TAINA CUVINTELOR

                                            

 Poem închinat Sfinţilor Ierarhi şi Dascăli ai lumii:

 Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz şi Ioan Gură de Aur.

 Întru început este Cuvântul şi Cuvântul este la Dumneze

 şi Dumnezeu este Cuvântul. Acesta este întru început la       

Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a

 făcut din ce s-a făcut. Întru El este viaţă şi viaţa este lumina

  oamenilor.      (Sf. Evanghelie după Ioan 1, 1-4). 

 Viu sunt Eu !-zice Domnul-Tot genunchiul să Mi se plece

  şi toată limba să dea slavă lui Dumnezeu ! (Romani 14,11).

 Cuvântul este cea mai mare jertfă, cea mai sfântă

 şi cea mai bună dintre toate jertfele ! (Sf. Ioan Gură de Aur).

    Dumnezeu fiind Existenţa absolută se raportează faţă de întreaga creaţie întru veşnicia Sa atemporală, prin: Eu sunt Cel ce este !

     Cred că în scrierile originale Prologul Evanghelistului Ioan începe astfel:

   Întru început este Cuvântul şi Cuvântul este la Dumnezeu şi Dumnezeu este Cuvântul.

      Creaţia a cărei expresie dumnezeiască este Omul, fiind sub timp, are un început perfect şi un sfârşit, care numai în conlucrare cu Dumnezeu ajunge desăvârşit. Prin urmare, Creaţia se raportează faţă de Atotcreatorul la timpul prezent (acel Început), care ulterior devine sub clepsidra istoriei şi trecut şi viitor.

       În tipăriturile biblice mai recente ale B.O.R., de exemplu ediţia din1979 A Bibliei, Prologul Sfintei Evanghelii după Ioan începe cu:

   „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”(Ioan 1,1)

   Mitropolitul Clujului Bartolomeu Anania în grandioasa sa lucrare Biblia cu ilustraţii, atât de diortosită după Septuaginta, în vol. VII, care deschide Noul Testament, Prologul Sf. Ap. Ioan zice:

   „Întru’nceput era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul Dumnezeu era. Acesta era dintru’ nceput la Dumnezeu”(Ioan 1, 1-2)

  

   Când are loc chemarea lui Moise întru profeţie, pe muntele Horeb, prin minunata arătare a Sfântului Duh în para de foc a Rugului aprins care nu se mistuia, Dumnezeu  S-a numit pe Sine pentru întreaga omenire dintru început şi până la sfârşit: „Eu sunt Cel ce sunt !”, în sensul de: Eu sunt Cel ce Este !

   Deci expresia corectă trebuie să grăiască astfel:

   Dumnezeu este ! Cuvântul este ! Sfântul Duh este !

   Prin întruparea lui Dumnezeu în Om, Mântuitorul Iisus Hristos îngăduie comuniunea cu făptura Sa, îndumnezeind Omul. În această dimensiune angelică-spirituală, Omul creştin devine şi el un prezent continuu:

   Eroul este ! Martirul este ! Sfântul este ! Duhovnicul este ! Pedagogul este ! Poetul este ! Filosoful este ! Teologul este ! Artistul este ! Mărturisitorul este ! Daco-românul este ! Ortodoxul deapururi este !

   La Început este Iubirea şi Dorul ei - Cuvântul dătător de Viaţă.

   Şi în Cuvântul lui Dumnezeu, literă cu literă s-a gătit în Iie de sărbătoare prinzându-se în Hora mare şi Sfântă a creaţiei.

   Cuvintele ţesute din borangicul Luminii, sunt brodate apoi pe ştergarele trandafirii ale surâsului divin.

   Înfiorate în sine, toate cuvintele înmiresmate au venit Cuvântului sfânt să I se închine.

   La Început este Cuvântul dumnezeiesc - Obârşia tuturor cuvintelor-făpturi: Cerul cu Îngerii lui, Pământul cu odraslele sale, Lumina cu cântarea-i serafică, Ziua cu zâmbetul ei, Noaptea cu înţelepciunea sa, Apa cu vieţuitoarele zglobii, Iarba cu miresmele florilor, Pomii cu mugurii surâzând, Plantele legănându-se îmbobocite, Codrul cu rapsodiile maeştrilor lui, Soarele cu strălucirea sa, Luna şi Stelele cu podoabele lor şi sus de tot, peste toate acestea, în vârful Kogaionului, ca un rege înveşmântat în splendoarea frumuseţii este aşezat Omul carpatin – chip al lui Dumnezeu.

