUS Media”. (ibid. p. 24)

   În comuniunea cu harul hristic, omul creştin îşi defineşte esenţa sa ortodoxă slăvind: adorarea lui Dumnezeu, cinstirea pentru Înaintaşi cei Mari, recunoştiinţa Elitelor spiritual-religioase, flacăra comuniunii întru iubire, mireasma misiunii întru adevăr, vocaţia alegerii în lumina crezului şi autoritatea conducerii de aţi asuma jertfa, vrednicia şi responsabilitatea întru zidirea Panteonului sacru al Neamului nostru: „Pentru mine, care trăiesc numai ca să scriu, toate aceste simţăminte se răsfrâng în năzuinţa de a mai face să existe încă o carte şi încă una, şi încă una. Iar faptul însuşi că acestea se nasc echivalează cu încredinţarea unei datorii ce s-a îndeplinit în felul ei, oricât de puţin semnificativ, căci important ar fi, până la urmă, că ele vor exista. Şi mai mult ca sigur că vor face bine cuiva, cândva, într-un loc oarecare de pe Pământ”. (ibid. p. 27)

   Scoborâtor din zenitul demnităţii zamolxiene protostrăbune, Gabriel Artur Silvesti a re-aprins prin suferinţa, jertfa şi dăruirea sa pentru cultul şi cultura Neamului, flacăra în „Constelaţia Luceafărului”, în care să strălucească permanent şi dumnezeieşte Icoana României Tainice.

   Un fiu strălucit al Naţiunii noastre, un trăitor profund al Bisericii celei Una, un ctitor de suflete, profesorul şi doctorul Pavel Chirilă, făcând radiogafia spirituală a Neamului se raporterază şi el şi ne raportează şi pe noi ce-i responsabili şi asumaţi hristic ca trăire, la o Românie Tainică, la o Românie Mistică: „Totuşi, România are încă un destin imprevizibil, datorită celui mai mare număr de biserici şi mănăstiri construite şi raportate la numărul de locuitori, faţă de alte ţări europene, datorită numărului mare de martiri din închisori, datorită pustnicilor care există în România (chiar mai mult decât cred ierarhii) şi care trăiesc în asceză maximă, dându-şi viaţa Mântuitorului în post şi rugăciune, datorită unor creştini simpli-marele anonim-care umplu bisericile Duminica, datorită unor preoţi săraci care liturghisesc cu bucurie şi fără cârtire în parohiile lor”. (Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă-Întâmplări din Biserică şi Spital. Dialog consemnat de Răzvan Codrescu. Ed. Christiana, Bucureşti, 2014, p. 93)

   Criticul literar Nicolae Georgescu, un bun prieten şi colaborator de seamă al eruditului filosof al culturii, releva faptul că: „Artur Silvestri este unul dintre cei care au conştientizat, au individualizat un curent de idei, un grup alcătuit din indivizi care uneori nici nu se cunoşteau între ei. Este ceea ce, în sociologie, se numeşte o şcoală de gândire: intelectuali răspândiţi pretutindeni care se regăsesc în modul de a înţelege realitatea”. (ibid. p. 34)

   Sub „Lampadarul Luceafărului” unde Gabriel Artur Silvestri a aprins lumina în creaţia multor scriitori aflaţi sub vremea Orizonturilor roşii, asupra sa s-a abătut taifunul autocroniştilor, al paradoxului: cărţile lui trudite cu migală, cu bună întocmire, rămân nepublicate mult timp.

   Gabriel Artur Silvestri-unul dintre descălecătorii protocronismului culturii vechi creştine şi a celei clasice valoroase a bătătorit potecile istoriei scotocind după chipurile luminate ale Elitei Neamului Dacoromân acoperite de lutul nepăsării, de negura uitării ori de îngroparea de către pigmeii şi epigonii Literaturii române, recuperând sau descoperind valorile nemuritoare ale spiritualităţii creştin ortodoxe, (cum mărturiseşte eminescologul Theodor Codreanu) ca: opera protoromânului  Martinus de Bracara (sec. VI d. Hr.) sau opera Voievodului Dobrogei-Ioancu (sec. XIV), s-a aplecat, asupra Arhetipului Călugărilor sciţi, a sprijinit cercetările şi traducerea Codexului Rohonczi de către Viorica Enăchiuc, a înfiinţat edituri şi publicaţii etc. Toate acestea i-au adus multe prietenii, a format în jurul său o adevărată mişcare naţională în cultură”. (ibid. p. 69)

