DAN PURIC-CINE SUNTEM

                                                             

   „La noi, la Români, credinţa în Dumnezeu şi în Neam

   este strâns împletită, de nedesfăcut. În faţa lui Dumnezeu,

   ca entitate există Neamul şi neamurile nu sunt ce vor ele,

   ci ceea ce a rânduit Dumnezeu pentru ele.

   Şi dacă conducătorii neamului sunt virtuoşi şi

   neclintiţi în credinţă, Dumnezeu înclină balanţa spre ei.”

         (Monahul Atanasie Ştefănescu-M-rea Petru Vodă)

     

   Fibra actoricească a lui Dan Puric se desprinde din trunchiul viguros al Teatrului Seminar revelat de Ambasadorul Cuvântului plin de har şi esenţă PETRE ŢUŢEA.

   Teatrul Seminar Creştin pe care-l promovează Dan Puric se picură din Taină şi se resfiră ca într-o mireasmă liturgică, cu evocare simplă şi profundă a oamenilor şi a lucrurilor ce se răsfrâng asupra vieţii, asupra existenţei, asupra sensului şi trăirii autentic creştine, pulsând spre o înaltă şcoală pedagogic-ortodoxă.

   Pe scena primitoare a unui astfel de teatru, actorul poartă riscul succesului fără egal, tronând peste construcţiile obişnuite prin energia şi zelul care-i dau gândirea, simţirea şi voinţa neobişnuită. Aici, Actorul creştin operează cu simboluri înveşmântate în haina albă a credinţei sale, grăind cuvântul în tăcere ca un răspuns plin de surâs al inimii.

    Creştinul ortodox stă pe ramura gândului său înmugurind-o prin har în graiul viu înmiresmat.   

     Omul însuşi este cuvânt şi tăcere aşa cum Arhetipul său-Dumnezeu este TĂCERE şi CUVÂNT.

   Iată cum ne tâlcuieşte Daniel Turcea, lumina vaselor tăcere şi cuvânt:

   „Mă voi folosi de cuvinte ca să descriu/ ce este mai presus de cuvinte,/ ca să descriu tăcerea care grăieşte,/ ca să descriu desăvârşirea// ca şi cum aş săpa într-o poartă/ valurile mării/ sau chipul vântului,/ dar mă voi folosi de cuvinte/ până unde nu mă vor mai urma.// Şi aşa cum atunci simţi ca şi un har/ fă-le, dar, Tu, Lumină,/ vase ale Luminii,/ ca să mă pot apropia.” (Daniel Turcea, Epifania. Ed. Doxologia, Iaşi-2011, p. 127)  

   După ce ne-a alungat crisparea de pe faţă, după ce a înlăturat din jurul nostru neliniştele înceţoşate ce ne bântuiau ca nişte fantome englezeşti, după ce a alungat norii negri de deasupra noastră, precum Mircea cel Bătrân la Rovine, marele actor Dan Puric, ne-a primenit sufletele cu o lucrare prelinsă din sufletul lui cald de Copil mare al acestei ţări, care neîncetat se micşorează, o carte-document ca flacăra unui Rug Aprins ce luminează conştiinţa curată, înflăcărând inima spre trezvia spirituală pentru a deveni doldora de Dumnezeu şi de Neam.

   CINE SUNTEM-pare un monument ctitorit magistral care suie Neamul Dac spre menirea sa, spre Catapeteasma albastră a Cerului lui Hristos, al Maicii Sale şi a tuturor celor Aleşi.  

   Lucrării-apologetice a Românului Dan Puric i sunt deschise ferestrele spirituale de către marele Părinte-IUSTIN PÂRVU, unul dintre Voievozii duhovniciei dacoromâne şi de marele eseist creştin-ortodox Dan Ciachir.

   Cartea nu se împarte pe capitole, după modelul clasic, ci se adună sub zece peceţi de Aprod, care sunt sublime referiri fulgerate de evenimente copleşitoare, desprinse din istoria trăită în care se concretizează şi tragismul nostru naţionalist-creştin aflat în matricea dacică, dar şi ajustat, promovat şi provocat de ciocoii din lăuntru şi de cei de afară.