   Despre acest Poem divin şi sublim al Creaţiei, dumnezeiescul Vasile cel Mare, ca unul care şi-a plămădit din frumuseţea pământului mătăniile credinţei, care şi-a rezemat fruntea de cer, punând rânduială-n universul ei, rostuind şiragurile înţelepciunii şi înfiorat de admiraţia Creatorului  rosteşte frumosul său cuvânt:

   Cel dintâi cuvânt al lui Dumnezeu a creat lumina, a risipit întunericul, a veselit lumea, a adus dintr-o dată peste toate o privelişte veselă şi voioasă. Văzduhul s-a umplut de lumină, sau, mai bine spus, avea atârnată în el lumina în întregime, care trimetea pretutindeni, până la marginile pământului, revărsările stălucirii ei...Aruncând glas în lume, Dumnezeu a pus dintr-o dată în lume frumuseţea luminii...Şi într-o clipită de vreme, pământul ca să păzească porunca Creatorului a început şi desăvârşit odrăslirea...Pământul şi-a primit podoaba de la florile ce au răsărit din el, cerului i s-a dat ca podoabă florile stelelor şi a fost împodobit cu perechea celor doi luminători care, ca nişte ochi gemeni, se uită spre pământ. Rămăsese să se dea şi apelor şi aerului podoaba lor...Ne-a făcut în potenţă asemănători cu Dumnezeu, lăsându-ne pe noi să fim lucrători ai asemănării. Asemenea lui Dumnezeu ne facem devenind creştini. Cum anume ? Prin Evanghelie. Dar ce este creştinismul ? Asemănarea cu Dumnezeu pe cât este cu putinţă omului: urăşte răul, fii bun, milostiv, compătimitor şi te îmbraci în Hristos devenind asemenea lui Dumnezeu. (Sf. Vasile Cel Mare, Omilii la Hexameron, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Sofia, Bucureşti, 2004)

   Se spune despre creştinul îndelung-răbdător că împarte cu stânga milostenie şi cu dreapta cuvinte de mângâiere. Românul după cum ştim le păstoreşte pe amândouă. De multe ori cuvântul e mai bogat decât fapta, dar la omul bun prisosesc laolaltă.

   Aşa că e mai bun cuvântul decât datul. Iată că un cuvânt bun este mai mare decât milostenia; dar un bărbat plin de har le are pe amândouă. (Isus Sirah, 18,15).

   Purtăm în noi această dumnezeiască mirare în faţa fiinţării Sfinte, în care Poetul Iubirii a înfrumuseţat cu Adevărul Său, Poemul Vieţii Sale.

   Psalmistul prinde-n sceptrul curcubeului său, mănunchiul de ape al credinţei, care podidit în lumină, scânceşte în dezmierdările din rai :

   Cerurile spun slava lui Dumnezeu / şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria.

   Ziua zilei spune cuvânt, /şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă.

   Nu sunt graiuri, nici cuvinte, /ale căror glasuri să nu se audă.

   În tot pământul a ieşit vestirea lor, /şi la marginea lumii cuvintele lor.

   În soare şi-a pus locaşul Său; şi El /este ca un Mire ce iese din cămara Sa.

   Bucura-se-va ca un uriaş, /care aleargă drumul lui.

   De la marginea cerului ieşirea Lui, /şi oprirea Lui până la marginea cerului;

   şi nu este cine să se ascundă de căldura Lui. /Legea Domnului este fără   prihană, /întoarce sufletele; /mărturia Domnului este credincioasă, înţelepţeşte pruncii; /judecăţile Domnului sunt drepte veselesc inima; /porunca Domnului este strălucitoare, luminează ochii. (Noul Testament cu Psalmi, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1988, psalmul 18).

   Dacă vom fi încântaţi de splendoarea Poemului dumnezeiesc, scris în elementele de aur, de Poetul Dragostei, al Cerului şi al Pământului, atunci vom tâlcui sublim literele de foc care tresaltă în stihurile Iubirii.

