TAINA CUVINTELOR
Poem închinat Sfinţilor Ierarhi
şi Dascăli ai lumii:
Vasile cel Mare, Grigorie de
Nazianz şi Ioan Gură de Aur.
Întru
început este Cuvântul şi Cuvântul este la Dumneze
şi Dumnezeu este Cuvântul. Acesta este întru
început la
Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără
El nimic nu s-a
făcut din ce s-a făcut. Întru El este viaţă
şi viaţa este lumina
oamenilor. (Sf. Evanghelie după Ioan 1,
1-4).
Viu sunt Eu !-zice Domnul-Tot genunchiul să
Mi se plece
şi toată limba să dea slavă lui Dumnezeu !
(Romani 14,11).
Cuvântul este cea mai mare jertfă, cea mai sfântă
şi
cea mai bună dintre toate jertfele ! (Sf. Ioan Gură de Aur).
Dumnezeu fiind Existenţa absolută se
raportează faţă de întreaga creaţie întru veşnicia Sa atemporală, prin: Eu sunt Cel ce este !
Cred că în scrierile originale Prologul
Evanghelistului Ioan începe astfel:
Întru început este Cuvântul şi Cuvântul este
la Dumnezeu şi Dumnezeu este Cuvântul.
Creaţia a cărei expresie dumnezeiască
este Omul, fiind sub timp, are un
început perfect şi un sfârşit, care numai în conlucrare cu Dumnezeu ajunge
desăvârşit. Prin urmare, Creaţia se raportează faţă de Atotcreatorul la timpul prezent (acel Început),
care ulterior devine sub clepsidra istoriei şi trecut şi viitor.
În tipăriturile biblice mai recente ale
B.O.R., de exemplu ediţia din1979 A Bibliei, Prologul Sfintei Evanghelii după
Ioan începe cu:
„La început era Cuvântul şi
Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”(Ioan 1,1)
Mitropolitul Clujului Bartolomeu Anania în grandioasa sa lucrare
Biblia cu ilustraţii, atât de diortosită
după Septuaginta, în vol. VII, care deschide Noul Testament, Prologul
Sf. Ap. Ioan zice:
„Întru’nceput era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul
Dumnezeu era. Acesta era dintru’ nceput la Dumnezeu”(Ioan 1, 1-2)
Când are loc chemarea lui Moise
întru profeţie, pe muntele Horeb,
prin minunata arătare a Sfântului Duh
în para de foc a Rugului aprins care nu se mistuia, Dumnezeu S-a numit pe Sine pentru întreaga omenire
dintru început şi până la sfârşit: „Eu sunt Cel ce sunt !”, în sensul
de: Eu
sunt Cel ce Este !
Deci expresia corectă trebuie să grăiască astfel:
Dumnezeu este ! Cuvântul este ! Sfântul Duh este !
Prin întruparea lui
Dumnezeu în Om, Mântuitorul Iisus Hristos îngăduie comuniunea cu făptura Sa,
îndumnezeind Omul. În această dimensiune angelică-spirituală, Omul creştin
devine şi el un prezent continuu:
Eroul este ! Martirul este !
Sfântul este ! Duhovnicul este ! Pedagogul este ! Poetul este ! Filosoful este
! Teologul este ! Artistul este ! Mărturisitorul este ! Daco-românul este !
Ortodoxul deapururi este !
La Început este Iubirea şi
Dorul ei - Cuvântul dătător de Viaţă.
Şi în Cuvântul lui Dumnezeu, literă cu literă s-a gătit în Iie de
sărbătoare prinzându-se în Hora mare şi Sfântă a creaţiei.
Cuvintele ţesute din borangicul Luminii, sunt brodate apoi pe ştergarele
trandafirii ale surâsului divin.
Înfiorate în sine, toate cuvintele înmiresmate au venit Cuvântului sfânt
să I se închine.
La Început este Cuvântul dumnezeiesc - Obârşia tuturor
cuvintelor-făpturi: Cerul cu Îngerii lui,
Pământul cu odraslele sale, Lumina cu cântarea-i serafică, Ziua cu zâmbetul ei,
Noaptea cu înţelepciunea sa, Apa cu vieţuitoarele zglobii, Iarba cu miresmele
florilor, Pomii cu mugurii surâzând, Plantele legănându-se îmbobocite, Codrul
cu rapsodiile maeştrilor lui, Soarele cu strălucirea sa, Luna şi Stelele cu
podoabele lor şi sus de tot, peste toate acestea, în vârful Kogaionului, ca un
rege înveşmântat în splendoarea frumuseţii este aşezat Omul carpatin – chip al
lui Dumnezeu.
