BUNA VESTIRE A BASARABIEI SINTE

   + 27 Martie 1918-Buna Vestire a Basarabiei Sfinte.

   „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Tânără mireasă, mamă

     cu amor!/ Fiii tăi trăiască numai în frăţie/ Ca a nopţii stele, 

     ca a zilei zori,/ Viaţa în vecie,glorii, bucurie,/ Arme cu 

     tărie, suflet românesc,/ Vis de vitejie, fală şi mândrie,/

      Dulce Românie, asta ţi-o doresc!” (Mihail Eminescu)

   

      „Limba noastră-i numai cântec,/ Doina dorurilor noastre,/

       Roi de fulgere,ce spintec/ Nouri negri, zări albastre.// Limba

       noastră-i limbă sfântă,/Limba vechilor cazanii,/ care o 

      plâng şi care o cântă/ pe la vatra lor ţăranii.” 

                                                       (Alecu Alexei Mateevici)

    „Sub cerul ţării, cătrănit sinistru,/ s-a răstignit Hristos 

       ca la-nceput,/ cu  palma stângă sângerând pe Nistru,

      / cu palma dreaptă înflorind pe Prut.”

                           (Robert Cahuleanu alias Andrei Ciurunga) 

   Dorul sfânt al lui Eminescu prelins din Dulcea Bucovină s-a împletit cu fibrele Limbii Noastre, urzită în sufletul heraldic al iubirii Părintelui Alexie Mateevici, într-un Imn divin al Învierii Basarabiei, întru acel crez al re-întrupării pe veci la Patria Mumă-Dacia străbună.

   Limba Noastră, această poezie divină, Prinţesă moştenitoare a Regalei: Ce-ţi doresc eu Ţie, Dulce Românie, înmugureşte emoţia pretutindeni, înflorind entuziasmul tuturor, fascinând inimile doldora de rodul frumos al unui patriotism pur şi sfânt.  

    Fiinţa Basarabiei a fost zămislită de Bunul Dumnezeu în leagănul sfânt dintre Nistru şi Prut cu fruntea rezemată în rugăciune, în poala Carpaţilor şi cu picioarele în sacrul botez al Marii Neagre.

     Întreg Darul de Sus cu origini, tradiţi, cetăţi moldave, cu ape de cer, cu codrii verzi şi semeţi, cu răzeşi făloşi sub Voievozi izbăvitori se permanentizează în sfânta noastră Dacie în visul şi legămintele Marilor dacoromâni: Burebista, Decebal, Ştefan, Mihai Viteazul, Eminescu, Coşbuc, Mateevici, Nistor, Halippa, Stroescu, Popovici, Grosu, Erhan, Baltaga, Pelivan, Madan, Murafa, Ghibu, Inculeţ, Ion Buzdugan, Ion I. C. Brătianu, generalul Prezan, generalul romaşcan Ernest Broşteanu, comandantul Diviziei a XI-a, regele Ferdinand I şi marea noastră Regină Maria.    

   Atestată arheologic cu peste 300 000 de ani, în multele vestigii şi staţiuni paleolitice ce adastă încă pe cursul inferior al Prutului, Fiinţa Basarabiei descende din marele Trunchi trac, care se reface ca unitate politică într-un puternic Principat geto-dac situat între Nipru-Tisa, Carpaţii Nordici şi Dunăre cu toate cetăţile ei trace ale Bugului de la Apollonia la Olbia sub autoritatea marelui împărat Burebista.

   Confruntat cu valurile succesive de triburi migratoare, Principatul Basarabiei lui Burebista-Întregitorul, Imperiului traco-geto-dac pierde din intensitate, din unitate, nu însă şi din fiinţa ei spirituală care începe a se reface, organic deşi nu integral sub ilustrul descălecător Bogdan I, intrând în componenţa noului Principat al Moldovei.

      În vremea lungii domnii a înţeleptului Domn Alexandru cel Bun, Moldova se consolidează puternic sub forma a două ţări unite, contopite într-o singură fiinţă: Ţara de Sus şi Ţara de Jos cu Odorul lor scump Basarabia. Numai că faima Moldovei atrage ispitele turcilor, tătarilor, maghiarilor şi polonilor, care în urma ostilităţilor provocate de setea de cucerire încep disputele pentru marile şi înfloritoarele cetăţi moldave: Chilia, Cetatea Albă, Tighina.  

   Cel mai puternic şi cel mai ilustru Domn al Moldovei, Ştefan cel Mare le retează avânturile năvălitorilor, restaurând în cea mai mare parte Principatul moldavo-basarabean al lui Burebista nemuritorul.

   Incursiunile tătarilor şi cazacilor orienteză puternicul Principat al Moldovei spre o coaliţie cu ţările apuse creştine într-o cruciadă antiotomană, care se va dovedi în realitate mult mai dezastruoasă decât înţelegerile cu Poarta păgână.

   Mihai Viteazul,cel mai mare Domn creştin al dacoromânilor, reface unitatea marelui Regat al lui Decebal sub sceptrul Daciei Mari, unind la 1600, cele trei Principate române: Muntenia, Ardealul şi Moldova.

   Aşezarea geografică a Principatelor valahe între gurile flămânde şi însetate ale hapsânelor imperii: otoman, rusesc prin Alexei Romanov şi habsburgic, a determinat anumiţi Domni români „să se facă frate cu dracul”,adică cu „Iuda cel creştin”, orientându-se spre sprijinul rusesc. Aşa a fost Prinţul culturii, dar şerbul diplomaţiei, Principele Dimitrie Cantemir, care dorea actualizarea în practică a primului tratat de la 1656, încheiat între Moldova şi Rusia, ce stipula la art. 4, ajutorul rusesc pentru realipirea Buceagului şi a cetăţilor răpite Moldovei,pentru ca aşezarea ei: să fie iarăşi în hotarul ţării noastre şi în stăpânirea noastră (a Moldovei) precum au fost dintru început la domnii vechi, înainte de a le fi luat turcii.