   Dacă privim doar una din minunile Poemului sfânt, divinul Trandafir, în care răsar zorii înmiresmaţi în licărul de rouă, prelins pe brocardul petalelor îmbobocite ce dau bineţe Soarelui, simţim că în mijlocul lor surâde o taină, Taina Întrupării. Este Taina iubirii Poetului ! Este Imnul Dragostei desăvârşite al Fecioarei Maria !

   Maica Teodosia, Zefirul mistic al poeziei, adună din streşinile cerului mângâierile de miere ale stihurilor sacre. Ecoul chemărilor ei sunt cuvintele slavei în trăsura de foc, ce mână-n galop pe aleanuri-albastre. Surâsuri moi din muguri de vise, foşnesc în unduiri de petale şi-n atlaz de uimire se cuibăresc ca nuferii în genele-nserării.

   În peceţile de aur ale sufletului marea poetă poartă acatistul divin al rodirii:

   Tu, Marie, Prea Curată, cel mai dulce dintre nume, /Trandafir crescut în taina florilor de peste lume, /Tu revarsă-ţi lin mireasma cea de sfântă curăţie, /Cum n-a fost mireasmă-n lume, şi cum nici n-o să mai fie.

   Peste surâsul de soare ce de sus cade bălai, /Lasă să răzbată Doamnă, adierea Ta de rai, /Peste lumea care arde şi se-năbuşe în fum, /Scutură-Ţi, Împărăteasă, poala plină de parfum.

Peste zvâcnirile noastre cu răsunet de octavă, /Fă s-adie dulce mirul trandafirului din slavă. /Şi ne dă măcar o clipă să simţim ca-ntr-un delir, /Negrăita Ta mireasmă, Doamnă, tainic trandafir.(Zorica Laţcu Teodosia, Poezii, Ed. Sofia, Bucureşti, 2008, p.177).

   De n-ar fi suferit Cuvântul, nu s-ar fi risipit în cuvinte şi noi am fi rămas lut fără flacăra duhului.

   De n-ar fi suferit Logosul, noi nu ne-am fi adunat în litere şi am fi rămas despărţiţi, fără foc.

   De n-ar fi suferit Omul-Iisus, cuvintele n-ar fi ajuns cer şi n-ar fi picurat pe pământ mărgăritare de gând.

   De nu ne-ar fi iubit Dumnezeu, Cosmosul n-ar fi devenit Cuvânt şi pământul n-ar fi rodit, n-ar fi devenit Om, nici floare, nici mireasmă, nici dor.

   În această zbatere a firii, gândurile gătite trandafirii ale poetului-mărturisitor ating zorile de nuntă ale cuvintelor.

   Lumina din el cade din sine afară, slobozind duhul literei şi-n platoşa-i de aur lacrimă suspinul.

   Minunatul Poet Virgil Mateiaş şi-a făcut din cuvânt, legământ înmuindu-şi suferinţa în lirismul rubiniu al credinţei.

   Din spinul ascuţit al vremii şi-a făcut pană de înger şi a scris trăirea multora înmănunchiată-n jertfe.

   De pe prispa gândurilor a strâns Doinele celor dragi înveşmântându-le într-un şirag de stele.

   În pridvorul inimii a luat nădejdea celor mulţi şi-a ispăşit-o în pătimirea sa mistică.

   Din răstignirile camarazilor săi, din dârele lor de lumină a ridicat Altar slujirii Cuvântului.

   Pe piepturile martirilor fără cruce a semănat petale de trandafir, ca jertfirea lor să odrăslească în ceruri înmiresmându-le.

   M-a tulburat aseară trandafirul /acela roş, că nu l-am mai uitat,

   Am revenit cu multă pietate /şi l-am atins pe ochi, l-am sărutat.

   Mi s-a deschis, lăsând din plin să intre /iubirea mea şi ceru-n casa lui

   Şi n–am văzut mătase mai frumoasă /alunecând pe sânul nimănui.

   Am mirosit aroma lui suavă /şi i-am gustat parfumul pur, virgin,

   I-am pipăit conturul de lumină /şi mi-am umplut privirea de senin.

   Cum tremura lin vântul prin petale /m-am dus departe-n pragul unui an

   Când adia în valsul unei rochii /acelaşi straniu roşu tiţian.