Despre acest Poem divin şi sublim al Creaţiei, dumnezeiescul Vasile cel
Mare, ca unul care şi-a plămădit din frumuseţea pământului mătăniile credinţei,
care şi-a rezemat fruntea de cer, punând rânduială-n universul ei, rostuind
şiragurile înţelepciunii şi înfiorat de admiraţia Creatorului rosteşte frumosul său cuvânt:
Cel dintâi cuvânt al lui Dumnezeu
a creat lumina, a risipit întunericul, a veselit lumea, a adus dintr-o dată
peste toate o privelişte veselă şi voioasă. Văzduhul s-a umplut de lumină, sau,
mai bine spus, avea atârnată în el lumina în întregime, care trimetea
pretutindeni, până la marginile pământului, revărsările stălucirii
ei...Aruncând glas în lume, Dumnezeu a pus dintr-o dată în lume frumuseţea
luminii...Şi într-o clipită de vreme, pământul ca să păzească porunca
Creatorului a început şi desăvârşit odrăslirea...Pământul şi-a primit podoaba
de la florile ce au răsărit din el, cerului i s-a dat ca podoabă florile
stelelor şi a fost împodobit cu perechea celor doi luminători care, ca nişte
ochi gemeni, se uită spre pământ. Rămăsese să se dea şi apelor şi aerului
podoaba lor...Ne-a făcut în potenţă asemănători cu Dumnezeu, lăsându-ne pe noi
să fim lucrători ai asemănării. Asemenea lui Dumnezeu ne facem devenind
creştini. Cum anume ? Prin Evanghelie. Dar ce este creştinismul ? Asemănarea cu
Dumnezeu pe cât este cu putinţă omului: urăşte răul, fii bun, milostiv,
compătimitor şi te îmbraci în Hristos devenind asemenea lui Dumnezeu. (Sf.
Vasile Cel Mare, Omilii la Hexameron, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Sofia, Bucureşti,
2004)
Se spune despre creştinul
îndelung-răbdător că împarte cu stânga milostenie şi cu dreapta cuvinte de
mângâiere. Românul după cum ştim le păstoreşte pe amândouă. De multe ori
cuvântul e mai bogat decât fapta, dar la omul bun prisosesc laolaltă.
Aşa că e mai bun cuvântul decât datul. Iată că un cuvânt bun este mai
mare decât milostenia; dar un bărbat plin de har le are pe amândouă.
(Isus Sirah, 18,15).
Purtăm în noi această dumnezeiască mirare în faţa fiinţării Sfinte, în
care Poetul Iubirii a înfrumuseţat
cu Adevărul Său, Poemul Vieţii Sale.
Psalmistul prinde-n sceptrul curcubeului său, mănunchiul de ape
al credinţei, care podidit în lumină, scânceşte în dezmierdările din rai :
Cerurile spun slava lui Dumnezeu / şi
facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria.
Ziua zilei spune cuvânt, /şi
noaptea nopţii vesteşte ştiinţă.
Nu sunt graiuri, nici cuvinte,
/ale căror glasuri să nu se audă.
În tot pământul a ieşit
vestirea lor, /şi la marginea lumii cuvintele lor.
În soare şi-a pus locaşul Său;
şi El /este ca un Mire ce iese din cămara Sa.
Bucura-se-va ca un uriaş, /care
aleargă drumul lui.
De la marginea cerului ieşirea
Lui, /şi oprirea Lui până la marginea cerului;
şi nu este cine să se ascundă
de căldura Lui. /Legea Domnului este fără prihană, /întoarce sufletele; /mărturia
Domnului este credincioasă, înţelepţeşte pruncii; /judecăţile Domnului sunt
drepte veselesc inima; /porunca Domnului este strălucitoare, luminează ochii. (Noul
Testament cu Psalmi, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1988, psalmul 18).
Dacă vom fi încântaţi de splendoarea Poemului dumnezeiesc, scris în elementele de aur, de Poetul Dragostei, al Cerului şi al Pământului, atunci vom tâlcui sublim literele de foc care tresaltă
în stihurile Iubirii.