      Ultimul de veghe, Gheorghe CEAUŞU întreţine flacăra care menţine focul nestins-al marelui Om, Actor şi Creştin Dan Puric.

   Aşadar, să luăm lumină din Cuvântul fiecăruia:

      Urmăriţi-l, citiţi-l şi-l veţi înţelege-brodează cuvintele în pledoaria sa, Părintele Iustin:

   Ce prezentare să faci unui om care reuşeşte să trezească conştiinţa unui tineret, să anime un întreg tineret?...

   Această artă a Sf. Apostol Pavel, de a te face tuturor toate, ajută cel mai mult generaţia de azi să se întoarcă la Hristos...

   Dan Puric te ajută să te cunoşti pe tine însuţi, mai bine decât credeai tu că o poţi face. El scoate la lumină acest adevăr, prezentat prin filonul lui artistic, prin care ştie să prezinte teoria şi viaţa creştină...

   Văd în această lucrare a lui Dan Puric o renaştere a duhului lor, o refacere a glasului acestui neam, o conştiinţă care strigă, din ce în ce mai cu putere, că acest neam nu a murit.

   La cuvintele-mărgăritare ale Părintelui Pârvu aş adăuga un zefir: Urmăriţi-l, citiţi-l şi înţelegându-l îl veţi iubi permanent.

   Dan Puric, un apologet ortodox: picură din bunătatea sa luminoasă Dan Ciachir:

   Dan Puric mărturiseşte Biserica în care a fost botezat, şi o face cu simplitate şi încredere, întrucât credinţa se asumă...

   Or, ca şi iubirea, credinţa se trăieşte-aşa cum se vede la Dan Puric; se mărturiseşte...

   Dan Puric mărturiseşte. O face firesc şi integral. Şi s-ar putea să facă şcoală, atrăgând prin autencicitatea lui şi prin inteligenţa sa luminată de Duh. Este un apologet strălucit. Unul de care comunitatea de credinţă şi iubire a Bisericii noastre avea realmente nevoie.

    Măturând poteca sinelui spre Biserică, Dan Puric de fapt netezeşte căile tinerilor şi ale maturilor spre Calea întru Hristos, înspre viitorul binecuvântat al tuturor celor merituoşi.

   Prin inimoasa lucrare,prin mesaje şi prin apeluri de suflet ni se transmite sensul nimbat revelator de a fi Români, de a trăi în Pantheonul tradiţiei naţionalist-creştine, reflectate universal, adică de a fi noi înşine, ca odinioară, adevăraţii creştini daci întru Hristos.   

    Exeget mistic al profunzimii Cuvântului, Dan Puric grăieşte inimilor celor chemaţi, încântarea unei simfonii a interpretării sensurilor ascetic-spirituale ale Străbunilor, încununând bucuria auditorilor ori cititorilor cu aura suferinţei celor mai Aleşi martiri.

  Cartea nu este un rechizitoriu retrospectiv al genezei noatre preistorice, ci Testamentul unui apostolat protodac: SUNTEM CINE SUNTEM!

   Dan Puric-Coconul de boier descendent din Coloana infinită a Mocanilor noştri care, au transhumat dreapta credinţă, hărnicia şi dacoromânismul de la un capăt la altul al Europei, poartă în suflet apoteoza Domnului TUDOR omenit de unul dintre străbunii săi.

   Ca fiu al Buzăului mai primeşte o licărire din aurele Sfântului Martir Sava, a preotului Montanus şi a presbiterei sale, un gând aromat din cugetul străbunicului Constantin Sbiera-unul din fondatorii Academiei Române şi o binecuvântare aforistică de la un alt străbun Sbiera, care i-a fost dascăl de română Luceafărului Mihail Eminescu.

   Cartea-CINE SUNTEM este un omagiu cordial adus Aleşilor nemuritori ai tuturor timpurilor din Vatra noastră Dacică, rânduită: Eroică, Martirică, Sfântă şi Multimilenară.

   Sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei:

      

   Suferinţa în sens evanghelic, hristic şi apostolic este consubstanţială cu creştinul ortodox, îndeosebi cu românul ortodox, care devine apoi izvor nesecat al Dragostei de Dumnezeu şi al Iubirii de Cerul şi Pământul Străbunilor şi Sfinţilor săi.

   Suferinţa creştină îşi are sălaşul în Cerul Suferinţei şi al Jertfei Mântuitorului nostru Hristos.

    Suferinţa ortodoxă susură din cele şapte şipote ale durerii: vrăjmaşul, ne-oamenii, firea personală pervertită, îngăduinţa lui Dumnezeu spre putinţa maturităţii jertfei creştinului, suferinţa-smereniei ca sumă a credinţei, suferinţa întru iubirea pentru semen şi suferinţa Crucii-asumarea Golgotei pentru popor, ca măsură a jertfei întru Dumnezeu şi Neam.

   Suferinţa creştină nu ajunge la disperare, fiind direct proporţională cu plinirea mângâierii de sus, întărindu-se şi mai mult în credinţă şi nădejde, traversând piscurile de azur ale lumii spre înălţimile albastre ale cerului întru biruinţa cerută de Biruitorul Iisus: „În lume necazuri veţi avea: dar, îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33)

   Suferinţa creştină are un înveliş interior angelic, care se ţese exterior într-un  veşmânt dalb de vestală, reflectând Dorul după Dumnezeu, după eu-l aproapelui şi al sinelui.

   Suferinţa creştină, purifică, înalţă, renaşte, înnobilează sinele, smerindu-se, pocăindu-se.

   Durerea se răsfrânge bio-psihologic şi înrobeşte, profanează, degradează viaţa individului.

   Durerea nerecurgând la pocăinţă provoacă apariţia deznădejdii, a groazei, a sinuciderii.

   Suferinţa creştină prin ruga neîncetată dezmoşteneşte tristeţea durerii dând viaţă spiritului, dând sens atât vieţii, cât şi morţii care deschide transcendentul Vieţii veşnice.

      În lucrarea sa apologetică, Dan Puric revelează sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei-matricea sufletească a poporului român, momentul istoric, esenţa creştină de neînfrânt a neamului dacoromân, raportat în toate undele trăirii sale ortodoxe în erele istorice milenare: Matricea creştină, dezvoltată până în ultima celulă a omului românesc, nu s-a grăbit să semneze în istorie, ci să asigure dăinuirea. N-a slăbit în timp, ci s-a-ntărit. Puşcăriile comuniste au fost hârtia de turnesol, care a adus dovada acestei esenţe. Din gena aceasta ne-am refăcut tot timpul...

   Poporul român şi-a definit sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei în planul concret-istoric. Altfel spus: credinţa creştină pusă la lucru. Momentul este: TEROAREA COMUNISTĂ...

    Cred că perioada comunistă se poate compara cu un copac ce-şi pierde frunzele, rămânând uscat...

   România de azi este copacul uscat, care şi-a pierdut frunzele. Aceste frunze, în căderea lor la pământ, au şoptit în taină sau au strigat, neauzite, sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei la care au fost supuse...

  

   Demnitatea creştină

   Crucea hristică a suferinţei, a jertfei şi a învierii este axa demnităţii creştinului ortodox.

   Crucea hristică asumată suferinţei creştine dă măsura demnităţii noastre ortodoxe.

   Crucea hristică este Stâlp şi Temelie Pământului şi în egală măsură Altar şi Amvon Cerului.

   Crucea hristică asumată în suferinţa şi jertfa despre Adevărul revelat devine  consubstanţială cu conştiinţa hristică prin mărturisire.

   Curajul mărturisirii suferinţei, iubirii şi adevărului întru Hristos devine Scară mistică a demnităţii creştinului ortodox pe care urcă Neamul său în Cerurile izbăvirii.

   Demnitatea creştină este atestatul suprem al curajului şi credinţei noastre ortodoxe.