   (Virgil Mateiaş, Drumeţule, opreşte-te şi vezi...Ed. Eminescu, Bucureşti, 1999, p.228)

   Viaţa atârnă lin de izvorul luminilor şi nemărginirea din divinul Ioan cu gura de aur se aşază în casa sufletului, adiind zâmbitoare şi sfântă.

   Prin focul rugăciunii sale, primeşte lumina cuvintelor de la Cuvântul, dăruindu-ne-o.

   Prin căldura harului său sufletul înmugureşte răspândind în jurui şi-n noi miresmele.      

   Aşa s-a răsfrânt de atunci pe pământ şi-n cer în inimile credincioşilor balsamul cuvintelor Sfântului Ioan Gură-de-Aur, împletite din lumina sufletului său când a fost uns preot al Cuvântului:

   Pentru că vorbesc întâia oară în biserică, aş voi ca prima mea predică s-o adresez lui Dumnezeu, Care mi-a dat această limbă. Şi aşa se cade. Că trebuie să dăm lui Dumnezeu-Cuvântul nu numai pârga de la arie şi de la in, ci şi pârga de cuvinte, şi pârga de cuvinte cu mult mai mult decât pârga de roade, cu cât şi rodul cuvintelor ne este mai propriu şi nouă şi este şi mai plăcut lui Dumnezeu, pe Care Îl cinstim. Adâncurile pământului, pe care apele ploilor le hrănesc şi mâinile plugarilor le cultivă, dau naştere grâului şi strugurilor; evlavia sufletului însă dă naştere imnului sfânt, pe care îl hrăneşte cugetul cel bun, iar Dumnezeu îl primeşte în hambarele cerurilor. Cu cât este mai bun sufletul decât pământul, cu atât este mai bun rodul sufletului decât rodul pământului... Cuvântul este cea mai mare jertfă, cea mai sfântă şi cea mai bună dintre toate jertfele !...Şi după cum la împletitul coroanelor nu este de ajuns să fie curate numai florile, ci şi mâinile care împletesc florile, tot aşa şi la alcătuirea imnurilor celor sfinte, nu sunt de ajuns numai cuvintele de evlavie, ci trebuie să fie evlavios şi sufletul care le împleteşte.

   (Sf. Ioan Gură de Aur/Sf. Grigorie de Nazianz/Sf. Efrem Sirul, Despre Preoţie, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Sofia, Bucureşti, 2004, p.195).

   Împlinindu-şi destinul ca Faptă culturală, zămislind în obârşia Cuvântului, Mărturisirea de Credinţă Literară, lăsând urmaşilor Cuvinte de folos, Artur Silvestri  întronizează Românul în patrimoniul menirii sale genetice, spirituale:

   Esenţa cuvintelor ne reaminteşte şi că, înainte de orice, ar fi esenţial în viaţa fiecăruia, mai întâi a fost o carte de unde am luat Lumina literelor şi a fost o Şcoală de unde un învăţător ne-a arătat un drum. (Artur Silvestri, Cuvinte pentru Urmaşi. Ed. Carpatia Press-2005, p.6).

   Veştile inimii se adună-n stoluri de cocori pe cărările îmbobocite ale primăverii.

   Soarele trage zăvoarele de la fereştri şi inspiră adânc Imnele creaţiei scăldate-n splendoare.

   Lumina cântă, îmbujorează nourii şi inundă cerurile cu râuri sclipitoare de parfum.

   Îngerii cântă armonios în văpăi de miresme, lăsând să cadă pe pământ o ploaie de stele.

   Aşternut în rugă, împlinit în Cuvânt, sufletul poetului tresaltă, se aude vibrând.

   În arşiţa simţirii, el pune rânduială şi dincolo, în aluniş, îşi cântă toate dorurile.

   Este splendoarea trăirii, aşa cum Sfântul Grigorie de Nazianz, marele Ierarh şi dascăl al lumii, dăltuieşte în sufletul său Imnul inimii însetate după Ziditor.

   O, Tu mai presus de toate, /căci cum altfel mi-e îngăduit să Te laud ?

   Cum Te va cânta cuvântul, /căci nu Eşti de grăit cu nici un cuvânt.

   Cum Te va contempla mintea, /căci nu Eşti cuprins de nici o minte,

   Singur Tu fiind de negrăit, /ca Unul care le-ai creat pe toate cele cu grai

   Singur Tu fiind de necunoscut, /fiindcă le-ai creat pe toate cele cu cuget

   Toate, şi câte grăiesc şi câte nu grăiesc, Te cuvântă.