Dacă privim doar una din minunile Poemului sfânt, divinul Trandafir, în care răsar zorii înmiresmaţi în licărul de
rouă, prelins pe brocardul petalelor îmbobocite ce dau bineţe Soarelui, simţim
că în mijlocul lor surâde o taină, Taina Întrupării. Este Taina iubirii
Poetului ! Este Imnul Dragostei desăvârşite al Fecioarei Maria !
Maica Teodosia, Zefirul mistic al poeziei, adună din streşinile cerului
mângâierile de miere ale stihurilor sacre. Ecoul chemărilor ei sunt cuvintele
slavei în trăsura de foc, ce mână-n galop pe aleanuri-albastre. Surâsuri moi
din muguri de vise, foşnesc în unduiri de petale şi-n atlaz de uimire se
cuibăresc ca nuferii în genele-nserării.
În peceţile de aur ale sufletului marea poetă poartă acatistul divin al
rodirii:
Tu, Marie, Prea Curată, cel mai dulce dintre nume, /Trandafir crescut
în taina florilor de peste lume, /Tu revarsă-ţi lin mireasma cea de sfântă
curăţie, /Cum n-a fost mireasmă-n lume, şi cum nici n-o să mai fie.
Peste surâsul de soare ce de sus cade bălai, /Lasă să răzbată Doamnă,
adierea Ta de rai, /Peste lumea care arde şi se-năbuşe în fum, /Scutură-Ţi,
Împărăteasă, poala plină de parfum.
Peste zvâcnirile noastre cu
răsunet de octavă, /Fă s-adie dulce mirul trandafirului din slavă. /Şi ne dă
măcar o clipă să simţim ca-ntr-un delir, /Negrăita Ta mireasmă, Doamnă, tainic
trandafir.(Zorica Laţcu Teodosia, Poezii, Ed. Sofia, Bucureşti, 2008,
p.177).
De n-ar fi suferit Cuvântul, nu s-ar fi risipit în cuvinte şi noi am fi
rămas lut fără flacăra duhului.
De n-ar fi suferit Logosul, noi nu ne-am fi adunat în litere şi am fi
rămas despărţiţi, fără foc.
De n-ar fi suferit Omul-Iisus, cuvintele n-ar fi ajuns cer şi n-ar fi
picurat pe pământ mărgăritare de gând.
De nu ne-ar fi iubit Dumnezeu, Cosmosul n-ar fi devenit Cuvânt şi
pământul n-ar fi rodit, n-ar fi devenit Om, nici floare, nici mireasmă, nici
dor.
În această zbatere a firii, gândurile gătite trandafirii ale
poetului-mărturisitor ating zorile de nuntă ale cuvintelor.
Lumina din el cade din sine afară, slobozind duhul literei şi-n
platoşa-i de aur lacrimă suspinul.
Minunatul Poet Virgil Mateiaş şi-a făcut din cuvânt, legământ
înmuindu-şi suferinţa în lirismul rubiniu al credinţei.
Din spinul ascuţit al vremii şi-a făcut pană de înger şi a scris trăirea
multora înmănunchiată-n jertfe.
De pe prispa gândurilor a strâns Doinele celor dragi înveşmântându-le
într-un şirag de stele.
În pridvorul inimii a luat nădejdea celor mulţi şi-a ispăşit-o în
pătimirea sa mistică.
Din răstignirile camarazilor săi, din dârele lor de lumină a ridicat
Altar slujirii Cuvântului.
Pe piepturile martirilor fără cruce a semănat petale de trandafir, ca
jertfirea lor să odrăslească în ceruri înmiresmându-le.
M-a tulburat aseară trandafirul
/acela roş, că nu l-am mai uitat,
Am revenit cu multă pietate
/şi l-am atins pe ochi, l-am sărutat.
Mi s-a deschis, lăsând din
plin să intre /iubirea mea şi ceru-n casa lui
Şi n–am văzut mătase mai frumoasă
/alunecând pe sânul nimănui.
Am mirosit aroma lui suavă /şi
i-am gustat parfumul pur, virgin,
I-am pipăit conturul de lumină
/şi mi-am umplut privirea de senin.
Cum tremura lin vântul prin
petale /m-am dus departe-n pragul unui an
Când adia în valsul unei
rochii /acelaşi straniu roşu tiţian.