      Noul „Cristofor Columb” al Noii Geografii Literare, s-a regăsit pe sine în atitudinea creatoare îndrumându-şi paşii către Biserica neamului ctitorind în chipul Mitropolitului Ardealului Antonie Plămădeală, Modelul Omului Mare: „În lumea în care trăim (mărturiseşte Părintele Profesor Theodor Damian), unde valorile autentice se pierd pe zi ce trece, unde meschinăria, vulgaritatea, învârteala şi alte atitudini asemenea acestora sunt în plină ascensiunne, ideea de model în primul rând şi apoi cea de om mare, îmi apar ca fiind imperative morale absolut necesare azi, când societatea în care trăim este în derivă. Conceptul de model al omului mare sună a fi menit să salveze o civilizaţie, fie că Artur a intenţionat asta sau nu, fie că a spus-o şi deci a conştientizat-o, fie că doar a intuit-o”. (ibid. p. 76)

   Reputatul sociolog, critic şi scriitor Adrian Dinu Rachieru îl conturează pe Micul Călinescu astfel: „Cu gust semi-profetic, Artur Silvestri palpa originismul cultural, umplea goluri, evidenţia <> şi răspunsul autohton”. (ibid. p. 96)

   Dincolo de jertfă şi iubire, într-un Peisaj lăuntric al unor Galaxii paralele, poeta şi prozatoarea Melania Cuc, brodează chipul Maestrului: „Artur Silvestri avea caracter, avea cuvânt de onoare şi se bucura cu adevărat să dăruiască, nu să primească... Veşnicirea lui este răspândită în monadele pe care le-a împărţit ca un nabab prin toată România Tainică-o Ţară care îi aparţine... Artur Silvestri a fost un semn de la Dumnezeu pentru a ne demonstra că totul ţine de noi, de verticalitatea cu care privim lucrurile esenţiale... S-a frânt ca o prescure, pentru noi, fiecare”. ( p.112-113, 125, 157)

   Unul dintre Marii Duhovnici şi Mărturisitori ai Ortodoxiei, pătimitor al prigoanelor şi persecuţiilor atee din veacul al XX-lea, Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc ne arată măsura trăirii creştinului autentic, a ortodoxului mistico-ascetic prin excelenţă: „Nu este vorba de cum trăieşti, ci ce trăieşti”, călăuzire care vine după îndemnul lăsat de unul dintre Stâlpii Bisericii lui Hristos, Sfântul Maxim Mărturisitorul (+662): „Rugându-vă să faceţi şi să lucraţi cele bune tuturor oamenilor cu luare aminte, şi cu multă cercare, şi făcându-vă tuturor toate, după cum are nevoie fiecare dintre voi”. (Arhimandrit Arsenie Papacioc-Singur Ortodoxia, Constanţa, 205, p. 82, 96)

   Binecunoscutul istoric din Bremen-Germania, Viorel Roman, clarifică lucrurile în simplitatea lor profundă: „România Tainică a lui Artur Silvestri refuză în mod categoric formele fără fond, care domină şi astăzi piaţa ideologică de la Porţile Orientului. Convins că nu trebuie să ne ploconim pentru a avea dreptate, el căuta rădăcinile culturii şi civilizaţiei românilor şi lupta pentru depăşirea superficialităţii şi a occidentalizării fără noimă a ţării”. (ibid. p.130)

   „Mulţi oameni de cultură, artişti şi creatori (remarca renumitul medic şi scriitor Dimitrie Grama), sunt limitaţi de un egoism feroce şi de invidie şi tocmai aceste manifestări nefaste Artur a încercat să le combată prin atitudinea sa altruist-superioară...M-a impresionat mult la Artur dragostea lui faţă de originea şi istoria românilor şi, ca o continuitate normală a acesteia, angajamentul lui în toate problemele de păstrare şi afirmare a tot ceea ce este frumos şi bun la români”. (ibid. p. 151)