   Toate, şi câte cugetă şi câte nu cugetă, Te cinstesc.

   Căci dorurile şi durerile tuturor sunt în jurul Tău.

   Ţie ţi se roagă toate, toate cele ce cugetă /Alcătuirea Ta cântă imn în tăcere.

   În Tine rămân toate. La Tine aleargă împreună-n toate

   Şi Eşti sfârşitul a toate şi unul şi toate şi nici unul,

   Nefiind ceva din acestea, nefiind toate.

   O, Tu ce ai toate numirile, /Cum Te vei chema pe Tine,

   Singurul ce nu poţi Fi numit ?

   Ce minte cerească va pătrunde vălurile mai presus de nori ?

   Fii îndurător, o, Tu mai presus de toate,

   Căci cum altfel mi-e îngăduit să Te laud ?

   (Sf. Grigorie de Nazianz, Opere Dogmatice, trad. pr.dr. Gheorghe Tilea. Ed. Herald, Bucureşti, 2002, p.211).

   Din toate aceste desăvârşite odrăsliri, înfrumuseţate cu nenumărate felurimi, Poetul Dragostei a tors admiraţia, ce înfloreşte în Om, rodiile iubirii pentru Creator.

   Toată contemplarea frumuseţii, slavei şi strălucirii acestei dumnezeieşti Iubiri, întrupează în Om cântarea divină.

   Gândul sufletului este mugure de Dumnezeu. Cuvântul rostit este surâsul Luminii, iar muzica cuvântului este cântarea Duhului Sfânt.

   Toată această încântare divină este întruparea sublimă a Fecioarei Maria.

    Cuvintele gândite, rostite sau scrise sunt roade ale Tainei Cuvântului, sunt esenţe ale dumnezeirii, sunt miresme ale Iubirii atoatecreatoare, aşa cum ne încântă Maica Teodosia Laţcu cu Poemul Iubirii sale:

   În pacea lumii încă necreate, /Când nu era nici formă, nici culoare,

   Când nu-cepuse încă din vâltoare /Să iasă sori, planete înfocate,

   În haosul de zări nelimitate, /Când lumea nu avea măsurătoare, /Erai, Iubire, atotcuprinzătoare, /În inima Treimii închinate.

   Şi când în prăbuşirea de pe urmă, /Vor arde lumile şi vor dispare /A stelelor nenumărată turmă, /Când va începe iarăşi lina stare /De pace şi tăceri ce nu se curmă, /Şi-atunci, şi-atunci vei fi Iubire mare...

   (Zorica Laţcu Teodosia, Poezii, Ed. Sofia, Bucureşti, 2008, p.27).

     Deci cuvântul este o taină, iar gândirea, scrisul sunt daruri ale Cuvântului. Prin urmare, se poate vorbi de un meşteşug al scrisului, de un tâlc al scrisului, de nimicuri ale scrisului, când nimic nu ai a spune, de o artă a scrisului, de un har al scrisului, de o misiune a scrisului şi de o vocaţie a scrisului.

     Este un scris meşteşugit atunci când potriveşti cuvintele. Dacă le găseşti o înţelepciune înseamnă că au tâlc. Când laşi cuvintele să se hârjonească într-o minte haotică, devin urme pe nisip. Când slujeşti Creaţiei, cuvintele se dăltuiesc armonios înălţându-se ca o grandioasă statuie. Dacă primeşti harul de Sus pentru a slăvi Cuvântul şi Neamul, cuvintele capătă sens, devin inspirate, împodobindu-se în Ode, în Balade, în Doine, în Imne sau Psalmi. O parte din Mărturisitorii credinţei şi ai jertfei îmbrăţişează şi misiunea scrisului, zugrăvindu-le în alese scripturi, iar cei ce închină cuvintele numai lui Dumnezeu, le întrupează în Poeme ale iubirii. 

    În raport de cui slujeşte sau pe cine slugăreşte autorul, cuvintele sunt: golaşe, peticite, şifonate, îmbrăcate sau preaîmpodobite. De asemenea toate cuvintele sunt croite perfect după chipul şi asemănarea autorului.