(Virgil Mateiaş, Drumeţule, opreşte-te şi vezi...Ed. Eminescu, Bucureşti,
1999, p.228)
Viaţa atârnă lin de izvorul luminilor şi nemărginirea din divinul Ioan cu
gura de aur se aşază în casa sufletului, adiind zâmbitoare şi sfântă.
Prin focul rugăciunii sale, primeşte lumina cuvintelor de la Cuvântul,
dăruindu-ne-o.
Prin căldura harului său sufletul înmugureşte răspândind în jurui şi-n
noi miresmele.
Aşa s-a răsfrânt de atunci pe pământ şi-n cer în inimile credincioşilor
balsamul cuvintelor Sfântului Ioan Gură-de-Aur, împletite din lumina sufletului
său când a fost uns preot al Cuvântului:
Pentru că vorbesc întâia oară în biserică, aş voi ca prima mea predică
s-o adresez lui Dumnezeu, Care mi-a dat această limbă. Şi aşa se cade. Că
trebuie să dăm lui Dumnezeu-Cuvântul nu numai pârga de la arie şi de la in, ci
şi pârga de cuvinte, şi pârga de cuvinte cu mult mai mult decât pârga de roade,
cu cât şi rodul cuvintelor ne este mai propriu şi nouă şi este şi mai plăcut
lui Dumnezeu, pe Care Îl cinstim. Adâncurile pământului, pe care apele ploilor
le hrănesc şi mâinile plugarilor le cultivă, dau naştere grâului şi
strugurilor; evlavia sufletului însă dă naştere imnului sfânt, pe care îl hrăneşte
cugetul cel bun, iar Dumnezeu îl primeşte în hambarele cerurilor. Cu cât este
mai bun sufletul decât pământul, cu atât este mai bun rodul sufletului decât
rodul pământului... Cuvântul este cea mai mare jertfă, cea mai sfântă şi cea
mai bună dintre toate jertfele !...Şi după cum la împletitul coroanelor nu este
de ajuns să fie curate numai florile, ci şi mâinile care împletesc florile, tot
aşa şi la alcătuirea imnurilor celor sfinte, nu sunt de ajuns numai cuvintele
de evlavie, ci trebuie să fie evlavios şi sufletul care le împleteşte.
(Sf. Ioan Gură de Aur/Sf. Grigorie de Nazianz/Sf. Efrem Sirul, Despre
Preoţie, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Sofia, Bucureşti, 2004, p.195).
Împlinindu-şi destinul ca Faptă culturală, zămislind în obârşia Cuvântului,
Mărturisirea de Credinţă Literară, lăsând urmaşilor Cuvinte de folos, Artur
Silvestri întronizează Românul în patrimoniul
menirii sale genetice, spirituale:
Esenţa cuvintelor ne reaminteşte
şi că, înainte de orice, ar fi esenţial în viaţa fiecăruia, mai întâi a fost o
carte de unde am luat Lumina literelor şi a fost o Şcoală de unde un învăţător
ne-a arătat un drum. (Artur Silvestri, Cuvinte pentru Urmaşi. Ed. Carpatia
Press-2005, p.6).
Veştile inimii se adună-n stoluri de cocori pe cărările îmbobocite ale
primăverii.
Soarele trage zăvoarele de la fereştri şi inspiră adânc Imnele creaţiei
scăldate-n splendoare.
Lumina cântă, îmbujorează nourii şi inundă cerurile cu râuri sclipitoare
de parfum.
Îngerii cântă armonios în văpăi de miresme, lăsând să cadă pe pământ o
ploaie de stele.
Aşternut în rugă, împlinit în Cuvânt, sufletul poetului tresaltă, se
aude vibrând.
În arşiţa simţirii, el pune rânduială şi dincolo, în aluniş, îşi cântă
toate dorurile.
Este splendoarea trăirii, aşa cum Sfântul Grigorie de Nazianz, marele
Ierarh şi dascăl al lumii, dăltuieşte în sufletul său Imnul inimii însetate
după Ziditor.
O, Tu mai presus de toate, /căci cum altfel mi-e îngăduit să Te laud ?
Cum Te va cânta cuvântul, /căci nu Eşti de grăit cu nici un cuvânt.