   Marele Pedagog român Virgiliu Radulian. colaborator şi susţinător al filosofului culturii, conchidea că: „Artur Silvestri avea sentimentul responsabilităţii vremurilor ce le trăim. Cred că a fost o făclie a contemporaneităţii noastre... A fost întotdeauna drept şi demn, om luminos, credincios, optimist şi senin sufleteşte, încrezător în puterea binelui şi a credinţei, smerit şi modest, muncitor şi harnic, dăruit total cauzei românismului, a naţiei noastre... L-aş compara cu Dimitrie Cantemir pentru spiritul lui enciclopedic, cu Eminescu pentru forţa sentimentului şi cu oameni de ştiinţă ca George Emil Palade, pentru asiduitatea studiului, a documentării...” (ibid. p. 158, 167)

   Poetul, eseistul şi jurnalistul Lucian Hetco-redactorul şef al revistei Agero – Stuttgart – Germania, consemna la rându-i: „Având conştiinţa nemărginirii, a eternităţii, a tragismului intelectualului român, opera lui Artur Silvestri-şi nu mă refer aici doar la cartea scrisă, ci în special la fapta Omului Mare ce a fost-nu mai este astăzi nici tainică şi nicidecum ascunsă, ori de factură dizidentă, ci este de acum înainte un punct de reper pentru orice intelectual ce se respectă, chiar şi pentru cei ce i-au purtat sâmbetele”. (ibid. p. 175)

Poeta şi prozatoarea creştină Mariana Gurza, îl surprinde pe Artur în nimbul său mistic: „Avem nevoie de o <> şi Artur Silvestri a înţeles acest lucru. Într-o lume în care criza morală se adânceşte, dânsul a vrut să ne pregătească pentru suflet... Îl vedeam în noapte ca pe un călugăr venit din altă lume, aplecat spre cărţi vechi, spre chipuri domneşti ce au făcut istorie. O minte luminată ce încerca să vadă dincolo de noi, viaţa. Era ca o rugăciune în noapte pentru noi care trudeam în <> sa. O voce puternică, un suflet cald, o modestie neînţeleasă decât la schiturile din munţi. Parcă începusem din nou să învăţ să merg, să văd, să citesc. Se crease o armonie a clipei care este unică. Eram mereu elevă în faţa dascălului gata să beau din apa fântânii plină de înţelepciune. Dragostea de neam, de ţară şi de loc mi le puteam exprima. Am putut să mă întorc în timp, pentru a vedea drumul moşilor mei marcaţi de trecerea timpului. Mereu găseam elemente comune. Ceva dincolo de om, dincolo de spaţiu şi timp... Întâlnirea mea cu Artur Silvestri a fost un dar de la Dumnezeu... A <> ceva în noi, a înveşmântat <> în straie ale biruinţei”.(Artur Silvestri-Aşa cum l-am cunoscut, op. cit. p. 201; Mărturii tulburătoare, Carpathia, 2009, p. 155-156)

   Cunoscutul eminescolog şi poet Teofil Răchiţeanu referindu-se la lupta, elanul, zelul, buna credinţă şi conştiinţa de foc a Dacului ce ardea pentru Neam, pentru veşnicie afirmă: „Artur Silvestri a fost un om cu idei mari, o personalitate complexă, din stirpea marilor noştri enciclopedişti, de tipul lui Haşdeu, Pârvan sau Eliade”. (Op. cit. p. 206)

   Torţa spiritului, vehemenţa luptei pentru cinste, dreptate, creştinism, onoare, adevăr, demnitate şi locul arhimeritoriu al Naţiei noastre în lumea Culturii ortodoxe universale, convingerea în puterea harului sfânt care nu i s-a luat Neamului drag, l-a angajat pe Românul Gabriel Artur Silvestri la o responsabilitate moral-religioasă prea înaltă, cât divinul Cehlău. Nu întâmplător Artur era fascinat şi mândru de acest Kogaion dac al nemuririi noastre.

   „Scrierile sale, mărturiseşte scriitoarea noastră româncă din Canada-Elena Buică, adevărate străfulgerări de idei cu înţelesuri adânci în care binele este înfrăţit cu frumosul, impresionează şi prin demnitatea mesajului.