     În funcţie de adresa Destinatarului cuvintele îmbracă o ţesătură fină din brocard, spirituală: teologică, filosofică sau poetică; o ţesătură din mătase, literară: epică, lirică, dramatică, istorico-documentară şi o ţesătură grosolană din postav: maculatura de doi bani ori mâzgăliturile ingrate, profanatoare ale epigonilor.

   Numai abordările frumoase şi morale îmbogăţesc Tezaurul spiritual al limbii noastre daco-române. Limba unei Naţiuni defineşte şi rosteşte crezul fiinţei Neamului, iar sensul ei celebrează Taina teologico-liturgică a Ortodoxiei. În esenţa ei limba îşi îndeplineşte funcţia cultică, în care-L slăveşte mai întâi pe Dumnezeu, apoi Seminţia sa şi omul creştin în general. În graiul vechi al Psaltirei, Psalmul 116 zicea:

   Lăudaţi pre Domnul toate limbile,...

   În Sânul limbii daco-române s-a răspândit mireasma Revelaţiei dumnezeieşti.

   În puterea limbii, spune Ecclesiastul este viaţa şi moartea şi cei ce o iubesc mănâncă din rodul ei. (Pilde 18, 21).

   Limba daco-română este mărturia dreptei credinţe, este expresia frumuseţii sufletului ortodox şi Altarul consfiinţit de martiriologia acestei Naţii binecuvântate.

   Bunul Dumnezeu ne-a hărăzit scrierea cu patru milenii înaintea Sumerului, tocmai pentru a-L lăuda mai mult decît toate celelalte popoare.

   Tot Bunul Dumnezeu a odrăslit pe cerul Patriei noastre o constelaţie de Poeţi. Unul dintre cei mai arzători, un Rug aprins de sublimul-suferinţei este Radu Gyr.

    Înflăcărarea inimii poetului dospeşte-n psaltirea Cuvântului, aroma şi dulceaţa cântecului, ca parfumul feciorelnic de floare.

   Gândul-aripă de înger îi surâde-n versuri, zori de binecuvântare.

   Suind pe cornişa Azurului-Candelă de seară, ostrovul harului i se pleacă la rugăciune.

   La un popas heruvimic glasu-i suspină ca o adiere prelungă a unui copac înflorit. Ziua i se pleacă-n suflet cu un miros suav de seraf, peste cuibul dalb al veşniciei.

   Picături de lumină îi umple sânul de trandafiri, surâzând ca o Vie răstignită într-un surâs de soare hoinar:

   Cuvintele ca lupii-mi dau ocoluri /sau se reped şi-mi rup fâşii din carne.

   Ca taurii, mugind, mă iau în coarne, /deasupra mea ca nişte ciori vin stoluri.

   Dar, uneori, se-apropie să-mi toarne /lumina lor în ne-mplinite goluri /şi sună

   grav, ca din adânci subsoluri, /schimbate-n orgi şi-n aurite goarne...

   Cuvintele mă răstignesc în cuie, /lung mă străpung cu-o veninoasă ţeapă /şi

   tot cuvintele ca o căţuie /îmi tămâiază lacrima sub pleoapă, /şoptindu-mi:

   suntem clare trepte. /Suie în veşnicia care va să-nceapă.

   (Radu Gyr, Anotimpul Umbrelor. Ed. Vremea, Bucureşti, 1993, p.157).

   Slujind cu sârg Cuvântului, cinstind cu evlavie cuvintele, ascultându-le, rostindu-le, cugetându-le, cunoscându-le, mărturisindu-le, îndreptându-ne, ne putem primeni întru slavă, glăsuind şi înviind deodată cu regele-profet David, în Testamentul cuvintelor:

   În inima mea am ascuns cuvintele Tale...Cu buzele am rostit toate judecăţile gurii Tale...La poruncile Tale voi cugeta şi voi cunoaşte căile Tale...La îndreptările Tale voi cugeta şi nu voi uita cuvintele Tale...Că mărturiile Tale sunt cugetarea mea, iar îndreptările Tale, sfatul meu...Calea adevărului am ales şi judecăţile Tale nu le-am uitat...Să nu îndepărtezi din gura mea cuvântul adevărului, până în sfârşit, că întru judecăţile Tale am nădăjduit...Am vorbit despre mărturiile Tale, înaintea împăraţilor, şi nu m-am ruşinat...Adu-Ţi aminte de cuvântul Tău, către slujitorul Tău, întru care mi-ai dat nădejde. Aceasta m-a mângâiat întru smerenia mea, că cuvântul Tău m-a viat. (Psalmul 118).