Cum Te va contempla mintea, /căci nu Eşti cuprins de nici o minte,
Singur Tu fiind de negrăit, /ca Unul care le-ai creat pe toate cele cu
grai
Singur Tu fiind de necunoscut, /fiindcă le-ai creat pe toate cele cu
cuget
Toate, şi câte grăiesc şi câte nu grăiesc, Te cuvântă.
Toate, şi câte cugetă şi câte nu cugetă, Te cinstesc.
Căci dorurile şi durerile tuturor sunt în jurul Tău.
Ţie ţi se roagă toate, toate cele ce cugetă /Alcătuirea Ta cântă imn în
tăcere.
În Tine rămân toate. La Tine aleargă împreună-n toate
Şi Eşti sfârşitul a toate şi unul şi toate şi nici unul,
Nefiind ceva din acestea, nefiind toate.
O, Tu ce ai toate numirile, /Cum Te vei chema pe Tine,
Singurul ce nu poţi Fi numit ?
Ce minte cerească va pătrunde vălurile mai presus de nori ?
Fii îndurător, o, Tu mai presus de toate,
Căci cum altfel mi-e îngăduit să Te laud ?
(Sf. Grigorie de Nazianz,
Opere Dogmatice, trad. pr.dr. Gheorghe Tilea. Ed. Herald, Bucureşti, 2002,
p.211).
Din toate aceste desăvârşite odrăsliri, înfrumuseţate cu nenumărate
felurimi, Poetul Dragostei a tors admiraţia, ce înfloreşte în Om, rodiile
iubirii pentru Creator.
Toată contemplarea frumuseţii, slavei şi strălucirii acestei dumnezeieşti
Iubiri, întrupează în Om cântarea divină.
Gândul sufletului este mugure de Dumnezeu. Cuvântul rostit este surâsul
Luminii, iar muzica cuvântului este cântarea Duhului Sfânt.
Toată această încântare divină este întruparea sublimă a Fecioarei
Maria.
Cuvintele gândite, rostite sau scrise sunt
roade ale Tainei Cuvântului, sunt esenţe ale dumnezeirii, sunt miresme ale
Iubirii atoatecreatoare, aşa cum ne încântă Maica Teodosia Laţcu cu Poemul
Iubirii sale:
În pacea lumii încă necreate, /Când
nu era nici formă, nici culoare,
Când nu-cepuse încă din
vâltoare /Să iasă sori, planete înfocate,
În haosul de zări nelimitate,
/Când lumea nu avea măsurătoare, /Erai, Iubire, atotcuprinzătoare, /În inima
Treimii închinate.
Şi când în prăbuşirea de pe
urmă, /Vor arde lumile şi vor dispare /A stelelor nenumărată turmă, /Când va
începe iarăşi lina stare /De pace şi tăceri ce nu se curmă, /Şi-atunci,
şi-atunci vei fi Iubire mare...
(Zorica Laţcu Teodosia, Poezii, Ed. Sofia, Bucureşti, 2008, p.27).
Deci cuvântul este o taină, iar gândirea,
scrisul sunt daruri ale Cuvântului. Prin urmare, se poate vorbi de un meşteşug
al scrisului, de un tâlc al scrisului, de nimicuri ale scrisului, când nimic nu ai a spune, de o artă a
scrisului, de un har al scrisului, de o misiune a scrisului şi de o vocaţie a
scrisului.
Este un scris meşteşugit atunci când
potriveşti cuvintele. Dacă le găseşti o înţelepciune înseamnă că au tâlc. Când
laşi cuvintele să se hârjonească într-o minte haotică, devin urme pe nisip.
Când slujeşti Creaţiei, cuvintele se dăltuiesc armonios înălţându-se ca o
grandioasă statuie. Dacă primeşti harul de Sus pentru a slăvi Cuvântul şi
Neamul, cuvintele capătă sens, devin inspirate, împodobindu-se în Ode, în
Balade, în Doine, în Imne sau Psalmi. O parte din Mărturisitorii credinţei şi ai
jertfei îmbrăţişează şi misiunea scrisului, zugrăvindu-le în alese scripturi,
iar cei ce închină cuvintele numai lui Dumnezeu, le întrupează în Poeme ale
iubirii.
În raport de cui slujeşte sau pe cine
slugăreşte autorul, cuvintele sunt: golaşe, peticite, şifonate, îmbrăcate sau
preaîmpodobite. De asemenea toate cuvintele sunt croite perfect după chipul şi
asemănarea autorului.