   A fost un om profund religios. Religia a fost axa scrierilor şi a vieţii sale”. (ibid. p. 208)

   Eseista şi poeta Maia Cristea-Vieru ne îndeamnă să-l îmbrăţişăm pe Artur Silvestri ca fiind: „a fost şi va rămâne un far, unul dintre cele mai minunate modele umane ale acestei epoci, în care tocmai modelele şi caracterele lipsesc”. (ibid. p. 216)

   Ca o mlădiere a spiritului, Gabriel înflorea în oamenii pe care şi-i alegea cu migală, cu dorire, cu duh, îi sădea apoi în sufletul său pentru a înmiresma Marea Grădină a Maicii Domnului nostru.

   Gabriel Artur Silvestri era conştient că Neamul nostru care făcea parte din prima Familie a lumii, din Zorii Creaţiei, binecuvântată de Bunul Dumnezeu prin înseşi numele care i le-a dat: pelasg, trac, scit, bes, agatârş, get, ilir, dac, român, nume care a odrăslit în întreaga omenire, re-nume care a cunoscut cel dintâi Scrisul, Cultura, Monoteismul, Monahismul, Mistica isihastă, Înţelepciunea Bătrânilor, Sibilele-profetese, Sihaştrii şi Schivnicele nemuritoare nu putea deci, să nu aibă Tezaurul Izvoarelor sale scrise, chiar dacă nemurirea sălăşluia pururea în faptele măreţe ale Marilor Daci.

   Bunul Dumnezeu-Ziditorul a toate ne-a hărăzit ca Neam o Aură specială, cu harismele ei divine, deosebite de alte naţii şi anume: Autoritatea demnităţii spiritului ca apoteoză Domnească, de a conduce, de a călăuzi, de a dobândi iubirea dumnezeiască şi de a o împărţi tuturor. Nu aveam nevoie să devenim imperiu ca să o demonstrăm sau să o certificăm în scris. Trebuia doar să ne păstrăm fidelitatea faţă de Atotcreatorul, menirea şi dăruirea noastră în lume.

   Măreţia noastră spirituală era atât de înaltă în omenire, încât ar fi fost dezonorant pentru Noi să râvnim la orice, altceva sau la oricine, altcineva.

