Calea către Dumnezeu sau drumul înspre sine?

 

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

„Trebuie să alegi să fii ori mândru, ori sărac în duh. Cea dintâi alegere va însemna o distrugere zgomotoasă, a  doua,o zidire tăcută”.    (Sfântul Nicolae Velimirovici)

 „Omul se poate înălţa până la Dumnezeu prin dragoste şi poate coborî până în tenebrele iadului, prin ură”.

                              (Eugenia Indreica Damian)

                                                                                                      

    „Deschide-ţi, suflete, fereastra larg/şi lasă soarele să te pătrunda/ E primăvară, mugurii se sparg/şi-n ramuri ciunte verdele inundă.” 

                         (Demostene  Andronescu)

         Harul ne redeşteaptă permanent conştiinţa păcatului. „Întreaga educaţie a omului depinde de felul în care funcţionează conştiinţa păcatului. Numai omul care trăieşte în faţa lui Dumnezeu are adevărata măsură a sa, a lumii şi a vieţii” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, p. 78).

         Ieşirea din neputinţă, din hăţişul zădărniciei, din bigotismul orgoliului, din asperitatea şi tristeţea singurătăţii, din sărăcia fragilităţii, din egoismul exacerbat- această poartă deschisă tuturor îngenuncherilor şi căderilor, salvarea omul se poate face punând deopotrivă în gând, cuvânt şi faptă înainte de toate, dragostea.

      „Întâi dragostea. nu dragostea nesăţioasă, dragostea de bogăţie, de putere, de stăpânire, ci dragostea de frumuseţe, de lumină, de adevăr, dragostea mângâiere, îndemn şi creaţie. nu dragostea care cere, vrea pentru sine, ci dragostea care dăruie, care hrăneşte pe altul. Nu dragostea sufletului pustiit, ci aceea a sufletului care se revarsă fluvial” (Ernest Bernea, Preludii, p. 47).

       În stihiile întunericului omul autonom instaurează trufia şi ura cu toate „binefacerile” lor. În iluzia autonomiei sale, omul „pare că se face pe sine în timp, în fond desfăcându-se din primordii” spune filosoful Petre Ţuţea ( Petre Ţuţea, Intre Dumnezeu şi Neamul meu, p.371). 

        Ce vom alege deci? Calea către Dumnezeu sau drumul înspre sine?

        Alegerea între Dumnezeu şi om ţine de vocea moralei creştine din noi. În funcţie de preferinţă suntem ceea ce alegem. Cele două căi filosofice duc fie la Împărăţia lui Dumnezeu, fie la împărăţia Sinelui.

        Autonomul, omul lumesc nu-şi va dori o altă lume decât a sa. În numele slujirii „umanităţii”, autonomul, omul modern, omul împotrivă (împotriva lui Dumnezeu) se sacrifică, se resemnează acceptând răul ca necesar şi moartea ca finalitate.      

        Umanismul, afirma Părintele Serafim Rose „este o răzvrătire” împotriva Creatorului şi a Creaţiei Sale, de aceea „subumanismul este culmea şi scopul umanismului” ( Părintele Serafim Rose, Nihilismul- O Filosofie Luciferică. Trad şi postfaţă Tatiana Petrache, Ed. Egumeniţa, Galaţi 2004, p. 17).

         Aura umanismului s-a aşezat pe fruntea sectelor şi a gnosticismelor de tot felul. Secolul Luminilor aduce cu sine veacul întunecat al neliniştii raţiunii şi a naturii. Lumea spiritului este „umbrită” de raţiunea empirică. Spiritul legilor pune bazele moderne ale ştiinţei politice, a liberalismului şi a individualismului, care cântă prohodul absolutismului. „Critica raţiunii” facilitează  apariţia celor două curente: mişcarea liberală şi mişcarea socialistă, ambele punând umărul la ivirea marxismului, respectiv a ateismului. Revoluţia industrială şi tehnică întronizează raţiunea sintetică, care subordonează totul raţiunii. Revolta eului râvneşte la hegemonia globalizării. Raţiunea ştiinţifică preconizează ideea progresului continuu. Istoria devine pur şi simplu o manifestare a Raţiunii. Dacă până la Marx, ceilalţi filosofi au gândit doar cum să interpreteze lumea, Marx încearcă schimbarea ei: „Filosofii nu au făcut decât să interpreteze lumea în diferite  moduri; important este însă a o schimba” (    Marx, Teze despre Feuerbach, în Despre religie, Culegere de texte şi studiu introd. Petru Berar, Ed. Politică, Bucureşti, 1974, p. 244).

        Conjuraţia „spirituală ” a „umanismului” împotriva evului mediu a întronizat pentru multe secole apostazia culturii occidentale. Omul modern fascinat de „epoca magică” investighează în evidenţe lumea fenomenelor ca necesitate. „Polivalenţa intereselor omului modern, consemna Părintele Rose, s-a născut din nevoia de a găsi ceva care să-l înlocuiască pe Hristos, atitudine care nu poate conduce decât la o finalitate lumească în magie, perversiune morală, ocultism, care pot fi definite ca sfârşitul oricărei experimentări” ( Părintele Serafim Rose, op. cit., p.15).

          Pătrunzând în natura modernismului, observăm că şi „umanismul” îşi are trinitatea sa, căreia îi slujeşte cu „credinţă”: „cultul civilizaţiei”, „Ştiinţa modernă” şi „credinţa progresului”. Modernismul intransigent al secolului al XVIII-lea, proaspăt eliberat de sub tutela Bisericii îşi instaurează în monarhia sinelui din propriul său Turn Babel, „discipolii favoriţi”: iraţionalismul şi subumanismul.

            Revoluţia epocii moderne îşi are rădăcina înfiptă adânc în nihilismul de care Nietzsche a fost atât de fascinat: „Nu există adevăr; nu există stare absolută a lucrurilor- nici lucru în sine”, iar secolul XX va fi „triumful nihilismului” (Nietzsche Friedrich The Will to Power, vol.1, in The Complete Works of  Friedrich Nietzsche (New York: The Macmillan, 1909), vol. 14, p.6). Scopul fundamental al nihilismul este distrugerea credinţei în Dumnezeu, în Adevărul revelat şi pregătirea omenirii pentru o „Nouă Ordine”, în care singurul dumnezeu va fi omul. Noua mentalitate se regăseşte într-o diversitate a fenomenelor, aidoma celor care o împărtăşesc. Părintele Serafim Rose restrânge nihilismul la patru tipuri sau patru etape diferite.

          Mai întâi este sanctuarul liberalismului unde găsim un nihilism pasiv unde Dumnezeu este prezent foarte firav, sub formă de „Idee”. Sub auspiciul liberalismului atât omul cât şi guvernarea rămân neputincioase, chiar dacă s-a ivit încercarea de compromis între guvernarea Teocratică şi cea monarhică sub forma „monarhiilor constituţionale”, care ulterior sunt substituite cu structurile „republicilor” şi „democraţiilor” Europei Occidentale şi ale Americii. Guvernul îşi alege calea de a guverna fie prin harul lui Dumnezeu, prin autoritate, fie prin voinţa poporului, prin Revoluţie, prin totalitarism. Acest lucru îl dovedeşte cu prisosinţă istoria ultimelor două veacuri.

        Catehismul necredinţei liberale îşi exprimă credinţa prin cele două confesiuni: protestantismul şi umanismul. Prin concepţia liberal-protestantă se exercită „o profesiune de credinţă minimă care maschează o credinţă reală în nimic” ( Părintele Serafim Rose, op. cit., p. 58-59), iar umanismul este şi mai convingător, nici măcar nu mai aprţine realităţii: „totul devine metaforă şi retorică” (ibid. p.61).

         Dacă finalitatea individului este moartea după cum consideră liberalul şi nihilistul- atunci toate virtuţiile moral-creştine, inclusiv dragostea se reduc la NIMIC. „Profeţia” lui Nietzsche privitoare la lumea „nouă” este destul de clară: „Din ceea ce altădată era considerat adevărat nu mai poate fi crezut nici măcar un cuvânt. Tot ceea ce înainte era desconsiderat ca lipsit de sfinţenie, interzis, vrednic de dispreţ şi fatal- toate aceste flori înfloresc acum pe căile cele mai încântătoare ale adevărului” (ibid. p.65).

          Liberalul nu este nici capabil şi nici dispus să gândească exhatologic, chiar dacă există un interes dincolo de afaceri şi de confort, pentru  cultură. La el teoria despre adevăr- „este cât se poate de compatibil cu deşărtăciunea lumească” (ibid. p. 65). Liberalismul ca prima treaptă a dialecticii nihiliste nu se mulţumeşte doar cu propaganda nimicului său, ci contribuie cu sârg la apariţia con-fratelui său Realismul.   

         „Realismul”ca stadiu al dialecticii nihiliste vine cu măştile sale de „naturalism” şi „pozitivism”. Individul „realist” nu acceptă şi nu respectă nimic pe bază de credinţă. El este „cel care crede într-un singur cuvânt, în „nimic afară de”, reducând totul la: materie, senzaţie, aspect fizic” (ibid. p.69). Aici se exercită o ostilitate pe faţă, faţă de divin şi o dovoţiune fanatică faţă de lumea materială, care creşte sub forma dictaturilor socialiste ulterioare. „Iubirea de adevăr” realistă conduce doar la divinizarea empiricului. Erudiţii sau oamenii de ştiinţă realişti uzurpă cu „cercetările” şi „descoperirile” lor chipurile, autoritatea Adevărului revelat. Despre ei ne avertizează Sfântul Vasile cel Mare: „Pedeapsa lor înfricoşătoare va fi mai cu seamă pentru cultul celor lumeşti, de vreme ce, vîzând atât de limpede în ştiinţele deşarte, şi-au închis ochii de bunăvoie cunoaşterii adevărului” (Hexaimeron 1,4).

          În locul în care creştinul mărturisitor vede Paradisul Creaţiei lui Dumnezeu, cu ordinea, lumina. adevărul, frumuseţea, credinţa, splendoarea înţelepciunii divine, armonia în Duh, naţiunile surîzătoare, toate îmbrăcate în dragostea dumnezeiască, realistul nu vede decât „mijloace de producţie”, ori „sex” sau „rasă” .

         Cu toate că problema „fericirii”fusese definitiv trasată, apare reacţia vehementă a vitalismului, ca al treilea stadiu nihilist. Însuşirile vitalismului capătă diferite forme: simbolismul, ocultismul sub diferite chipuri evolutive şi „mistice”, cu accent pe o pseudo-spiritualitate şi un pseudo-tradiţionalism.

          Zbuciumul vitalist s-a intensificat în căutarea furibundă de a găsi un „urmaş” dumnezeului din inimile lor, care murise. Exacerbarea acestei nelinişti „metafizice” s-a concretizat în politică, artă, media, violenţă, crime, „cultul naturii”, al „trupului şi sexului”, al corupţiei şi necredinţei, precum şi „vivificarea” criticii contemporane în domeniile religiei, filosofiei, artei, literaturii, ştiinţei. Dacă în liberalism şi în realism ispita nihilistă este de nuanţă filosofică, exercitată în cerc restrâns, în vitalism, precum şi în marxism plaga nihilistă se întinde aproape peste toţi oamenii. „Evoluţia nihilismului a fost concomitentă răspândirii necredinţei în timpurile moderne”...Regimurile fascist şi naţional-socialist au fost cele mai abile în exploatarea acestei stări de nelinişte şi incertitudine a maselor şi în utilizarea ei în vederea anumitor interese politice” (Părintele Serafim Rose, op. cit.,p.84).

          Revoltător este faptul că deşi primii dictatori nihilişti au dispărut de pe scena politică, nihilismul s-a intensificat anihilând tot ceea ce scăpase liberalismului şi raţionalismului. Toate elementele de manifestare ale vitalismului  s-au desfăşurat cu succes în mai toate domeniile sub forma straniului, absurdului, violenţei, ocultismul, spiritismul, „existenţialismul”, „personalismul”,crimei „extazul”, „individualismul”, „integralismul”, „autenticitatea”, „senzualismul”, „misticismul”, obscurantismul, şarlatania, ecletismul trivial, etc.

          Formele de vitalism s-au făcut remarcate mai ales în sfera politică având o largă răspândire în cultul activismului, al violenţei, al sângelui, al pământului natal, al corupţiei, al necredinţei, al cuceririi altor pământuri, un cult pseudo-păgân al naturii, cu zeificarea pământului, a trupului, a sexului, etc. Vitalismul se asumă ca o formă superioară realismului reducând totul la experienţa şi senzaţia subiectivă.

          Unii au văzut în nazism şi fascism o „nouă religie”, alţii o formă salutară împotriva liberalismului şi a realismului, adică împotriva „ştiinţei”, „progresului” şi „democraţiei”.

          Ultima „întrupare”  a vitalismului este nihilismul „pur” al distrugerii al cărui obiectiv este reducerea la inexistenţă a întregii creaţii şi civilizaţii, după cum afirmau răspicat anarhistul Max Stirner, care a declarat război oricărui standard şi oricărui principiu, proclamându-şi propriul ego împotriva lumii şi hohotind triumfal deasupra „mormântului umanităţii”, ori practicianul acestei teorii Serghei Neceaev, acest demon al pământului, care a dus o viaţă plină de cruzime şi amoralitate sub pretextul eficienţei acesteia pentru cauza Revoluţiei. Serghei Neceaev l-a inspirat pe Dostoievski pentru personajul său, Piotr Verkovenski din romanul Demonii. Mihail Bakunin cel mai zelos discipol al lui Neceaev scrie ca pe o apologie a deprimării „Catehismul revoluţionar” în care proclamă că: „misiunea noastră este distrugerea teribilă, totală, nemiloasă şi universală...Să ne punem încrederea în spiritul etern care distruge şi anihilează pentru simplu fapt că aceasta este sursa eternă şi cu neputinţă de găsit a oricărei forme de viaţă. Patima distrugerii este şi ea o patimă creatoare!” ( E.H. Carr, Michael Bakunin, p. 440). Întrebat ce ar face dacă i s-ar realiza visul distrugerii Creaţiei divine a răspuns dezinvolt şi fără nici o nonşalanţă: „Atunci ar trebui să  încep să dărâm din nou tot ceea ce construisem” (ibid). La demonica distrugere se realiază şi realistul Bazarov: „ nu există nici o instituţie a societăţii noastre care să nu poată fi distrusă” ( Ivan S. Turgheniev, Fathers and Sons, citat de Serafim Rose, op. cit., p.95).

           Cel mai convingător rămâne totuşi „Părintele” nihilismului, Friedrich Nietzsche, a cărui apologie a distrugerii se rezumă la cele două axiome nihiliste: Nu există adevăr, totul este permis” şi „Cine vrea să fie creativ trebuie mai întâi să distrugă şi să doboare toate valorile acceptate” ( Karl Jaspers, Nietzsche and Christianity,  Gateway Edition -Henry Regnery Company, p. 83). 

           Apologia nihilismului a fascinat anarhiştii claselor conducătoare de-a lungul ultimului sfert de veac XIX, în Europa şi în mod expres în Rusia. Discipolul lui Bakunin, violentul şi crudul Lenin este mult mai rapid şi mai practic, provocând primul experiment anarhico-nihilist european de succes.