În funcţie de adresa Destinatarului
cuvintele îmbracă o ţesătură fină din brocard, spirituală: teologică,
filosofică sau poetică; o ţesătură din mătase, literară: epică, lirică,
dramatică, istorico-documentară şi o ţesătură grosolană din postav: maculatura
de doi bani ori mâzgăliturile ingrate, profanatoare ale epigonilor.
Numai abordările frumoase şi morale îmbogăţesc Tezaurul spiritual al
limbii noastre daco-române. Limba unei Naţiuni defineşte şi rosteşte crezul
fiinţei Neamului, iar sensul ei celebrează Taina teologico-liturgică a
Ortodoxiei. În esenţa ei limba îşi îndeplineşte funcţia cultică, în care-L
slăveşte mai întâi pe Dumnezeu, apoi Seminţia sa şi omul creştin în general. În
graiul vechi al Psaltirei, Psalmul
116 zicea:
Lăudaţi pre Domnul toate
limbile,...
În Sânul limbii daco-române s-a răspândit mireasma Revelaţiei
dumnezeieşti.
În puterea limbii, spune Ecclesiastul este viaţa şi moartea şi cei ce o
iubesc mănâncă din rodul ei. (Pilde 18, 21).
Limba daco-română este mărturia dreptei credinţe, este expresia
frumuseţii sufletului ortodox şi Altarul consfiinţit de martiriologia acestei
Naţii binecuvântate.
Bunul Dumnezeu ne-a hărăzit scrierea cu patru milenii înaintea
Sumerului, tocmai pentru a-L lăuda mai mult decît toate celelalte popoare.
Tot Bunul Dumnezeu a odrăslit pe cerul Patriei noastre o constelaţie de
Poeţi. Unul dintre cei mai arzători, un Rug aprins de sublimul-suferinţei este
Radu Gyr.
Înflăcărarea inimii poetului dospeşte-n
psaltirea Cuvântului, aroma şi dulceaţa cântecului, ca parfumul feciorelnic de
floare.
Gândul-aripă de înger îi surâde-n versuri, zori de binecuvântare.
Suind pe cornişa Azurului-Candelă de seară, ostrovul harului i se pleacă
la rugăciune.
La un popas heruvimic glasu-i suspină ca o adiere prelungă a unui copac
înflorit. Ziua i se pleacă-n suflet cu un miros suav de seraf, peste cuibul
dalb al veşniciei.
Picături de lumină îi umple sânul de trandafiri, surâzând ca o Vie
răstignită într-un surâs de soare hoinar:
Cuvintele ca lupii-mi dau ocoluri /sau se reped şi-mi rup fâşii din
carne.
Ca taurii, mugind, mă iau în coarne, /deasupra mea ca nişte ciori vin
stoluri.
Dar, uneori, se-apropie să-mi toarne /lumina lor în ne-mplinite goluri
/şi sună
grav, ca din adânci subsoluri, /schimbate-n orgi şi-n aurite goarne...
Cuvintele mă răstignesc în cuie, /lung mă străpung cu-o veninoasă ţeapă
/şi
tot cuvintele ca o căţuie /îmi tămâiază lacrima sub pleoapă, /şoptindu-mi:
suntem clare trepte. /Suie în veşnicia care va să-nceapă.
(Radu Gyr, Anotimpul Umbrelor. Ed. Vremea, Bucureşti, 1993, p.157).
Slujind cu sârg Cuvântului, cinstind cu evlavie cuvintele, ascultându-le,
rostindu-le, cugetându-le, cunoscându-le, mărturisindu-le, îndreptându-ne, ne
putem primeni întru slavă, glăsuind şi înviind deodată cu regele-profet David, în
Testamentul cuvintelor:
În inima mea am ascuns
cuvintele Tale...Cu buzele am rostit toate judecăţile gurii Tale...La poruncile
Tale voi cugeta şi voi cunoaşte căile Tale...La îndreptările Tale voi cugeta şi
nu voi uita cuvintele Tale...Că mărturiile Tale sunt cugetarea mea, iar
îndreptările Tale, sfatul meu...Calea adevărului am ales şi judecăţile Tale nu
le-am uitat...Să nu îndepărtezi din gura mea cuvântul adevărului, până în
sfârşit, că întru judecăţile Tale am nădăjduit...Am vorbit despre mărturiile
Tale, înaintea împăraţilor, şi nu m-am ruşinat...Adu-Ţi aminte de cuvântul Tău,
către slujitorul Tău, întru care mi-ai dat nădejde. Aceasta m-a mângâiat întru
smerenia mea, că cuvântul Tău m-a viat. (Psalmul 118).