   Aleşii Fii ai Daciei Mari-iluştrii traco-dacologi şi urmaşii urmaşilor lor, începând cu: Hestia, Zamolxis, Orfeu, Burebista, Deceneu, Decebal, Socrate, Herodot, Sfinţii Apostoli: Andrei, Pavel, Ioan, Filip, Marcu, Matei, Luca; Marii sfinţi Părinţi şi Împăraţi: Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Nicolae de Mira-Lichiei, Sf. M. Mc. Gheorghe, Sf. M. Mc. Dimitrie, Sf. M. Mc. Mina, Sf. M. Mc. Pantelimon, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin, Ioan Casian, Gherman, Timotei I, Alexandru Macedon, Constantin cel Mare, Teodosie cel Mare, Justinian cel Mare, Heraclius, Asan I, Petru şi Ioniţă Caloian-Asan; Marii Voievozi: Mircea cel Bătrân, Neagoe Basarab, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Petru Cercel, Mihai Viteazul, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir, Tudor Vladimirescu, Nicolae Mavrocordat, Grigore al III-lea Ghica, Regina Maria, Prinţii: Nicolae I, Alexandru Ghica, Alexandru Cantacuzino, Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, Mihail Sturdza, Gheorghe Brătianu, prinţesa Ileana-Maica Alexandra; Ierarhii de seamă: Niceta de Remesiana, Nicolae Olahus, Andrei Şaguna, Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanu, Melchisedec Ştefănescu, Visarion Puiu, Gurie Grosu, Bartolomeu Stănescu, Efrem Enăchescu, Irineu Mihălcescu, Justinian Marina, Nestor Vornicescu şi toţi ceilalţi dimpreună cu dânşii, trăitori şi jertfitori ; Marii cărturari, pedagogi, poeţi, filosofi, istorici, artişti şi preoţi: Xenopol, Haşdeu, Nicolae Densuşianu, Gheorghe Lazăr, Mihail Eminescu, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Paulescu, Vasile Pârvan, Al. Papiu Ilarian, Gheorghe Manu, Corneliu Z. Codreanu, Ion I. Moţa, Vasile Marin, Nicoleta Nicolescu, Valeriu Gafencu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Ioan Ianolide, Ion Banea, George Uscătescu, Horia Sima, Vasile Cristescu, Ion Nistor, Ioan Lupaş, Ion Moga, Ştefan Pascu, Dan. Rădulescu-Weg, D.D. Roşca, Constantin Papanace, P.P.Panaitescu, Simion Bărnuţiu, Simion Mehedinţi, Ciprian Porumbescu, Constantin Brâncuşi, Maria Tănase, George Enescu, C. Rădulescu-Motru, Faust Brădescu, Romulus Vulcănescu, Mircea Nicolau, Iordache Nicoară, Traian Golea, Dimitrie Găzdaru, Ion Claudian, Constantin Gane, Silviu Dragomir, Iuliu Moldovan, Platon Chirnoagă, Aristide Zdru, Dan Botta, Gh. Buzatu, Traian Cotigă, Gheorghe Furdui, Mircea Dumitrescu, Alexandru Popşor, Mircea Morărăscu, Gheorghe Grecu, Gheorghe Jijie, Zaharia Marineasa, Sf. Nicodim de la Tismana, Diac. Coresi,  Pr. Dumitru Bălaşa, Pr. Dimitrie Bejan, Pr. Ilie Imbrescu, Pr. Ilarion Felea, Pr. Vasile Ţepordei, Pr. Sergiu Roşca, Ierom. Gheorghe Ghelasie, Pr. Constantin Galeriu, Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Arhim. Arsenie Boca, Arhim. Arsenie Papacioc, Pr. Vasile şi Haralambie Vasilache, Ierom. Victor Bliţ, Nicolae Gaiţă, Dimitrie-Ciolanu, Antonie Grigoraş, Stavrofora Nectaria, Stavrof. Nicodima Vasilache, Stavrof. Veronica Gurău, Maica Mihaela Portase, Maica Mihaela Iordache, Arhim. Nil Dorobanţu, Arhim. Nicodim Măndiţă, Arhim Mina Dobzeu, Arhim. Iustin Pârvu, Pr. Vasile Boldeanu, Pr. Constantin Sârbu, Pr. Ioan Glăjar, Arhim. Ioanichie Bălan, Ieroschimonahul Daniill Tudor, Teodor M. Popescu, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Ovidiu Găină, Ovidiu Papadima, Ioan Petru Culianu, Petre Ţuţea, Ernest Bernea, Vasile Băncilă, Radu Mărculescu, Vladimir Dumitrescu, Vasile Conta, Ilariu Dobridor, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Pan. Vizirescu, Sextil Puşcariu, Gherghe Sofronie, Aurelian şi Traian Ionaşcu, Emil şi Iuliu Haţieganu, Eugeniu Speranţia, Maica Teodosia Zorica Laţcu, Anastasia Sica Popescu, Aron Cotruş, Ioan Alexandru, Vasile Posteucă, Virgil Mateiaş, Virgil Maxim, Andrei Ciurunga, Dumitru Leontieş, Octavian Goga, Mihai Rădulescu, Nicolae Stroescu-Stânişoară, Dan Lucinescu, Monahul Ioasaf, Pr. Gheorghe Dincă, Demostene Andronescu, Gheorghe Iscru, Ioan Scurtu, Radu Teodoru, Ion Vlăducă, Gh. Jipa Rotaru, Marin Naidim, Cornel Bîrsan, Dragoş Vasile Pâslaru, Mircea Platon, Tudor V. Cucu, Petre C. Baciu, Ion Coja, Ilie Tudor, Dan Puric, Aspazia Oţel- Petrescu, Dinu Zamfirescu, Vasile Parizescu, Vasile Danion, Pavel Chirilă, Costion Nicolescu, Răzvan Codrescu, Sorin Dumitrescu, Viorica Enăchiuc, Alexandru Nemoianu, George Roca, Gheorghe Şeitan, Adrian Botez, Pr. Mihai Andrei Aldea, Gabriel Boholţ, Mugur Vasiliu, Theodor Codreanu, Ion Măldărescu, Radu Mihai Crişan, Ben Todică, Radu Botiş, Dimitrie Grama, Florentin Smarandache, Ioan Miclău, Mariana Gurza, Aurelia Satcău, Dumitru Ionescu, Marius Finca, Maica Onufria Codreanu, Maica Gregoria, Vasile Manea şi atâţia alţii la fel de Mari, Mărturisitori şi Martiri, ştiau şi ştiu de marele atentat al Apusului, al Ocultei, care a încercat să frângă spiritul nemuritor al Daciei Mari, prin distrugerea Izvoarelor scrise care, atestau identitatea, cultura şi continuitatea spirituală a Neamului nostru Dacoromân, scăpând de la pieire doar părticele de fragmente împrăştiate în vasta operă clasică a omenirii.  