           Iată ce remarcă Giovanni Papini aflat într-o scurtă vizită la Călăul omenirii. Încercând să scoată în evidenţă „epoca nihilistă”pe care a realizat-o bolşevicul Lenin în Rusia, acesta cu un zâmbet muribund, dar sarcastic exclamă: „Bolşevicii n-au făcut alceva decât să adopte, dezvoltându-l, regimul instaurat de ţari şi care e singurul potrivit cu poporul rus. Nu se poate guverna o sută de milioane de brute fără băţ, fără spioni, fără poliţie secretă, fără teroare şi spânzurători, fără tribunale militare, muncă silnică şi torturi. Noi am schimbat numai clasa care îşi baza guvernarea pe acest sistem...Bagă-ţi în cap că bolşevismul este un  război triplu: al barbarilor ştiinţifici împotriva intelectualilor corupţi, al Orientului împotriva Occidentului şi al oraşului împotriva satului...Individul e ceva care trebuie suprimat. E o invenţie a acelor pierde-vară de greci şi a închipuiţilor de germani. Cine rezistă va fi tăiat ca o tumoare vătămătoare. Sângele e cel mai bun îngrăşământ oferit de natură” ( Giovanni Papini, Gog, „O vizită la Lenin”. Trad. Ileana Zara, Ed. Univers Bucureşti, 1990, p. 104).

          Violenţa şi anarhia nihilismului „pur” s-au înfăptuit în cadrul „raţiunii” Revoluţiei bolşevice, desăvârşindu-se sângeros, în cele două războaie mondiale,, sub egida artei dadaiste: „măturaţi totul”, „să nu mai rămână nimic din nimic, nimic, nimic, nimic” (Părintele Serafim Rose, op. cit., p. 97). Hitler, care  nu era mai prejos de Lenin, dar inferior lui Stalin, a avut şi el parte de realizarea pură a unei „Revoluţii nihiliste” axată pe aceleaşi coordonate ale distrugerii Weltmacht oder Niedergang, cucerirea lumii sau distrugere totală : „poate vom fi distruşi, dar dacă se va întâmpla aşa, vom târâ după noi o lume întreagă- o lume în flăcări” ( Hermann Rauschning, The Voice of Destruction, New York, G.P.Putnam’s Sons, 1940, p. 5).

         Virtutea cardinală a fenomenului nihilist este VIOLENŢA, „steaua” călăuzitoare ANARHIA, iar „zeul” protector NIMICUL. Programul distrugerii totale din Catehismul adorării NIMICULUI a stat şi stă în centrul doctrinei apologetice a NIHILISMULUI. 

          Nihilismul pur este un curent special şi lateral al istoriei moderne, care şi-a asumat cea mai teribilă şi cea mai autentică formă a distrugerii totale a creştinismului.

          Acest război demonic declanşat pentru distrugerea creştinismului, singura forţă capabilă să-i stea împotrivă are o singură explicaţie: „O inteligenţă subtilă se află în spatele fenomenului nihilist: este lucrarea satanei” ( Părintele Serafim Rose, op. cit., p. 24).

          Dincolo de analiza istorică, psihologică şi filosofică a fenomenului demonic nihilist, mai există şi o bază „teologică”, răsturnată şi „spirituală” satanică. Nebunul care a exprimat „revelaţia” nihilistă în modul cel mai clar cu putinţă a fost Nietzsche: „nu există adevăr” şi „Dumnezeu a murit” (Dumnezeu a murit în inima omului autonom modern). Cu alte cuvinte: „ne-am pierdut credinţa în Dumnezeu”, şi deci: „nu mai există adevăr”. Moartea lui Dumnezeu a fost astfel dorită. Anarhistul Proudhon substituie caracterul ateist al Revoluţiei nihiliste cu cel de antiteism: „Revoluţia nu este atee, în sensul strict al cuvânului...Nu neagă absolutul, ci îl elimină...” ((Proudhon, Justice, p. 270), sau dacă Dumnezeu există El trebuie alungat: „Prima datorie a omului, pe măsură ce devine inteligent şi liber, este să-L alunge permanent pe Dumnezeu, din mintea şi din conştiinţa lui. Pentru că Dumnezeu, dacă există, este în mod esenţial ostil naturii noastre...Ori ce pas pe care îl facem înainte este o victorie prin care nimicim divinitatea...Umanitatea trebuie determinată să vadă că Dumnezeu ,, dacă există un Dumnezeu, este duşmanul ei” (System of Economical Contradictions: or, The Philosophy of Misery, Boston, 1888, vol. 1, p. 16).

         Albert Camus alege în locul necredinţei, răzvrătirea ca principiu prim adaptată „spiritului veacului”.  Ateismul bolşevic s-a erijat în „antiteism” afirmând că „viaţa modernă trebuie să continue fără Dumnezeu” ( Părintele Serafim Rose, op. cit., p. 104).   

         În flancul antiteiştilor a intrat şi o ramură a aşa-zişilor „religioşi”, care adoră un anume „dumnezeu”, ba uneori spre a amăgi complet folosind chiar numele de Hristos şi de Dumnezeu. Dacă Robespierre înclina spre o „Fiinţă Supremă”, Hitler vedea o „forţă supremă”, a unui „dumnezeu din lăuntrul oamenilor”.

         „Credinţa” în doctrina ateisto-antiteistă plină de dezgust, suspiciune, orgoliu, nerăbdare, invidie, gelozie, răzvrătire, profanare sau blasfemie, a avut un larg succes datorită faptului că: „argumentele sale sunt convingătoare nu în măsura în care sunt adevărate, ci în măsura în care i-a pregătit pe oameni să le accepte” ( ibid.p. 106)   

         „Justificarea” tiraniei nihiliste în literatura umanismului, socialismului şi anarhismului secolului al XIX-lea constă în non serviam: „Dumnezeu Tatăl, împreună cu toate instituţiile şi slujitorii Săi, trebuie dat jos şi nimicit, iar omul triumfător trebuie să se urce pe tronul Său pentru a-şi conduce singur destinul” ( ibid. p. 107). În plan social şi politic nihilismul s-a pronunţat mai ales pentru stabilirea unei concepţii noi despre finalitatea şi instrumentele guvernării. În ordinea religioasă nihilismul n-a dorit o „renaştere” sau o „reformă” ci pur şi simplu o „remodelare completă a ideii de religie şi de experienţă spirituală” (ibid.p.  110). Urmând exemplul lui Camus pentru care „rebelul” este „omul natural”, totul se reduce la „absurd”, cu excepţia „răzvrătirii”, gânditorii Renaşterii şi ai Iluminismului şi-au dorit eliberarea de sub teologie şi întemeierea întregii cunoaşteri pe „natură”.  Dacă „voinţa autonomă” este cea mai apropiată de nimic; pentru că oamenii cei mai orgolioşi sunt şi cei mai nihilişti” ( Robert Payne in Zero,New York,The John Day Company, 1950, p. 53), NIMICUL NIHILISMULUI devine NIMICNICIE.

         NIMICUL din care a fost creat omul, s-a întors mai târziu împotriva lui Dumnezeu, provocându-şi „căderea în ne-fiinţă”. În toată răzvrătirea lor nihilistă, „nimicurile” de fapt „atestă” existenţa lui Dumnezeu, iar prin nimicnicia căderii lor revelează Slava, Autoritatea şi Puterea Creatorului.

         Se poate spune că Dumnezeu şi Revoluţia au în comun totuşi NIMICUL: Nimicul din care Dumnezeu FACE lumea şi Nimicul în care nihilismul lumii se des-face.

       Joseph de Maistre a înţeles efectele nihilismului cercetând cu luoare aminte Revoluţia franceză şi consecinţele ei: „ Totdeauna au existat religii pe pământ şi totdeauna au existat hulitori: şi totdeauna hula a fost o crimă [...], dar nu poate exista hulă autentică decât în inima religiei autentice;[...]niciodată în vremurile trecute hula nu a putut produce nenorocirile pe care le-a produs în zilele noastre; pentru că totdeauna hula se vădeşte vinovată în lumina care o înconjoară.  [...]Dar, deşi au existat întotdeauna hulitori, niciodată, până în secolul al XVIII-lea- şi în inima creştinismului, o revoltă împotriva lui Dumnezeu” (Maistre, Joseph de: Essai sur le principe generateur des constitution politiques et des autres institution humaines; Paris/ Lyon: J.B. Pelagaud et Cie; 1859, p. 83).

         Toţi răzvrătiţii nihilişti se consideră „discipolii lui Satan”. Bakunin îşi face din acest lucru un renume: „Satan, răzvrătitul etern, primul liber cugetător şi emancipator al lumilor” ( God and the State, p. 2 citat de Părintele Serafim Rose,op.cit., p. 118).

         Nietzsche confirmă „întruparea” în el a lui Antihrist, ca şi lucifericul Proudhon: „Vino la mine, Lucifer, Satana, oricine ai fi! Diavol pe care credinţa părinţilor mei te-au opus lui Dumnezeu şi Bisericii. Îţi voi sluji ca purtător de cuvânt şi nu-ţi voi cere nimic în schimb” (  68. Lubac, Justice. Idee generale de la revolution, p. 173, citat de Părintele Serafim Rose, op. cit., p. 119).

        Cei Şapte Cavaleri ai Apocalipsei europene: Neceaev, Bakunin, Lenin, Troţki, Stalin, Mussolini şi Hitler (cinci erau evrei-ruşi, un evreu-german şi un italian, dar toţi apologeţi nihilişti) au avut acelaşi scop: dictatura proletariatului (a bolşevismului) şi dictatura naţionalistă  (naţional-socialismului) şi au urmărit acelaş ţel: distrugerea Ordinii Vechi prin instaurarea comunismului, nazismului şi fascismului.

        „Bombele explica Goebbels departe dea-i ucide pe toţi europenii, n-au făcut decât să dărâme zidurile închisorii care îi ţineau captivi... În încercarea de a distruge viitorul Europei,inamicul n-a făcut decât să nimicească trecutul; şi odată cu acesta, s-a pierdut tot ce era vechi şi uzat” ( H.R.Trevor-Roper, The Last Days of Hitler, New York, The Macmillan Company, 1947, p. 50). După căderea dictaturii naţionaliste a urmat urcarea dictaturii  proletariatului.

         Despre bolşevismul care a realizat statul ateu şi a declanşat o amplă campanie sistematică împotriva creştinismului, se poate spune că nihilismul său a eşuat, întrucât Ortodoxia se păstrează chiar şi într-o singură persoană mărturisitoare.

         Crearea unui „nou pământ” la care visa Lenin a transformat „întreaga societate într-un singur birou şi o singură fabrică, în care să se presteze aceeaşi muncă şi să se primească aceeaşi remuneraţie” (State and Revolution, International Publishers, New York, 1935, p. 84).

          Violenţa „creativă” a nihiliştilor a „realizat” pe lângă „distrugerea” Vechii Ordini, „crearea” lumii noi şi modelarea „omului nou”. Cele trei „nimicuri” nihiliste sunt în strânsă legătură cu filosofia deterministă a lui Marx, care afirmă că „în activitatea revoluţionară, schimbarea de sine coincide cu schimbarea circumstanţelor” ( Marx and Engels, The German Ideology, Part I International Publishers, New York, 1947, p. 204 ). Desigur schimbarea circumstanţelor şi, mai exact, procesul de schimbare a acestora prin violenţa revoluţionară, îi transformă pe revoluţionarii înşişi. Toţi gânditorii, re-creatorii şi oamenii politici nihilişti au subscris la „mistica” violenţei cu ura, cu mânia, cu resentimentul şi îndârjirea de a domina societatea sau lumea. Numai între 1914 şi 1945, respectiv în trei decenii s-au declanşat două războaie mondiale şi o mare Revoluţie nihilistă, care au mutilat omenirea, provocând dese mutaţii şi transformări în diversele domenii, aşa cum menţionează şi Erich Kahler: „Tendinţa dominantă de subminare şi mutilare a individului[...]prezentă în mod evident în cele mai diverse domenii ale vieţii moderne: economic, tehnologic, politic, ştiinţific, educaţional, psihic şi artistic- se dovedeşte atât de copleşitoare, încât suntem tentaţi să vedem în ea o transformare autentică, o transformare a naturii umane” ( Erich Kahler, The Tower and the Abyss, New York, George Braziller, Inc., 1957, p. 225).

         Lumea rămasă după genocidurile nihiliste nu mai are aproape nici o rămăşiţă de speranţă. Toate metamorfozele se manifestă în aceste creaturi aproape şterse. Sunt mai de grabă chipuri „reglate”după tiparul lumii în care trăiesc, o lume care nu este ostilă, ci întru totul alienată, nu inumană, ci „a-umană”[termenul aparţine lui Erich Kahler, op. cit. p. 15], ( Părintele Serafim Rose, op. cit., p. 134).

        Desigur, toate imaginile de până acum au reflectat partea întunecată a „omului nou”, ce se zbate într-o lume a disperării, a dezamăgirii, a „a-umanităţii”. Privind mai atent, cu îngăduinţă chiar, observăm şi dezvoltarea unui curent optimist şi idealist, paralel cu tenebrele „omului nou”, clonat după tiparul nihilist. Varianta optimistă are şi ea tiparele ei, care la întrecere, produce „oameni noi”: tinerii idealişti, „pregătiţi”, nerăbdători şi practici să înfrunte toate dificultăţile vechi şi noi, să răspândească idealul american, sovietic, european sau alt ideal aflat la îndemână...; ştiinţificii entuziaşti care netezesc mai clar „limitele” cunoaşterii prin cercetări şi experimentări, care mai de care mai „captivante”, către care sunt astăzi îndrumaţi; pacifişti şi idealişti non-violenţi, „cruciaţii”fraternităţii, „libertăţii”, „păcii” şi unităţii tuturor; tineri scriitori „furioşi”întru adevăr, dreptate şi egalitate, promovând în această jalnică lume un mesaj nou al creativităţii şi bucuriei; artiştii însetaţi de ispitele ademenitoare şi provocatoare ale lumii mefistofelice; şi mulţimile de tineri „modeşti”, dar care sunt entuziaşti că trăiesc în această epocă „captivantă”, bine intenţionaţi,sinceri,  privind cu speranţă  şi optimism spre o lume a viitorului care i-ar ferici.

      Toate aceste necesităţi lumeşti oferite cu largheţe de „omul nou” în varianta „pozitivă”, individului naiv, din punct de vedere spiritual sunt periculoase. Chipul „omului nou”din ipostaza  „pozitivă” este identic cu primul fiindcă aparţine aceleiaşi fotografii al cărei negativ este subumanitatea. O dată învins în prima ipostază, denaturat şi trunchiat de lumea sa inumană şi a-umană; forţează acum  un zâmbet pe o disperare scrâşnită şi pe un pesimism posomorât, ca pe ultimele răcniri împotriva apologiei nihiliste.   În cadrul „pozitiv”, „omul nou”forţează intenţia de a schimba lumea, revizuindu-şi într-un fel atitudinea  în sensul resemnării şi acceptării autonomiei lumii moderne, aşa cum este cu imperfecţiunile ei, dat fiind faptul că este singura sa lume. În „sânul ei” dispare conflictul deoarece omul conform standerelor „ planificării” şi „programării”va fi „reorientat”, „remodelat” şi „adaptat”.

         Aşadar, cele două ipostasuri se suprapun şi converg spre aceeaşi finalitate: moartea. Veriga de legătură între chipul negativ şi pozitiv al „omului nou”este omul contemporan, omul tranziţiei, al adaptării la deşărtăciunea „spiritului epocii”. În ipostasul negativ ceea ce a definit epoca modernă a fost apostazia. Alungându-L şi negându-L pe Dumnezeu, omul creat fiinţă şi persoană a căzut în ne-fiinţă.

          În ipostasul pozitiv omul a devenit deopotrivă tatăl lumii sale create şi fiul al acestei lumi. Noua eră, numită „post-creştină” este în acelaşi timp o epocă de „dincolo de nihilism”-această sintagmă exprimă deopotrivă un fapt şi o speranţă, după cum remarcă Părintele Serafim Rose: „Faptul pe care îl exprimă este că nihilismul, fiind negativ în esenţă, dar pozitiv în aspiraţie şi trăgându-şi întreaga energie din pasiunea de a distruge adevărul creştin, ajunge la capătul programului său prin producerea unei „noi epoci” mecanizate şi prin dezumanizarea „omului nou” odată eliminată definitiv influenţa creştinismului asupra omului şi a societăţii, nihilismul trebuie să se destrame şi să facă loc unei alte mişcări mai „constructive”, capabilă să activeze din motive autonome şi pozitive. Noua mişcare numită anarhism, preia Revoluţia din punctul unde o lăsase nihilismul şi încearcă să o ducă la  concluzia logică a acestuia” ( ibid. p. 140). 

