ÎMPĂRATUL CONSTANTIN-
CEL MAI MARE MONARH
AL PĂMÂNTULUI
SFÂNTUL
CONSTANTIN CEL MARE E PRIMUL
ÎMPĂRAT CREŞTIN CARE SCOATE BISERICA
DIN CATACOMBE LA
LUMINĂ ŞI CARE SCHIMBĂ
IREVERSIBIL FAŢA ISTORIEI UMANITĂŢII.
(Dimitrios
Apostolidis)
Marile binecuvântări divine primite direct
de la Dumnezeu, schimbă radical soarta celor Aleşi, oferindu-le menirea de a se
împleti, de a se întrupa în cele mai mari destine ale omenirii, slujind
deopotrivă Cerului şi Pământului. Aşa a fost cazul lui Zamolxes, al Profeţilor,
al Sibilelor, al Fecioarei Maria, al Apostolilor, al Sfinţilor Părinţi, al
Împăraţilor Constantin şi Elena, al Marilor Teodosie şi Iustinian, al Marilor Eroi,
Martiri, Sfinţi, Dascăli, Poeţi, Filosofi, Duhovnici, Mărturisitori, Voievozi,
Vlădici, Artişti, Ţărani, etc.
Purtând responsabilitatea chemării, misiunea
Crucii încredinţate, apostolatul Jertfei, aceşti iluştri Aleşi au atins vocaţia
hristică a iubirii lui Dumnezeu. Istoria îi aşează în Panteonul celor Mari, iar Biserica Mântuitorului
în Cetele alese ale Sfinţilor.
Constantin,
coboară din cetatea Naissul Moesiei trace
(Niss-Macedonia), din viţa nobilului general traco-get Constanţiu „o persoană dintre cele mai bune şi de o
dărnicie fără margini” (Eutropium Breviarium, cartea a 10-a, cap. 1) şi din
frumoasa şi evlavioasa mamă daco-română Elena, care l-a educat să aibe „înţelepciune smerită, să fie atent la
virtute şi la purtare, slujind Domnului cu frică şi cutremur; păzind întocmai
poruncile acesteia, acesta avea să dobândească rod însutit”. (Kedrenos
Georgios, Adunare de istorii 1, 498, Index of /PG m /PG_ Migne /Georgius
Cedrenus_PG, col. 121-122)
Sibilele trace ale Oracolului din Delfi,
i-au prezis destinul său mistic imperial:
Acesta
(Constantin) urmează să stăpânească lumea şi să-L propăvăduiască pe Hristos ca
Dumnezeu şi datorită lui religia idolatră (păgână) va pieri. (Sozomen, Istoria bisericească, cartea 1, cap. 8)
Ajungând împărat, generalul Constanţiu, rămâne acelaşi om moral, aşa cum
ni-l prezintă şi istoricul bisericesc Eusebiu: „s-a arătat a fi foarte îndurător neluând parte la lupta împotriva
noastră (a creştinilor), ci ne-a păzit nevătămaţi şi neatinşi, pe ai săi
cetăţeni evlavioşi faţă de Dumnezeu, şi nici nu ne-a dărâmat bisericile, nici
vreun al rău nu a făcut împotriva noastră, săvârşindu-se din viaţă fericit şi
de trei ori fericit”. (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, VIII 13,
12-13)
După aproape trei veacuri de persecuţii şi
prigoniri religioase, militarul de excepţie şi marele om de stat, Constantin,
distins prin „înţelepciune, prin vitejie cum
îl remarcă Kostas V. Karastathis, prin
înnăscuta lui putere de judecată şi de a conduce, prin aspectul impunător, prin
diplomaţie, de multe ori biruind în lupte grele” (Marele Constantin,
Învinuiri şi Adevăr. Studiu Istoric. Trad. Pr. Ion Andrei Gh. Ţârlescu, Ed.
Egumeniţa, Galaţi, 2013, p. 34)
Sub
oblăduirea Duhului Sfânt, Împăratul Constantin cel Mare a schimbat complet chipul Europei idolatre, conturând de-a
pururi Icoana creştinismului apostolic.
Chemarea lui Constantin n-a fost de pe
pământ, de la oameni, ci de sus de la Dumnezeul cel Sfânt, Care l-a ales pentru
misiunea sa profetico-apostolică:
Nu de
la oameni, dar nici pentru oameni, ci din cer a primit această chemare, în
aceasta s-a sprijinit şi de aceasta s-a lăsat să fie condus, conform cuvântului
dumnezeiescului Pavel. (Teodoret de
Cyr, Istoria bisericească, cartea 1, cap.
2)
Împăratul
Constantin a netezit Calea Europei pentru a pătrunde Adevărul lui Hristos
în viaţa neamurilor, a structurat întreaga societate pe lumina Duhului ortodox,
punându-i la temelie Evanghelia Iubirii-Dumnezeului-Om.
Personalitatea Împăratului s-a învrednicit
de o convertire minunată, consolidându-se continuu prin credinţa, evlavia,
demnitatea, generozitatea, zelul, responsabilitatea morală şi religiozitatea sa,
determinând astfel cultura şi civilizaţia europeană şi chiar universală.
Crucea,
acea apariţie miraculoasă a semnului sfânt de pe cer încadrată de dumnezeiasca
chemare: Prin acest semn vei birui!,
l-a renăscut, pregătindu-l pentru marele său destin creştin, care-l
aştepta.
La vederea unei asemenea privelişti relatează Eusebiu, împăratul şi întreaga lui oştire-care,
mărşăluind alături de el, asistase şi ea la minune-fuseseră cuprinşi de uimire,
întrebându-se ce putea să însemne acel semn pe cer. Tot cugetând la minune şi
adâncindu-se în gânduri, iată s-a lăsat noaptea fără ca împăratul să prindă de
veste. Şi în timp ce dormea i S-a arătat Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cu semnul
văzut mai înainte pe cer, poruncindu-i să închipuie la rândul său semnul ce i
se arătase sus pe cer, spre a se pune sub ocrotirea lui în luptele pe care avea
să le poarte cu duşmanul. (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel
Mare, cartea 1, cap. 28, 29, în PBS, vol. 14, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti,
1991, p. 76-77)
Crucea-
purtătoare de biruinţă divină şi umană s-a dovedit a fi izbăvitoare pentru
împăratul Constantin nu numai la Podul Vulturului, ci şi în toate bătăliile
purtate de el, care i-au adus biruinţă. Acest lucru îl afirmă Sfântul Grigorie
de Nazianz (329-390): Crucea s-a dovedit
purtătoare de biruinţă a lui Dumnezeu împotriva necredincioşilor şi mai înaltă
decât toate semnele. (Grigorie Teologul, în P.G. 35, 4)
Istoricii Rufin, Sozomen, Socrate, Optaţian,
Lactanţiu, Porfirie, adeveresc mărturia lui Eusebiu despre monogramul (steagul) lui Hristos, care a fost pictat cu vopsea pe
scuturile oştenilor lui Constantin. (Rufin, Istoria
bisericească, cartea a 9-a, cap. 9; Sozomen, Istoria bisericească, cartea 1, cap. 4; Socrate, Istoria bisericească, cartea 1, cap. 2; Optaţian,
Panegyric, Migne, PL 19, Ediţia din 1846,
col. 395-432)
Nimeni dintre cei ce purtau stegul,consemnează acelaş istoric bisericesc
Eusebiu (după mărturia împăratului), nu a
fost vreodată rănit de săgeţile duşmanului. (Viaţa lui Constantin cel Mare,
cartea a 2-a, cap. 7, PSB, vol. 14, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti 1991)
Împăratul
Constantin a înţeles rapid marea înşelare a politeismului împământenit de
milenii, în care se bălăcea şi se cufunda tot mai adânc şi Roma păgână, precum
şi predispunerea înaintaşilor săi-cezari, despoţi-tirani la ura, prigoana,
persecuţiile şi uciderea creştinilor, aleşii Împăratului Dumnezeu-Iisus Hristos.
Aşadar, Constantin a trecut de grabă şi necondiţionat
sub ascultarea Împăratului Vieţii, oprind persecuţiile şi prigoanele îndreptate
împotriva Bisericii Mântuitorului lumii, a emis legi cu caracter creştin, a
convocat la Niceea, Întâiul Sinod Ecumenic al Bisericii Celei Una, Universală,
Sfântă şi Apostolică, a promulgat Edictul de toleranţă religioasă cu
respectarea tuturor confesiunilor din imperiu şi a zidit noua capitală a noului
Imperiului creştin Dac ortodox la Bizanţ, numită Constantinopol, după numele
său de ctitor, dar închinată veşnicei slăvirii a Mântuitorului nostru Iisus Hristos
şi a Maicii Sale-Preafericita Fecioară Maria.
Către anul 658 î.Hr., tribul Megarilor,
desprins din Marele trunchi Trac, având în frunte pe viteazul Bizant, şi-a
ridicat pe Bosfor cetatea de scaun numită Bizanţ,
iar mai apoi în faţa ei au zidit şi Calcedonul.(Herodot- sec V î. Hr., Istoria,
IV, 144; /Polivie- sec. II î.Hr., Istoria IV, 38, 44)
Iniţial Împăratul Constantin cel Mare se
orientase spre construirea noii capitale la Troia, unde ridică chiar zidurile
exterioare ale Cetăţii.
Graţie intervenţiei divine, care exprimă
voinţa Domnului Iisus Hristos, Constantin alege Bizanţul. (Sozomen, P.G. 67,
col. 936- II, 3)
Gestul Împăratului exprimă în egală măsură
curaj, înţelepciune, justă măsură privind poziţia geografică, iscusinţă
strategică şi o deosebită cumpătare politică şi administrativă. El a intuit
peste timp şi în timp toate realizările culturale şi civilizatoare ale divinei
Cetăţi.
Îmbrăţişată de ziduri înalte şi de apa mării,
Cetatea celor Şapte Coline- simbolizează inima imperiului creştin şi
sufletul Bisericii Ortodoxe.