   Marea dramă pentru Moldova, începe odată cu marea ascesiune a ruşilor sub Petru cel Mare, după răsunătoarea victorie de la Poltava asupra Suediei. Intenţia marelui Cantemir a fost de bun augur orientându-se spre ruşi, numai că momentul n-a fost inspirat. Domnul Moldovei încheie la Luţk în Aprilie 1711, un tratat de alianţă pe picior de egalitate cu Petru cel Mare, ce garanta Moldovei deplina autonomie şi integritate teritorială, având graniţele pe: râul Nistru, Cameniţa, Bender(Tighina) cu tot teritoriul Buceagului, Dunărea, Ţara Românească, Ardealul şi la nord Polonia. (art. 9)

   Aşadar, am vrut să scăpăm de Dracul, dar am dat peste Tatăl-Tartorul cel mare şi pofticios. De la 1711 până la 1944, Moldova a fost invadată de ruşii creştini, apoi de hoardele  bolşevice de 12 ori.

   Primul rapt al Moldovei convenit între Casa de Austria şi Poarta Otomană, prin smulgerea Bucovinei (Cernăuţiul şi cea mai mare parte a Sucevei), alipită Austriei, s-a petrecut în 1775, la care s-a adăugat şi martiriul Domnului Grigore Ghica III.

   După conflictul armat ruso-turc din 1787, Pacea de la Iaşi stabileşte la 1792, graniţa Rusiei pe Nistru.

   Pe masa de joc a diplomaţiei franceze s-a disputat  în 1805 soarta Principatelor Române între prinţul Talleyrand, care voia să ofere Principatele Austriei şi Napoleon I, care dăruia Finlanda şi Principatele Române ţarului, în urma tratatului secret de la Erfurt (1808). După vitregirea înţelegerilor ruso-franceze, Rusia încheia Pacea de la Bucureşti din 1812, cu turcii, culminând prin şiretlicuri şi trădări diplomatice, turco-moldavo-ruseşti să anexeze din principatul moldav mai mult de o treime, respectiv jumătatea estică.

   De la 1813 şi până astăzi 2015, vreme de două veacuri,  ruşii, respectiv bolşevicii, consideră soarta românilor ocupaţi ca pe o purtare de grijă asupra coloniei ruseşti.        

   Destinul românilor, sfârtecaţi, smulşi, rupţi,  deznaţionalizaţi şi rusificaţi a fost şi este privat de sfânta unitate şi libertate geo-politică-spirituală, împlinind astfel temerarul testament al lui Petru cel Mare: Ori unde vă duceţi, vă duceţi ca prieteni şi rămâneţi ca stăpâni.

   Trădarea turcească de la 1812, privind vânzarea, răpirea Basarabiei este continuată incredibil la 1877, de trădarea imperială rusească.

   Lumea politică românească nutrea speranţa la 1877, când s-au înteţit ostilităţile ruso-turce, că prin ajutorul acordat Rusiei vom reface trupul ţării prin revenirea Basaraabiei la sânul Patriei. Din partea României Mici nu a fost doar un sprijin militar acordat Rusiei, ci însăşi victoria câştigată de noi asupra turcilor, pe care am oferit-o provoslavnicilor, iar drept recunoştiinţă, Ursul flămând de sânge românesc ne-a impus ca un merit al lor, retrocedarea Basarabiei.

   Marele cunoscător al istoriei naţionale, Omul moral şi martor al acelei vremi, Mihail Eminescu, protestează: „Rusia nu poate lua Basarabia pentru că nu are nici un pretext binecuvântat de-a ne pedepsi atât de aspru; iar noi nu i-o putem da, pentru că, la urma urmelor, nu avem dreptul de a dispune după placul nostru de această parte din ţara noastră... Basarabia întreagă a fost a noastră pe când Rusia nici nu se megieşa cu noi. Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept, al nostru, şi cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea, încă şi până în veacul al nouăsprezecelea.”

   (Victor Crăciun-Pierdem Basarabia? Liga culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni-Fundaţia <> 1992, p. 62).

   Toată suflarea şi simţirea românească trăieşte adevărul acelei Basarabii de Vatră milenară dacoromână, fiindcă: „Cestiunea retrocedării Basarabiei, strigă Eminul tuturor românilor la 10 şi 14 Februarie 1878, cu încetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român... Mihai Viteazul a izbutit să împreune sub stăpânirea sa trei ţări şi să pregătească întemeierea unui stat român mai puternic... Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ: noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic... Românul care ar cuteza să atingă acest principiu ar fi un vânzător...