      Nenorocirea constă însă în faptul că întreaga credinţă şi speranţă a aspiraţiilor şi împlinirilor lor şi le-au pus tot în această lume trecătoare. Astfel, atât speranţa cât şi credinţa, optimismul şi idealismul, lupta, „cercetările” şi „realizările” devin deşarte. Apologeţii au filtrat sterilitatea malefică a nihilismului, acordându-i o ultimă şansă, ca o finalitate apocaliptică, care provoacă apariţia unei noi lumi superioare. Negarea şi violenţa preconizate de Revoluţie sunt de fapt o etapă preliminară a nihilismului, din planul vast apocaliptic. „Dincolo de nihilism”este etapa finală a Revoluţiei nihiliste, etapă extremă în care se îmbină pesimismul şi nihilismul, promovând condiţii noi de existenţă printr-o dezvoltare de tranziţie, esenţială şi incisivă, o prefacere totală a valorilor.

          Conceperea unei „Ordini Noi”este corolarul anihilării nihiliste a Ordinii celei Vechi. Într-o scrisoare din 1884, Nietzsche spunea: „Este posibil ca eu să fiu primul care face lumină asupra unei idei care va diviza în două istoria umanităţii...Toţi cei care se vor naşte după noi aparţin unei istorii superioare oricărei istorii anterioare”. (Henri Lubac, The Drama of Atheist Humanism, p. 24).

        Ideea, „noului”care nu este nouă şi nu-i aparţine doar lui Nietzsche, a fost pusă în gura lui Kirilov, personajul din Demonii lui Dostoievski cu 12 ani mai devrme: „...Atunci totul va fi nou...Atunci istoria se va împărţi în două: de la gorilă până la distrugerea dumnezeirii şi de la distrugerea dumnezeirii până la[...] transformarea fizică a Pământului şi a omului”. (Dostoievski, F.M., Demonii, 3 vol., trad. N. Gane, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, p.147).

          Acest vis apocaliptic a fost împărtăşit şi de ocultistul Yeats: „Iubite păsări de pradă, pregătiţi-vă de război...Iubiţi războiul pentru oroarea lui, această credinţă poate fi schimbată, civilizaţia reînnoită... Credinţa vine în urma unui şoc...Credinţa este mereu înnoită în chinurile morţii”. (Yeats, W.B., A Vision. A Reissue with the author’s final revisions. New York: Colliers Books; 1937, p.52).

          Toate miturile „noii ordini”prevestesc oligarhia anarhistă a statului nihilist, care trebuie să „spulbere” totul. Toate mijloacele urii şi ale violenţei nu numai că nu sunt excluse, ci sunt perfecţionate şi intensificate. De la exaltarea câtorva minţi halucinante, iraţionale, care au coordonat Revoluţia în scopul ei nihilist s-a ajuns la apologia distrugerii, ca scop al lumii înseşi.  Atingerea scopului propus al nihilismului, acela de a instaura Împărăţia lui Antihrist va conduce implicit la sfârşitul său istoric, care este apologia apocaliptică a iadului. „Revelaţia nihilistă”este de fapt o ultimă negare a nihilismului, chiar dacă în mare măsură a scos din minţile oamenilor noţiunea şi frica de iad, considerându-le fantezii, absurdităţi sau superstiţii. Părintele Zosima din Fraţii Karamazov confirmă „revelaţia nihilistă”: „O, de bună seamă că în temniţele iadului sunt încuiaţi aşijderea şi cei ce s-au lăsat ispitiţi de  păcatul slavei deăşarte şi al răzvrătirii, deşi au cunoscut, au avut chiar parte să vadă adevărul cel nebiruit; sunt acele fiinţe de cutremur şi spaimă ce s-au legat cu tot sufletul de Satana, însuşindu-şi trufia lui. Cu bună ştiinţă au ales aceştia temniţele iadului; şi chinul lor nu va avea în vecii vecilor sfârşit, căci se chiamă că sunt cu a lor voinţă pătimitori. Blestemându-L pe Dumnezeu şi viaţa ce le-a fost dată, ei s-au blestemat singuri. [...] Ei nu-L pot primi decât cu ură (pe Dumnezeu) şi ar dori ca Dumnezeul cel viu să piară, nimicindu-Se şi pe Sine şi toată zidirea izvodită de El. Aceştia vor arde în veci în vâltoarea mâniei lor, râvnind cu nesaţ moartea şi nefiinţa. Dar pururi moartea se va depărta de ei...”( Dostoievski, F.M., Fraţii Karamazov, 2 vol., trad. Ovidiu Constantinescu, Isabela Dumbravă, Ed. Victoria, Bucureşti, 1993, p. 554).

        Acest ultim stadiu al nihilismului „dictatura proletariatului”,a parcurs grăbită tranziţia de la Revoluţia distrugerii la monarhia sinelui a Noii Ordini Mondiale, în care să fie întronizat „omul nou”.

           Noul „tip uman” preconizat şi de Rosenberg, Hitler , Mussolini, ş.a. nu se detaşează prea mult de „schimbarea în masă a naturii umane”, propusă de Marx: „Transformarea oamenilor la scară de masă este necesară atât pentru crearea acestei conştiinţe comuniste la scară de masă, cât şi pentru succesul cauzei înseşi, o transformare care nu poate avea loc decât într-o mişcare practică, o revoluţie: această revoluţie este necesară nu numai pentru că clasa conducătoare nu poate fi altfel detronată, ci şi pentru că acea clasă care o va detrona nu va reuşi decât printr-o revoluţie să se elibereze de toată murdăria secolelor anterioare şi să devină în stare de o nouă întemeiere a societăţii” (Marx and Engels, the German Ideology, Part I, Internaţional Publishers, New York, 1947, p. 69).

           Fiind o dez-ordine spirituală, nihilismul nu poate fi învins decât printr-o ordine spirituală absolută. Nihilismul ca pregustare a iadului, şi-a transformat lumea sa în haos, pregătind-o într-un fel pentru continuarea pătimirii veşnice.

           La acest stadiu s-au încumetat să viseze gânditori şi oameni politici deopotrivă : Marx, Engels, Nietzsche, Bachelard, Wittgenstein, Freud, Sartre, Lenin, Troski, Stalin, Hitler, Mussolini, ş.a.

            Nihilismul a celebrat naşterea „omului nou” ivit din adâncurile schimonosite ale tenebroasei subumanităţi, care  se  revendică  o  Nouă  Ordine,  mai   corect spus a dez-ordinii generale. Spiritul Noii Ordini Mondiale îşi are geneza în mişcarea New Age, care administrează toate organismele mondialiste, sub apoteoza curcubeului şi sub flamura iraţionalului promovând: astrologia, magia, hipnoza, ocultismul, meditaţia transcedentală, spiritismul, esoterismul, etc.

           Discipolii sunt formaţi în centre de iniţiere, gen şcoala Arcane, aflată sub patronajul Companiei Editoriale Lucifer, unde prin practicarea meditaţiilor oculte şi esoteriste „tălmăcesc ” directivele vieţii din înţelepciunea antică prin spiritul masoneriei, considerată de zeloşii ei adepţi prima religie mondială. Iată cum defineşte masoneria iniţiatul Foster Bailey în lucrarea sa Spiritul Masoneriei: „Masoneria este descendentă sau este bazată pe o teologie revelată în mod divin, precedând cu mult prima dată a Creaţiei care apare în Biblie. Masoneria cu ritualurile ei alegorice ca şi cu simbolurile şi numerele ei, este tot ce ne-a rămas de la prima religie mondială, care înflorea într-o antichitate atât de depărtată încât este imposibil să i se stabilească data. A fost prima religie mondială unificată. Apoi a venit era separării în numeroase religii, a sectarismului. Azi trudim din nou pentru a construi o religie mondială universală” ( Marc Dem, Antihristul, Trad. N. Constantinescu, Ed. Bogdana, Bucureşti, 2005, p. 155).

   În rădăcina nihilismului se află filosofia luciferică a nebunilor: Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu! (Psalmul 52, 1).

      Noua Ordine a Nihilismului este anarhia, având ca finalitate „veacul apocaliptic”al domniei lui Antihrist. „Antihristul va fi minciună în starea sa de esenţă, pentru că se defineşte ca fiind contrariul lui Dumnezeu, care este Adevărul. El va minţi pretinzându-se stăpânul suveran al universului.Va falsifica informaţia şi va da lucrurilor o interpretare falsă. „(Marc Dem, Antihristul, Trad. N. Constantinescu, Ed. Bogdana, Bucuresti, 2005, pg.86)

         Profesiunea de credinţă a lui Lenin era „Minciuna este sfântă, iar înşelătoria va fi principala noastră armă”. Asta e mult mai mult decât o problemă tactică” ( ibid., p. 86).    

         Fenomenul care va pregăti venirea Antihristului va fi vremea lepădării, apostazia. O succintă descriere a acelei vremi ne-o face Sfântul Antonie cel Mare: „Va veni vremea ca oamenii să înnebunească şi când vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte, se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor” (  Patericul egiptean, Ed. EOR, Alba-Iulia, 1990, p. 12). Avertismentul profetic al apostaziei şi despre Antihrist vine din vremea Apostolului Pavel: „Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi pînă ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării. Potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în Biserica lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu” (2 Tesaloniceni 2, 3-4). Şi pentru că mulţi sunt cei ce se întreabă de momentul sosirii Distrugătorului, le răspunde Arhiepiscopul Teofan al Poltavei (1873 - + 1940): „Mă întrebaţi despre viitorul apropiat şi zilele din urmă. Nu voi vorbi de la mine, ci vă voi spune din descoperirile Stareţilor. Ei mi-au împărtăşit următoarele: Venirea lui Antihrist se apropie, este foarte aproape. Timpul care ne mai desparte de acea clipă se numără cu anii, fiind de cel mult câteva decenii” ( Arhiep. Teofan de Poltava, Epistole. Ed. Egumeniţa 2007, p. 38). Spre sfârşitul veacului al XIX-lea Părintele duhovnicesc al Fericitului Teofan de Poltava, Teofan Zăvorâtul da această mărturie: „Când autoritatea monarhică va cădea şi poporul îşi va instala pretutindeni autoguvernarea (republici, democraţii), acolo Antihristul îşi va găsi mediul prielnic pentru activitatea sa. Pentru Satana nu va constitui o dificultate să pregătească voci în favoarea renunţării la Hristos, după cum a arătat experienţa Revoluţiei franceze. Aşadar, când astfel de regimuri, gata să se conformeze aspiraţiilor antihristice, vor fi instalate peste tot, atunci se va ivi Antihristul” (Arhiep. Averchie de Jordanville, Marea Apostazie, Mănăstirea Slătioara, 1996, p. 50). Văzând în duh „taina fărădelegii care se şi lucrează” (2 Tesaloniceni 2,7), Părintele Arsenie Boca ne grăieşte: „Antihrist- care nu se mulţumeşte numai cu necredinţa sa, ci vrea necredinţa tuturora- nu va avea astâmpăr decât în ziua când ar izbuti să ucidă pe Dumnezeu şi să-L azvârle din inima şi mintea celui  din urmă credincios rămas pe pământ; şi nu râvneşte, nebunul la o mândrie mai mare, decât aceea de a termina o dată cu Dumnezeu, iar în locul Lui să-şi împlânte în sufletul omului, ca pe o sabie a iadului, chipul său de fiară. Chinurile cele de pe urmă, cele de la Antihrist, în care va lucra toată puterea Satanei, vor întrece toate prigoanele câte s-au înteţit asupra creştinilor, de la început până în zilele acelea” (Părintele Arsenie Boca- mare îndrumător de suflete..., op. cit., p. 182).

      Prin lumina credinţei creştinul sădeşte în conştiinţa sa o sănătate a sufletului, care devine cu timpul înţelepciune. În fiecare vârstă Dumnezeu a pus frumuseţea şi împlinirea ei. Potrivnicul este cel care uzurpă frumuseţea şi armonia vârstelor şi a generaţiilor.

    „Conflictul dintre generaţii -spune Părintele Baştovoi- este o invenţie a Diavolului”. Satana şi-a împlinit visul: părinţii ucid, ucid orice copil care încearcă să vină pe lume, iar când unul dintre ei se naşte, acesta creşte şi îşi ucide părinţii. Din părinţi ucigaşi se nasc copii ucigaşi şi moartea se întinde peste tot păântul, spre bucuria Diavolului” (Savatie Baştovoi, Diavolul este Politic Corect, Ed. Cathisma, Bucureşti, 2010, p. 160).

      Amăgitorul lumii acesteia a căzut prin trufia sa, din lumina serafică a Creaţiei lui Dumnezeu, din armonia cerească, din dumnezeiasca iubire, din înţelepciunea Adevărului, din starea de co-creator, în lumea întunericului, a haosului, a răzvrătirii, a urii, a violenţei, a uciderii, a minciunii, a distrugerii.

       Cauza majoră, cronică şi acută a problemelor omenirii de azi o constituie opţiunea „liber-cugetătorilor”pentru filosofia luciferică: împreună lucrarea antihristică a duhurilor rele, cu oamenii fără Dumnezeu

Din ciclul: Filocalia  Suferinţei şi a Jertfei.

    Brusturi-Neamţ, 29 Aprilie 2012.

Dimensiunea ortodoxă a naţionalismului daco-român

„Esenţială în distingerea unei naţiuni este structura ei
sufletească specifică. Orice factor istoric, geografic, ereditar
din această structură sufletească îi determină cursul dezvoltării
ei ulterioare. În acest sens ortodoxia este un element de bază în
arhitectura sufletului românesc. Religia nu este un element de
suprafaţă, ci unul care conferă sens profund întregului fond al
Naţiuni. Toată viaţa unui Neam poartă pecetea religiei sale”.
(Părintele Dumitru Stăniloae)