Alegerea
locului pentru noua capitală, spunea Uspensky, şi crearea unui oraş istoric internaţional reprezintă una dintre cele
mai mari reuşite ale inteligenţei politice şi de conducere a lui Constantin.
Acesta, mutând capitala internaţională la Constantinopol, a salvat civilizaţia
antică şi a creat un centru valoros pentru răspândirea creştinismului.(Fyodor Ivanovich, Uspensky, Istorija Vizantijskoi
Imperii, vol. I, Leningrad, 1948, p. 60)
Marea Cetate creştină s-a ridicat la
înălţimea aşteptărilor ilustrului ei întemeietor, revărsându-şi peste
posteritate imperiala-i ecumenicitate:
Strălucirea universală a Constantinopolului
a izvorât din viziunea ecumenică a imperiului, dar progresiv a dobândit
propriile elemente de strălucire şi putere.
(Vlasios
Fidas, în Enciclopedia Larousse, la
cuvântul Constantinopol)
Remarcabilă este şi remarca istoricului Rene
Ristelhueber, marele cercetător şi analist al popoarelor balcanice:
Destinul
slăvit al Constantinopolului este gestul împăratului Constantin, care s-a
născut acolo aproape, la Niss, în Macedonia. Acestuia i se cuvine lauda, şi
anume că şi-a dat seama de importanţa deosebită a unei aşezări care se găsea la
graniţa dintre Europa şi Asia, şi preceda oraşul care se număra printre cele
mai mari capitale ale lumii. (Histoire des peuples Balkanique, Paris; /şi
în ed. greacă, Istoria popoarelor balcanice, Atena, 1995, p. 25)
În acelaşi spirit elogios se adaugă şi
lordul britanic, istoricul Steven Runciman:
Pentru
a se întregi preschimarea imperiului, mai era nevoie de ceva. Acest lucru a
însemnat întemeierea Constantinopolului..., capitală superioară Romei, fiindcă
aceasta va fi încă de la început un oraş creştin. Alegerea aşezării arăta multă
inteligenţă. (Byzantine Civilization, Cambridge, 1933; /şi în ed. greacă,
Civilizaţia bizantină, Atena, 1992, p. 31)
Demne de admiraţie sunt şi criteriile şi
evaluarea făcută de biograful său, avocatul Dimitrios Apostolidis, privind
slujirea şi coslujirea Împăratului Constantin cel Mare faţă de Stat şi de
Biserică:
Acesta
este omul care a ridicat Biserica din catacombe şi a aşezat-o sub strălucirea
razelor soarelui.
Este omul care şi-a expus toată strălucirea
şi puterea rangului său ca să meargă alături de aceasta, de Biserică, în
misiunea ei pastorală şi diaconală.
Este omul care a lucrat ca nimeni altul
pentru unitatea cuvântului spiritual şi social.
Este omul care a transformat ţesutul social
al unui imperiu, al celui roman, aşa încât acesta din urmă să renască şi să se
preschimbe într-unul nou, bizantin, cu toate că cel de-al doilea a funcţionat
în limitele teritoriale ale celui dintâi.
Este omul care a întărit nepreţuita lucrare
misionară a mamei sale şi nu a ezitat să-şi manifeste în practică propria
credinţă, chiar şi în afara imperiului.
Este omul care a depăşit patimile epocii
lui, practicile religioase contradictorii, ciocnirile dogmatice înceţoşate şi
s-a dăruit, chiar şi după plecarea lui din această viaţă, întru totul lui Iisus
Hristos, primind harul Tainei Sfântului Botez şi al Mărturisirii.
Mai este şi primul împărat creştin într-un
imperiu în care întreaga maşină de stat şi majoritatea zdrobitoare a
cetăţenilor făcea parte din idolatrie şi, pe deasupra, stă cu respect în faţa
conştiinţei religioase a idolatrilor, pe care nici nu-i persecută, şi nici nu-i
încreştinează cu forţa.
(Sfântul Constantin cel Mare..., op. cit. p. 317)
Deşi Împăratul i-a încrustat noii Capitale
numele său, convins că Înţelepciunea Sfântă a Dumnezeului Tată sălăşluieşte în
lumina Logosului-Fiu, a închinat Constantinopolul Mântuitorului Hristos.
Nichifor Calist, ne redă cuvintele augustei
inscripţii puse de Constantin cel Mare sub statuia sa:
Ţie,
Hristoase, Care eşti Dumnezeu, dedic acest oraş.
(P.G. 145, col. 1325- VII, 49)
Aceeaşi inscripţie, dar cu un conţinut mai
larg, provine de la G. Dagron:
Tu,
Hristoase , eşti Domnul lumii şi Stăpânul. Ţie Îţi dăruiesc acest oraş ca să-Ţi
slujească. Să ai grijă de el şi să-l ocroteşti de orice fel de primejdie. (Gilbert
Dagron, Naissance d’une capitale, Paris, 1919; /şi în ed. greacă, Naşterea unei
capitale, Atena, 2000, p. 44)
Nu
trebuie să evităm nici miturile consemnate în textele cronicilor şi nici
relatările mai noi, care prezintă Constantinopolul ca fiind sub pururea ocrotire a Sfintei Fecioare Maria:
Împăratul
Constantin a închinat oraşul Fecioarei şi Mamei lui Dumnezeu. (Ioan
Zonaras, P.G. 134, col. 1108- XIII, 3)
Altă informaţie venită de la Constantin
Acropolites, consemnează că: oraşul a
fost ridicat în numele Mamei lui Dumnezeu. (Cuvânt elogios, p. 340)
Împăratul Constantin cel Mare a manifestat o
deosebită cinstire şi faţă de Apostolii şi Martirii Mântuitorului nostru,
astfel că Oraşul sfânt a fost închinat şi venerării lor.
Dacă nu ar exista Răsăritul Ortodox, Apusul
catolico-protestant ar fi apus de mult.
După sucombarea sub huni în anul 476 d. Hr.,
Apusul şi-a ridicat pleoapele abia în secolul al XVI-lea, dar tot graţie cârjei
bizantine.
Dacă pentru Răsărit, Constantinopolul a fost
cea mai strălucitoare Catedrală a culturii şi civilizaţiei creştin-ortodoxe,
Apusul îi datorează independenţa şi forma de existenţă în care şi astăzi mai
pulsează:
Dacă
nu exista Bizanţul pentru a-i opri pe
arabi, pe seleucizi şi pe otomani, Apusul nu ar mai fi apucat să stea pe
propriile-i picioare. Europa de astăzi îşi datorează propria existenţă
Imperiului Bizantin. (Judith Herrin, Ce este Bizanţul?, Atena, 2006)
Constantinopolul a reprezentat naşterea din
lumină al noului corp social al Răsăritului.
Constantinopolul a reprezentat sensul noii
şi marii culturi ortodoxe.
Constantinopolul a reprezentat simbolul
marii civilizaţii creştine.
Constantinopolul a purtat în pântecele-i
binecuvântat pe cei mai mari Eroi, Martiri, Asceţi, Mistici, Dascăli, Preoţi,
Teologi, Poeţi, Artişti, Cucernici, Cuvioşi, Mărturisitori şi Sfinţi ai
Pământului şi ai cerului nemuritor.
În primii 8 ani de pace (314-322) împăratul
Constantin a pus bazele bunăstării economice, chibzuinţei politice de stat şi a
moralei creştine.
Adeverind pe adevăratul Pricinuitor al
izbânzilor sale, împăratul Constantin a revelat toate acestea emiţând: în nişte hotărâri alcătuite în slovă
latinească şi grecească (protodacă de altfel, n.a.), trimise şi publicate de el în fiecare provincie. (Eusebiu de
Cezareea, Viaţa ..., op. cit., cartea a 2-a, cap. 23, PSB, vol. 14..., p. 103)
Până în veacul al XI-lea Cetatea lui Constantin, întipărită pe
urmele paşilor plini de mireasmă divină ai Marelui Apostol Andrei, a strălucit
aproape milenar pe frontispiciul măreţului Imperiu creştin bizantin, binecunoscut
şi sub numele de România.
Primul şi marele Stat ortodox daco-român înfăptuit de augustul- dac, Împăratul Constantin a împletit într-un binecuvântat
buchet spiritual, marea înţelepciune pelasgo-tracă cu normele juridice
traco-latine, pe care l-a organizat şi aşezat pe temeiul Evangheliei lui
Hristos.
Strălucirea Bizanţului imperial daco-român, a continuat şi post Cruciadelor Apusului, prin Dinastia daco-română a Ţarilor
Asăneşti şi după cucerirea musulmană din anul 1453, prin iluştrii Voievozi
ai Principatelor Valahe, aşa
cum faima Augustului Constantin i-a
eclipsat pe domnii şi papii Apusului, care nu i-au iertat
niciodată renunţarea la Roma lor, vechiul centru imperial păgân, politeist,
idolatru şi construirea marii capitale imperial-creştine, Constantinopolul, uitând
repede faptul că i-a salvat i-a eliberat, le-a redat demnitatea dintâi, renunţând
astfel, la a-i purta şi a-i cinsti posterior numele preabinecuvântat, chiar
dacă senatul roman i-a acordat pentru eliberarea Romei titlul de Maximus Augustus, preamărindu-L pe
Hristos şi Crucea Sa:
Constantin,
scrie Sfântul Teofan, conducătorul
romanilor, a poruncit ca rămăşiţele
martirilor să fie îngropate cu evlavie. Şi romanii au sărbătorit biruinţa,
preaslăvindu-L pe Domnul şi Crucea Sa dătătoare de viaţă şi l-au mărit pe
Constantin, biruitorul.
(Sf. Teofan, Scrieri cronice, PG 108, p. 84)
După bătălia de la Pons Milvius- Podul
Vulturului din 28 Octombrie 312, împotriva tiranului păgân-prigonitor Maxenţiu,
când Mântuitorul Hristos Însuşi i-a prezis biruinţa, poporul şi senatul Romei
i-au deschis larg porţile Cetăţii, primindu-l cu cinstea care i se cuvine
marelui eliberator şi salvator împărat.