   Sufletul poetului e modelat de Mâinile calde strălucitoare ale Cuvântului şi toate mărturiile sale împletesc bucurie inimii.

   Gândurile-i tresar, se zbenguiesc în poala cuvintelor, clipind ritmat în ochiul de azur al muzei.

   Cugetul îl suie pe creste şi creşte pe verdele creştet al brazilor.

   Ramurile dorurilor se adună în pârgă dăruindu-se drumeţilor încumetaţi pe drum.

   Steaua-i s-a-ntrupat din dor şi s-a-mplântat în muntele suferinţei Neamului, dar toate îl bucură: apa cu Doinele ei şi munţii cu Baladele, copiii cu surâsul lor şi leagănatul florilor, lumina cu zulufii ei şi mantia păunilor, asceţii cu catisma lor, dar şi haiducii codrilor.

   Luceafărul Basarabiei şi-a făcut din viaţă Altar şi din cuvânt Liturghie slujirii:

   Oamenii au şoptit câteva rugăciuni /care împietrind s-au făcut catedrale.

   Spaimele lor de furtuni-strigăte dure-/au încremenit în cetăţi medievale.

   Au râs ori au plâns /şi un plus infinit de volume, s-a strâns.

   Oamenii chiuie straşnic la stele, /şi chiotul straniu se face uraniu şi umblă

   pe ele. /Strigăte, şoapte, mirări, rugăciuni, /cărămizi care înalţă aşezămintele.

   -Nemuritoare sunt numai cuvintele /cu trei dimensiuni.

   (Andrei Ciurunga, Decastihuri, Ed. Arvin Press, Bucureşti, 2004, p.111).

   Sfântul Ioan al Crucii în Prologul Iisuse Maria, pune răsadul credinţei sale în culcuşurile emoţionale ale desfătării întru Dumnezeu. Exaltarea sa mistică pendulează între Lumină şi Iubire. Sufletul îi vibrează în divina simfonie a cântării spirituale. Îndrăgostită de Dumnezeu, inima i se întrupează într-o angelică armonie. Dorul serafic îl transcende-n Cuvânt şi luminat de Iubire se dăruie ca o mireasmă bineplăcută dumnezeirii. Taina aceasta sublimă a însetării sale mistice se revarsă- virtute în toate, se preschimbă cu totul înţelept în trăire:

      Şi tot aşa, o, Dumnezeul meu şi desfătarea mea, /În aceste cuvinte de

lumină şi iubire de Tine, /sufletul meu a vrut să se dăruie unei opere /din

dragoste pentru Tine, /de vreme ce eu, desluşindu-le graiul, /nu am nici

puterea de a le făptui, nici virtutea lor, /Ce îţi sunt Ţie, Doamne, Dumnezeul

meu, /mai dragi decât limbajul lor şi înţelepciunea lor.

Alţii poate, îmboldiţi de ele, /se vor desăvârşi întru slujirea Ta /şi în iubirea

lor pentru Tine, /în care nevrednic mă arăt, /şi sufletul meu îşi va găsi alinarea

de a fi făcut astfel /Ca ceea ce îi lipseşte lui să-l poţi găsi în alte suflete.

Tu iubeşti, Doamne, Înţelepciunea, iubeşti lumina, iubeşti dragostea /mai

presus de celelalte acte ale spiritului, /de aceea aceste cuvinte vor fi de înţelepciune /pentru a urma drumul către Tine.

   (Sf. Ioan al Crucii, Cuvinte de Lumină şi Iubire, trad. Olga Galaţanu, Arhiep.Romano-Catolică de Bucureşti, 1995, p.15).

   Cuvântul, Slova, Scrisul nu se scurge-n uitare, ci devine lumină şi cânt şi făptură curată şi dulce binecuvântare.

   Vocaţia scrisului constă în semnificaţia acestor slove de foc, săpate adânc în Pisania Rugului aprins din firida sufletului meu. Menirea lor este să mărturisească comuniunea mea cu Logosul divin, bucuria dragostei întru Dumnezeu, cuminecarea Dorului întru Măicuţa noastră Ocrotitoarea, slujirea iubirii de Neam, admiraţia pentru dascălii şi duhovnicii mei, precum şi cinstirea prietenilor - cititori.