   Chestiunea Basarabiei, poate fi pentru Rusia o chestiune de onoare militară, dar este pentru noi nu numai o chestiune de onoare,ci una de existenţă. România, pierzând pământul ce dominează gurile Dunării, devine un stat indiferent, de-a cărui existenţă sau neexistenţă nu s-ar mai interesa absolut nimenea.” (Mihai Eminescu, Basarabia-1812. CTRL *Verba 1991, p. 7, 9)

   Marele Fiu al Basarabiei sfinte şi marele ierarh al Ardealului, Mitropolitul Antonie Plămădeală, încerca să asocieze o împlinire de speranţă: „Anul 1918, ca şi anul 1600, ca şi anul 1859, a fost anul de împlinire al românilor. Ar fi fost bine dacă ar fi rămas aşa, dar iată că, nu după multă vreme aşa cum fusese împlinirea realizată de Mihai Viteazul la anul 1600, şi anul 1918 a trebuit să redevină şi el un simbol şi din nou o speranţă.” (Antonie Plămădeală-Basarabia. Sibiu, 2003, p. 118)

   Visul acestei mari împliniri l-a înfăptuit deci, Basarabia, ridicând fruntea de la îngenuchiere la spiritul slavei de libertate. Refugiaţi în inimi, în suflete şi în simţire românească tot basarabenii mai nutresc speranţa ultimei împliniri. Toţi care au fugit din calea urgiei năvălirii muscalilor şi-au luat cu ei gândul de întoarcere Acasă:

   „De te voi uita Basarabie, spune acelaşi mare Ierarh, uitată să fie dreapta mea. Aşa au cântat şi mai cântă basarabenii aflaţi în refugii. Aşa vor fi suspinat cei deportaţi în Siberia. Aşa trebuie să plângem şi noi peste amintirea celor deportaţi: <> Sute de mii au fost martirizaţi prin foame, prin frig şi muncă istovitoare. Au murit cu gândul întors spre livezile şi viile de acasă, spre casele cu pridvor şi cu muşcate în ferestre, spre bisericile în care au fost botezaţi, spre pământul mănos dintre Prut şi Nistru. Nu le-a slujit preot la înmormântare şi i-a înghiţit pământ străin...

    Speranţa n-a murit... E în firea ei să nu moară. Şi atâta vreme cât speranţa rămâne vie, unitatea românească se va reface între hotarele ei care merg până acolo unde se vorbeşte limba română şi se simte româneşte. Acesta este pământul pe care ni l-a dat Dumnezeu nouă, românilor.

   Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţei nu s-au rupt niciodată din propreia lor voinţă de la trupul Ţării. Întotdeauna rupturile au fost silnice.” (ibid. p. 124,126)

   „Sărut aceste lacrimi de martiri.../ Abuzuri ruşinoase au ciuntit/ pământul Herţei plin de amintiri/ şi cerul ei sub stele despletit../ Legi fără nici o lege au impus/ hotare noi şi vechi îndurerări,/ ţărânei lui Ştefan, ţării de sus,/ crucificându-i trupul în cărări../ Aşa cum codrii doar cu frunza scriu/ şi cântă doar cu foşnetul de vânt,/ tot astfel tu, tărâm al Herţei, viu/ eşti românesc în crez şi legământ../ E timpul de speranţe şi de vreri,/ ne mai desparte doar un singur pas./ Lupta-vom pentru trupul tău de ieri,/ căci clipa nu-i departe, ci îi azi../ Sărut aceste lacrimi care curg/ pe-al Herţei chinuit şi sfânt obraz!/ Sărut şi Timpul-Demiurg/ ce ne va scoate din necaz.” (Florica Dumitrescu-Lacrimile Herţei în Ţinutul Herţa, de prof. dr. docent Ion Gherman. Ed. „Universu”, Bucureşti, 1991, p. 3)

   Aşadar, în acelaşi entuziasm de sfântă sărbătoare românească, sufletul întreg al Basarabiei s-a înălţat la Chişinău în 1918, la 27 Martie într-un singur glas:

   În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară:

   „Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mamă-sa România.” (Ion Constantin/ Ion Negrei, Pnatelimon Halippa-tribun al Basarabiei. Ed. Biblioteca Bucureştilor, p. 133)

   „Unirea Basarabiei, scria prof. G. Raşcu într-o revistă a învăţătorilor din Judeţul Lăpuşna, a fost pentru sufletele româneşti ca un balsam pus pe o rană adâncă, ca o rază de mângâiere venită în vremea celei mai cumplite deznădejdi. Basarabia s-a unit cu ţara mamă atunci când n-avea nimic de câştigat, decât bucurie sufletească; de aceea, pentru noi, aceia care trăim la graniţa Nistrului şi ne hrănim din pământul ei binecuvântat, nu poate să existe o zi mai scumpă decât ziua de 27 Martie.” (Pr. Sergiu C. Roşca, Basarabia-Pământul misiunii noastre. Ed. Universitară, Bucureşti, 2006, p. 7)

   BunaVestire este triumful Biruinţei ca principiu călăuzitor al vieţii.

   Prin Întruparea Mântuitorului, respectiv prin naşterea Sa minunată din Fecioara Maria, omenirea are şansa renaşterii spirituale, conferită printr-o altă ordine şi dimensiune religioasă, aceea a creştinismului ortodox, încununat de diadema Frumosului, Binelui, Libertăţii şi Adevărului.

    Sub acest deziderat după 19 veacuri, Bunul Dumnezeu aduce solia Bunei Vestiri a împlinirii Basarabiei sfinte.