Sufletul poetului e modelat de Mâinile calde strălucitoare ale
Cuvântului şi toate mărturiile sale împletesc bucurie inimii.
Gândurile-i tresar, se zbenguiesc în poala cuvintelor, clipind ritmat în
ochiul de azur al muzei.
Cugetul îl suie pe creste şi
creşte pe verdele creştet al brazilor.
Ramurile dorurilor se adună în pârgă dăruindu-se drumeţilor încumetaţi
pe drum.
Steaua-i s-a-ntrupat din dor şi s-a-mplântat în muntele suferinţei
Neamului, dar toate îl bucură: apa cu Doinele ei şi munţii cu Baladele, copiii
cu surâsul lor şi leagănatul florilor, lumina cu zulufii ei şi mantia păunilor,
asceţii cu catisma lor, dar şi haiducii codrilor.
Luceafărul Basarabiei şi-a făcut din viaţă Altar şi din cuvânt Liturghie
slujirii:
Oamenii au şoptit câteva
rugăciuni /care împietrind s-au făcut catedrale.
Spaimele lor de
furtuni-strigăte dure-/au încremenit în cetăţi medievale.
Au râs ori au plâns /şi un
plus infinit de volume, s-a strâns.
Oamenii chiuie straşnic la
stele, /şi chiotul straniu se face uraniu şi umblă
pe ele. /Strigăte, şoapte,
mirări, rugăciuni, /cărămizi care înalţă aşezămintele.
-Nemuritoare sunt numai cuvintele /cu trei
dimensiuni.
(Andrei Ciurunga,
Decastihuri, Ed. Arvin Press, Bucureşti, 2004, p.111).
Sfântul Ioan al Crucii în Prologul Iisuse Maria, pune răsadul credinţei
sale în culcuşurile emoţionale ale desfătării întru Dumnezeu. Exaltarea sa
mistică pendulează între Lumină şi Iubire. Sufletul îi vibrează în divina
simfonie a cântării spirituale. Îndrăgostită de Dumnezeu, inima i se întrupează
într-o angelică armonie. Dorul serafic îl transcende-n Cuvânt şi luminat de
Iubire se dăruie ca o mireasmă bineplăcută dumnezeirii. Taina aceasta sublimă a
însetării sale mistice se revarsă- virtute în toate, se preschimbă cu totul
înţelept în trăire:
Şi tot aşa, o, Dumnezeul meu şi
desfătarea mea, /În aceste cuvinte de
lumină şi iubire de Tine,
/sufletul meu a vrut să se dăruie unei opere /din
dragoste pentru Tine, /de vreme
ce eu, desluşindu-le graiul, /nu am nici
puterea de a le făptui, nici
virtutea lor, /Ce îţi sunt Ţie, Doamne, Dumnezeul
meu, /mai dragi decât limbajul
lor şi înţelepciunea lor.
Alţii poate, îmboldiţi de ele,
/se vor desăvârşi întru slujirea Ta /şi în iubirea
lor pentru Tine, /în care
nevrednic mă arăt, /şi sufletul meu îşi va găsi alinarea
de a fi făcut astfel /Ca ceea ce
îi lipseşte lui să-l poţi găsi în alte suflete.
Tu iubeşti, Doamne,
Înţelepciunea, iubeşti lumina, iubeşti dragostea /mai
presus de celelalte acte ale
spiritului, /de aceea aceste cuvinte vor fi de înţelepciune /pentru a urma
drumul către Tine.
(Sf. Ioan al Crucii, Cuvinte de Lumină şi Iubire, trad. Olga Galaţanu,
Arhiep.Romano-Catolică de Bucureşti, 1995, p.15).
Cuvântul, Slova, Scrisul nu se scurge-n uitare, ci devine lumină şi cânt
şi făptură curată şi dulce binecuvântare.