Constantin,
relatează istoricul-ierarh, apropiat al împăratului şi-a făcut intrarea în împărăteasca cetate în glasul cântecelor de
biruinţă. Toată lumea-senatori, nobili, oameni cu vază, laolaltă cu toată
omenirea din Roma- i-a ieşit în întâmpinare din toată inima, cu ochi veseli,
primindu-l cu urări de fericire şi cu o nesfârşită bucurie, ca nişte scăpaţi
din închisoare. Bărbaţi, femei şi copii se înghesuiau laolaltă cu nenumărate
cete de slujitori şi nu mai conteneau a striga, numindu-l când salvatorul, când
dezrobitorul şi când binefăcătorul lor. El însă-pătruns cum era, prin însăşi
firea lui, de credinţa în Dumnezeul-, la auzul strigătelor lor nu s-a lăsat
furat de mândrie, la lauda lor n-a lăsat să crească în el trufia, ci ştiind
bine cât ajutor îi datora lui Dumnezeu, s-a grăbit să răsplătească adevăratului
prilejuitor al biruinţei sale o rugăciune de mulţumire. Apoi a descoperit
Constantin tuturor semnul cel mântuitor- şi a înălţat chiar în inima oraşului
împărătesc un monument triumfal în amintirea biruinţei asupra duşmanului,
monument pe care a scris cu litere săpate, că acesta se dovedise să fie semnul
izbăvitor al statului roman şi ocrotitorul împărăţiei întregi. Şi a mai pus în
mâna statuii sale, înălţate într-unul dintre locurile cele mai umblate ale
Romei, o lance lungă în chipul crucii, poruncind să se sape dedesubt, cu slove
latineşti, următoarea inscripţie: <<Prin
acest semn mântuitor-adevărata dovadă a bărbăţiei- am izbăvit eu oraşul vostru
de sub jugul tiranului, redându-vă libertatea; şi izbăvindu-vă, am redat atât
senatului, cât şi poporului roman însemnătatea şi strălucirea de odinioară>>
(Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, cartea a 9-a, cap. 11)
Statuia Eliberatorului Constantin cel Mare aşezată
în pieţele Romei purta în augusta mână învingătoare, Crucea Mântuitorului
Hristos.
Împăratul Constantin oferă tracului
Miltiade-episcopul Romei, ca viitoare reşedinţă apostolică, palatul Lateran.
După trei ani de la celebra biruinţă divină
şi augustă de la Pons Milvius, senatul roman i-au ridicat biruitorului un Arc
de Triumf pe care au inscripţionat cuvintele următoare:
Senatul
şi poporul roman i-au dedicat acest arc împodobit, ca un semn al triumfului,
Evlaviosului, Fericitului August şi Împăratului Cezar Flavius Constantin
deoarece, prin pronia divină şi marea lui înţelepciune, a scăpat statul de
tiran şi de toată gruparea acestuia, cu ajutorul armatei...
IMPERATORI CAESARI FLAVIO CONSTANTINO MAXIMO
PIO FELICI AUGUSTO SENATUS POPULUS QUE ROMANUS
QUOD INSTINCTU DIVINITATIS MANTIS MAGNITUDINE CUM EXERCITU SUO TAM DE
TYRANNO QUAM DE OMNI EIUS FACTIONE UNO TEMPORE IUSTIS REM PUBLICAM ULTUS EST
ARMIS ARCUM TRIUMPHIS INSIGNEM DICAVIT(Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui
Constantin cel Mare, cartea 1, cap. 32)
Împăratul Constantin cel Mare, punându-se el
însuşi în slujirea Bisericii Ortodoxe, prin reformele şi construirea sfintelor
lăcaşuri a transformat imperiul într-o entitate creştină, salvându-l totodată
din haosul şi criza secolului III, prigonitor, influenţând evident şi salvator
destinul omenirii, schimbând soarta neamului omenesc şi cursul istoriei
universale.
Augustul
Constantin, care a preluat puterea, afirmă Lactanţiu, a considerat ca măsură prioritară libertatea creştinilor în practicarea
cultului religios; şi aşa a început
guvernarea lui, prin reabilitarea religiei sfinte. (Lactanţiu, Despre moartea persecutorilor, PSB, cap. 14, cap. 24)
Suveranii prigonitori ai Creştinismului, ca
unelte perverse ale celui Rău s-au dovedit a fi cele mai odioase şi
insultătoare orori ale istoriei.
Relatăm câteva mărturii ale lui Constantin
despre o parte dintre marii persecutori, mărturisiri revelatoare şi pentru
ceilalţi tirani, dinainte şi după Marele Împărat daco-român:
Dar
tu, Decius, - pe tine te întreb acum-, tu, care altădată ţi-ai bătut joc de
nişte oameni drepţi; tu care urai Biserica şi care pedepseai pe tot cel ce-şi
ducea viaţa în sfinţenie: cum o duci tu acum, după ce ţi-ai sfârşit viaţa? Din
ce amar îţi este ţesută soarta? (Soartă care s-a şi văzut în clipele
premergătoare vieţii tale, când ai căzut dimpreună cu întreaga-ţi oaste pe
câmpul de luptă din Sciţia, făcând de râsul geţilor mult trâmbiţata forţă a
Romei!).
Dar tu, Valeriane, care faţă de slujitorii lui
Dumnezeu ţi-ai dat în vileag aceeaşi sete de sânge: şi la tine s-a văzut până
la urmă aceeaşi necruţătoare judecată când, prins în luptă şi dus legat (cu
toată mantia ta de purpură şi celelalte însemne ale demnităţii împărăteşti),
Sapor-regele perşilor- a poruncit să fii jupuit (de viu) şi îmbălsămat, spre a
le fi (altora) de-a pururi pildă!
Până la urmă tu însuţi, Aureliane (tu,
para-de-foc a tuturor fărădelegilor!), n-ai făcut tu nebunia de a te năpusti
de-a curmezişul Traciei? Şi n-ai fost tu spintecat acolo, sub privirile
tuturor, chiar în mijlocul drumului, căruia i-ai umplut şanţul cu sângele tău
blestemat?
(Deci,
cum rămâne cu „celebra retragere Aureliană”, atât de mincinos mediatizată?! n.
a.)
După sângeroasa lui prigoană, Diocleţian
şi-a pecetluit singur soarta când s-a socotit nevrednic de domnie şi când şi-a
dat în vileag relele urmări ale nebuniei, închizându-se între pereţii unei case
de rând. Or- întreb eu atunci- la ce i-a folosit lui faptul de a fi pornit la
luptă împotriva Dumnezeului nostru? Fiindcă- dacă nu mă înşel- tot restul
vieţii Diocleţian a tremurat de frică să nu moară cumva lovit de trăznet! Poate
să o spună Nicomidia; istorisesc şi cei ce au fost de faţă atunci, printre care
mă număr şi eu însumi! Fiindcă într-adevăr am putut vedea cum, cu duhul slăbit
şi temându-se de cea mai neînsemnată privire, de cel mai mărunt zgomot, se văicărea
Diocleţian recunoscând că sminteala lui ajunsese să fie cauza tuturor
năpastelor ce-l asaltau, de când stârnise la luptă împotriva lui- şi de partea
drepţilor- purtarea de grijă a lui Dumnezeu! (Eusebiu de Cezareea, Viaţa..., Cuvântul lui Constantin
către adunarea sfinţilor, cap. 24, 25, PSB, vol. 14, ...)
Dacă
gânditorii lumii antice au stăruit disperaţi în încercarea lor de a ignora sau
exclude durerea umană, suveranii despoţi au intensificat-o, au preamărit-o. În
Vatra lumii vechi, durerea a închircit sufletul omului, iar voluptatea l-a
caricaturizat. Religiozitatea antică a săltat lumea în golul rece şi prăpăstios
al durerii şi al deşertăciunii.
Numai Zamolxianismul pelasg, viu, monoteist,
ţâşnind ca un torent al vieţii, premergător al Creştinismul a păstrat
demnitatea umană între virtuţiile ei fireşti, cardinale, ale trăsăturilor chipului creat, încercând prin suferinţă,
credinţă şi jertfă să restaureze asemănarea
şi nemurirea prin dragoste după Chipul divin al Atotcreatorului
Cosmosului.
Zamolxianismul
a zămislit în sânul marii Naţiuni primordiale traco-geto-dace, faima Cavalerului trac, dârzenia ilustrului Monarh şi înţelepciunea profetică milenară şi
nemuritoare a Elitei spirituale.
Eroii, protagoniştii, sacerdoţii,
doctrinarii, iniţiaţii manifestărilor politeiste, antice s-au circumscris
ritualurilor fanteziste, panteiste, iluzioniste, provocând sau încercând să
promoveze o domnie a bucuriei prin ignorarea durerii, împingând astfel lumea
într-un mare vârtej fără scăpare, al suficienţei, al orgoliului, al amăgirii,
al temerii, al satisfacţiei deşarte, al nihilismului, al resemnării, al
descompunerii.
Budismul
a sacralizat durerea sanctificând-o în suferinţă cosmică. Mai departe Hedonismul, travestit în pseudobucurie a
adus hegemonia erosului sub diferitele închipuiri false, ca expresie doar a
dorinţei senzuale, înăsprind şi mai mult
durerea, iar Stoicismul sub masca sa preferată,
cinismul în aceeaşi luptă cu
suferinţa a căzut în propria înşelare, nerăuşind decât o sfidare, cum spunea
marele nostru filosof creştin Nae Ionescu: „o
încercare mai mult retorică, fără adâncime sufletească; o atitudine care îşi
găseşte răsplata mai adesea în admiraţia superficială şi neînţelegătoare a
mulţimii decât în adevărata linişte sufletească a înţeleptului, care înainte de
orice este echilibru. Cinicul este un orgolios şi de aceea un singularizat
între semenii lui. Punctul lui de reazem e în afară; dar nu într-un absolut
transcendent, ci în respectul temător al
celorlalţi. Formula lui de viaţă nu are valoare circulatorie; nu trebuie să
aibă, pentru că satisfacţia lui stă tocmai în prestigiu, şi nu poate da
prestigiu decât tocmai ceea ce nu se poate realiza de toţi oamenii. Este prea
puţin ca cucerire pozitivă în problematica bucuriei, nu? Prea puţin şi prea...
epidermic. (Îndreptar Ortodox. Ed. Artemis, Bucureşti, p. 54)
Suma durerilor, plăcerilor, amăgirilor,
superstiţiilor, neputinţelor, închipuirilor zeeşti şi umane a adus lumii
antice, politeiste, supremul faliment religios
.