   Limba sfântă a dulcelui Emin s-a întrupat cu Limba Noastră a lui Mateevici în Luminătorul- Ieromonahului Gurie Grosu, al Părintelui Partenie şi al venerabilului Ic. Mitrofor Constantin Popovici- Farul cărturarilor moldoveni. De aceea când Limba sfântă e înlocuită cu cea rusă în şcoală, Rugul ei viu a ars în altarul Bisericii: „Pentru ca să fim drepţi, grăieşte Părintele Ţepordei, principalul naş al Unirii a fost Biserica basarabeană... Tot ceea ce s-a făcut pe terenul naţional în Basarabia a fost făcut de fiii Bisericii. Şi când vine şi se face Unirea, ea este făcută tot de seminarişti. Luaţi pe un Inculeţ, Pelivan, Halippa, Madan, ieromonahul Gurie, etc., etc., toţi sunt fiii Bisericii. Aproape toţi deputaţii Sfatului Ţării şi toţi miniştrii Basarabiei de după Unire sunt elevi ai Seminarului. Deci toţi sunt elevi ai celui mai bătrân şi mai mare naţionalist basarabean: ai părintelui Iconom Mitrofor Constantin Popovici.” (Vasile Ţepordei-Scrieri Alese. Ed. Flux, Chişinău, 2005, p. 92-94)

     

   „Ţară cu pridvoare şi cu prune brune/ care dorm în ochii puşi pe rugăciune,/ cine-a frânt în tine ascuţiş de sabie/ să te plece altor steaguri, Basarabie?// Ruptu-te-au duşmanii, datu-te-au la câini,/ iezii din privire să ţi-i culci în mâini./ Pletele să-ţi fluturi noaptea pe sub stele/ când îşi umple Nistrul ochii cu mărgele.// Ţară cu domniţe-tremur între gene-/ albe ca lumina strânsă din poiene,/ unde-au fost arcaşii, unde-au fost plăieşii,/ când le-au scos în târguri trupul, megieşii?// Frunză, frunzişoară verde de sulfină,/ crucea se ridică, troiţase-nchină./ Plugul între brazde răscoleşte sânge,/ vântul dacă bate, plopul nu mai plânge.// Ţară, ţăruleană limpede ca Prutul,/ lasă-mă să-ţi mângâi rana cu sărutul...” (Andrei Ciurunga-Cântec pentru Basarabia în Lacrimi pentru Basarabia 1940-1995. Ed. Arvin Graphics 2002)

   Meritele savantului, pedagogului, patriotului şi revoluţionarului ardelean Onisifor Ghibu  pentru înfăptuirea marii Uniri, privind cauza Basarabiei au fost monumentale. Statuia zelului său naţionalist este sculptată de mâna şi sufletul altui mare Român, mitropolitul Gurie Grosu: „ Ne-a adunat în jurul său, cum adună pasărea puii săi, sub aripile sale, a îndemnat pe cei molateci, a sprijinit pe cei ce se clătinau, a întărit pe cei slabi, a încurajat şi a insuflat îndrăzneală în cei timizi şi, punându-i la lucru, i-a făcut pe toţi să simtă bucuria copilului, care începe a umbla pe picioarele sale proprii, fără sprijinul tatei sau al mamei. A fost un mentor iscusit, care ştia să nu-şi pună propriul amor în luptă şi să-l vadă ştirbit în aprecieri şi drepturi, ci pentru marea idee a naţionalităţii, a redeşteptării neamului, îşi ascundea ambiţia, meritele proprii, << eul >> personal, ca să câştige pe mai mulţi pentru cauza înaltă şi măreaţă care îi sta înainte.” (Onisifor Ghibu-Unitatea Românească şi Chestiunea Basarabiei. Ed. „Fiat Lux”, Bucureşti, 1995, p. 98)

   Toţi factorii responsabili s-au angajat în lupta pentru susţinerea cauzei divine a Unirii: Biserica, oştirea ţării, şcoala, intelectualitatea, elitele naţionaliste, binecuvântarea şi jertfa adusă de Neam lui Dumnezeu. „Dorul  de Unire este nespus de mare, spunea scriitorul Andrei Strâmbeanu. Din această cauză au devenit drapel de luptă  Eminescu şi Ştefan cel Mare.” (Georgeta Adam/ Ion Adam-Bat clopotele pentru Basarabia. Ed. Eminescu, 1995, p. 174)

   „Generaţia Unirii şi Reîntregirii din anii amintiţi n-a mai fost urmată de o alta, ea a rămas o icoană a sufletului românesc peste ani.” (Gheorghe Radu-Basarabia Pământ Românesc 200 de ani de durere, umilinţă şi speranţă. Ed. Cetatea Doamnei Piatra Neamţ, 2012, p. 364)

     Vara anului 1917, a abătut asupra României Mici, cea mai puternică ofensivă germană şi austro-ungară, cere tindea spre ocuparea Moldovei. Numai între August-Septembrie 1917, după retragerea trupelor ruseşti, armata română, singură a ţinut piept celor 25 de bătălii în zona Oituz-Mărăşeşti-Nămoloasa, respingând atacurile duşmanilor cu bravura ostaşilor români: „Pe aici nu se trece!

   Vitejiei armatei noastre s-au alăturat răzeşii cărturari nemţeni de la poalele Ceahlăului, declanşând: „ asaltul final pentru Unirea Basarabiei, învăţători nemţeni ca Leon Mrejeriu, Simion T. Kirileanu, Petru Gheorgheasa etc., au plecat în Basarabia, unde împreună cu alţii s-au alăturat pedagogului ardelean Onisifor Ghibu.” (Traian Cicoare-Marea Unire şi judeţul Neamţ, în „Reformatorul”, Piatra Neamţ, din 20 Decembrie 1993)

   Clubul Nobilimii Basarabene l-a întâmpinat pe marele român şi distins militar, Ernest Broşteanu distins cu Ordinul Militar „Mihai Viteazu”, cel al „Legiunii de Onoare”, cel al „Stavroforilor Ortodocşi al Sfântului Mormânt, „Crucea comemorativă a Războiului 1916-1918 cu baretele „Carpaţi şi Mărăşeşti”, cu un viu şi înflăcărat entuziasm:

   -Domnule general,...în dorinţa de a ne exprima profundul nostru sentiment de recunoştiinţă către vitezele trupe ale Diviziei a XI-a, venite din depărtatele văi ale Olteniei, spre a pune ordine şi slava neamul românesc din Basarabia...”Gheorghe Radu-Basarabia Pământ Românesc. Ed. Cetatea Doamnei, 2008, p. 100)

   „Cu adâncă emoţie, spunea Suveranul nostru Ferdinand acelui moment divin, şi cu inima plină de bucurie am primit ştirea despre importantul act ce s-a săvârşit la Chişinău. Sentimentul naţional ce se deşteptase atât de puternic în timpurile din urmă în inimile moldovenilor de dincolo de Prut a primit, prin votul înălţător al Sfatului Ţării, o solemnă afirmare. un vis frumos s-a înfăptuit. Din suflet mulţumesc Bunului Dumnezeu că mi-a dat, în zile de restrişte, ca o dulce mângâiere, să văd după o sută de ani pe fraţii basarabeni revenind iarăşi la Patria-Mumă.”(Mesajul Regelui Ferdinand către Sfatul Ţării din Basarabia.-28 Martie 1918, în Ioan Scurtu-Regele Ferdinand. Ed. Garamond, Bucureşti, p. 148)

  Cât de diferit urma să fie acest mesaj de momentul în care Stalin decora pentru ilustra colaborare la predarea intereselor vitale ale României sovieticilor, pe cel care cu bună știință, se pare, fusese acceptat drept nepot legitim !

    Poetul Canalului, mucenicul Andrei Ciurunga, avea să oprescă timpul în loc, stând la sfat cu Stefan cel Mare și Sfânt, în numele nostru, al tuturor celor ce simțim focul dorului de frații noștri de dincolo de Prut:

      ,, Când am simţit pe-al ţării trup nepace/m-am răsucit la Putna în mormânt/şi-am răsturnat cinci veacuri de pămînt/de pe pieptarul meu, să vin încoace.//Au mă sminteşte ochiul ce se bate/sau nu-mi ajută mintea să dezleg?/Hotarul drept vi l-am lăsat întreg/şi aflu-acum Moldova jumătate.//Vânduta-ţi oare hoardelor de-afară,/

în târgul vremii, una din moşii?/Eu nu cunosc pe lume avuţii/să-mi poată preţui un colţ de ţară.//

.........

Ci nu păstra în inimă sminteală,/ că nu plăieşii şi-au ieşit din minţi/precupeţind Moldova pe arginţi,/ cum le-ai adus la cuget bănuială.//Ei zac în lanţuri, lângă hăul mării, /şi trag în juguri puse de călăi./Bicele însă nu le ţin ai tăi/şi mâna ce izbeşte nu-i a ţării//.

....

Măria Ta. Înseninează-ţi faţa,/puşcaşii n-au uitat să dea la semn,/ci doar aşteaptă chiot de îndemn/ să rupă lanţul şi să ia sâneaţa.//Atunci vor arde ţestele duşmane/

cu vâlvătăi de sânge şi de fum/ şi nu va fi zăgaz pe nici un drum/să ne oprească iureşul, Ştefane.//

Amin !

                                           

                                CINE SUNT HUNII-UNGRO-MAGHIARII ?!?

                                                        (partea a III-a)

   Tensiunea interetnică între două sau mai multe ţări apare atunci când statul acelei naţiuni, seminţii sau rase, renunţă prin germenii lui politici la principiul autorităţii şi demnităţii de sine instituit de Dumnezeu-Atotcreatorul tuturor neamurilor, respectiv naţiunilor, de a-şi păstra caracteristica unicităţii, tradiţiei, religiei, culturii, menirea şi responsabilitatea sa în istorie privind raportul ţării respective cu Biserica lui Hristos, cu Naţiunea propriu-zisă, cu celelalte naţiuni în drumul ei spre mântuire, prin testamentul divin lăsat tuturor popoarelor de Mântuitorul Iisus: unitate în diversitate!

   Abaterea de la această dumnezeiască deviză: unitate în diversitate!, pentru a împrumuta o ideologie atee, străină, care este deopotrivă contrară Naţiei cât şi Bisericii, promovează în rândul statelor care includ şi bisericile lor naţionale chiar dacă sunt sau nu surori întru Hristos-Capul lor, o tensiune constantă, ce se conturează apoi într-o criză politică, conflict diplomatic, expansiune armată, hegemonie samavolnică, ură acută, antisemitism cronic, iredentism acerb, toate înveşmântate într-un anacronism istoric şi politic.

   Tocmai de aceea societăţile se grupează în state mici sau mari, în funcţie de râvnă, de ambiţie, de invazie, de acaparare, de răpire, de ajutorul acordat de anumite Cancelarii, prin hrisoavele fals-emise care fac oficiul arbitrajului noilor frontiere şi nicidecum prin spirit, cultură, credinţă, adevăr ori martiriu întru Jertfa şi Crucea Hristică.

   Este arhicunoscut faptul că dimensiunea continuităţii dacoromânilor în Vatra lor strămoşească milenară nu a fost contestată până la sfârşitul veacului al XVIII-lea. După unirea tuturor dacoromânilor de către cel mai mare voievod valah Mihai Viteazul, într-o Dacie Nouă, Imperiul Habsburgic a reacţionat pentru distrugerea dorinţei şi a menţinerii unităţii naţionale, de teama pierderii principatului transilvan, născocind teorii absurde ca cele susţinute de Robert Roesler în Românische Studien, de Franz Joseph Sulzer la 1781, în Geschichte des transalpinischen Daciens, de Johann Christian Engel în Fortsetzung der allgemeinen Welthistoire durch eine Gessellschaft von Gelehrten in Deutschland und England ausgeferigel, de John Iacob Gebaur la 1804, în Geschichte des Ungarischen Reiches und seiner Neberlander şi la 1813, în Geschichte des Ungarischen Reiches, de Joseph Karl Eder la 1778, în Supplex Libellus Valachorum Transylvaniae iura tribus receptis Nationibus communia postliminie sibi adseri postulatium.