Omenirea, creaţia lui Dumnezeu este structurată pe Naţiuni, entităţi naturale dar cu o dimensiune supranaturală prin îngăduinţa divină şi restaurate ca entităţi spirituale prin Întruparea, Jertfa şi Învierea Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
În Kalokagathia (plenitudinea valorilor conţinute în fiinţa lor) Creaţiei Sale divine, Dumnezeu-Atotcreatorul a făcut lumea bună prin unitatea ei şi frumoasă prin diversitatea ei, adică prin Naţiunile metafizice fundamentate ontologic.
Temeiul dumnezeiesc (biblic) al Naţiunilor se află în prima poruncă a Sfintei Treimi - Atotcreatoare, din Geneză, adresată primei Familii create: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul...”
Sensul acestei primordiale porunci are următoarea tâlcuire:
„Creşteţi”, adică împliniţi-vă menirea firească pe temeiul şi Taina Familiei, „şi vă
înmulţiţi”, îndeamnă spre a deveni o seminţie, o comunitate, un popor, într-o primă fază istorică, în faza primară..., „şi stăpâniţi pământul...”, înţelegându-se desăvârşirea întru Seminţii, întru Popoare şi întru Naţiuni, având ca finalitate istorică mântuirea Neamurilor prin Biserică, prin Evanghelia lui Iisus Hristos- Mântuitorul lumii.
Toate cele trei imperative ale acestei prime porunci îşi aşează osmoza pe temelia proprietăţii: cea privată a Familiei şi cea naţională ca Moşie a Neamului.
În această Trinitate ontologică: Familie, Proprietate şi Biserică, Dumnezeu-Atotcreatorul l-a aşezat pe Om ca sens şi scop al Cetăţii divino-umane, care este Naţiunea.
Esenţa Naţiunii, a Creaţiei, respectiv a lui Dumnezeu este Dragostea. Dragostea dumnezeiască se asumă divin în Iubirea Creaţiei şi în mod expres în Om, iar dragostea omului se însumă prin iubirea de Dumnezeu şi de oameni, care îşi are puritatea şi plinătatea în Naţionalism.
Naţionalismul este aşadar un instinct natural, o lege naturală dumnezeiască, care se desăvârşeşte prin convertirea la creştinismul ortodox,, devenind o Trinitate a Dragostei: Iubirea faţă de Dumnezeu, iubirea faţă de Neam şi iubirea faţă de alte Seminţii (cunoaşterea, înţelegerea, respectul şi aprecierea lor privind raportul cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos).
Bunul Dumnezeu a înzestrat Naţiunea Pelasgă (thraco-geto-dacă)- Muma lumii, cu avuţia spirituală a monoteismului precreştin, care s-a axat dintru început pe un naţionalism religios, devenit apoi prin chemarea şi urmarea lui Hristos, Naţionalismul daco-român creştin ortodox.
Tradiţia sacerdotală pelasgă, prin profetismul Sibilelor thrace şi al marilor Preoţi şi Regi scythi au tors neîntrerupt firul Naţionalismului până la Hristos şi după Hristos, prin Apostolii aleşi şi Ucenicii acestora, desăvârşindu-l prin predominarea elementului mistico-religios.
Zamolxe a fost marele Profet al Naţionalismului proto-dac, precreştin, căruia i-a urmat Sfântul Apostol Andrei- Patriarhul daco-român al Naţionalismului creştin ortodox. Cel întâi chemat şi ales la propăvăduirea Evangheliei, Andrei în timpul misionarismului său primeşte poruncă de la Iisus Hristos-Arhiereul divin să încreştineze Dacia (Scythia): „Andrei sunt cu tine oriunde vei merge, dar Scythia te aşteaptă”.
Naţionalismul creştin ortodox se continuă neîntrerupt până la Cuza, sub autoritatea ortodoxă ierarho-voievodală. După aşezarea hegemoniei masonice din vremea lui Cuza, Naţionalismul creştin ortodox mai persistă sporadic prin genialitatea spirituală a lui Mihail Eminescu, prin teoreticianul savant Doctorul Nicolae Paulescu- Părintele Naţionalismului creştin ortodox modern şi prin spiritul faptei, promovat de Corneliu Zelea Codreanu- Voievodul mistic daco-român al Naţionalismului creştin ortodox.
În funcţie de structura lor sufletească privind raportul religios cu Ziditorul, cele mai multe Naţiuni au căpătat o „curbură”, o deviere „raţională”, devenind politeiste.
Singură, Naţiunea Pelasgă şi-a păstrat duhul Trinităţii divine în cadrul monoteismului precreştin asumat prin permanenţa jertfei, devenind Înaintemergătoare a misticismului Hristic. În cadrul hegemoniei Hiperboreene, a „Belanginelor” (a „Legilor Frumoase”, sau „perfecte”), a monoteismului religios pelasg (traco-geto-dac), a precreştinismului zamolxian (respectiv a dreptei credinţe), cunoaşterea adevărului religios era consecinţa trăirii în Dumnezeu şi totodată constanta religios-naţionalistă, care a conservat identitatea noastră etnică de-a lungul mileniilor istorice.
Naţiunea oricare ar fi ea se poate defini şi poate căpăta un caracter divin doar într-un raport direct cu Creatorul-Părintele Naţiunilor, prin natura religioasă pe care o dă dimensiunea spirituală a Trinităţii şi în mod expres prin Jertfa dumnezeiască a Fiului Iisus Hristos în comuniune cu sufletul acelei naţiuni. Mântuitorul nostru Iisus Hristos devenind astfel, prin Învierea Sa, Începătură a celor adormiţi conform dumnezeieştii înţelepciuni a Sfântului Apostol Pavel: „Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale: Hristos începătură, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui.” (1 Corinteni 15, 22-23).
În sprijinul afirmaţiei profetice a Apostolului Pavel, vine Teologul Iubirii Sfântul Evanghelist Ioan, cu viziunea Bisericii cereşti Biruitoare: „Şi Neamurile vor umbla în lumina ei, iar împăraţii pământului vor aduce la Ea mărirea lor. Şi vor aduce în Ea slava şi cinstea Neamurilor.” (Apocalipsa 21, 24, 26).
În cultul precreştin zamolxian expresia „dacii nemuritori” sugera unitatea mistică veşnică a celor de pe pământ cu cei plecaţi dincolo, conform termenului creştin-ortodox cu cei adormiţi întru nădejdea învierii, adică o comunitate mistică a generaţiilor naţionale în conlucrare cu Proniatorul lumii.
Toate formele existenţiale ale Creaţiei divine coexistă etern în Înţelepciunea dumnezeiască. În Omul creat întru început ca Adam şi Eva (bărbat şi femeie) se cuprindeau potenţial toate neamurile, respectiv naţiunile.
Naţiunea ca entitate spirituală este aşadar, aleasă şi chemată de Dumnezeu pentru a parcurge drumul istoric pe Calea mesianică în vederea pregătirii mântuirii sale divine. Numai în acest sens se poate vorbi de un „popor ales” sau de o „naţiune aleasă”.
Numai în duhul organicităţii etnice a Naţionalismului creştin, Biserica Ortodoxă şi-a păstrat cel mai fidel Sfânta Tradiţie, dăinuind firesc şi milenar în esenţa sa mântuitoare.
Numai creştinismul ortodox adânceşte în duh filocalic ipostaza kalokagathiei (virtuţiile prin excelenţă) în mod absolut binele şi frumosul întru chipul şi asemănarea cu Atotcreatorul.
Ortodoxismul precreştin Zamolxian transcende creştinismului Hristic definindu-se metafizic şi istoric prin Tradiţia sa sfântă, printr-o Euharistie a Jertfei multimilenare, în timp ce daco-românismul se afirmă ca o misiune, ca o vocaţie a acestei mistici ortodoxe.
Focul misticii ortodoxe devine Tiparniţa divină a Evangheliei Iubirii lui Iisus Hristos în modelarea sufletelor popoarelor şi naţiunilor.
Naţionalismul creştin-ortodox reprezintă „Axis mundi” a Naţiunii daco-române. El a reprezentat convertirea Naţiei la ortodoxie (dreapta credinţă), asumându-şi în general în cadrul funcţiei sale mistice întreitul rol de creator, apărător şi izbăvitor.
În rolul de creator Elita ortodoxă îşi asumă responsabilitatea formării unei culturi sufleteşti naţionale, o cultură serafică, slujind Cultului religios, în sinergie cu dumnezeirea. Actul de creaţie are loc numai în cadrul unei spiritualităţi pure, în plinătatea setei de absolut. La harul dumnezeiesc, omul-spirit întrupat este predispus, este chemat prin natură şi destin să participe cu credinţa şi dragostea sa, la actele de cult, respectiv la cultură, îndreptându-se în căutarea lui specifică către Dumnezeu, către frumuseţea ordinii absolute. Actul de creaţie include asceză, credinţă, puritate, rugăciune, cântec, dăruire, curaj, luptă. Actul de creaţie este o luptă permanentă întru desăvârşire, devenind într-un fel colaborator al Creatorului. În cadrul culturii naţionale, operele se definesc prin orientarea şi originalitatea lor, datorită spiritului creator, respectiv harului inspirator, făcând din cultură actul continuităţii neîntrerupte. Harul primeşte aşadar, pecetea dragostei noastre creatoare. Creaţia şi cultura devenind teze ale divinităţii. „Virtuţiile teologale creştine întreţin viaţa noastră spirituală până ce actul creator interior, în ansamblul său, întâlneşte pe Dumnezeu.”(Ernest Bernea, Christ şi condiţia umană. Criterion, 2000, p.53).
În cel de apărător intră în exclusivitate păstrarea Tradiţiei sacre, iar în cel de izbăvitor împlinirea credinţei în iubire prin jertfa supremă.
Când sunt atacate sau uzurpate elementele esenţiale ale Naţiunii: credinţa, limba, cultura şi vatra, Elita ortodoxă trece de la rolul său activ creator la cel dinamic de purtător al transcendenţei prin împlinirea eroică, martirică, sfântă şi mărturisitoare.
Expresia identităţii şi a dimensiunii spirituale a unei naţiuni o dă Elita Religioasă în cazul nostru Naţionalismul creştin-ortodox, realitate inefabilă care-i conferă legitimitate şi autoritate dincolo de orice context istorico-politic. El reprezintă aşadar, axa istorică şi religioasă a Naemului nostru daco-român.
Naţionalismul creştin-ortodox daco-român se însumă sensului nemărginit al spiritualităţii premergătoare mântuirii Naţiei sale. El nu încape îngustimii gândirii socio-politice capabile să-l aşeze în perimetrul unor limite ideologizante.
Naţionalismul creştin-ortodox daco-român constituie un ideal naţional permanent asumat doctrinei sale creştine. În mod principial Naţionalismul creştin-ortodox se raportează la fundamentul său ontologic în sensul original: „Neamul”, „Etnia”, „Naţia” sau „Naţiunea”.
Toţi aceşti termeni care au imunitate teologică reprezintă în esenţa lor încadrarea, creşterea şi desăvârşirea omului moral şi a conştiinţei naţionalist-creştine în tiparul otrodoxiei.
Doar Naţionalismul creştin-ortodox reclamă statutul ontologic şi dimensiunea mistică a entităţii spirituale, respectiv a Naţiunii alese ca chemare mesianică.
Aşa cum dimensiunea mistică a creştinului ortodox se măsoară în funcţie de trăirea sa Liturgică, jertfelnică, la fel dimensiunea spirituală a unei Naţiuni se măsoară în duhul trăirii sale Evanghelice, a Naţionalismului prin excelenţă metafizico-mistic, creştin-ortodox axat pe imperativul suprem al Dragostei dumnezeieşti, care conferă trinitatea Iubirii: faţă de Dumnezeu, faţă de propria Naţie şi faţă de aproapele, care în sens larg cuprinde şi celelalte naţiuni (ca cinstire faţă de raportarea lor la Dumnezeu).
Naţionalismul ortodox daco-român funcţionează în virtutea unei predominanţe asumate ca o transcendenţă a Neamului în permanentă comuniune cu Ziditorul, fundamentată pe o adevărată solidaritate eschatologică dintre creştinul prezent şi Naţia sa veşnică.
Existenţa Naţiunilor sunt evidenţe fireşti determinate de Dumnezeu, iar Naţionalismele lor sunt împlinirile şi desăvârşirile acestor evidenţe.
Aberaţiile în cadrul Naţiunilor apar pe două căi: atunci când sfera politică devine obedientă intrând în conul de umbră al Ocultei, aruncând astfel Statul naţional din forţa Dreptului în dreptul Forţei şi prin neacceptarea şi denaturarea sensului creştin ortodox (denominaţiunile religioase sau apostaziile creştine) deviind totodată de la Calea firească, dreaptă, de la dogma Voievodală milenară, de la Filosofia creştină, de la Dreptatea socială, de la sensul Dreptei, de la Eumenicitatea ortodoxă a unităţii în diversitate, de la dimensiunea spirituală deci, la scopul stângii, la ateism, la diferitele ideologisme totalitare, la parvenitismul şi demagogia ciocoiului, la anarhia proletară, la ecumenismul mondialist al uniformizării, care sluţeşte şi schimonoseşte totul, om şi naţiune prin hegemonia financiară şi infirmitatea politică internaţionalistă. Aşa cum remarca marele nostru Filosof Petrache Ţuţea: „Toate formele de stânga violează cotidian ordinea naturală a lui Dumnezeu.” (Între Dumnezeu şi Neamul meu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1992, p.19).
Dincolo la popoarele politeiste rolul de Călăuză a fost asumat de Filosofii gnostici, care prin etica lor umană (deseori imorală sau amorală) prin prescripţiile lor doctrinare sau impus ca legislatori civili şi religioşi.
Filosofii Seminţiilor politeiste au denaturat sensul spiritual al Naţiunii, punând-o sub influenţa trebuinţelor, a scopului, a parvenirii.
Aşadar, Societatea nu a mai rămas sub sceptrul Naţiunii, ci a devenit o anexă a Statului. Omului i s-a imputat astfel instinctul natural, care incorpora Familia, Proprietatea, Patria, Atotcreatorul, Creaţia, oferindu-i-se în schimb patima.
Filosofia antică politeistă, pierzând sensul religios al Creaţiei, necunoscând deci sensul naturii omeneşti, ca scânteie divină dintr-o geneză dumnezeiască a Harului, a îndrumat omul şi prin om societatea, naţia din tiparele naturale, instinctele, legile divine naturale, înnăscute, spre patimi, înavuţire şi dominaţie, care încadrate spectrului politic au denaturat sensul moral-religios al Naţionalismului, orientând-o spre expansiune, spre imperialism, spre internaţionalism.
După instituirea Bisericii pământeşti a lui Hristos, cârma Naâiunii a fost luată de Părinţii Bisericii şi Filosofii creştini, care au ilustrat virtuţiile cardinale omeneşti cu sublimele învăţături evanghelice, consfiinţind Cupola Religiei şi Filosofiei creştine.
Filosofii renascentişti şi postrenascentişti se abat de la sensul creştin al istoriei, încercând un altoi în cultura antică şi realizând performanţa unei epoci mediocre, în tezele cărora: omul este nesociabil iar societatea este produsul unor convenţii artificiale dintre indivizi.
Filosofii iluminişti sau Iluminaţii, dau un caracter revoluţionar doctrinelor lor considerând societatea nefastă omului natural, care l-a corupt prin cele două instituţii uzurpatoare: proprietatea şi dominaţia (guvernământul), ce pot fi substituite cu libertatea şi egalitatea doar în cadrul unui Contract social.
Ce este de fapt Statul sau poporul suveran în mintea lui Rousseau? Răspunsul corect îl aflăm de la H. Taine: „Dogma suveranităţii poporului, interpretată de către mulţime, va duce la o perfectă anarhie, până în momentul când, interpretată de către şefi, ea va duce la un despotism desăvârşit”.
Istoria a confirmat perfect concluzia lui Taine.
Remediul proprietăţii ar fi colectivismul, respectiv comunismul, iar al dominaţiei sar preconiza pe libertatea care întronizează Statul cu putere absolută, adică despotismul cu şirul unor monstruoase tiranii.
Aluatul Revoluţiei franceze s-a dospit din invidie, dispreţ şi ură, rumenindu-se în patimile de proprietate şi de dominaţie.
Revoluţionarii francezi, în speţă iacobinii (exponenţii burgheziei inferioare) au ruinat totul: individul, familia şi statul.
Sofismul filosofilor din secolul al XIX-lea s-a aplecat prea puţin asupra problemelor sociale şi în tot răsunetul lor n-au găsit remediile necesare care să vindece patimile de proprietate şi de guvernământ.
Liberalismul, copilul natural al Revoluţiei, suprimă dominaţia aducînd un spor de dezordine în familie şi în stat, accentuând patima de proprietate în cadrul asociaţiilor financiare anonime, care constituite pe acţiuni şi dispunând de capitaluri enorme au pus bazele imperialismului economic de tip Rothschild.
Celălalt fiu al Revoluţiei burghezo-proletare (se pare legitim) Socialismul (de sorginte marxist), care printr-o contrafacere palidă a unor idei de-ale lui Platon şi-a arogat rolul suprimarii proprietăţii private instaurând o abominabilă tiranie sub o formă înnoitoare a iacobinismului, dar cu zestrea veche a abjecţiilor sale.
Socialismul marxist este sprijinit cu îndârjire de ruda sa apropiată Anarhismul, care girează patima dominaţiei desfiinţând Familia, Proprietatea şi Naţiunea,
Prin emanciparea femeii şi prin educaţia comună a copiilor, practic Familia este desfiinţată, urmându-i îndeaproape Proprietatea şi Naţiunea.
Ca o concluzie putem constata că în timp ce ipostaza Creaţiei şi chipul Omului au fost zugrăvite cu Dragostea lui Dumnezeu în Entitatea naţionalistă, toate cele celelalte sisteme gnostice, care au culminat cu cele trei sisteme moderne au exultat în patima invidiei, a egoismului, a urii şi a violenţei, consternând, boţind şi mutilând valorile eterne ale Neamurilor.
Asupra ultimelor sisteme vom reveni mai pe larg. Acum ne vom reîntoarce asupra spiritului naţionalist.
Caracterul Naţionalismului prin excelenţă se determină doar pe baza unei analize profunde teologic-ortodoxe-mistice.
Naţionalismul ortodox daco-român s-a întrupat mistic în axa Crucii, prin cele două coordonate spirituale: pământ şi cer. Pământul-realitate organică esenţială vieţii, ca Moşie naţională şi Cerul-duhul Sfinţilor şi Strămoşilor ca Împărăţie divină, cum inspirat remarca marele teolog şi duhovnic Părintele Dumitru Stăniloae: „Noi suntem poporul cu spiritualitatea cea mai apropiată de cea genuin creştină de lumina originară a lui Hristos.” (Între Orient şi Occident, în „Telegraful român, anul LXXXIX nr. 30, 1941, p.1).
Dacă, prioritar naţiunii sunt cele două elemente, dealtfel esenţiale: limba şi teritoriul, ea rămâne în cadrul restrâns de entitate naturală, iar naţionalismul ei devine un conţinut natural al vieţii biologice, fără putinţa devenirii axiologico-transcendente pe baze moral-spirituale, neajungând la revelarea tainelor metafizico-mistice, cum ne descoperă marele duhovnic Arsenie Boca: „Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Când îşi urmează destinul, au apărarea lui Dumnezeu, când îl trădează, să se gătească de pedeapsă.” (Părintele Arsenie Boca-Mare Îndrumător de suflete din secolul XX, Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p.120).
Axa spirituală nu exclude naturalul, ci îl completează, îl desăvârşeşte. Naţiunea noastră daco-română s-a plămădit din jertfă, s-a împlinit în Jertfa lui Dumnezeu pentru omenire şi dăinuie prin jertfa Neamului pentru Dumnezeu.
Naţiunea Daco-română se oglindeşte mistic ca o Filocalie a Suferinţei şi a Jertfei întru biruinţă şi mântuire.
„Naţiunile sunt după cuprinsul lor, eterne în Dumnezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. În fiecare arată o nuanţă din spiritualitatea Sa nesfârşită. Le vom suprima noi, vrând să rectificăm opera şi cugetarea eternă a lui Dumnezeu? Să nu fie! Mai degrabă vom ţine la existenţa fiecărei naţiuni, protestând când una vrea să oprime sau să suprime pe alta şi propăvăduind armonia lor, căci armonie deplină este şi în lumea ideilor dumnezeieşti.” („Scurtă interpretare teologică a naţiunii”, în Ortodoxie şi românism, Sibiu, 1939, p.44).
În decursul mileniilor istorice Naţionalismul daco-român s-a perpetuat simultan în toate cele trei acte: vocaţionale, misionare şi mesianice, urcând deseori deasupra istoriei. Aşa a fost depildă monoteismul-precreştin, profetismul sibilelor, re-naşterea creştin ortodoxă, monahismul şi arta religioasă, capodoperele spirituale, re-înfăptuirile unităţii naţionale, Mărturisirile de credinţă, ect.
După re-înfăptuirea marelui ideal naţional la 1918-1919, al României Mari, Dacia cum o dorea permanent luceafărul nostru Mihail Eminescu, cu sacrificiul suprem a sute de mii de eroi şi martiri, ca idealul să devină sfânt, adică veşnic, trebuia să se re-convertească spiritual şi clasa politică. Acest act de înnoire s-a început în 1922, prin Mişcarea Studenţească, care şi-a împlinit menirea în cadrul Mişcării Legionare- Arhetip al Elitei naţionalist ortodoxe, şi totodată prototip al constituirii unui Stat naţional de sorginte creştină, „Ca toţi să fie una” (Ioan 17, 21).
Visul s-a împlinit, dar el trebuia şi trăit.
„Biserica românească a fost mereu candelă aprinsă a unităţii de neam. Ea a întreţinut în biserici...Nu trebuie să uităm că suntem moştenitorii unei tradiţii peste tot respectate, cu sutele de ani, în toate provinciile vremelnic năpăstuite, şi nimeni şi nimic nu ne dă dreptul să trădăm astăzi moştenirea înaintaşilor şi Trebuie să-l apărăm aşa cum l-au afirmat ei.” (Antonie Plămădeală, Basarabia, Sibiu, 2003, p.122).
Naţionalismul păstrează în esenţa sa identitatea de limbă şi cult, precum şi valorile moral-spirituale.
Fascinaţia graiului daco-român se menţine milenar prin autoritatea de excepţie a forţei spiritului descendent din ereditatea mistică a monoteismului precreştin. Această fidelitate lingvistică se datorează caracterului ei cultic care a definit apostolatul thraco-pelasg în arealul sfânt al Scythiei, nu ca regenţă a culturii străvechi, ci ca o Regină dinastică precreştină a spiritului asceto-mistic, perpetuu novator.
Efervescenţa spirituală scythană, venită pe axa Profeţilor thraci şi a Marilor Preotese Sibile pelasge s-a continuat printr-o intensă şi complexă activitate spirituală, catehetică, misionară şi teologică a unor mari Părinţii, mari Teologi, mari Filosofi şi Scriitori creştini de sorginte thracă între care: Apostolii Pavel şi Ioan, Sfinţii: Teotim I de Tomis, Dionisie Areopagitul, Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Niceta de Remesiana, Auxenţiu de Durostorum, Laurenţiu de Nouae, Ioan Casian, Maximin Thracul, Ioan Damaschin, Fotie, Maxim Mărturisitorul, Simion Noul Teolog, Grigorie Palama, Anna Comnena, Seneca, Plotin, Hypatia, Tertulian, Sapho, Clement Alexandrinul, Origen, Leon al VI-lea Filosoful, etc.
Toţi aceşti creatori şi operele lor (în mare parte capodopere) evidenţiază valenţele unei culturi vaste şi alese a cărei strălucire dăinuie până în zilele noastre.
Naţiunea Daco-română îşi are obârşia într-o sorginte genetică, mesianică şi primordială.
Naţionalismul creştin ortodox curge limpede şi curat între esenţă şi existenţă.
Documentele istorice, teologice, literare, filosofice, artistice, etnografice, vestigiile arheologice, toate acestea de până acum atestă Aluatul sacru al etnogenezei daco-române din care s-au plămădit toate celelate popoare, seminţii şi naţiuni.