   Duşmanii din lăuntru şi din afară au distrus cea mai mare parte a izvoarelor scrise, dar geniile, eroii, martirii, cuvioşii şi sfinţii au mărturia Neamului scrisă în ceruri, unde cei răi nu pot niciodată ajunge.

   Marele General, om de ştiinţă, scriitor, pictor Vasile Parizescu i-a conturat cu mult sârg şi căldură sufletească portretul-icoană: „A strâns bucurie cu bucurie, fericire cu fericire, lacrimă cu lacrimă şi le-a prins în sufletul său dogoritor, însetat şi luminat ca izvoarele unui fluviu şi ca strălucirea unui răsărit, într-un ocean de ceruri, într-un imposibil finit al infinitului şi, toate, nu mărgăritare, nu diamante, nu stele, ci pământeşti împliniri, de la începuturi şi până departe, încoace, spre zilele şi timpurile noastre de oameni modeşti în aparenţă, dar cu suflete şi minţi luminate, oameni care au reuşit să strângă şirurile gândurilor scăpate, ca prin minune, din subconştientul lor, în istorii şi creaţii ale semenilor din moşi-strămoşi aflaţi pe meleagurile Grădinii Maicii Domnului.

   A strâns cu migală, ardoare şi răbdare toate gândurile bune legate de creaţia poporului nostru, de patrimoniul lui, de esenţa rădăcinilor lui şi de inima istoriei lui zbuciumate, pline de biruinţe nemaiîntâlnite în alte istorii, dar, din păcate, nescrise şi neştiute decât din rarele impresii cuprinse în marile cronici şi documente aşternute de puţinele personalităţi străine, care, cu multă dreptate în suflet, nu se temeau să scrie despre acel neam ce ocupa teritoriul de la Nistru până la Tisa şi spre nord ceva, şi spre sud mai mult, şi care întindea simbolica horă a sacrificiului propriu, pentru a stăvili năvala hoardelor sângeroase cu suflete crude de diavol.

   A strâns cu pasiune, cu grijă de părinte, cu grijă de apostol, toate rândurile scrise de alţii-mari oameni dotaţi şi patrioţi-publicându-le unde reuşea, cu sacrificiul său material, numai şi numai să nu se piardă acele pietre preţioase ale românismului, ale noastre, ale tuturora şi care compuneau patrimoniul sfânt al oamenilor născuţi pe aceste meleaguri de peste douăzeci de secole-cunoscând matematic ce va fi în viitor, că naţiunea noastră nu va dispărea şi că acesteia trebuie să-i rămână simbolica avere, clădită împreună cu ceilalţi, şi de el-de acel om care, cu eforturile minţii sale şi-a transcris pe foaia albă, neştiutoare, valoarea scriiturii ce se va aşterne, înnegrid-o cu semnele venite de undeva, de un <> neştiut, transmis de Unica voinţă Dumnezeiască celui ales pentru a întregi patrimoniul cu peste 200 de cercetări şi studii de istorie literară română, cu peste 50 de cărţi şi mai mult de 2 500 articole de promovare a culturii”. (Aşa cum l-am cunoscut. Op. cit. p. 98-99)

Dimensiunea spiritului său multidimensional prin binecuvântarea şi harul Logosului l-a concretizat în ctitor al Culturii dacoromâne, conferindu-i autoritatea misionară de Apostol al spiritualităţii.