   În tabăra Adevărului însă, se găsesc multe personalităţi străine marcante care susţin dimpotrivă şi deopotrivă continuitatea neîntreruptă a dacoromânilor: Poggio Bracciolinii la 1451, în Disceptationes convivales, papa Pius al II-lea alias Enea Silvio Piccolomini la 1489, în Historia rerum ubique gestarum locorumque descriptio, J. Vadianus la 1534, în Epitome trium terrae partium Asiae, Africae, et Europae compendiarium locorum descriptione, continentes, Tiguri,  Johannes Lebel la 1542, în De oppido Thalmus, Antonius Bonfinius, la 1568, în Rerum Ungaricarum decades quatuor cum dimidia, Basileae, Antonio Maria Graziani (1537-1611) în De Ioanne Heraclide Despota, Johann Troster la 1666, în Das Alt-und Neu-Teutsche Dacia, Das ist Neue Beschreibung des Landes Siebenburgen, Nurnberg, E. Gibbon la 1788, în The History of the Decline and Fall of the Roman Empire, Paul Joseph Schafarik la 1844, în Slavische Alterthumer, Leipzig,  J. A. Vaillant tot la 1844, în La Roumanie, A. D. Gerando la 1845, în La Transylvanie et ses habitants, Paris,  I. C. Schuller la 1855, în Zur Frage uber den Ursprung der Romanien und ihrer Sprache,  Sibiu, Amedee Thierry la 1856, în Histoire d’ Attila, Paris, E. A. Bielz la 1857, în Handbuck der Landeskunde Siebenburgens, Sibiu, M. Felmer la 1867, în Kurzgefasste Historische Nachricht von der Wallachischen Volkerschaft uberhaupt und derjenigen isonderheit der heut zu Tage in dem Kayserlichen Koniglichen Erb-Furstenthum Siebenburgen anzutreffen ist, în „Archiv des Vereins fur siebenburgische Landeskunde, Julius Jung la 1876, în Die Anfange der Românen, Kritisch-ethnographische Studien, în „Zeitschrift fur Oesterrei-chischen Gymnasium”, Josef Ladislau Pic la 1880, în Uber die Abstammung der Rumânen, Leipzig, A. Dopsch la 1923, în Wirtschafliche und soziale Grundlagen der europaischen Kulturentwicklung, Berlin, Gustav Kisch la 1926, în Siebenburgen im Lichte der Sprache, ein Beitrag zur Kulturgeschichte des Karpathenlander, Leipzig, Giono Lupi la 1931, în Intorno all’ origine dei Romeni, Jaroslav Muller la 1932, în Nasi rumânsti sousede, Praha, R. W. Seton-Watson la 1934, în A History of the Roumanians from Roman times to the completion of Unity, Cambridge, M. Besnier tot la 1934, în Histoire des Hongrois et de l’ Etat magyar, Paris, Marcel Emerit la 1939, în Les derniers travaux des historiens roumains, F. Altheim tot la 1939, în Die Soldaten-kaiser, Frankfurt am Main, K. Jaber la 1940, în Die Rumânische Sprach-Atlas und Struktur des daco-rumânischen Sprachgebites, Ernst Gamillscheg la 1940, în Uber die Herkunft der Rumânen, Berlin, Hans Koch la 1940, în Die neue Propylaen-Weltgeschichte, Berlin, Mario Ruffini la 1941, în Il problema della romanita nella Dacia. Studio storico-filologico, Roma, ş.a... (Milton G. Lehrer-Ardealul Pământ Românesc. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 31)    

   Atuul cronicilor maghiare, în speţă Gesta Hungarorum-de Ladislau cel Sfânt (1077-1095) şi Gesta Hungarorum a lui Simonis de Gheza (1272-1290), care susţin „dovada” enclavei maghiarilor din estul Ardealului îl constitue descendenţa secuilor din ramura hunilor, omiţând intenţionat să se precizeze antica anterioritate a dacilor faţă de huni şi secui în Transilvania prototracă.

   Istoricul Karoly Szabo vede în secui pe urmaşii Chazarilor, Iosif Thury îi consideră huno-avari, J. Karacsonyi le dă apartenenţă bulgară  apoi, dintr-o ramură a gepizilor, iar Ladislau Rethy îi consideră descendenţi ai pecenegilor. (Kirâlyi telepitvenyesek-e a szekelyek? Tîrgu Mureş, 1884; A szekelyek eredete, Cluj, 1898, în „Erdelyi Muzeum”, 1898, p. 216; A szekelyek eredete es Erdelybe valo telepulese,  Budapesta, 1905; A szekely nev, în „Ethnographia”, 1890)

   Cronicarul sas Georg Reichersdorffer afirmă pe la 1550, că secuii de fapt îşi află originea în obârşia ramurei sciţilor. (în Chronographia Transilvaniei, Viena, 1550, publicată de J. Bongars, Rerum Hungaricarum Scriptores, Frankfurt, 1600, p. 582-589; A Prospect of Hungary and Transilvania. London, 1664, p. 33-40; Schwandtner, Scriptores Rerum Hungaricarum veteres, Viena, 1746, p. 800-810)