Bibliografie:
A.E. Burn, Niceta of Remesiana. His Life and Works, Cambridge University Press, London, 1905;
Platon, L’ Etat au la Republique, tr. fr. A. Bastien, Ed. Garnier, Paris;
Aristotel, La Politique, tr. fr. Thurot, Ed. Garnier, Paris;
J.J. Rousseau, Discours sur l’origine de l’inegalite parmi les hommes, Ed. Garnier, Paris;
Hippolyte Taine, Les origines de la France contemporaine, Ed. Hachette, Paris;
Montalembert, Les Moines d’ Occident, Ed. Lecoffre, Paris;
Herbert Spencer, Principes de Sociologie, Ed. Alcan, Paris;
Fr. Passy, Quatre ecoles d’Economie politique, Paris;
A.E. Schaeffle, La Quintessence du Socialisme, tr. fr. B. Malon, Paris, 1904;
Walter Brewitz, Familia Rothschild. De la Marea Finanţă la crearea Israelului. Rothschildzii şi era globalizării, Carpathia Rex, 2011;
Ernest Bernea, Christ şi condiţia umană. Criterion, 2000;
Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi Neamul meu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1992;
Părintele Dumitru Stăniloae, Între Orient şi Occident, în „Telegraful român, anul LXXXIX nr. 30, 1941;
Părintele Arsenie Boca-Mare Îndrumător de suflete din secolul XX, Teognost, Cluj-Napoca, 200;.
Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Ştiinţa Mărturisitoare, Ed. Christiana, Bucureşti, 2009.
Din ciclul Filocalia Suferinţei şi a Jertfei. Brusturi-Neamţ, Sf. Ap. Andrei, 2011.

FILOCALIA SUFERINŢEI ŞI A JERTFEI

MĂRTURISITORI DACO-ROMÂNI

ÎN TEMNIŢELE REGIMURILOR TOTALITARE
( fragment – prima parte )

Cu credinta si cu dragoste pentru

Dumnezeu-Sfânta Treime, Fecioara Maria

şi Neamul Daco-Român aşez această osteneală,
întru dor şi bucurie, sub binecuvântarea

Sfinţilor Trei Ierarhi – Vasile cel Mare ,

Grigorie de Nazianz şi Ion Gură de Aur




“Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de
sine să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”.
(Marcu 8,34)