Dacă
din punct de vedere istoric, moral şi religios de la Zamolxis la Hristos au existat reale asemănări, punţi de legătură
fundamentale între lumea pelasgă şi cea creştină, de la Zenon la Hristos s-au înregistrat doar deosebiri esenţiale, ca
natură, atitudine sau inspiraţie. Numai incompetenţii au avut sau au o altă
părere...
Stoicismul
pritoceşte durerea într-o bucurie
negativă, în timp ce Zamolxianismul o primeneşte prin jertfă,
asemeni Creştinismului care o
întrupează într-o sfântă bucurie şi o mărturiseşte printr-o dragoste hristică înălţătoare.
Răstignirea
lui Iisus Hristos, Dumnezeul-Om pe Cruce a înnobilat suferinţa, dându-i un
sens dumnezeiesc, mântuitor.
Răstignirea
Domnului a zgâlţâit deopotrivă din temelii marginile Cosmosului şi toate
încheieturile omenirii. Suferinţa
creştină capătă o altă existenţă, ce nu are nevoie nici de explicare, nici
de justificare.
Răstignirea
Mântuitorului aşează lumea creştină într-o atitudine spirituală profundă,
prin care Biserica Sa purifică mistic şi ascetic sufletul noii lumi hristice
întru veşnicie.
Sfintele Patimi ale Domnului şi Dumnezeului
nostru, suferinţa Lui pe Cruce a fost acceptată şi trăită, doar ca să ne lase
moştenire Suferinţa Sa Sfântă în care să ne întrupăm suferinţa noastră
biruitoare.
Aşadar,
Zamolxianismul pelasg trece uşor şi
curat de la legitimul sacrificiu al nemuririi la Creştinismul jertfitor ortodox şi mântuitor.
Prin Suferinţa
dumnezeiască a lui Iisus Hristos s-a trecut la sublimarea suferinţei noastre,a
creştinilor ortodocşi, care a deschis Calea mântuirii umane.
Aceasta
era realitatea vieţii istorico-religioase în lumea romană în care trăia
generalul şi viitorul Mare Împărat Dac Constantin.
Din acele firi aristocrate, purtătoare de
prejudecăţi, de superstiţii, de ignoranţă, de imoralitate, de orgoliu, plini de
resentimente păgâne, pătimaşe, vrăjmaşe, laşe şi trădătoare s-au strecurat o
parte şi la curtea şi în palatul imperial, complotând şi defăimând, aducându-i
mai apoi destul de multă mâhnire şi suferinţă.
Pe câmpurile de luptă tânărul şi frumosul
comandat de oşti se avânta în locul cel mai primejdios, biruind. Era un
războinic falnic, curajos, viteaz, un bărbat cumpătat, strategic şi un iscusit
călăreţ, demn de strămoşii săi, neîntrecuţii sciţi.
Prin dragostea şi educaţia primită de la
părinţii săi daci, prin zestrea sufletească, prin podoaba cumpătării, prin
fascinanta putere de judecată, prin înţelepciunea dobândită, tânărul Constantin
pe care nimeni nu-l putea întrece în
bunătatea, frumuseţea chipului său, a staturii lui, întrecându-i chiar şi pe
cei de aceeaşi vârstă cu el prin puterea lui, s-a apropiat de Dumnezeu,
cinstindu-L mai presus de toate cele create şi existente: aflându-L a fi Mântuitor şi păzitor al împărăţiei şi dătător al tuturor
bunătăţilor. (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, cartea 1,
cap. 12, în PSB, vol. 14. Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1991, p. 19-20; 69)
Referinţele oferite de cronicarii şi marii
istorici creştini ai acelei vremi Socrate, Sozomen, Evgarie, Kedrenos,
Teodoret, ne ajută să-i redăm Împăratului portretul său cât mai fidel:
Împăratul
era înalt ca statură, cu gât puternic, umeri laţi şi trup atletic, ceea ce îl
făcea impunător, grav şi majestuos; cu o înfăţişare splendidă, frumos la chip
şi foarte impresionant, cu ochi de leu, omenos, plin de bunătate, cumpătat,
dornic de a face fapte bune, indulgent, gândea liber, era blând, răbdător,
generos şi iubitor de armată şi popor, cu spirit al dreptăţii, cumpătat,
iertător, suflet mare, spirit neînfricat, mare strateg, profund religios,
înţelept în probleme legislative, desfăşurând o mare lucrare legislativă. Punea
preţ pe valoarea cercetărilor, a ştiinţelor, a artelor şi , mai cu seamă a
literaturii. Era foarte învăţat şi foarte cultivat spiritual, apropiat mult de
desăvârşirea umană. (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin, op. cit.,
IV, 54)
Istoricul Sozomen mărturiseşte că Împăratul
Constantin cel Mare a fost: primul şi cel
mai important dintre împăraţi pentru Biserică. Iosif Vrienios, continuă
portretul suveranului spunând că:
împăratul Constantin cel Mare a fost primul împărat creştin. Constantin
Manassis adaugă că Marele Constantin a fost: primul dintre împăraţi care L-a mărturisit curat pe Hristos. Dositei
nu se lasă mai prejos, arătându-l pe Constantin cel Mare, că: pe bună dreptate este amintit ca fiind tată
al împăraţilor ortodocşi şi temelie a statului creştin.
În Cuvântul al IV-lea, Eusebiu de Cezareea
consemnează:
Numai
acesta dintre împăraţii traco-romani L-a cinstit pe Dumnezeul, Împăratul
tuturor, cu o excesivă evlavie faţă de El; numai acesta a propăvăduit cu
dăruire cuvântul lui Dumnezeu; numai acesta a şters orice fel de urmă de
politeism şi a izgonit orice fel de idee de idolatrie; numai acesta a fost
învrednicit, şi când a trăit, dar şi după moartea sa de asemenea onoruri, de
care nu a avut parte vreun grec sau vreun barbar, dar chiar şi vreunul dintre
romani.
În completarea celor amintite mai sus de
Eusebiu de Cezareea, Paparigopoulos subliniază:
Niciunul
dintre ucenicii direcţi ai Domnului nu a lucrat mai mult pentru răspândirea şi
întărirea credinţei noastre. (K.
Manassis, Sinoptică, P.G. 127, col. 306; /Dositei, Cele 12 cărţi, I.1a;
/Eusebiu, Cuvântul al IV-lea, P.G. 20, col. 1229- IV, 75, 313)
Din secolul VIII, avem şi descrierea
Sfântului Teofan, care-i aşează chipul luminos într-o corolă a virtuţiilor
moral-religioase:
Acest
bărbat în toate strălucitor, în curajul sufletului, în puterea minţii, în
cuvintele sale de învăţătură, în răbdarea sa căutând dreptatea, în dăruirea pe
care o avea faţă de muncă, în portul său cuvincios, în curajul pe care-l avea
în război şi izbândă, mare în faţa barbarilor, neînvins în războaiele civile,
statornic şi neclintit în credinţa sa.
(Sf. Teofan, Cronică, în P.G. 108, p. 96)
Mult
mai târziu, în vremurile noastre mai recente, alţi istorici precum Philip
Schaff ni-l schiţează şi el pe Marele Împărat creştin Constantin, astfel:
Caracterul
lui moral nu a fost fără însuşiri nobile, printre ele aflându-se o curăţie rară
a trupului pentru acea vreme, o cumpătare şi o bunătate nemaiîntâlnită. Toate
scrierile creştine vorbesc despre înfrânarea sa. (P. Schaff, History of the Christian Church,
chapter I, 14, n. 10)
Cu siguranţă merită să luăm aminte şi
părerea teologului olandez Marc Reuver:
Împăratul Constantin a văzut în propria sa
persoană un slujitor al lui Dumnezeu, împlinind voia Acestuia în absolută
ascultare faţă de pronia divină. Era obligaţia lui să asigure credinţa
creştină, pacea şi unitatea dintre popoare. Această chemare divină i-a dat
obligaţia specială, aceea de a exercita puterea imperială asupra tuturor
cetăţenilor care aveau încredere în purtarea sa de grijă. (Requiem
for Constantine Kampen, Holland, 1996, p. 30)
Cu privire la denigratorii, traficanţii şi
manipulatorii de orice natură: socială, politică, atee, ocultă ori religioasă,
care sunt purtătorii gândirii sterpe şi impostorii cuvântului, ai Logosului, ai
Adevărului, ai lui Dumnezeu, nici măcar nu merită să-i băgăm în seamă. de aceea
mă voi opri doar la observaţia pertinentă a istoricului francez Louis-Gaston
Boissier, în grandioasa sa lucrare, Sfârşitul păgânismului:
Din
nefericire, atunci când ne ocupăm de marii bărbaţi, care au jucat un rol
important în istorie, şi încercăm să le cercetăm viaţa şi activitatea, rareori
suntem satisfăcuţi de explicaţiile fireşti. Faptul că oamenii aceştia au ceva
diferit faţă de ceilalţi oameni ne face să nu credem că pot să funcţioneze ca
simplii oameni. Căutăm motive întunecate în spatele chiar şi celui mai simplu
gest, dar în acelaşi timp îi catalogăm în amănunt şi în adâncul gândului lor,
pe care aceştia niciodată nu l-au avut.