Vocaţia scrisului constă în semnificaţia acestor slove de foc, săpate
adânc în Pisania Rugului aprins din
firida sufletului meu. Menirea lor este să mărturisească comuniunea mea cu
Logosul divin, bucuria dragostei întru Dumnezeu, cuminecarea Dorului întru
Măicuţa noastră Ocrotitoarea, slujirea iubirii de Neam, admiraţia pentru
dascălii şi duhovnicii mei, precum şi cinstirea prietenilor - cititori.
Permanenta mea grijă este să-i mulţumesc lui Dumnezeu, Care-mi trimite
din înalturi, harul prisositor ce răsare pe cerul inimii mele ca un Luceafăr de
dimineaţă. Hrana spirituală pe care o constituie vocaţia scrisului îmi dă o
bucurie peste măsură şi o profundă
mulţumire sufletească. Scrisul ales, bine cumpănit este apanajul
mărturisitorului credinţei şi al demnităţii, care poartă în fiinţa sa
admiraţia, cântarea, slava pentru
Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi mândria sfântă a Neamului său.
Scrisul binecuvântat te îmbracă în lumina harului ca şi cu o haină
aleasă şi prea înfrumuseţată. Şoaptă cu şoaptă sufletul îmi scrie pe caşmirul
simţirii cuvintele unei frumoase
dedicaţii,aşa cum florile de salcâm ne înmiresmează viaţa, primăvara.
Scrisul mă prinde de mână ca nişte dalii de azur zglobiu ce mă răsfaţă,
ca un şuvoi albastru ce-mi străbate Glia strămoşească făurită dintru începuturi
din apă şi din stele.
Cu harul scrisului am urcat pe crestele carpatine ca să-mi văd gătite-n
sărbătoare simbolurile Ţării mele sfinte.
Am văzut parcă un vechi descânt, cum la-nceput s-a-nfiorat în sine şi-a pus surâsuri-muguri de creaţie în
barba Moşului din Vetre carpatine.
Am găsit bătrânii stropi de soare prinşi în zâmbetele străbune de sânge,
ce scânteiază-n urmele paşilor lui Iisus Hristos.
Am îngenunchiat pe ţărâna caldă, ca o plămadă
de cer în care s-au cuibărit sceptruri şi coroane voievodale, atârnate doar de
poala veşniciei Celui Preînalt.
Am simţit cum creşte-n trupul meu licăr de floare, din mireasma
sublimelor Fecioare, care au rămas în frumuseţea vie a martiriului sfânt.
Am atins smerit stâncile, foste odinioară schimnicii Hotarului de veghe,
ce-au tors din Caierul timpului sumanul veşniciei.
Am îmbrăţişat falnicii brazii, scânteietori în sumanele lor verzi, în
care s-au întrupat Voinicii noştri daci, să-I steie reazem lui Dumnezeu.
Am sărutat buclele izvoarelor, care duc mărturia dreptei credinţei, din
care beau lumină Sfinţii noştri din Sus.
M-am închinat crucilor monahale, care suie la ceruri, ca nişte Potire,
cuminecarea Învierii Neamului nostru drag.
Cuvintele de foc, versurile învăpăiate sunt scrisuri ce depun mărturie
peste Hrisovul de jar al suferinţei, al dăruirii şi al devenirii.
Ele nu sunt „cuvinte potrivite”, ci ele
potrivesc vieţile după măsura jertfei care rămâne în sânul de lumină al
Cerului.
Ele nu sunt spuse aşa ca să te afli în vorbă, ci ele vorbesc duhului
trăitor ca pe o sfântă cuminecătură.
Cuvintele nu sunt literatură, nu sunt gânduri risipite în diferite
genuri epice, lirice sau dramatice.
Cuvintele ţesute-n tăcere nu tac şi brodate în smerenie nu ascultă.
Ele se ridică în slavă, mărturisesc şi se înfăptuiesc în dumnezeiescul
Cuvânt pe Care-L binecuvântă.
Cuvintele scrise sunt Vlăstarele cereşti ale Cuvântului:
sunt
Imnele sacre,
sunt
Craii credinţei,
sunt Lacrimile prigoniţilor,
sunt Dorurile noastre,
sunt monahii nădejdii,
sunt Bucurii,
sunt Acatiste,
sunt Poeme,
sunt Rugi,
sunt mirii iubirii,
sunt cer şi pământ,
sunt Oameni şi Sfinţi.
( Brusturi-Neamţ, 30 Ianuarie, 2013 + Sf. Trei Ierarhi:
Vasile cel Mare,Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur.)