FILOCALIA (Filokallosys în proto-dacă) se defineşte ca iubirea de frumuseţe desăvârşită, sfântă, dumnezeiască sau culegere ortodoxă, răsăriteană de texte ascetice şi mistice cuprinzând trăirea mărturisirii creştine prin taina Suferinţei şi a Jertfei asumate.
FILOCALIA este o vastă antologie de texte mistice cuprinzând scrieri sau fragmente de scrieri axate pe problema rugăciunii, a învăţăturii lor duhovniceşti, a unei trăiri isihaste, a unei jertfiri absolute, păstrând încadrarea culturală şi teologică, modele sigure în orientarea, inspiraţia şi dezvoltarea unei vieţi spirituale, a unirii mistic-contemplative a creştinului cu Dumnezeu.
FILOCALIA MĂRTURISITORILOR, în adevăratul sens al cuvântului,consider că se defineşte ca iubire întru frumuseţea Suferinţei. Frumuseţea acestei dragoste întru suferinţă este de fapt Urcuşul curăţirii omului prin virtuţiile creştine, care duce la Calea înfăţişată de viaţa lui Iisus Hristos, ca atingere a desăvârşirii. Atingerea acestei Căi, prin puterea lui Hristos Mântuitorul, devine piscul cel mai înalt al nobleţei omeneşti.
Mărturisitorii sunt Icoane ale Eroilor, Martirilor, Sfinţilor şi Mucenicilor aleşi şi preaaleşi, de-a lungul istoriei Bisericii.
Filocalia este totodată o misiune, o vocaţie, o pedagogie şi o asumare hristică a celor Aleşi precum şi devoţiunea unei dăruiri totale.
Filocalia, această împreună lucrare divino-umană, promovează unirea oamenilor între ei în Iisus Hristos, realizând acea unitate harică, acea comuniune a omului întru Hristos sau a lui Hristos în om, prin cele trei trepte sau ipostaze ale trăirii: mistica, asceza şi jertfa, împodobite deplin cu frumuseţea dragostei. Comuniunea cu energiile divine deschide infinitul de dincolo de cunoaştere. Experienţa mistică trăieşte credinţa şi nădejdea în lumina dogoritoare a iubirii. De fapt trăirea cu adevărat în Iisus Hristos este un tratat de Teologie mistică, adică Viaţa în Hristos, cum a definit-o Marele Apostol Pavel: “M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine”. (Galateni 2, 20).
Dorinţa divină şi dorul omenesc se întâlnesc în istorie şi se împlinesc în Iisus Hristos, ca Chip şi Asemănare, cele două feţe ale iubirii: dragostea pentru Dumnezeu şi dragostea pentru om. Caracterul esenţial al vieţii mistice este Ortodoxia. Sălăşluirea luminii Cuvântului în sufletul credinciosului, atinge starea de îndumnezeire a omului pătruns de energiile dumnezeeşti, numită Teosis. Participând la viaţa divină, “omul devine după har ceea ce Dumnezeu este prin fire”. După chipul Tainei Sfinte, a Pâinii şi a Vinului, prin lucrarea Sfântului Duh- creştinul devine o părticică din natura îndumnezeită a Mântuitorului. Euharistia, Cuminecarea sau Împărtăşania, Taină a nemuririi şi putere a Învierii, se uneşte cu natura umană pătrunsă şi transfigurată de energiile dumnezeieşti. Experienţa mistică este centrată asupra locuirii Cuvântului în suflet şi asupra tensiunii iubitoare- urcuş infinit spre natura inaccesibilă a lui Dumnezeu. (Paul Evdokimov, “L`amour fou de Dieu”, les Editions du Seuil, 1973, 27, rue Jacob, 75261, Paris, p. 53).
Aşadar, Natura dumnezeiască nu este participabilă în Ea însăşi, ci în energiile Sale, iar Cel care participă la energia divină devine el însuşi, într-un fel, lumină, afirma Sfântul Grigore Palama. (Homelie sur la Presentation de la Vierge, Ed. Sophocles, p. 176).
Asceza este reflectarea propriei ipostaze, cunoaşterea de sine, condiţie sine qua non pentru cunoaşterea lui Dumnezeu. Cel care şi-a văzut păcatul este mai mare decât cel care i-a văzut pe îngeri. (Sf. Isaac Sirul, Sentences, 50, Ed. Wensinck). Curăţirea ascetică suie astfel, la Clipa sublimă a unei totale dăruiri de sine, un mijloc care atinge prin puterea harului lui Dumnezeu, comuniunea, unirea nupţială dintre Atotcreatorul şi sufletul omenesc.
În cadrul actului de trăire mistică, intră şi elementul efortului uman, care se străduieşte spre o purificare permanentă, pregătindu-se astfel pentru întâlnirea şi logodna cu lumina Sfântului Duh, în vederea primirii harului şi a unei harisme speciale. De aici, prin transfigurare voinţa creştinului devine liberă, deiformă, lucrând întru totul după voinţa dumnezeiească, nesubstituindu-se ei, ci asumându-se prin asceză.
Cuvântul asceză îşi are originea în termenul proto-dac askytis, care înseamnă frumuseţe, inteligenţă, voinţă, perfecţiune cultică, cuget curat, profesiune de viaţă perfectă, desăvârşire religioasă, sfinţenie. Părinţii bisericeşti au împrumutat cuvântul în sensul creştin de la Episcopul Filologus, unul din cei 70 de Ucenici-Apostoli, ucenicul schyt de taină al Sfântului Apostol Andrei, care l-a hirotonit Întâistătător al cetăţii Sinope a Pontului. Filologus denumea asceza ca fiind efortul metodic, moral şi religios totodată, care perfecţionează sufletul şi-l pregăteşte pentru contemplaţia lui Dumnezeu, iar Misticismul în esenţa lui este în acelaşi timp un mod de viaţă, dar şi o metodă de cunoaştere. ( Alfred Rahlfs, “Septuaginta”, Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 1935, Hans Urs von Balthasar, Das Scholienwerk des Johannes von Scythopolis de Galileea, in “Scho lasthik”, V, 1940, nr. 1, /Maurice de Gandillac, Oeuvres completes du Denys l` Areopagite, Paris, 1943, /Novum Testamentum Graece et Latine, Erwin Nestle et Kurt Alland, Stuttgart, 1967).
Conlucrarea harului şi a harismei speciale (darul harului), cu sufletul curat, îl înalţă pe credincios la Clipa eternă a îndumnezeirii.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos a realizat la modul absolut toate căile desăvârşirii de Sine, cele ale iubirii de Dumnezeu şi de oameni, până la suferinţa totală a Crucii şi până la viziunea Slavei celei neapropiate.
Martirii sunt, deci, Misticii preaplini de prezenţa lui Hristos, transfigurându-se prin Jertfă, asemenea lui Iisus Hristos-Cel-Înviat, Arhetipul Creştinului desăvârşit.
Asceţii sunt urmaşii direcţi ai Martirilor, deoarece acea Clipă se prelungeşte prin nevoinţă toată viaţa. Asceţii se includ în două categorii: Asceţii unei obşti-monahale(Pustnicii) şi Mărturisitorii unei comunităţi, care-şi asumă permanent Crucea. Atât Asceţii, cât şi Mărturisitorii se nevoiesc fie în particular, fie în comunitate. Nevoitorii Pustiei(Anahoreţii) s-au supus unei reguli mai aspre de asceză(post, rugăciune, contemplaţie), dând naştere vieţii schitice, din care mai târziu a provenit monahismul de obşte. Astfel începutul vieţii monahale îşi are izvorul în Scyţia (Dacia). Aşadar, viaţa monahală creştină descende din monahismul dacic-precreştin. Întrucât, Crucea pelasgă precede lumina fulgerătoare a Învierii, Crucea în trăirea ortodoxă a devenit Slava lui Hristos Cel Răstignit. Crucea suită şi văzută în lumina Învierii, înălţarea ei cerească în semn de putere, semnul Sfintei Slăbiciuni a Marelui şi Viului Dumnezeu, prin Care Lumile toate dăinuiesc, se izbăvesc şi se îndumnezeiesc. (Preacuviosul Părinte-Martir Daniil de la Rarău, Taina Sfintei Cruci, Ed. Christiana, Bucureşti, 2001, p. 5).
Urcuşul ascetic converteşte patimile, făcându-le să conveargă în aşteptarea Clipei, când Dumnezeu va conferi sufletului Lumina Sa. Sufletul se găteşte pentru a se apropia de frumuseţea Luminii şi odată intrat în lumină devine el însuşi lumină. Urcând Piscul ascetic al Căii mistice, Adevărul, fiii lui Dumnezeu ating culmile libertăţii, Viaţa însăşi, aşezată pe temelia Liturghiei şi a Sfintelor Taine. Orice urcare spirituală, orice dobândire a sufletului devine un nou început. Cu orice suiş mistic Dumnezeu vine în suflet, iar sufletul se strămută în Dumnezeu. (Sf. Ioan Damaschin, Despre credinţa ortodoxă, în P.G. 94, col. 1089).
Mistica şi Ascetica sunt Everestul teologic al vieţii creştine, care nu asumă în mod expres doar rigorismul ascetic, ci în mod categoric măsura în toate, ca o afirmare a unei cunoaşteri deosebite, imediate, duhovniceşti, de dincolo de raţiune şi de mijloacele ei.
Mistica, Ascetica şi Jertfa împlinesc în viaţa creştinului ortodox existenţa creştinismului însuşi. Cunoaşterea mistică, desăvârşirea ascetică şi dăruirea prin jertfă şi dragoste aduc omul până la asemănarea harică a omului cu Dumnezeu, până la îndumnezeirea omului. Această strânsă legătură dintre asceză şi har este trăsătura caracteristică a misticii creştin-ortodoxe. Această cunoaştere deplină nu poate fi atinsă decât de o morală deosăvârşită, adică să capete un astfel de har, un dar al harului, ca să se apropie de îngeri. Toată această năzuinţă de cunoaştere şi de trăire a Fiinţei Absolutului este prezentă primordial în gena omului, dar realizarea ei este posibilă numai acolo unde harul comunică şi conlucrează.
Vederea lui Dumnezeu este atinsă printr-o împletire de rugă şi cântare, de laudă şi dăruire, o cutremurare de har şi de jertfă. Apostolii trăiau mistic pe Dumnezeu Însuşi, în Logosul întrupat, dar încă nu-l vor cunoaşte ca Dumnezeu decât după Înviere. Iar la Înălţare l-au văzut pe Dumnezeu în slava Sa. Teologia mistică a Apostolilor şi a primilor ucenici era trăirea creştină propriu-zisă. Această trăire mistică a devenit o pedagogie a însuşirii harurilor dumnezeieşti pe temeiul unei asemănări cu ele şi a unei uniri ipostatice dorită de Duhul Sfânt, prin insuflarea unei dragoste jertfitoare. Unirea prin har şi rugă se afundă într-o cunoaştere limpede şi adâncă a Adevărului, care este iubirea de Dumnezeu şi de oameni, intensificată apoi până la eroism, martiriu şi sfinţenie. Adunând elementele componente ale cunoaşterii din diferitele definiţii, filosoful şi teologul Ioan Gh. Savin, ne dă o succinctă definiţie a misticii:
1. Unirea trăită sau experimentată a fiinţei omeneşti cu Fiinţa divină în virtutea unei asemănări harice între ele.
2. Această unire este datorită iniţiativei Duhului Sfânt, cerând efortul sfinţeniei sau purificării din partea omului.
3. Harul Duhului Sfânt care lucrează unirea sau cunoaşterea mistică, este un har special.
4. Alături de harul special, în actul mistic, lucrează şi harurile Sfântului Duh, care luminează şi îndumnezeiesc facultăţile sufleteşti ale omului, făcându-le capabile să sesizeze nemijlocit pe Dumnezeu.
5. Unirea mistică este însoţită uneori de fapte miraculoase şi extraordinare, deşi prezenţa acestora nu este întotdeauna necesară.
6. Această trăire supranaturală e şi cunoaştere şi iubire totodată.
7. Efectele iubirii mistice constau într-o intensificare considerabilă a energiilor spirituale din om.
8. Punctul culminant al trăirii mistice, este anticiparea pământească a bucuriei fericirii cereşti. (Ioan Gh. Savin, Mistica şi Ascetica Ortodoxă, Sibiu, 1996, p.43).
Pentru a ajunge la această formă de desăvârşire oamenii au primit Vestea cea Bună a Naşterii Pruncului Sfânt şi Evanghelia Iubirii. Mântuitorul Iisus Hristos a îndemnat la această vieţuire atât pe Apostoli cât şi pe toţi cei care vor să-L urmeze. Realizarea desăvârşirii însă, a fost rezervată doar celor aleşi: Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl nostru din ceruri desăvârşit este.
Sfânta Evanghelie este înzestrată cu întregul tezaur hristic al vieţuirii mistico-ascetico-martirice, avându-L ca subiect însuşi pe Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul. Astfel Biserica lui Hristos, poartă în sine căldura luminii Duhului Sfânt, dragostea Cuvântului-creator, întrupat, toată strălucirea puterii Tatălui ceresc şi măreţia Fecioarei Maria, Maica Domnului.
Iată ce frumos surprinde poetic, Sfântul Grigorie de Nazianz măreţia Creaţiei şi Atotstrălucirea lui Dumnezeu:
“ O, Tu mai presus de toate, /căci cum altfel mi-e îngăduit să Te laud?/ Cum Te va cânta cuvântul, / căci nu Eşti de grăit cu nici un cuvânt./ Cum Te va contempla mintea,/ căci nu Eşti cuprins de nici o minte,/ Singur Tu fiind de negrăit,/ ca Unul care le-ai creat pe toate cele cu grai/ Singur Tu fiind de necunoscut, fiindcă le-ai creat pe toate cele cu cuget/ Toate, şi câte grăiesc şi câte nu grăiesc, Te cuvântă. /Toate şi câte cugetă şi câte nu cugetă, Te cinstesc. /Căci dorurile şi durerile tuturor sunt în jurul Tău./Ţie ţi se roagă toate, toate cele ce cugetă/ Alcătuirea Ta cântă imn în tăcere./În Tine rămân toate. La Tine aleargă împreună-n toate/ Şi Eşti sfârşitul a toate şi Unul şi toate şi niciunul, /Nefiind ceva din acestea, nefiind toate. / O, Tu ce ai toate numirile,/ Cum Te vei chema pe Tine, singurul ce nu poţi fi numit?/Ce minte cerească va pătrunde vălurile mai presus de nori?/ Fii îndurător, o, Tu mai presus de toate, / Căci cum altfel mi-e îngăduit să te laud? (Imn către Dumnezeu, în Opere Dogmatice, Ed. Herald, Bucureşti, 2002).
Momentul mistic de la Buna Vestire arată alegerea, locul unic şi slava Fecioarei Maria, pe care le-a primit în Creaţia lui Dumnezeu, ca mijlocitoare la mântuirea oamenilor. Maria este aleasă de Dumnezeu pentru a fi Maica Fiului Său, lucru care i se aduce la cunoştiinţă de către Arhanghelul Gavriil: Bucură-Te, cea ce eşti plină de har, Domnul este cu Tine. Binecuvântată eşti Tu între femei (Luca 1, 28). Cuvintele plină de har, arată credinţa, smerenia, nădejdea, ascultarea, încununarea vieţii ei îngereşti de până atunci, dragostea, peste care se revarsă, darurile cele mai presus de daruri; pogorârea căldurii şi strălucirea Sfântului Duh precum şi Umbrirea Celui Peaînalt. Prima care recunoaşte Slava divină a Fecioarei Maria este verişoara primară, presbitera Elisabeta: Binecuvântată eşti Tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui Tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? (Luca 1,42-43). Însăşi Maria întăreşte vorbele verişoarei sale Elisabeta, cântând imnul inspirat de laudă: Măreşte sufletul meu pe Domnul, şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a umblat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi Sfânt este numele Lui (Luca 1, 46-49). Cuvintele Fecioarei Maria sunt cuvinte profetice, inspirate de către Duhul Sfânt, izvorâte dintr-un suflet dumnezeiesc, care trăise minunea participării la întruparea Fiului lui Dumnezeu în pântecele său. Fecioara Maria închină un imn de recunoştiinţă Bunului Dumnezeu, pentru a-şi exprima bucuria faţă de milostivirea Atotcreatorului. Deci prin Lumina Sfântului Duh, Puterea Celui Preaînalt- Fiul ia chipul lui Hristos în Fecioară. Prin expresia: Iată slujitoarea Domnului, îşi exprimă dăruirea totală lui Dumnezeu, din toată inima sa, împlinind astfel profeţiile vechi-testamentare. (Jerusalemer Bibel-Lexicon, herausgegeben von Kurt Hennig, Haenssler-Verlag, Stuttgard, 1990,/ Nouveau Testament interlineaire grec-francais, avec, en regard, le texte, par Maurice Carrez, Georges Metzger et Laurent Galy, Aliance Biblique Universelle, Paris, 1994).
Amănunte despre viaţa Fecioarei Maria dinaintea episodului Bunei-Vestiri, găsim în Protoevanghelia lui Iacob, iar după, Faptele Apostolilor, în Epistolele Apostolice şi în Apocalipsă:“ Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea “ (Galateni 4, 4-7).
Sfântul Apostol Pavel redă primul imaginea teologică despre întruparea Mântuitorului, vorbind despre cele două firi ale lui Hristos, dumnezeiească şi umană, precum şi rolul Fecioarei în întruparea Fiului lui Dumnezeu, rolul Născătoarei de Dumnezeu în istoria omenirii.
Rene Laurentin precizează patru idei în expresia Apostolului Pavel, structurându-le două câte două:
“ născut din Femeie / ca să dobândim înfierea,
Născut sub Lege / ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere.”
(Rene Laurentin, “La Qestion mariale”, Paris, 1963, /”Court traite sur la Vierge Marie”, Paris, 1968).
Prin naşterea Mântuitorului din Fecioara Maria, toţi creştinii dobândesc înfierea spirituală (dacă şi-o păstrează), iar Legea este amintită doar pentru a arăta chenoza Logosului.
“ Ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui popoarele lumii de păcatele lor. “ (Matei 1, 20-21).
Foarte de timpuriu Sfinţii Părinţi şi scriitorii Bisericii au înţeles că adevărata credinţă şi mărturisire a lui Iisus Hristos ca Fiu întrupat şi înviat al Tatălui ceresc, o implică în mod expres şi pe Fecioara Maria, Maica Sa, în care s-au împlinit toate proorociile şi aşteptările mesianice, numind-o astfel: Aeiparthenos (“Pururea Fecioară”) şi Theotokos (“Născătoare de Dumnezeu”).
Această dublă calitate a Maicii Domnului era înţeleasă drept o implicaţie şi o consecinţă dogmatică indispensabilă înţelegerii unirii divinului şi umanului în Persoana lui Hristos sub forma unei uniri ipostatice, iar hristologia patristică concentrează esenţa Evangheliei în dubla taină a înomenirii lui Dumnezeu şi a îndumnezeirii omului în Persoana divino-umană a lui Hristos şi în persoanele cele înfiate prin credinţă şi sfintele Taine în Trupul eclesial al Acestuia.
Dacă, Taina înomenirii lui Dumnezeu este realizată în Persoana lui Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Taina îndumnezeirii omului e realizată la modul absolut de Fecioara Maria Născătoarea de Dumnezeu, care poate deveni o regulă pentru noi toţi, cum spunea Sfântul Ambrozie al Milanului (+397). Touto gar to onoma (Theotokos) hapan to mysterion tes oikonomias synistesi (Dogmatica III, 12; PG 96, 1029 C) / Haec est imago virginitatis…ut eius omnium sit disciplina…ut quaecunque sibi eius exoptat praemium, imitator exemplum: secretum verecundiae, vexillum fidei, devoţionis obsequium; virgo intra domum, comes ad ministerium, mater ad templum. (De virginibus II, 15; PI, 16, 222).
În Apocalipsa Sfântului Ioan, Maria apare sub chipul Femeii care se luptă cu balaurul roşu. “ Şi s-a arătat din cer un semn mare: o Femeie înveşmântată cu soarele şi luna era sub picioarele ei şi pe cap purta cunună din douăsprezece stele. Şi era însărcinată şi striga, chinuindu-se şi muncindu-se ca să nască. Şi alt semn s-a arătat în cer: iată un balaur mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne şi pe capetele lui, şapte cununi împărăteşti. Iar coada lui târa a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ. Şi balaurul stătu înaintea Femeii, care era să nască, pentru ca să înghită copilul, când îl va naşte. Şi a născut un copil de parte bărbătească, care avea să păstorească toate neamurile cu toiag de fier. Şi copilul ei fu răpit la Dumnezeu şi la tronul Lui. Iar Femeia a fugit în pustie, unde are loc gătit de Dumnezeu, ca să o hrănească pe ea, acolo, o mie două sute şi şaizeci de zile. (Apocalipsa 12, 1-6).
Sfinţii Părinţi au văzut în Femeia din Apocalipsă, asemeni Sfântului Ioan, pe Fecioara Maria, care prin faptul de a-L fi născut pe Fiul lui Dumnezeu, îl biruieşte pe diavol. Fiul născut din Femeie care păstoreşte neamurile este Mântuitorul Iisus Hristos. El înălţându-Se la tronul lui Dumnezeu la patruzeci de zile după Înviere.
Prigonirea Femeii nu se opreşte aici:
“Iar când a văzut balaurul că a fost aruncat pe pământ, a prigonit pe Femeia care născuse pruncul. Şi Femeii i s-a dat aripile marelui vultur, ca să zboare în pustie, la locul ei, unde e hrănită acolo o vreme şi vremuri şi jumătate din vreme, departe de faţa şarpelui. Şi şarpele a aruncat din gura lui, după Femeie, apă ca un râu ca s-o ia apa. Şi pământul i-a venit Femeii într- ajutor, căci pământul şi-a deschis gura sa şi a înghiţit râul pe care îl aruncase balaurul din gură. Şi balaurul s-a aprins de mânie asupra Femeii şi a pornit să facă război cu ceilalţi din seminţia ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Iisus. “(Apocalipsă 12, 13-17).
În viziunea inspirată a Apostolului Ioan, Femeia este deopotrivă Fecioara Maria şi comunitatea creştină-Biserica lui Hristos, a cărei Mamă spirituală este Născătoarea de Dumnezeu. Destinul Bisericii este identic cu cel al Maicii sale, greutăţile, defăimările, prigonirile, persecuţiile şi jertfa regăsindu-se permanent în istoria Bisericii, în teologia creştină.
Sfântul Grigorie de Nazianz, identifica în noţiunea de teologi pe Mărturisitorii, care trebuiau să filosofeze, când şi cât, înaintea oamenilor, “netezind calea” ca să vină Lumina Cuvântului, Sămânţa Evangheliei.
Prin Hristos, însuşi lumea fizică şi materială a devenit capabilă de îndumnezeire, iar umanitatea înviată a lui Iisus e începutul unei creaţii noi îndumnezeite. Faptul că Dumnezeu Fiul S-a făcut om în Iisus din Nazaret înseamnă nu numai mântuirea din păcat şi moarte, dar şi participarea la însuşi dumnezeirea Sa. Lumina paternă ca să folosim expresia Sfântului Irineu, iradiind din trupul Său îndumnezeit, devine prin naşterea creştinului la Botez o moştenire ce trebuie realizată prin însuşirea ei conştientă ulterioară, prin intermediul nevoinţelor ascetice şi a energiilor dumnezeieşti care modelează virtuţiile. Pe de o parte, lumina, strălucirea dumnezeirii, străbate întreaga viaţă a Bisericii, prin Sfintele Taine şi cultul în general, iar pe de altă parte această lume a lumii viitoare, continuă Taina întrupării, a ispitirii, a vânzării, a lepădării, a prigonirii, a arestării, a înscenării unui proces samavolnic, a întemniţării, a torturii, a defăimării, a răstignirii dar şi a biruinţei prin Înviere. În Imnul 40 al Sfântului Simeon Noul Teolog, Mântuitorul Iisus Hristos spune: Cei ce imită pătimirile Mele se vor face părtaşi ai dumnezeirii Mele şi vor fi comoştenitori ai Împărăţiei Mele.(Saint Symeon Le Nouveau Theologien, Traites theologiques et ethiques “Sources Chretiennes” 122, Paris, 1966).
Întru început umanitatea a fost creată pentru Iisus Hristos şi tot prin Iisus Hristos a fost recreată, îndumnezeită. Omul a fost creat cu capacitatea de a primi pe Dumnezeu, capacitate care defineşte natura sa. Dacă persoana umană nu mai este în comuniune cu Dumnezeu, îşi pierde caracterul de persoană prin pierderea harului, devenind un ins, und individ capabil de orice faptă rea. Fără har omul devine nenatural, subuman, dezumanizat, demonizat.
În virtutea rudeniei noastre cu Logosul, Chipul desăvîrşit, Dumnezeu este prezent prin har şi deci vederea Sa este posibilă. Această asemănare sau înrudire constă în capacitatea umană de autodeterminare liberă (autexousion). Hristos lasă calea deschisă fiecăruia spre a se îmbrăca din nou cu veşmântul slavei. Această recreere implică însă o permanentă trăire în asceză, să ne alegem pe noi înşine în Hristos, care ne-a recreat. Dacă El S-a golit pe Sine Însuşi de slavă spre a se împărtăşi cu lutul nostru, noi la rându-ne suntem datori să împărtăşim de bună voie moartea Sa ruşinoasă, Crucea Sa. Însuşirea mântuirii, calea îndumnezeirii duce în mod inevitabil prin pocăinţa pe care Dumnezeu a dorit-o de la Adam şi n-a primit-o. Ea cere renunţarea la voia noastră proprie căzută, dezbrăcarea patimilor, străpungerea inimii şi plânsul, precum şi dobândirea virtuţiilor. Toate acestea pur şi simplu pentru ca să ne facem din nou pe deplin naturali, întrucât a împlini poruncile lui Dumnezeu înseamnă a ne angaja în opera propriu-zis hărăzită lui Adam.
“Viaţa pe acest pământ e de aceea dată creştinului pentru asceză. E timpul în care, în Hristos şi în conformitate cu Patima Sa, credinciosul îşi poate descoperi sinea sa adevărată. Pe orice treaptă e activ şi prezent harul Duhului Sfânt. Acest har e la început imperceptibil, dar pe măsură ce însuşirea mântuirii înaintează în virtutea asemănării produse prin fire şi har, chipul lui Dumnezeu devine în stare să cunoască Arhetipul său în el însuşi” (idem, C 17,12).
Învierea lui Hristos ne-a introdus într-o condiţie nouă a existenţei, un mod nou şi diferit de a fi. Trupul Său cel înviat însufleţit de Duhul Sfânt devine pârga creaţiei celei noi, căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii (Coloseni 2,9), şi din plinătatea Lui noi toţi am luat har peste har (Ioan 1, 16).
În viaţa Bisericii Ortodoxe dogmă, mistică, spiritualitate şi teologie sunt dimensiuni constitutive, ineseparabil unite. Pentru înţelegerea creştină, Mistica este doar un adjectiv al Ortodoxiei: Persoana divino-umană a lui Iisus Hristos, Capul Bisericii şi revelatorul Treimii.
De aceea Mistica ortodoxă este hristo-teo-logică. Există o coincidenţă deplină între obiectivitatea credinţei Bisericii ca o comuniune sacramentală şi experienţa subiectivă a persoanei care, incorporată în ea, îşi asimilează activ teologia acesteia prefăcând-o în viaţă. Prin rugă şi contemplaţie, prin experienţa mistică concretizată în asceză, prin dăruire totală şi jertfă creştinii aleşi devin existenţe teologice: Eroi, Martiri, Mucenici, Sfinţi, toţi împreună Mărturisitori ai existenţei.
Unind în sufletul creştinului harul, credinţa şi faptele bune, cerul şi pământul, mintea şi trupul, Mistica, Asceza, Suferinţa şi Jertfa, într-un cuvânt Filocalia Ortodoxă Pătimitoare, devine axa spirituală nevăzută ce susţine lăuntric Biserica, devine stâlpul viu întemeietor al Crucii- Icoană a vieţii în Hristos. În faţa absurdului şi a abisului ateist, a neantului infernal al păcatului, a finitudinii şi a morţii spirituale Filocalia Ortodoxă e un răspuns mereu actualizat la Taina omului, deschizând perspectiva canonizării creştinului în Dragostea şi Lumina Sfintei Treimi revelate în Biserica lui Iisus Hristos.
Experienţa tragismului soartei pământeşti ne este necesară, fiindcă ne arată limitele, neputinţele şi talentele în izolarea lor, prin necolaborarea cu Dumnezeu. Este firesc ca după eşecul tuturor eforturilor şi străduinţelor noastre, să ni se deschidă orizonturile unei alte lumi, infinit mai nalte. Atunci, în locul sfârşitului fatal, în majoritatea cazurilor a geniilor omenirii, apare un început binecuvântat, care poate fi pentru om ca Lumina Învierii.
Cercetând Istoria creştină, constatăm faptul că omenirea în ansamblul ei, până în ziua de astăzi, nu a crescut evanghelic. Necunoscându-L pe Hristos ca Veşnicul Om şi înainte de toate ca Dumnezeu Adevărat, în orice stare ar fi ei, oamenii pierd Lumina Împărăţiei dumnezeieşti şi moştenirea de fii ai lui Dumnezeu.
În ceea ce ne priveşte pe noi, daco-românii, viaţa mistică a fost şi bogată şi înfloritoare de-a lungul întregii sale istorii. Thraco-Schyţia era un imens teritoriu eminamente a monahismului precreştin, apoi Daco-România cu multitudinea lăcaşurilor, schiturilor şi mănăstirilor răsărite peste tot. Mişcările de o profundă simţire religioasă şi de elevaţie mistică s-au perpetuat continuu de la cea a schimnicilor proto-daci, la cea a monahilor schytani- Sfântul Apostol Andrei, care au combătut vehement arianismul, urcând în istorie şi culminând cu Înaltele Academii Monahale ale Neamţului, Putnei, Tismana, Govora, Sinaia, Prislop , Sâmbăta de Sus, Noul Neamţ, Căpriana şi nu în ultimul rând, fenomenele spirituale ale monahilor români ostenitori la Athos, Bizanţ şi Sinai până la Mişcarea Paisiană, Fenomenul Rugului Aprins, Mişcarea de la Cernica, Mişcarea spirituala Arhanghelul Mihail, Fenomenul Arsenie Boca, Ordinul Isihaştilor întrezărit de Valeriu Gafencu, Oastea Domnului sau alte grupări mistic-ascetice din temniţele totalitarismului, care au practicat un misticism viu, arzător, jertfitor, înălţător.
Atitudinea mistică la noi a atins deseori stări excepţionale, sofianice, conducând la biruinţa Tradiţiei ortodoxe asupra fariseismului scholastic, delirului aristotelizat al thomismului, absolutismului monarhic machiavelic, rătăcitului protestantism, narcisismului renascentist, tenebroasei oculte,perversiunii iluminismului, absurdităţii ateismului ori aberaţiilor comuniste.