Toate acestea sunt valabile şi în cazul lui
Constantin. A existat convingerea că acest om politic foarte capabil a dorit să
râdă de noi. Cu cât se dedica mai călduros îndatoririlor sale religioase,
expunându-l ca pe un credincios curat, pe atât de intense ajungeau să fie şi
încercările noastre de a dovedi că împăratul Constantin a fost indiferent faţă
de aceste probleme şi că a fost un sceptic, pe care în realitate nu l-a
interesat nicio religie, decât aceea care l-a favorizat mai mult.(L. G. Boissier, La fin du paganisme,
Paris, 1914)
Conducătorul, monarhul, suveranul creştin în
conştiinţa ortodoxă îşi exercită /trebuie să-şi exercite misiunea-responsabilitate
de stăpân politic, doar cu o înaltă demnitate, şi împlinire a conştiinţei
naţionale, dar în acelaşi timp, deopotrivă şi permanent cu smerenie, credinţă
şi jertfă, ca demnitatea mistică a
conştiinţei moral-creştine, privind slujirea lui Dumnezeu, Care i-a încredinţat
binecuvântarea ocrotirii Neamului şi a Bisericii Sale.
Un astfel de Conducător este dator să
administreze Imperiul sau Statul care-i este încredinţat, dar, care trebuie axat doar
pe persoana Mântuitorului lumii Iisus Hristos. Acest fapt se numeşte Teocraţie
ortodoxă, exercitată sub sceptrul ecumenicităţii creştine.
Aruncând privirea pe Epistola imperială
trimisă de Constantin lui Saporie, împăratul perşilor în care face referire la
grija lui Dumnezeu faţă de poporul său, rămânem înmărmuriţi de plăcuta uimire,
privind caracterul său profund ortodox, privind demnitatea sa de conducător
ales, cum la puţini monarhi creştini, pravoslavnici le-a fost dat s-o aibă,
privind mesajul duhovnicesc şi eruditul cuvânt de învăţătură:
Păstrând
credinţa dumnezeiască, câştig lumina adevărului. Călăuzit de lumina adevărului,
dobândesc conştiinţa credinţei dumnezeieşti. Cu aceasta, aşa cum arată
lucrurile, cunosc preasfânta religie ca un dascăl al cunoaşterii preasfântului
Dumnezeu. Acest cult îl mărturisesc. Această putere a lui Dumnezeu având-o
alături, am început de la marginile oceanului şi am înconjurat lumea cu
nădejdi, că, după ce toate dispăruseră înrobite de atâţia şi căzute în
necazurile zilnice, acestea şi-au primit răzbunarea şi au reînviat exact aşa
cum se întâmplă după o oarecare vindecare. (Teodoret, Istoria bisericească,
cartea 1, cap. 24)
O deosebită atenţie a acordat-o cinstirii
Cuvântului, alegându-şi cu mare grijă împodobitele cuvântări, care fermecau
interlocutorul, auditoriul:
Vrednicul
împărat îşi îmbogăţea mintea cu cuvintele dumnezeieştii Scripturi,
petrecându-şi nopţile în priveghere, iar în clipele de răgaz scriind cuvântări,
căci îi plăcea să se înfăţişeze necontenit în faţa oamenilor, încredinţat că e
bine să domnească peste supuşi şi, prin puterea cuvântului de învăţătură,
făcând din cârmuirea sa una a chibzuinţei. Astfel nu pregeta să cheme lumea la
sine; iar oamenii nu pregetau nici ei să se adune în număr mare ca să asculte
înţeleptele vorbe ale împăratului. (Eusebiu de Cezareea, Viaţa..., p. 170)
Constantin îşi alcătuia studiile şi omiliile
cu multă evlavie şi rigurozitate, creînd o vastă tradiţie în Bizanţ, bucurând
mulţi dintre urmaşii săi. Gândirea lui puternică era foarte bine închegată şi
adânc înrădăcinată în Cultura Teologică şi Filosofia Ortodoxă a Duhului Sfânt.
Varietatea temelor aduceau în lumină diversitatea lor teologică:
- Întruparea Domnului, Parusia, dogma
Sfintei Treimi, Evanghelia Mântuitorului, lumina creată şi necreată, idolatria,
profeţiile Vechiului Testament, proorociile Sibilelor, etc.
În mod expres aminteşte de sibila tracă Eritreea, care prezice
psalmic viitorul lumii legat de Dumnezeul creştinilor, numindu-L în limba arimică-aramaică-protodacă: Iisus Hristos Mântuitorul, Fiul lui
Dumnezeu. ( consemnarea a fost făcută de Cicero). Aceeşi Sibilă, relatează
poetul Virgiliu, prooroceşte naşterea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria
(citaţi de Eusebiu), iar istoricul Sozomen îi atribuie tot sibilei Eritreea
profeţiile despre izbăvitoarea Cruce:
O fericit şi binecuvântat lemn al Crucii, pe
care Dumnezeu şi-a întins mâinile!
Oricum ar comenta cineva această frază,spune Sozomen, nu ar putea spune alceva decât ceea ce citeşte. Sibilele au profeţit prin lemnul Crucii şi
cinstea faţă de acesta. Profeţiile au ajuns la noi aşa cum ne-au fost relatate
de către cei care le-au auzit de la alţii (prin Sfânta Tradiţie am spune
noi, n.a.), care au cunoscut foarte bine
aceste întâmplări care au fost transmise din tată în fiu şi toţi cei care au
consemnat aceste lucruri le-au dat spre moştenire altora. (Eusebiu de
Cezareea, Viaţa..., Cuvânt către
adunările sfinţilor, cap. 18, 19, 20, PSB, vol. 14, ... /Sozomen, Istoria bisericească, cartea 1, cap. 8)
Între preocupările de căpătâi ale
Împăratului un loc de seamă l-a avut teologia rugăciunii. Iată ce ne transmite:
Rugăciunea
dreaptă este cu neputinţă de biruit şi tot cel ce va stărui în rugăciunea
curată nu va fi dezamăgit, fiindcă, de nu vei şovăi în credinţa ta, nu e cu
putinţă să nu capeţi cele dorite. Dumnezeu se află mereu alături de noi, plin
de bunăvoinţă în faţa dovezilor noastre de nobleţe sufletească. E omeneşte să
te mai şi împleticeşti câteodată; doar că Dumnezeu nu are nici o vină în
omeneştile noastre împiedicări. De aceea îmi şi pare nimerit ca toţi cei ce vor
să se ţină de cele ale credinţei să înalţe mulţămită Mântuitorului pentru tot
ce a făcut El spre mântuirea noastră, a tuturor, şi pentru buna chivernisire a
statului; prin rugăciunile lor sfinte şi stăruitoare să abată, împreună,
milostivirea lui Hristos asupra noastră, ca El să nu pună capăt facerilor Sale
de bine. Fiindcă El este un aliat de neînvins şi un adevărat proteguitor al drepţilor,
în aceeaşi măsură în care mai este şi cel mai bun dintre judecători, călăuza
(noastră pe calea) mântuirii şi întâi-stătătorul vieţii veşnice. (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui..., op. cit.
p. 273-274)
După ce teologhisea rugăciunea pe o parte şi
pe alta, în învelişul şi în miezul ei, se îngrijea compunând el însuşi din
sufletu-i plin de dulceaţă şi lumină, psalmii de foc către Domnul, conţinând
cereri şi mulţumiri, slăviri şi ajutor, îndemnuri şi zidiri de lăcaşuri sfinte pentru
folosul tuturor supuşilor şi slujitorilor săi:
* Spre binele întregii lumi şi în folosul
întregii omeniri, aş vrea ca poporul Tău să aibă parte de linişte şi să rămână
departe de dezbinări. Fie pacea şi liniştea celor credincioşi şi cu cei aflaţi
în rătăcire. Fiindcă numai întru dulceaţa acestei părtăşii vor putea şi aceştia
să fie îndreptaţi şi aduşi pe calea dreaptă. Nimeni să nu se aşeze în calea
altuia: aibă fiecare parte şi să se bucure de tot ce-i doreşte sufletul.
Cuvine-se, totuşi, ca tot omul cu mintea
limpede să ştie că nimeni nu va putea vieţui în sfinţenie şi în curăţie de nu-l
vei chema Tu întru odihna sfintelor Tale predanii. Cei ce vor voi să i se
sustragă, găsi-vor lăcaşele înşelăciunii, aşa cum le-a fost voia; nouă,
pregătită ne este casa cea prea-strălucitoare a adevărului Tău. Dar ce dai Tu
pe cale firească le dorim şi noi lor, la rându-ne, în aşa fel încât în
obşteasca bună-înţelegere să le fie şi lor hărăzită aflarea bucuriei.
*Ţie, Dumnezeule Preaînalt, mă rog eu
astăzi: fii bun şi îngăduitor cu făpturile Tale din ţinuturile Răsăritului;
locuitorilor din provincii (care vreme atât de îndelungată au suferit de pe
urma împilărilor) dă-le- prin mine, slujitorul Tău- tuturor tămăduire! Nu fără
temei îţi cer eu aceasta- o, Stăpâne a toate, Dumnezeule sfânt; căci sub
îndrumarea Ta am început eu şi am săvârşit a lucra pentru izbăvirea oamenilor;
însemnul Tău l-am purtat eu pretutindeni în fruntea oştilor mele biruitoare; şi
de mi-or cere-o îndatoririle mele, sub aceleaşi însemne ale puterii Tale îmi
voi înfrunta din nou duşmanii. De aceea şi sufletul meu limpede împletit din
dragoste şi din teamă, în seama Ta mi l-am lăsat. Numele Tău după cuviinţă îl
iubesc, însă puterea Ta o cinstesc, cunoscută făcându-mi-o Tu prin dovezi fără
de număr şi spre întărirea credinţei mele. De unde îndemnul meu de acum este să
pun eu însumi umărul la înnoirea preasfântului Tău locaş pe care netrebnicii şi
nelegiuiţii aceia l-au pângărit în pustiitoarea lor rătăcire a minţii. (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui...,
op. cit. cartea a 2-a, cap. 56, 55, PSB, vol. 14, p. 106)
O altă preocupare esenţială şi responsabilă
a Împăratului a fost emiterea de epistole către ierarhi, privind construirea de
noi lăcaşuri de cult şi restaurarea celor vechi, precum şi rugămintea expresă
adresată locuitorilor din Eparhii, aparţinători religiei politeiste, de a se
converi la creştinism.