   Omul de creaţie: Dascălul, Geniul, Duhovnicul, Sfântul, potriveşte, făptuieşte şi înnoieşte sensul spiritual al Culturii Naţiei sale, dându-i măreţia, funcţiunea şi dimensiunea unei ordini superioare universale: „În acest fel, sublinia Marele filosof creştin Ernest Bernea, a făptui înseamnă a fi activ interior, a rodi pe calea credinţei şi dragostei, înseamnă creaţie.

   Fapta în înţeles de colaborare a omului la opera lui Dumnezeu este legată de sensul adânc şi permanent al trecerii omului prin lumea aceasta.

   Omului nu-i este îndeajuns să cunoască cuvântul lui Dumnezeu, nu-i este îndeajuns să aibă credinţă şi să de-a ascultare înnoirii, ci trebuie să lucreze neobosit, să fie <>”. (Ernest Bernea, Îndemn la simplitate. Ed. Vremea, Bucureşti, 2006, p. 56)

  Urmând Calea care strălumina Modelul omului mare, Gabriel Artur Silvestri a mers până la capăt, redându-ne şi înfiindu-ne Frumuseţii României creştine cunoscute şi necunoscute în toată splendoarea ei: „Aşadar, precum o ţară are bogăţii naturale, spune marele Fiu creştin ortodox al României Tainice Dan Puric, tot aşa are şi bogăţii sufleteşti. Iar aceste bogăţii sufleteşti care ţâşnesc la suprafaţă în credinţa, tradiţia şi cultura  şi în final, în spiritualitatea unui neam, dau sens acestui popor în lume. Lovind în ele înseamnă că vrei să-l scoţi din istorie. Haideţi să ne luăm libertatea să le apărăm! Căci ce sunt, în ultimă instanţă, credinţa, tradiţia şi cultura noastră, dacă nu acele neclintiri sufleteşti de care ne-am agăţat disperaţi la vreme de furtună!?

   Ele sunt acele rosturi adânc izbăvitoare care ne-au refuzat virtutea de a rezista politic la suprafaţă, în văzul lumii, pentru a ne dărui vocaţia strămoşească de a dăinui ca neam, pe dedesubt, în văzul lui Dumnezeu”. (Dan Puric-Suflet românesc. Bucureşti, 2013, p. 130)

   În ceea ce mă priveşte mărturisesc că personal nu l-am cunoscut pe Gabriel Artur Silvestri-Părintele meu spiritual în Taina vocaţiei scrisului.

   În sihăstria mea din Cetatea lui Bucur, comunicam în taină cu Dumnezeu, cu Neamul meu şi cu poporul drept măritor creştin prin adorarea Mântuitorului, prin supravenerarea Maicii Domnului, prin aleasa venerarea a Sfinţilor şi Martirilor, prin căutarea şi cunoaşterea Mărturisitorilor aflaţi în viaţă şi prin ei, a celor urcaţi la ceruri, prin cinstirea Marilor înaintaşi de pe fiecare treaptă de misiune, vocaţie, jertfire şi slujire a Neamului şi a lui Dumnezeu.

   Referirile mele în scris, în manuscris, despre diversitatea lucrurilor şi a esenţelor lor, însumau cca. 3000 de pagini, după 30 de ani de informare, de căutare, de selectare a valorii, de găsire, de aflare a tuturor lucrurilor care sunt circumscrise Lui, în şi prin Hristos, manuscrise în stare latentă, spontană, puse la dospit poate, dar sub sigiliul smereniei.

   Numai că, Dumnezeu a vrut altfel: l-a hărăzit pe ArturSilvestri să mă caute...

   De fapt înainte ca Artur să purceadă la drum în aflarea mea, eu deja plecasem mai de mult în calea sa, prin interferenţa şi comuniunea cu multe locuri şi personalităţi pe care Dacul Gabriel Silvestri le-a îmbrăţişat cu căldură şi suflet.