( Brusturi-Neamţ, ianuarie 2011)

Crăciunul în închisorile sistemului ateu totalitar

“Eram în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi”.

Athanasie Berzescu


Naşterea Sfântului Prunc înfăşat în dantelăria colindelor, aduse şi scrobite de Îngeri, a fost şi este slăvită şi vestită de toate vârstele, în toate locurile: de la zarva uliţei la entuziasmul sălilor de concert, de la coliba săracului la conacul bogatului, de la chilia umilă a călugărului la somptuoasa catedrală a ierarhului, de la schimnicul pustiei la atenee sau alte edificii culturale, de la reşedinţele regale la încremenitele deportări, de la sânul familiei la sinistrele celule ale fioroaselor temniţe atee.
Deţinuţii politici ascundeau în ei sufletul copilăriei aninat de stele când la răspântiile albe se întâlnau cetele de juni şi prichindei chiuind cu urături şi strigături.
În gerul încremenit al penitenciarelor, scânteile sufletelor celor închişi se aprindeau în miezul lor tainic de lumină, lăcrimând mireasma de colind a Crăciunului.

A venit şi-aici Crăciunul,
Să ne mângâie surghiunul;
cade albă nea
peste viaţa mea,
peste suflet ninge.
Cade albă nea
peste viaţa mea
care-aici se stinge.
Tremură albastre stele
peste dorurile mele;
Dumnezeu de sus
în inimi ne-a pus
pâlpâiri de stele.
Dumnezeu de sus
în inimi ne-a pus
numai lacrimi grele.
Maica Domnului curată
Adă veste minunată!
Zâmbetul tău drag,
înflorească-n prag
ca o zi cu soare!
Zâmbetul tău drag
îl aşteaptă-n prag
cei din închisoare.
Peste fericiri apuse,
tinde-ţi mila Ta, Iisuse.
Cei din închisori
Te aşteaptă-n zori,
pieptul lor suspină,
de sfânta-Ti Lumină.
Cei din închisori
Te aşteaptă-n zori.
(Radu Gyr- A venit şi-aici Crăciunul)

Deţinuţii politici, îngheţaţi, flămânzi, zdrenţăroşi şi bătuţi, păreau nişte stafii îngrozite ce bântuiau lumea închisorilor. Complet izolaţi de lume tremurau în celulele mici, care striveau puterile lor sufleteşti şi trupeşti. Cu atât mai gravă era povara când în temniţă sălăşluia un suflet de crin, de copil. Avem o astfel de mărturie a Dr. Flor Strejnicu din Cisnădie-Sibiu. “Crăciunul anului 1941, când abia împinisem 15 ani, l-am petrecut în închisoarea Sibiu, pe atunci loc de detenţie pentru minori. Ocupam noi minorii, două celule mari, cu paturi suprapuse, în care eram înghesuiţi aproximativ 40 de Fraţi de Cruce…”Vorbitorul” era o dată pe săptămână, Duminica. Aveam voie să scriem o dată pe lună acasă…Îmi aduc aminte şi acum de una dintre scrisorile trimise mamei mele în preajma Crăciunului.
Mamă dragă,
Dintre gratii, printre lacrimi şi suspine,
Sărutând nebun, zăbrele, cred că te sărut pe tine;
Dar de-odată fierul rece-l simt pe buze: vai,, ce grea
Este soarta ce desparte pe copil de mama sa.

Acel Crăciun la 15 ani, mi-a marcat toate aducerile aminte”. (Flor Strejnicu, Creşinismul Mişcării Legionare. Ed. Imago, Sibiu, 2001, p. 133).

Se deschidea fereastra dimineaţa pentru a pătrunde printre gratiile îngheţate toată asprimea gerului. Când se închidea, deţinuţii îşi puneau doar cămaşa, permisă, iar peste ea zeghea, ce era atât de rară că semăna cu gratiile de la fereastră. Totuşi în ajunul Crăciunului, creştinii simţeau căldura Naşterii Domnului, ca şi cum ar fi fost încălziţi de cele nouă cojoace ale Dochiei.

“Iisus a fost totuşi prezent în celule: în colindele murmurate, în srânsul mâinilor, în glasurile tremurânde care rosteau urarea: “La mulţi ani!”. Pe la ceasul vecerniei din ziua întâi de Crăciun, când paznicii au întârziat ceva mai mult pe la căminele lor, a început să răsune, ca într-o catedrală pravoslavnică, întâi mai încet, apoi tot mai plin, Irmosul Naşterii:
“Îngerii cu păstorii măresc,/ iar magii cu steaua călătoresc…”
Şi la întrebarea: “Cine-i? Cine-I”?
A venit răspunsul şoptit: “Părintele Imbrescu, de la Biserica Boteanu din Bucureşti”. (Părintele Zosim Oancea-Închisorile unui preot ortodox. Ed. Christiana, Bucureşti, 2004, p. 95).

După momentele sublime de tăcere şi de încărcătură emoţională pe care s-a urcat ca pe o scară de mătase, gândul de mulţumire la ceruri, sclipirile Bradului temerar se aud cântate de aceeaşi voce serafică:
O, brad frumos, ce sfânt erai
În altă sărbătoare,
Mă văd copil cu păr bălai
Şi ochii de cicoare.

Revăd un alb şi sfânt cămin
Şi chipul mamei sfinte,
Imagini de Crăciun senin
Mi-apar şi azi ‘nainte.

Un brad cu daruri şi lumini
În amintiri s-arată.
Prin vis zâmbeşte ca un crin
Copilul de-altădată.




Azi nu mai vine Moş Crăciun
Ca-n noaptea de cenuşă,
Ci doar durerile-mi s-adun’
Să-mi plângă după uşă.

Trosneşte lacătul de fier,
Se stige câte-o viaţă,
S-aude glas de temnicer
Pe lespedea de gheaţă.

Omătul spulberat de vânt
Se cerne prin zăbrele
Şi-mi pare temniţa mormânt
Al tinereţii mele.
(Radu Gyr- O, brad frumos, cit. de Părintele Zosim Oancea. Op. cit. p. 97).

Naşterea Domnului la penitenciarul Suceava în anul 1948 insemna foamete, mizerie, boala, chinurile, injuriile, loviturile, suferinţa ce se adunau toate într-o durere ce străbătea până-n temelii firavele, plăpândele dar frumoasele fiinţe inchise, ce-şi mototoleau nădejdea în voia lui Dumnezeu, în temniţa Securităţii din Suceava. Nici una dintre ele nu putea sărbători Naşterea Pruncului, decât înecate de lacrimile dorului de acasă. Colindul fredonat pe rând, la zăbrelele celulei, era îngânat de un cântec de leagăn.
Dormi copilul mamii, nani, nani,
A plecat şi ultimul lăstun.
Ruginiră plopii şi tufanii
Şi din temniţa ce-i surpă anii,
Nu s-a mai întors tăticul bun.

Toate se împleteau în Sărbătoare, Colindul , suferinţa, lacrimile şi dorul de cei dragi:
“Nu voi uita niciodată, mărturiseşte Dumitru Bordeianu, clipele de duioşie şi înălţare sufletească, când, din fiecare celulă de fete, începând cu apusul soarelui şi până la stingere, ocupantele ieşeau pe rând la geamul celulei şi cântau. Nu mi s-a părut vreodată un cântec mai dulce, mai suav, mai înălţător spre cer, decât vocea acestor privighetori închise după gratii. Ceea ce a impresionat până la lacrimi pe toţi arestaţii erau cântecele de leagăn pe care le cântau mamele ai căror copii nu mai ştiau de ele”. (Dumitru Bordeianu-Mărturisiri din mlaştina disperării. Ed. Scara, Bucureşti, 2001, p. 61).