Foarte relevantă ni se pare epistola
imperială trimisă lui Macarie- episcopul Ierusalimului, privind construirea
Catedralei Răstignirii:
Indulgenţa
Salvatorului nostru este atât de minunată, încât cred că niciun cuvânt nu este
îndeajuns să exprime minunea aceasta. Faptul că mormântul celor mai sfinte
Patimi a trebuit să rămână ascuns în pământ, pe durata unei atât de îndelungate
perioade, până în vremea când, prin intermediul morţii duşmanului tuturor, urma
să strălucească pentru robii lui eliberaţi, depăşeşte, cu adevărat, orice fel
de formă de admiraţie. Dacă toate persoanele înţelepte din toată lumea s-ar fi
adunat într-un singur loc şi ar fi urmat să încerce să-şi exprime real
admiraţia faţă de acest lucru, nu ar fi putut, câtuşi de puţin, să abordeze
această problemă, fiindcă atât de mult credinţa minunii depăşeşte firea
gândirii omeneşti, pe cât cele cereşti au fost create mai puternic decât cele
omeneşti.
De aceea, acesta este pentru mine şi va fi
întotdeauna primul şi singurul scop; aşa cum credinţa adevărului îşi arată zi
de zi cele mai noi minuni, cu toată înţelepciunea şi dăruirea ei, tot aşa şi
sufletele noastre, ale tuturor, în jurul legii celei sfinte, ajung să fie mai
importante. Vreau să crezi în lucrul care este clar pentru toţi şi care
prezintă interes pentru toţi, cum ar fi acel loc sfânt, căruia, prin porunca
lui Dumnezeu, i-am dat la o parte zapisul cel ruşinos al idolului (dărâmarea templului
Afrodotei din Ierusalim), ca şi când l-aş fi eliberat de o greutate în plus.(Eusebiu de Cezareea, Viaţa..., cartea
a 3-a, cap. 33 / Teodoret, cartea 1, cap. 16 )
Acelor epistole le-a alăturat altele cu
caracter moral-creştin, educaţional-catehetice.
Epistolele imperiale descoperă un monarh cu
cuget curat, înflăcărat în dreapta credinţă, adâncit în înţelepciune, cu o
trăire profund duhovnicească, un zelos al dragostei pentru unitatea ortodoxă a
Bisericii Domnului şi un mare mărturisitor al trăirii hristice.
Convocarea Întâiului Sinod Ecumenic al
Bisericii Apostolice, care a combătut marea erezie a lui Arie, confirmă încă o
dată intrevenţia şi protecţia Proniei divine de care s-a bucurat Marele
Constantin.
Împăratul a elaborat un decret pentru
întrunirea Primului Sinod Ecumenic, transmis sub formă de epistole personale şi
înmânat episcopilor. El a respins rezolvarea disputelor teologice pe cale
legiuitoare, dându-şi corect seama că numai un organ suprem de autoritate
bisericească cum ar fi Sinodul Ecumenic poate reuşi o înţelegere comună,
unanimă în problemele dogmatice ale Bisericii. Decizia împăratului Constantin
este fundamentală, atât în plan eclesiologic cât şi cel istorico-politic,
stabilind totodată relaţiile dintre Biserică şi Stat într-un cadru de o
importanţă vitală.
Eclesiologic vorbind, convocarea Întâiului
Sinod Ecumenic este de o importanţă covârşitoare, întrucât el devine de la
început până la sfârşit un Organ Suprem de Autoritate al Bisericii Apostolice
Soborniceşti. Deschizând drumul celorlalte Sinoade Ecumenice, Întâiul devine şi cel mai important,
fiindcă el lasă şi procedura de desfăşurare a următoarelor. Sinodul Ecumenic
devine însăşi Biserica Ortodoxă, iar prin călăuzirea dumnezeiescului Duh Sfânt,
decizia sinodalilor capătă valoare şi autenticitate absolută.
Aşadar, Primul Sinod consfiinţeşte Bisericii
o conştiinţă ecumenică.
Conştiinţa ecumenică este expresia voinţei
Mântuitorului Hristos:
Acolo unde vor fi doi sau trei adunaţi în
numele Meu, acolo voi fi şi Eu în mijlocul lor.
La
Întâiul Sinod Ecumenic, precizează Sfântul Ioan Gură-de-Aur (şi la celelalte,
adăugăm noi, n. a.), Hristos este prezent, prezidează şi legiferează
toate hotărârile. (Împotriva iudeilor, Cuvântul al III-lea, P.G. 48, col.
865)
Întâiul Sinod Ecumenic pune bazele unei
colaborări fructuoase, noi, reciproce între Biserică şi Stat. Ortodoxia conferă
Statului normele unităţii spirituale şi moral-călăuzitoare conducătorilor
politici, iar Statul sprijină activitatea misionară, materială şi lupta
împotriva duşmanilor Bisericii. Legându-şi soarta de Biserică, Statul îşi asumă
astfel, neînţelegerile şi disputele dogmatice apărute în sânul Eclesiei.
Statutul Bisericii Ortodoxe este clar, ferm
şi veşnic:
Biserica
fiind un organism înfiinţat de Dumnezeu, nu se supune şi nu poate fi condusă
decât de Iisus Hristos-Întemeietorul ei. Atât!
Prin
alcătuirea Simbolului de credinţă (Crezul),
Întâiul Sinod Ecumenic a stabilit veşnic bazele dogmei trinitare.
Mitropolitul Calinic Delikanis cercetează la
muzeul britanic manuscrisul sirian, privind convocarea Sinodului de către
Împărat:
Constantin
învingătorul, cel mai mare, mai respectat, către toţi episcopii.
Pentru mine nimic nu este mai de cinste
decât religia şi cred că acest lucru este clar pentru fiecare dintre voi... De
aceea vă chem pe voi, toţi fraţii mei iubiţi, să vă adunaţi la Niceea. Fiecare
dintre voi să cerceteze motivul pentru care vă chem fără amânare şi în cel mai
scurt timp să ne adunăm, ca să fiu prezent ca privitor la lucrările sinodului.
Iubiţii mei fraţi, Dumnezeu să vă ocrotească.(Calinic, Primul Sinod Ecumenic de la
Niceea, Atena, 1997, p. 87)
În cuvântul de deschidere al Sinodului,
Împăratul Constantin i-a uimit pe cei prezenţi cu zelul său înflăcărat al buneicuviinţe:
Nu
este potrivit, în timp ce sunt om, să-i aud pe clerici cum se învinovăţesc
între ei... Urmaţi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, iertaţi-vă unul pe
celălalt şi haideţi să ne ocupăm de credinţa noastră, fiindcă de aceea ne-am
adunat aici. (Eusebiu, Cuvântul al III-lea, P.G. 20, col.1069-III, 13;
Socrate, P.G. 67, col. 65- I, 8; Sozomen, P.G. 67, col. 920- I, 20; Ghelasie,
P.G. 85, col. 1244- II, 8)
Deşi cei 318 Sfinţi Părinţi participanţi la
Sinod au avut toată libertatea şi girul Duhului Sfânt, în a hotărâ voinţa lui
Dumnezeu, totuşi împăratul Constantin a găsit de cuviinţă ca deciziile sinodale
să fie şi de lege întărite:
Binenţeles
că voi sunteţi episcopi în interiorul Bisericii, însă eu am fost rânduit de
Dumnezeu să fiu episcop în cele din afara Bisericii.
Aşa cum Întruparea Fiului lui Dumnezeu, în
Om, în Fecioara Maria este cel mai suprem şi sublim fapt: Nou sub soare, aşa termenul deofiinţă,
care-L re-aşează pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Sânul Sfintei
Treimi, este Stâlpul şi Temelia Întâiului Sinod Ecumenic de la
Niceea, altfel spus un al doilea fapt divin: Nou sub soare.
Sfântul Nectarie subliniază importanţa
covârşitoare a Primului Sinod Ecumenic al Bisericii lui Hristos:
Dacă
Mântuitorului Hristos Îi datorăm cunoaşterea adevărată a lui Dumnezeu,
împăratului Constantin îi datorăm iniţiativa acestui Sinod Ecumenic, fiindcă
dacă acest Sinod nu se întrunea, îndrăznesc să spun, că adevărata credinţă
ortodoxă ar fi dispărut iar lucrarea mântuirii ar fi rămas pe jumătate făcută.
Deci adunarea Sinodului I Ecumenic a fost şi
insuflarea voinţei dumnezeieşti, ca să păstreze desăvârşită lucrarea
mântuitoare, să o păstreze şi să o transmită generaţiilor viitoare. Oricum, de
Dumnezeiescul Duh au fost inspiraţi Sfinţii Părinţi, care şi-au asumat lupta
împotriva lui Arie... (Sfântul Nectarie, Sinoadele Ecumenice, p.
93)
O altă părere tulburătoare despre importanţa
Sinodului I Ecumenic este şi cea a lui Constantin Paparrigopoulos:
Dacă
Simbolul de credinţă nu ar fi fost păzit de greşelile lui Arie sau dogma despre
persoana lui Hristos nu ar fi fost păzită, Creştinismul ar fi recurs la o dogmă
filosofică (cum s-a întâmplat în Apus, după 1054, n.a.) şi s-ar fi pierdut
adevărul de credinţă. Nu numai lumea medievală elenistă dorea să sprijine
partea cea mai importantă a existenţei acestuia, dar şi întreaga civilizaţie
urma să respingă atacurile cele mai puternice ale vrăşmaşului, după 1500 de
ani, când au avut loc primele Sinoade Ecumenice ţinute de Constantin cel Mare şi
Teodosie cel Mare. (C. Paparrigopoulos, Relaţia Noului Elenism cu Bizanţul.