   Un mare specialist român în problema secuiască, G. Popa-Lisseanu afirmă că anterior venirii secuilor în Ardeal ei se aflau ca mercenari răspândiţi în diferite regiuni ale Ungariei, păzind burgurile şi castrele, servientes regis.(Sicules et roumains. Un proces de denationalisation, Bucureşti, 1939, p. 18)

   Alte cronici vechi ungureşti ca cea a lui Simonis de Gheza, pomenesc de aşezarea dacoromânilor şi a cânezatelor lor în teritoriile locuite ulterior de secui. (Gesta Hungarorum, Scriptores, I, cap.21, p. 162-163; G. Popa-Lisseanu, Originea secuilor şi secuizarea românilor, vol. II, 1938, p. 117)

   Începutul deznaţionalizării vlahoromânilor din secuime este oficializat prin politica de stat a maghiarizării dacoromânilor, inaugurată de regele Ludovic de Anjou la 1366, prin excluderea românilor ardeleni din viaţa politică, pentru a nu constitui o ameninţare la adresa nobilimii ungare şi pentru a preîntâmpina instituirea unui voievodat român în Transilvania, capabil de unire prin voievodul său cu confraţii din cele două principate valahe, surori, Moldova şi Ţara Românească.

   Împroprietărirea şi înnobilarea unei părţi a românilor era condiţionată strict politic şi religios: maghiarizarea şi catolicismul.  Singura opoziţie în Ardeal a venit din partea boierilor şi a ţăranilor făgărăşeni care şi-au păstrat autoritatea, curajul, demnitatea şi credinţa valahă cu şi prin confraţii lor de dincolo de Carpaţi.

  Ţărănimea ardelenească-Iarba verde de Acasă, tradiţionalistă şi conservatoare a influenţat energic însă populaţia secuiască spre ritul ortodox, astfel încât a fost nevoie la 1234, de intervenţia expresă a papei Grigore al IX-lea ca să oprească migraţia spre ortodoxie, culminând astfel cu Sinodul de la Buda din 1299, care interzicea românilor să participe la Liturgia cultului lor ori să ridice sfinte lăcaşuri ortodoxe. (Ştefan Lupşa, Catolicismul şi românii din Ardeal şi Ungaria până în 1556, Cernăuţi, 1929, p. 59)

   Regele Ungariei Sigismund, decidea la 1428, ca: „să se despoaie de avere toţi nobilii şi cânezii care ţin pe moşiile lor preoţi ortodocşi, ce duc poporul în rătăcire, iar preoţilor care vor boteza vreun copil în religia ortodoxă să li se confişte averea.”  (Ştefan Lupşa, op. cit. p. 74)

   Este lesne de înţeles la ce supraeforturi psiho-moral-sociale erau expuşi românii ardeleni din partea neamului lui Attila şi cu ce riscuri şi-au păstrat cei care au rezistat martiric odorul credinţei străbune.

   Să amintim şi faptul deloc lipsit de importanţă că papa Silvestru l-a încoronat pe Ştefan cel Sfânt, ca rege al Ungariei.

   După catastrofala înfrângere de la Mohacs din 1526, Buda ajunge paşalâc otoman, iar Ardealul devine un principat autonom condus de ardeleni trecuţi la calvinism, neslăbind prigoana împotriva românilor ortodocşi, ba dimpotrivă întărind-o prin hotărârea Dietei de la Sibiu de la 1566: „Episcopii români, fie preoţi sau călugări, care n-ar voi să se lepede de erezie, şi ar continua să ducă poporul spre pieire, să fie scoşi din ţară.”(Ştefan Meteş, Istoria bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Ardeal şi Ungaria, Arad,1918, p. 41; G. Popa-Lisseanu, op. cit., p. 74)

   Pentru vremurile mult mai vechi, statisticile privind raportul populaţiei dacoromâne în cadrul enclavelor secuisto-maghiare lipseşte, dar se ştie că după 1700 d. Hr., românii au scăzut în intervalul a două secole din cadrul populaţiei secuieşti, de la 55% la 5%, astfel că la 1733, din cele 100 de comune ale judeţului secuiesc Trei Scaune, 94 erau predominant româneşti şi că: „Într-adevăr, în acele vremuri nu a existat nici o comună în regiunea secuiască în care să nu se fi găsit români.” (G. Popa-Lisseanu, op. cit., p. 154)

   Premisele unui efort susţinut şi continuu privind hegemonia maghiarilor asupra Transilvaniei s-au intensificat odată cu intrarea lor în componenţa Imperiului Habsburgic, prin odiosul dualismn de la 1867: „Înfrângerile austriecilor la Koniggratz şi Sadova din 1866 în faţa armatelor prusace l-au determinat pe Francisc Iosif I să sancţionaze, la 8 Iunie 1867, încorporarea Marelui Principat al Transilvaniei la Ungaria, anulând autonomia multiseculară a acestui principat şi legile votate de Dieta de la Sibiu din anii 1863 şi 1865.” (Traian Valentin Poncea-Lupta românilor din Transilvania împotriva legislaţiei învăţământului în primii ani ai dualismului austro-ungar (1867-1876), în <>, anuar al Muzeului Naţional de Istorie, Bucureşti, an. VI (1982), p. 335)

   Germenii deznaţionalizării se află aprioric în gena hunilor şi de aici consecinţa rămâneri lor sub aura xenofobismului barbar.