Naşterea Sfântului Prunc în lagărul de prizonieri de la Mănăstârca din anul 1948.

În lagărele de muncă răspândite pe tot cuprinsul Rusiei sovietice erau în afara prizonierilor de război şi legionari, fie dintre cei paraşutaţi din Vestul Europei, fie condamnaţi ca duşmani ai comunismului. Astfel sunt cunoscute numele lui Nicu Popescu-Vorkuta, care şi-a scris cutremurătoarele mărturii în cartea “ Un legionar dincolo de cercul polar “ , mărturiile părintelui Dimitrie Bejan, “ Oranki-Amintiri din captivitate “ , sau cele ale profesorului Eugen Raţiu.
“…În lagăr la Mănăstârca, în toate bordeiele ardeau feştile, între ramurile pinilor, pe care atârnau jucării confecţionate din placaj şi carton. Pentru cine erau toate aceste nimicuri? Inimile celor ce împodobiseră bradul le închinaseră copiilor care, în colţul de sub icoană, alături de mămica lor, îl implorau pe Moş Crăciun să-l aducă pe tăticul înapoi.
În bordeiul 15 ne adunam şi, lângă bradul din colţ, la lumina opaiţului, cântam colindele Pruncului născut în Betleemul Iudeii. Uşor, liniştit, ca într-o poveste spusă de bunic, se depăna firul sfintelor amintiri. Ultimul colind aducea rouă în ochii tuturor robiţilor:
Sub fereastra amintirii ne-adunăm,
Sufletul de altădată-l colindăm.
Cad nămeţii şi pierim
Fără cruce, fără ţară, velerim!
Trec în caravană magii dorului,
Peste fruntea rece-a luptătorului.
Brazii ard în vatra vechiului cătun,
Noi pornim colindul unui nou Crăciun.
Gândul nostru-n gândul ţării să-mpletim
Flor de gheaţă-ntr-o cunună, velerim!”
(Dimirie Bejan-Oranki-Amintiri din captivitate. Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995, p. )
După sfârşiul pedepsei legionarii care au supravieţuit au fost repatriaţi. Numai că la gară nu-i aştepta nimeni alţii decât securiştii spre a-i aresta sub învinuiri închipuite şi tocmite de ei. Nicu Popescu-Vorkuta, Eugen Raţiu şi mulţi alţii, şi-au început detenţia pe vremea lui Carol al II-lea, au continuat-o în lagărele naziste, apoi în guberniile ruseşti şi din nou acasă (în temniţă), în patria pe care au slujit-o cu drag şi jertfă.


Crăciunul anului 1949 în închisoarea Piteşti
Cu fulgii de zăpadă înfăşuraţi în gândurile reci, cu discuţiile de nemulţumire atârnând ca nişte ţurţuri pe duşumeaua glaciară aidoma lespedei de afară mulţi deţinuţi îşi trăiau ultimile zvârcoliri. În piepturile mai tinere însă, sufletele evadau din temniţe.
“În Ajunul Crăciunului, povesteşte Ioan Ianolide, mă mărturisisem, la semnalul dat în ţeava caloriferului dintr-o celulă unde era un preot…Bucurii mă inundau în cele din adâncuri, înţelesuri noi se desluşeau şi cerurile se deschideau uimitor:
O, brad frumos,
Copil bălai, Crăciun şi brad
S-au stins în alte zile,
Azi numai lacrimile cad
Pe-ngălbenite file…
În bezna temniţei mă frâng
Sub grele lespezi mute,
Şi-mpovărat de doruri plâng
Pe amintiri pierdute.
Omătul spulberat de vânt
Se cerne prin zăbrele
Şi-mi pare lespedea momânt
Al tinereţii mele…”.
(Ioan Ianolide-Intoarcerea la Hristos. Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 262).

Naşterea Domnului la temniţa Copiilor din Târgşor în iarna lui 1949.

Deşi ferestrele celulelor erau astupate cu scândură, în sufletele mocnite de durere ale condamnaţilor fără vină, mai licărea într-un ungher câte un bob de jar. “Într-una din cele două camere ale “izolării”, se înfiripase un cor dirijat de viitorul preot Ion Fulea din Sibiu, poveseşte Luca Călvărăsan (arestat ca elev al Frăţiilor de Cruce). Colindele acestuia străbăteau pereţii despărţitori ai camerelor de “închisoare în închisoare”-izolarea-, asfel încât puteau fin auzite de cei de “afară”. Răspunsul celor din urmă n-a întârziat. Grigore Istrate compusese “Pluguşorul de la Târgşor”, unicat al producţiilor lirice carcerale, care a început să răsune peste toată temniţa.
Deosebit de impresionant a fost şi faptul că oamenii din sat au venit cu daruri pentru elevii din închisoare”. (Luca Călvărăsan, Istoria în lacrimi. Episodul Târgşor şi altele. 2 vol. Editura Bucura Sibiu, 1998, p. 210).

Săbătoarea prin reeducare, a Naşterii Sfântului Prunc în Decembrie 1950, la temuta închisoare Piteşti.

Dacă până atunci torturile administrate cu destulă uşurinţă de venerabilii stăpâni erau “acceptate” , în Ajunul sărbătorii, degradarea absolută a intrat în sfera patologicului, atingând paroxismul satanizării. În fiecare celulă persista permanent o putoare dezgustătoare, de continuă vomă. În Noaptea Albă a Crăciunului, temnicerii aşterneau cruzimea beznei lor mârşave peste tot, cu vacarm şi loviri. Fiecare deţinut s-a retras în intimitatea lui imaginându-se în preajma celor dragi de acasă. Visul sau reveria, n-a durat însă mult…
”În dimineaţa Crăciunului (mărturiseşte Dumitru Bordeianu), îndată ce a sunat deşteptarea la ora şase, Zaharia, unul din torţionarii-pedagogi ai reeducării a dat ordin ca de acum încolo în fiecare dimineaţă să luăm poziţie fixă pe prici, iar cei care aveau nevoie să iasă la urină şi scaun, nu o vor mai face la tinetă, ci în propria lor gamelă pentru mâncare…
Doamne! Ce scabrozitate, ce înjosire, ce degradare!”
(Dumitru Bordeianu, op. cit. p.198)

Crăciunul la cea mai fioroasă temniţă-Aiud, în anul 1952.

Deşi aveau toate pârghiile puterii, ba mai mult erau sprijiniţi de bolşevicii stăpâni pe ţară, deşi întraga Elită creştină se afla în închisorile din ţară, totuşi ateii comunişti tremurau şi ei, că flacăra creştină nu numai că nu se stinsese, dar devenise un ditamai vulcanul, care arunca lava sa fierbinte de jertfă peste tot în jurui. Temnicerii din ordinul mai marilor lor, în preajma sărbătorilor, deveneau mai “atenţi”: confiscau obiectele cu simboluri creştine, înjurau mai des, loveau mai aprig, izolau continuu, năpusteau întunericul peste tot, tocmeau şi premiau delatorii, interziceau închinarea şi chiar rugăciunea, dar spiritul de sacrificiu al multora nu-l putea opri.
Athanasie Berzescu în amintirile legate de Crăciunul anului 1952, ne mărturiseşe: “…În sfârşit semnalul de colinde s-a dat. Noi toţi cei din celulă, patru la număr, cu expresia feţei din copilărie, cu inima svâcnind în piept, cu mâinile înfipte în zăbrele, cu ochii aprinşi scânteind în noapte, începem colindul “O, ce Veste minunată!”, continuând pe aceeaşi melodie cu “A venit şi-aici Crăciunul, colindul lui Radu Gyr. Gardienii băteau disperaţi cu pumnii şi cu picioarele în uşi, ameninţându-ne şi ordonându-ne să încetăm…Populaţia Aiudului s-a adunat în jurul închisorii. Ascultau uimiţi colindul, ca la urmă să cânte şi ei cu noi…Am trăit şi am simţit adânc aceste momente sublime. În acele clipe puteau să se deschidă uşile toate, gardienii să ne ucidă, că nouă nu ne mai era frică de nimic.
Eram în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi ”.



Numai temniţa posacă
a-mpietrit sub promoroacă.
Stăm în bezna grea,
pentru noi nu-i stea,
cerul nu se-aprinde.
Pentru osândiţi
Îngerii grăbiţi
Nu aduc colinde.
(Flor Strjnicu,, op. cit. p.143).

Naşterea lui Iisus Hristos în mina Cavnic a anului 1952.

Febra pregătirilor de sărbătoare era în toi. Nu, nu-i vorba de creştini-deţinuţi, ci de gardienii şi stăpânii lor: o stare de alarmă prelungită, percheziţie generală mult timp şi afară pe ger dezbrăcaţi la piele, izolarea în celule separate a celor mai neînfricaţi cu lanţuri la picioare, hrana mai proastă şi mai rară, carceră şi bătaie la discreţie, noaptea exerciţii de alarmă…Ordinile severe veneau mult mai de sus, ca măsuri de “prevnire” a manifestărilor religioase.
“Când am intrat în mină (spune Ion Ioanid), în galeriile întunecate care ne deveniseră prietene, toată mina a început să răsune de colindele pe care le cântam. Mai ales vocile preoţilor, printre care a lui Popa Scai sau basul extraordinar al unui legionar ardelean, pe nume Ciumău, cutremurau galeriile. Când am ieşit din corfe la orizontul 200 unde lucram noi, din cerime atârna o creangă de brad, împodobită cu panglici colorate. O puseseră acolo artificierii civili. Pe măsură ce deţinuţii descărcau corfele, creştea numărul vocilor din corul condus de Popa Scai. Mai bine de o jumătate de oră nimeni n-a plecat la locul lui de muncă şi s-au cântat colindele cunoscute de tot românul, dar şi cele cunoscute numai de lumea închisorilor…”.(Ion Ioanid, Inchisoarea noastră cea de toate zilele, vol. I. Ed. Albatros, Bucureşti, 1991, p. 118).

Crăciunul exilului

La iniţiativa diplomatului Traian Popescu, legionarii auto-exilaţi în Spania au găsit mijlocul de a atrage atenţia celorlalte ţări asupra atrocităţilor comise de regimul comunist în România. Astfel, au fost editate la Madrid 54 serii de vignete filatelice cu caracter istoric, religios, comemorativ, toate având acelaşi tematică-obiectivă: lupta anticomunistă. Aceste vignete circulau pe corespondenţă alături de timbrele oficiale ale ţării de unde se făcea expediţia, din 10 Mai 1954 până-n 25 Decembrie 1969. Desenul, aparţinând pictoriţei românce Olga Vasilovschi, reprezintă o celulă de închisoare şi silueta unui deţinut cu lanţuri şi greutăţi la picioare, pe care apar simbolurile comuniste, secerea şi ciocanul. Ansamblul înruchipează neamul românesc încătuşat de comunism. Printre gratiile ferestrei se strecoară lumina stelei de la Betleem, iar sub blânda ei mângâiere deţinutul rememorează tradiţiile româneşti ale Crăciunului de altădată. Pe fiecare vignetă stă scris în română, engleză, franceză şi spaniolă, “Crăciunul 1963 în Europa de Est”…(Traian Popescu/Flor Strejnicu, Din lupta exilului românesc din
Spania împotriva comunismului. Ed. Imago, Sibiu, 1994).


Noaptea de Crăciun pentru cea mai vitează partizană Lenuţa Faina.

Elena Lenuţa Faina a fost Liderul de necontestat al Mişcării Feminine de Rezistenţă. Curajul, devotamentul, iscusinţa, bărbăţia aş-i putea spune cu care făcea faţă oricărei situaţii, groaza răspândită în rândul Securităţii, de a-i scăpa mereu printre degete a făcut-o celebră şi de temut. Onoarea cu care a suportat închisoarea a făcut-o demnă de admirat şi vrednică de cinstire.
“Era în anul 1952. În Ajunul Crăciunului (mărturiseşte Eroina noastră), la ora 12 noaptea a venit Securitatea să mă aresteze. Dormeam în acelaş pat cu fata bădiei Oancea. Aceasta era mai tânără decât mine, dar şi ea brunetă cu părul împletit în două codiţe, semăna mult cu mine. Când uşa s-a deschis cu zgomot mare, a apărut în prag Dordea, un prieten al familiei noastre, care locuia în Sibiu şi ştia unde mă ascundeam. Mic de statură şi cam slăbuţ avea în spatele lui trei căpitani voinici. Le era frică să nu trag în ei cu vreo armă automată. S-au pomenit în faţă cu două fete asemănătoare. Mi-am dat seama că că nu ştiau pe care s-a someze şi le-am spus” “Eu sunt Elena Faina”.(Lacrima Prigoanei vol. 2. Ed. Gama, 1997, p.167)


Naşterea Pruncului Sfânt la penitenciarul din Târgu-Ocna.

“Ea o iarnă liniştită,- îşi va aminti mi târziu Ioan Ianolide- cu zăpadă, fără ger. Dealurile dimprejur încărunţiseră. Clopotele de la Schit ne vesteau rugăciunile călugărilor şi ne uneam cu ei şi cu toată suflarea creştină într-o rugăciune mută. Este cu neputinţă ca rugile tăcute revărsate în văzduh de oamenii aceia încolţiţi între moarte şi tortură să nu fi fost primite. Ele au fost auzite în ceruri, ele au adus cerurile pe pământ şi cred că Dumnezeu se va milostivi de lumea asta şi pentru sufletele acelea mari şi credincioase din Târgu-Ocna.
În camera 4 erau atunci aşezaţi, printre alţii, arhimandritul Gherasim Iscu, lângă el un evreu şi fost politruc sovietic, acum sionist, în fine, Ion, prietenul meu din Piteşti, care era foarte bolnav. Pe parta dreaptă a camerei, într-un pat era Valeriu, fratele meu cel mai drag.
Ion şi părintele Gherasim se găseau în stare gravă. Valeriu se refăcuse un pic şi, după pravila de rugăciune obişnuită, se concentra acum să compună câteva poezii testamentare. De asemenea dorea ca în seara aceasta să alcătuiască un colind special pentru Târgu-Ocna.
Cu sfială m-am apropiat de părintele Gherasim ca să văd cum îi este. M-a simţit şi a deschis ochii mari, negri, adânci:
-Ai venit?...Mă bucur…Eram departe, în locuri de verdeaţă, de cântec de mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferinţă prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Şi acesta e un dar al Domnului. Nu ştiu cum să-I mulţumesc…Nu ştiu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie…
S-a oprit puţin, a respirat adânc, apoi a reluat:
- Aici va fi într-o zi pelerinaj… “


Din acea camera 4 a Penitenciarului Tirgu Ocna a pornit catre noi Colindul celui ce avea sa dea marturie Neamului sau cel nemuritor intru Naşterea Sfântului Prunc :
Pe malul Trotuşului
Cântă robii Domnului,
Înjugaţi la jugul Lui.
Dar cântarea lor e mută,
Că-i din suferinţă multă
Şi-i cu lacrimi împletită.

În inima robului,
Domnu-Şi face ieslea Lui,
În noaptea Crăciunului.

Flori de crin din ceruri plouă
Peste ieslea Lui cea nouă
Şi din flori picură rouă.

Stă un copilaş în zare
Şi priveşte cu mirare
La fereastra de-nchisoare.
Lângă micul copilaş
S-a oprit un îngeraş,
Ce-i şopteşte drăgălaş:
“Azi Crăciunul s-a mutat
Din palat la închisoare,
Unde-i Domnu-ntemniţat”.


Şi copilul cel din zare
A venit la închisoare
Să trăiască praznic mare.

(Valeriu Gafencu-Colind, citat de Monahul Moise în Sfântul închisorilor. Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p.304).



Decembrie 2009, Tirgu Neamt