   Permanenta mea grijă este să-i mulţumesc lui Dumnezeu, Care-mi trimite din înalturi, harul prisositor ce răsare pe cerul inimii mele ca un Luceafăr de dimineaţă. Hrana spirituală pe care o constituie vocaţia scrisului îmi dă o bucurie peste măsură  şi o profundă mulţumire sufletească. Scrisul ales, bine cumpănit este apanajul mărturisitorului credinţei şi al demnităţii, care poartă în fiinţa sa admiraţia, cântarea, slava  pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi mândria sfântă a Neamului său.

   Scrisul binecuvântat te îmbracă în lumina harului ca şi cu o haină aleasă şi prea înfrumuseţată. Şoaptă cu şoaptă sufletul îmi scrie pe caşmirul simţirii cuvintele unei  frumoase dedicaţii,aşa cum florile de salcâm ne înmiresmează viaţa, primăvara.

   Scrisul mă prinde de mână ca nişte dalii de azur zglobiu ce mă răsfaţă, ca un şuvoi albastru ce-mi străbate Glia strămoşească făurită dintru începuturi din apă şi din stele.

   Cu harul scrisului am urcat pe crestele carpatine ca să-mi văd gătite-n sărbătoare simbolurile Ţării mele sfinte.

   Am văzut parcă un vechi descânt, cum la-nceput s-a-nfiorat în  sine şi-a pus surâsuri-muguri de creaţie în barba Moşului din Vetre carpatine.

   Am găsit bătrânii stropi de soare prinşi în zâmbetele străbune de sânge, ce scânteiază-n urmele paşilor lui Iisus Hristos.

   Am îngenunchiat pe ţărâna caldă, ca o plămadă de cer în care s-au cuibărit sceptruri şi coroane voievodale, atârnate doar de poala veşniciei Celui Preînalt.

   Am simţit cum creşte-n trupul meu licăr de floare, din mireasma sublimelor Fecioare, care au rămas în frumuseţea vie a martiriului sfânt.

   Am atins smerit stâncile, foste odinioară schimnicii Hotarului de veghe, ce-au tors din Caierul timpului sumanul veşniciei.

   Am îmbrăţişat falnicii brazii, scânteietori în sumanele lor verzi, în care s-au întrupat Voinicii noştri daci, să-I steie reazem lui Dumnezeu.

   Am sărutat buclele izvoarelor, care duc mărturia dreptei credinţei, din care beau lumină Sfinţii noştri din Sus.

   M-am închinat crucilor monahale, care suie la ceruri, ca nişte Potire, cuminecarea Învierii Neamului nostru drag.

   Cuvintele de foc, versurile învăpăiate sunt scrisuri ce depun mărturie peste Hrisovul de jar al suferinţei, al dăruirii şi al devenirii.

    Ele nu sunt „cuvinte potrivite”, ci ele potrivesc vieţile după măsura jertfei care rămâne în sânul de lumină al Cerului.

   Ele nu sunt spuse aşa ca să te afli în vorbă, ci ele vorbesc duhului trăitor ca pe o sfântă cuminecătură.

   Cuvintele nu sunt literatură, nu sunt gânduri risipite în diferite genuri epice, lirice sau dramatice.

   Cuvintele ţesute-n tăcere nu tac şi brodate în smerenie nu ascultă.

   Ele se ridică în slavă, mărturisesc şi se înfăptuiesc în dumnezeiescul Cuvânt pe Care-L binecuvântă.

   Cuvintele scrise sunt Vlăstarele cereşti ale Cuvântului:

     sunt Imnele sacre,

     sunt Craii credinţei,

     sunt Lacrimile prigoniţilor,

     sunt Dorurile noastre,

     sunt monahii nădejdii,

     sunt Bucurii,

     sunt Acatiste,

     sunt Poeme,

     sunt Rugi,

     sunt mirii iubirii,

     sunt cer şi pământ,

     sunt Oameni şi Sfinţi.

  ( Brusturi-Neamţ, 30 Ianuarie, 2013 + Sf. Trei Ierarhi: 

    Vasile cel Mare,Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur.)