   Ceea ce pot spune în încheierea acestei prime părţi a studiului, responsabilităţii şi mărturisirii mele de credinţă ortodoxă-literară este următorul lucru:

   Gabriel Artur Silvestri este permanent cu noi, alături de Marii Luminători ai Neamului nostru ortodox dacoromân, veghindu-ne, călăuzindu-ne, îndrumându-ne şi bucurându-se de bucuria noastră care se răspândeşte în tot mai mulţi Ucenici ai spiritului filocalic biruitor.

   Bunul Dumnezeu să-i mântuiască sufletul. Amin!

  Ciclul: Filocalia Suferinţei şi a Jertfei

  ( Brusturi-Neamț, 30 noiembrie 2014- Sfântul Apostol Andrei )

        LA CEAS DE ANIVERSARE-

               Prietenului drag BEN TODICĂ.

   Bentodos / Bentodas / Bentodice =cuvăntare profundă, spirituală, grăire adâncă, sens.

   Ben Todos / Todas / Todicos / Todice =fiu, înţelepciune.

   Dotan / Dotas (anagrama) Todan / Todas / Todos = datină, obicei, sărbătoare.

   Ben Todică=fiul înţelepciunii (în lb. protodacă / aramaică)

   Aşadar, fiul înţelept sărbătoreşte întotdeauna datinile şi obiceiurile sacre.

   Cerul se trezeşte mlădios, radios şi grăbit,  primenindu-se somptuos de mare sărbătoare. În armonia psalmilor serafici îşi pune mantia albastră pe umerii largi, brodată pe margini cu stele aprinse în care se reflectă taina heruvimică a ocrotirii, a purtării de grijă celor dragi.

   Cei mai chipeşi vlăstari ai Luceferilor, cu cârlionţii de aur pe frunţile senine urcă în caleaşca Zorilor pornind vijelios spre Bunul Pământ, fratele geamăn al Cerului. În drumul lor cosmic strâng toate dârele de lumină lăsate de genii, de cutezători, de martiri, de sfinţi şi le ţes măiestrit într-un veşmânt ales de porfiră, ca dar divin pentru Fiii Pământului Dac care-şi binecinstesc aniversarea.

   Înaintea lor, a Feţilor cereşti soseşte mai întâi ecoul strălucitor al Aurorei, ce înmiresmează văzduhul, dând primul acord corului de păsărele ce freamătă, repetând imnele Alesului Zilei.

   Pomii şi Copacii scuturându-şi roua pe poale, îşi înalţă vârfurile spre depărtări, îndreptându-şi ramurile într-un salut omagial spre soarele care sfinţeşte Ziua cea mare, în timp ce Iarba îşi scutură covorul, netezindu-l sobru spre paşii celui sărbătorit.

   Un înger care orchestrează tot decorul mirific, trimite cu aripa albă o undă a surâsului său spre turla bisericii să trezească clopotul cel greu, ca odinioară pe Buga al lui Ştefan cel Mare, ce-i aduna pe răzeşi, vestind prietenilor ori rudelor că cel iubit de mulţi trebuie sărbătorit, trebuie urat, trebuie slăvit, fiecare în felul lui, dar cu drag, cu bucurie, cu grabă, cu emoţie şi entuziasm.

   Sufletul fiecăruia dintre noi se pregăteşte deci, de oficierea sărbătorii în timp ce Cerul salută Fiul Sărbătorit al Pământului, urându-i să devină Fiul nemuritor al Cerului.

   Gândurile senine

   în straie de mătase albă

   aleargă pe ţărmul

   luminii blajine,

   înflorind în cuvinte,

   mărgăritarele sfinte-

   marama frumuseţii

   Adevărului sfânt,

   umplând de mireasmă

   toate fibrele din adânc.

   Plin de dragoste

   sufletul se preface-n iubire,

   lumina curge

   şi se-aprinde caldă,

   de mire.

   Mă umplu de cuvânt

   şi ard în cântare,

   cuminţenia gândului tău

   e pentru noi sărbătoare.

   Din geana

   împlinirilor albastre

   să simţi în gând

   cum se coboară

   ruga sufletelor noastre:

   să ai în fiecare zi

   o sfântă bucurie

   şi chipul tău frumos

   să lumineze-n astre!

     Întru mulţi ani binecuvântaţi de la Bunul Dumnezeu!

     Cu aleasă preţuire şi dor !