Realităţi istorice, 1976)
Dintre cuvântările de mulţumire adresate de
sinodali împăratului, consemnăm pe cea a Sfântului Eustatie, singura care s-a
păstrat:
Mulţumim
lui Dumnezeu, puternice împărat, care te întăreşte în împărăţia pământească.
Acestuia, Care cu ajutorul tău a distrus înşelătoria demonilor şi a readus
liniştea între credincioşi. Fumul demonilor a încetat, iar neruşinările
politeismului idolatru au fost alungate. Întunericul necunoştinţei a fost
alungat, iar lumea este acum luminată de lumina cunoaşterii lui Dumnezeu. Tatăl
este slăvit, ne închinăm Fiului, dimpreună cu Acesta şi Duhului Sfânt, Treimei
celei deofiinţă, şi Dumnezeirii mărturisite în trei ipostasuri.
Aceasta este armura împăratului şi puterea
evlaviei lui. Pe aceasta a păzit-o Dumnezeu fără să fie atinsă. Niciun eretic
să nu înlăture de acum
încolo ceva din Treime. Motivul acestei
adunări este Arie şi cuvântările lui provocatoare. Acesta, într-un mod pe care nu-l cunoaştem, după ce a mers
către clerul din Alexandria, s-a aşezat între noi, iar cele ce învaţă sunt
străine şi diferite de învăţătura Profeţilor şi a Apostolilor.
Iar acest lucru se întâmplă fiindcă acestui
slujitor al făpturii nu-i este ruşine de Fiul Cel Unul-Născut, de Tatăl cel
deofiinţă, şi aşează făptura în acelaşi loc cu Ziditorul ei.
(Eustatie al Antiohiei, Allocutio ad
Imperatorem Constantinum, P.G. 18, col.673)
*Arie,
Ariel, în limba hebraică înseamnă
leu, aprig, casă, cetate, etc. Este şi un nume de persoane binecunoscut în
Vechiul Testament. (IV Regi, 15, 25;
Isaia 29, 1-2; 1 Macabei, 12, 7, etc.)
Arie este
un personaj participant la complotul împotriva regelui lui Israel, Pecahia:
Dar împotriva
lui (Pecahia)s-a răzvrătit Pecah, fiul lui Remalia, cel de-al treilea în rang
după el, împreună cu Argob şi cu Arie, care aveau cu ei cincizeci de bărbaţi
din Galad şi l-au lovit în Samaria, chiar în turnul casei regale, l-au omorât
şi s-a făcut rege în locul lui. (Biblia
sau Sfânta Scriptură, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1982, p. 413)
Arie,
născut în Libia, preot slujitor la o biserică din Alexandria, se răzvrăteşte
împotriva Bisericii lui Hristos, fondând erezia care-i poartă numele arianismul:
concepţie raţional-umanistă, anti-trinitaristă, care contestă egalitatea şi consubstanţialitatea Fiului lui Dumnezeu cu Dumnezeu- Tatăl, negând
dumnezeirea Fiului, care spune ereticul: este
o creatură, schimbător, mărginit, imperfect şi chiar capabil de a păcătui. (Pr.
Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, Ed. I.B.M. al
B.O.R., Bucureşti, 1992, p. 122)
Arie- ereticul a fost anatematizat alături
de discipolii săi la Sinodul I Ecumenic de la Niceea. Sfârşitul groaznic al lui
Arie a fost hotărât de Dumnezeu, Cel împotriva căruia s-a răzvrătit.
Nu este de mirare erezia lui Arie, care nu
este prima, dacă ţinem cont că acest „concept”,
ca formă de combatere s-a născut prin „purtarea
de grijă”a rabinilor în primele
veacuri creştine, care au alcătuit Talmudului iudaic şi pe cel babilonian.
Evangheliile
trebuiesc arse, - zicea hahamul Tarphon, - căci păgânismul este mai puţin periculos, pentru credinţa noastră decât
creştinismul. (Bernard Lazare, L’Antisemitisme, p. 47)
În aceeaşi lucrare autorul consemnează la
pagina 7:
Poate
chiar că ovreii- dacă n-ar fi avut decât Biblia, drept carte sfântă- s-ar fi
contopit în Biserica creştină născândă... Un lucru însă împiedică fuziunea şi
menţinu pe ovrei printre popoare, - şi acest singur lucru fu elaborarea
Talmudului. (idem, L cit., p. 7)
Deviza supremă după care funcţionează
Talmudul este:
tob şebegoim harog! (pe cel mai bun dintre
creştini, ucide-l!)
O a doua deviză la fel de infernală ca
prima, încolţită în mintea lui Iuda Ha-Kadoş, autorul Mişnei, sună astfel:
Trebuie să-i facem pe creştini să lupte ei
înşişi, în contra creştinismului!
(Dr.
Nicolae C. Paulescu, Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria. Ed.
Babel /Vicovia, Bacău, 2010, p. 119)
Şi într-adevăr, se văzură atunci apărând,
una după alta, nenumărate erezii care se succedară neîncetat, din primele
secole ale creştinismului şi până astăzi.
Prin sofisme, ovreii înşelară pe creştini şi
mai ales pe neofiţi şi îi transformară în ereziarci, care în urmă căutară să
distrugă spiritul creştinesc.
(Copin-Albancelli, Le drame masonnique. II, p. 381-384)
Astfel s-au format toate ereziile care, - de
la Ebionism, până la Protestantism, - recunosc o origine ovreiască. S-ar putea
face istoria curentului ovreiesc în Biserica creştină, - istorie care ar merge
de la Ebionismul primitiv, la Protestantism, - oprindu-se între alţii la
Unitari şi la Arieni. (Bernard Lazare, L’Antisemitisme, p. 50-51)
Printre cele mai importante dintre aceste
erezii ale ovreilor menţionăm:
Ebionismul (ebionim = sărac) şi
Elkesaismul apărute la sfârşitul primului secol şi formate din judaisanţi încăpăţânaţi, care voiau să
ţină sabatul şi aveau repulsie să convertească pe gentili.
Aceste erezii renăscură, mai târziu, sub
numele de Nazarenism sau doctrina creştinilor circumcişi, de Anti-trinitarism, de Quarto-decimanisme etc...
şi se stinseră în cursul veacului al IV-lea. (B. Lazare, op. cit. p. 50)
Ele reînviară, pe la sfârşitul secolului al
XII-lea, în Italia de sus, constituind Pesaginismul.
Din veacul al IV-lea până în al VII-lea,
istoria ovreilor este legată de istoria Arianismului,
de izbânzile şi de înfrângerile lui. Această erezie, care atacă Sfânta Treime,
reuşi aproape să despartă în două creştinismul şi ajutată de mai mulţi
împăraţi, îi ameninţă chiar existenţa. (Sf. Tertulian, De
adversus judaeos, /Sf. Grigore de Nyssa, Testimonia adversus judaeos ex vetere Testamente, /Sf. Augustin, Oratio adversus judaeos, /Sf. Ambrozie,
Sf. Ieronim, Sf. Ioan Gură-de-Aur, Adversus
judaeos, Moise Maimonide, Iad
Hacazaca, Rachi de Troyes, Tosafot,
Iosef Karo, Şulhan-Aruk, Bartolocci, Talmudul, Moise Schwab, Talmudul,
Eisenmenger, Ierusalimul descoperit, August
Rohling, Pentru ca să ştie Iuda că nu
tratăm cu uşurinţă cărţile sale sfinte; Judenspiegel im Lichte der Wahrheit
(Oglinda ovreiului în lumina adevărului); Evreul după Talmud, Monahul Neofit /ex-rabinul Cavsolalviţiu, Înfruntarea..., Kalixt de Wolski, Tainele
Kahalului, Bogdan Petriceicu Haşdeu,
Talmudul ca profesiune de credinţă a poporului
Israelit, etc., Bernand Lazare, op. cit., p. 69-70)
Biserica nu a suferit niciodată, - de la
început şi până în epoca actuală sau francmasonică, - ca în timpul
persecuţiilor ariene.(Hergenroether,
Histoire de l’Eglise, T. II, Ed. Delhomme et Briguet, p. 22)
Între hotărârile şi deciziile prioritare ale
Sinodului I Ecumenic şi cele exprese ale Împăratului Constantin cel Mare s-au
numărat:
-
stabilirea Zilei
de cinstire a Învierii Domnului, Duminica;
-
libertatea religioasă a tuturor
confesiunilor;
-
cinstirea supremă a creştinismului;
-
legiferarea expunerii simbolurilor
creştine în întreg imperiul;
-
întărirea economică a Bisericilor
locale şi eliberarea clerului de de greutăţile financiare publice;
-
a înlesnit prezenţa creştinilor în
armată şi în ierarhia publică;
-
a făcut daruri bisericilor şi a
împărţit gratuit grâu locuitorilor Constantinopolului şi locuitorilor săraci ai
Imperiului;
-
a împodobit noua Capitală a lumii cu
porfira de lumină a ortodoxiei;
-
a emis edictul care restituia
bisericilor toate bunurile sechestrate de prigonitorii şi persecutorii
anti-creştini;
-
a interzis cultul personalităţii împăratului;
-
a manifestat evlavie şi cinstire faţă
de Clerul superior al Bisericii şi mare veneraţie faţă de martirii lui Hristos;
-
a ctitorit zeci de biserici-catedrale,
chiar şi pe cea a Sf. Ap. Petru de la
Roma;
-
a sprijinit dorinţa mamei sale în
încercarea de a găsi lemnul Sfintei Cruci la Ierusalim;
-
a adaptat legile statului la
principiile creştine ale Evangheliei;
-
s-a preocupat de soarta creştinilor
din alte regate sau imperii;
-
a purtat grija faţă de propăvăduirea
Cuvântului evanghelic, etc.