   Dacă ne aruncăm pe scurt privirea asupra celor două scrisori celebre dintre doi politicieni la fel de celebri, baronul Nicolae Wesselenyi şi Ludovic Kossuth, care analizează problema naţională, cea a proprietăţii, a drepturilor cetăţeneşti ale celorlalte popoare, observăm că totul gravitează însă în jurul clasei dominante. Pentru salvarea nobilimii Kossuth este de părere că aceasta trebuie să desfinţeze repede natura raporturilor feudale, căci: „astfel nobilimea cade sub ascuţişul coasei şi acest praznic al tăierii va fi totodată şi ziua morţii constituţiei maghiare şi a naţionalităţii maghiare.”(David Prodan, Transilvania şi iar Transilvania. Ed. Enciclopedică, 2002, p. 65)

   Moştenirea predominantă a seminţiei huno-ungro-maghiară este obsesia deznaţionalizării, pe care au înfiat-o în goană din faşa de pe şeile cailor: „Nu trebuie să uităm, scrie Wesselenyi, că în această nobilime există acum naţionalitatea noastră... La noi acea mare majoritate (a celorlalte neamuri) e egală cu zero şi numai numărul nobilimii are valoare. În acest număr, desigur, majoritatea e maghiară, şi de aceea, numai de aceea, nu este o absurditate ca limba ei şi neamul ei să stea deasupra celorlalte.” (ibid., p. 66)

   Sub egida trecutului lor glorios, deşi scurt, aristocraţia în colaborare cu intelectualitatea ungară, încurajate din rândul celorlalte naţionalităţi de anumite pături obediente, maghiarimea a promovat o politică acerbă de deznaţionalizare a celorlalte popoare din cadrul Imperiului Austro-ungar, după acel act mârşav din anul 1867.

   Secuizarea forţată, violentă, înşelătoare, mistificatoare a atins o adevărată exterminare a românilor. Prin scoaterea din statisticile lor maghiare, prin măsurile cele mai dramatice asupra populaţiei dacoromâne a continuat să-i împingă pe românii ardeleni în braţele calvinilor şi a catolicilor până în perioada primului război mondial, ba chiar şi sub vremea dominaţiei româneşti, împinindu-se astfel secolul deznaţionalizării celei mai diabolice: „Să lăsăm la o parte, scria în broşura Politica naţională scriitorul Geza Kosztelsky, minciuna convenţională conform căreia noi pretindem că nu vrem să ucidem naţionalităţile nemaghiare. DA-NOI VREM SĂ LE SUPRIMĂM ŞI TREBUIE SĂ LE SUPRIMĂM! (Nemzeti politika a Feldvideken-Politica naţională în Ţinutul de Sus-Slovacia, Budapest, 1898, p. 23)  

   La rubrica naţionalităţilor, dacoromânii erau trecuţi insignifiant ca număr, or se ştie că doar românii ardeleni aparţineau religiei ortodoxe şi greco-catolice, unde numărul lor era destul de ridicat, covârşitor.

   La 1910, în judeţul Orhei, erau trecuţi la naţionalităţi 2840 de români, iar la ritul ortodox şi greco-catolic 5528... În comuna Micfalău-Trei Scaune, la naţioanalităţi erau trecuţi 6 români, iar la cultul ortodox şi greco-catolic figurau 918 suflete. (G. Popa-Lisseanu, op. cit., p. 140)

   La 1907, Dr. Reiner Zsigmond, secretarul Consiliului de Miniştri maghiar, sublinia aprig doleanţa sa: „Principiul necesar şi general afirmat pentru unitatea naţiunii maghiare şi manifestarea hatărâtă a energiilor ei este a maghiariza.” (A Keleti vallasu magyar nemzeti egyhaz szervezese/ Organizarea bisericii naţionale maghiare de rit răsăritean, Budapest, 1907, p. 13)

   În locul din apropierea Schitului Iezerul din judeţul Vâlcea, numit „Crucile Moşilor”, citim următoarea inscripţie martirică:

 ,,  ÎN ACEST LOC SUNT ÎNGROPAŢI

   PE ALBIA RÂULUI APROAPR 300

   CĂLUGĂRI AI VECHIULUI SCHIT-

                        IEZERUL

   PE LA ANII 1545-1554 VOIEVODUL MIRCEA

   CIOBANUL, ÎMPREUNĂ CU SOŢIA SA DOAMNA

   CHIAJNA, AU REFĂCUT SCHITUL, ÎNGROPÂND

   LA TEMELIA ACESTUIA UN CAZAN CU AUR.

   MAI TÂRZIU, GINERELE VOIEVODULUI, UN

   NEMEŞ UNGUR DIN TRANSILVANIA, AFLĂ DE

   LA SOŢIA SA DE COMOARĂ. TRECE MUNŢII

   CU O CEATĂ DE SLUJITORI, UCIDE CĂLUGĂRII,

   FURĂ AURUL, DĂRÂMĂ SCHITUL ŞI TRECE

   ÎN ŢARA SA.

   LOCUL UNDE ODIHNESC SUFLETELE CĂLU-

   GĂRILOR UCIŞI, ESTE MARCAT PRIN TREI

   CRUCI DĂLTUITE ÎN STÂNCĂ, NUMITE

   „CRUCILE MOŞILOR”

   Poate, că nemeşul era creştin?..

   Poate, că a râvnit doar aurul?...

   Poate, că sacrificiul călugărilor era plata pentru efortul deplasării? 

   Poate, pentru dezgropatul aurului, că de, era ginere de os domnesc?

   Poate, i-a redus la tăcere pe monahi ca să nu fie ispitiţi?

   Poate, ca să nu-şi piardă călugării mântuirea?

   Poate, cine mai poate şti?!?...

  

    ( fragment din CINE SUNT HUNII-UNGRO-MAGHIARII )