Anterior Bisericile locale se orientau ca
mod de calcul după temeiul iudaic, fapt care-l deranja extrem pe Constantin cel
Mare, mâhnire pe care o exprimă în epistola imperială trimisă Bisericilor
locale:
S-a considerat că este nevrednic să serbăm
acea preasfântă sărbătoare după obiceiurile iudeilor, care după ce şi-au
întinat mâinile cu crima cea fără de cinste, rămân fireşte orbi la suflet şi la
nefericirea lor... Deci, să nu avem nimic comun cu poporul duşmănos al
iudeilor. Şi acest lucru, fiindcă de la Mântuitorul am primit un alt drum, iar
pentru credinţa noastră preasfântă este nevoie de un alt drum. Aceia care l-au
ucis pe Domnul, nu pot gândi bine fiindcă şi-au pierdut minţile, fiind conduşi
nu de logică, ci de năpustire fără frâu. (Eusebiu de Cezareea, Cuvântul
al III-lea, P.G. 20, col. 1073- III, 18)
Oameni buni, stau şi mă întreb de o
infinitate de ori: cum e cu putinţă ca cineva, fie om (individ), fie
comunitate, fie seminţie, fie ore, fie zile, fie luni, fie ani, fie secole, fie
milenii, să-L urască din toată fiinţa lor întunecată, pe Dumnezeul lumii,
Dumnezeul Luminii Iisus Hristos-Creatorul a toate, care şi pentru monştrii urii
se roagă să se lumineze şi să iubească, Frumosul, Binele şi Adevărul,
Dreptatea?
Şi tot de o infinitate de ori nu găsesc
răspunsul!
Cum este cu putinţă aşa ceva, când nici
Diavolul nu-L urăşte pe Dumnezeu? El îl invidiază, se luptă împotriva Lui, îl
mărturiseşte cu frică şi cu cutremur, vrea săi strice planurile mântuirii
lumii, dar în mod indirect îl slujeşte pe Dumnezeu şi oamenii în planul divin
de mântuire a lumii.
Această ură este supranaturalul malefic. Îl
depăşeşte chiar şi pe îngrozitorul Satana. Ura lor merge mână-n mână cu
contestarea lui Dumnezeu, ceea ce este şi mai grav: este oribil!
Numai
că a contesta pe cineva înseamnă că Acel cineva există. Nu poţi contesta ceea
ce nu există. Aşadar, acei monştri ai urii Îl mărturisesc pe Dumnezeu Iisus
Hristos, urându-L cu patimă.
Un lucru este cert: ei, cu tot neamul și cu
toate rubeniile lor nu pot acumula atâta ură, câtă Iubire oferă Mântuitorul
Hristos tuturor oamenilor buni, răi, urâtori de Hristos și de Biserica Sfântei
Ortodoxii !
Doamne apără-ne, luminează-ne şi păzeşte-ne
cu focul Iubirii Tale!
Înaltele valori morale izvorâte din Sânul
neamului traco-geto-dac şi al augustilor săi părinţi, îl situează pe Împăratul
Constantin în sfera marii înţelepciuni, amprenta profundei culturi spirituale asumate.
Suntem
datori să acceptăm că împăratul Constantin, punând în aplicare concepţia
creştină despre garanţiile reciproce şi dreptate este primul conducător din
lume care, prin formula sa de guvernare, a introdus conceptul de politică socială. (Kostas V.
Karastathis, Marele Constantin ..., op. cit. p.235)
Marele Constantin, spune profesorul Vlasie Ioan Fidas, în
alocuţiunea sa: este, prin excelenţă, o
personalitate politică şi religioasă a întregii lumi creştine, cel care a
stabilit conţinutul istoriei universale într-un mod unic, nu cu criterii
depăşite, ci cu criterii contemporane, pentru a pune în valoare marea lui
viziune. Fără această viziune, nici Europa nu ar fi avut parte de vreo
moştenire anume, şi nici lumea nu ar fi avut o asemea strălucire crescândă în
ceea ce priveşte mesajul creştin despre Dumnezeu, despre om, despre lume.
Ceea ce s-a întâmplat în istoria omenirii
după Marele Constantin a fost fie o întindere treptată a strălucirii propriei
viziuni, cel puţin până în secolul XV, fie, după secolul al XVI-lea, antiteza
conferinţelor poziţiilor ateiştilor din istoria mai nouă a gândirii europene,
legată de slăbirea şi zdrobirea acelei viziuni.
În acest fel, atât epoca istorică a lumii
creştine constantiniană, cât şi cea anti-constantiniană, a existat întotdeauna
şi va rămâne continuu în epicentrul frământărilor politice, religioase,
spirituale şi sociale, care astăzi se prelungesc cu viziunea cercetărilor
contemporane, de obicei anti-fatice, pentru realcătuirea identităţii Europei unite.
(Avocat Dimitrios
Apostolidis, Sfântul Constantin cel Mare cel întocmai cu Apostolii, Trad. din
lb. greacă: Preot Ion Andrei Ţârlescu, Cartea Ortodoxă, Alexandria-2013, p.18)
Faima imperială a Marelui Constantin, a
crăiescului său Oraş, centrul unei lumi
de lumină, cum îl numea Sir Steven Runciman şi a milenarului imperiu
traco-geto-dac, n-au putut fi umbrite, nici de tirania romană, nici de uraganul
musulman pustiitor, nici de apocalisul gândirii apusene, care s-a revoltat din
ţâţâni să deformeze, să calomnieze şi să profaneze adevărul istoric.
În mod plenar pe împăratul Constantin cel
Mare, la interesat dincolo de realizările fireşti ale unei domnii
moral-sănătoase, întemeierea supremă a Ortodoxiei.
Girând garanţia armoniei Bisericii şi consolidând
unitatea societăţii, Împăratul Constantin cel Mare, confirmă
responsabilitatea celui mai mare Om de
stat al istoriei universale, respectiv al politicianului prin excelenţă.
Amintind de lupta, credinţa şi dragostea
Apostolului Pavel, cu care se aseamănă: Lupta
cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit (Timotei 4,
6-8), Împăratul Constantin primeşte Taina Sfântului Botez la finalul misiunii
sale cereşti, pe pământ, având conştiinţa împăcată şi împlinită:
În
clipa asta pot, cu adevărat, spune că sunt fericit; acum ştiu că m-am
învrednicit de viaţa cea fără de moarte şi că m-am împărtăşit de dumnezeiasca
lumină. (Eusebiu de Cezareea, Viaţa..., op. cit. p. 184)
Marele Împărat primind pecetea dumnezeirii,
înveşmântat cu mantia Duhului, a refuzat să mai poarte mantia de porfiră
imperială, mulţumindu-se doar cu hitonul
cel alb al Botezului, peste care şi-a pus brâul smereniei şi al nemuririi.
Se poate concluziona deci că, fără credinţa puternică şi
autoritatea imperială a lui Constantin cel Mare, creştinismul ar fi rămas
infirm, iar idolatria ar fi supravieţuit foarte mult timp.
Fără adânca sa forţă spirituală,
responsabilitatea misiunii sale ar fi rămas doar o idee, fie ea chiar şi
augustă.
Comportamentul său pe toată durata vieţii
trăite a fost exemplu imperial de cumpătare şi într-un permanent echilibru
regal.
Toată
viaţa lui a trăit ca un Om şi ca un Creştin profund mărturisitor.
Toată viaţa sa a fost o urmare a Împăratului
absolut Iisus Hristos.
Toată viaţa sa îşi pregăteşte finalul
pământesc pentru pragul ceresc.
Dispreţuind cultul personalităţii, atinge
înalta autoritate a unui Erou universal.
Păşind pe Calea lui Hristos, misiunea sa
imperială capătă apoteoza majestăţii divine.
Transformă propria conştiinţă religioasă şi
pe cea a creştinilor din imperiul său într-o identitate sobornicească.
Mărturisindu-şi faptic dreapta credinţă,
sprijină şi călăuzeşte poporul spre Biserică.
Toate însuşirile sale răsfrânte în aura
Duhului Sfânt, îi conferă autoritatea ortodoxă de a substitui teoria
cosmocentrică a antichităţii greco-romane cu învăţătura teocentrică a
creştinismului.
În persoana Marelui Împărat Constantin s-au
întrepătruns armonios şi sublim conştiinţa istorică a suveranului şi conştiinţa
morală a creştinului.
Împăratul Constantin cel Mare a catehizat
Statul aducându-l în Biserică, în timp ce Apusul a laicizat Biserica
transformând-o în Stat.
Marele Constantin primeşte credinţa direct de
la Dumnezeu, o mărturiseşte, i se dăruieşte fiinţând în Biserică.
Ca trac şi-a asimilat conştiinţa geto-dacă, a
înaintaşilor punând bazele unei înfloritoare
culturi şi civilizaţii creştin-ortodoxe.
Toate virtuţiile sale excepţionale şi
responsabilitatea plenară a desăvârşirii lor i-au conferit aureola celui mai
mare Comandant al istoriei şi aura de Apostol al Mântuitorului.
Creând un Imperiu Ortodox, i-a lăsat o
mostenire spirituală, milenară.
Strălucitor la chip, cu suflet de lumină, cu
har în cuvânt, cu dreptate în inimă, cu evlavie de ascet, cu pătrundere
mistică, neclintit în credinţă, biruitor în nădejde, jertfitor în cruce s-a
dăruit total Iubirii divine.
Creştinii ortodocşi îl venerează, iar
adversarii necreştini îl admiră.
Toţi oamenii îl preţuiesc într-un fel sau
altul, mai puţin sau deloc creştinii din Apus.
Crucea de foc a coborât la el pe pământ, iar
el s-a înălţat cu jertfa sa la cerul Crucii.
Istoria l-a gravat artistic în timp, iar
Dumnezeu şi l-a ales în Sfatul Său de Taină.
Omul cel Mare al istoriei a devenit Sfântul
Constantin întocmai cu Apostolii dumnezeirii Mântuitorului Hristos.
Brusturi –Neamț,
Nașterea Domnului, 25 Decembrie 2013