   Arborele genealogic al demnităţii creştin-ortodoxe este Crucea hristică-Biserica Ortodoxă, seva divină ce dă vieţii omului, conştiinţa morală întru Viaţa biruitoare.

   Demnitatea creştină trebuie să vegheze permanent starea Neamului întru Hristos.

   Demnitatea creştină a Dacoromânului are genetic structura religioasă ortodoxă.

   Numai demnitatea creştină dă măsura naţionalismului ortodox al dacoromânului.

   Numai în demnitatea creştină sălăşluiesc consubstanţial Ortodoxia şi Naţiunea în chip: neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit.

   Logosul-Dumnezeu prin înomenirea Sa, deschide larg porţile demnităţii creştine.

   Demnitatea creştină nu este un dat al omului, ci este harismatică, este o harismă care sparge istoria...Cel mai ortodox vers care s-a scris vreodată în răsăritul ortodox este: „Nu credeam să învăţ a muri vreodată.”, de Mihai Eminescu. Acest vers, această atitudine, i-a marcat pe toţi martirii creştini români din puşcării. Pentru că atitudinea creştină nu înseamnă numai a trăi, nu e o atitudine numai în faţa vieţii, e şi o atitudine în faţa morţii. Au învăţat să moară!...Crucea lor s-a numit demnitate creştină.

   Cine suntem...

   Suntem Rezistenţa prin Religia străbunilor a Suferinţei, a Jertfei, a Mărturisirii, a Demnităţii şi a Biruinţei Neamului Dacoromân destinat nemuririi întru Hristos.

   Fiinţialitatea şi Existenţa noastră protodacă este un Dar ceresc, primordial ca o trăire consubstanţială a Adevărului, Binelui, Frumosului, Dreptăţii în Pantheonul Credinţei ortodoxe şi a curajului dac, ca o conjugare a acestor virtuţii eroice de sorginte legendară.

   Rezistenţa prin Filocalia Suferinţei şi a Jertfei ortodoxe a dacoromânilor, mi-am asumat-o sofianic ca vocaţie şi misiune, având binecuvântarea hristică de a trăi sensul creştin autentic românesc, martiriul retrăit prin mărturia zecilor de mărturisitori ai temnițelor totalitare. Este cert motivul pentru care mă regăsesc atât de profund în tot ceea ce cred că a dorit autorul să dăruiască dăltuind măiestria acestui volum prin esenţialitatea maternităţii marilor Fii ai marelui nostru Neam: Maternitatea firii lui Eminescu faţă de neamul său n-o s-o mai regăsiţi decât la cei care au fost martirizaţi în închisorile comuniste. Acolo a fost crucificat poporul lui Eminescu. Căci, în România, există şi o populaţie, cea descrisă de Caragiale, a lui Mitică. Mitică este identitatea veşnic versatilă, parazitul de serviciu al neamului românesc. La Mărăşeşti, Oituz, pe frontul din Răsărit etc. au murit cei din poporul lui Eminescu, în închisorile comuniste, tot ei; iar astăzi, cei care mai suferă pentru ţara aceasta provin tot din această sumă lirică de voievozi, care a fost Eminescu.

  Corifeii Românismului creştin-ortodox Dumitru Drăghicescu, Dimitrie Gusti, Constantin Rădulescu-Motru, Nae Ionescu, Lucian Blaga, Simion Mehedinţi, Ovidiu Papadima, Mircea Eliade, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, părintele Dumitru Stăniloae, Trăian Brăileanu, Nicolae Petrescu, Nichifor Crainic, Vasile Băncilă..., au reuşit să contureze la vremea respectivă dimensiunile autentice ale acestui neam...

    Cine suntem?, confirmă statutul gneseologic, a identităţii, ca dimensiune anistorică, ca Neam şi Naţiune, ca memorie, crez, conştiinţă, libertate, credinţă, adevăr, iubire, dăinuire: A asimila identitatea profundă a unui popor cu cristalizarea ei istorică presupune de la sine un risc amputatoriu. Căci, în dimensiunea ei profundă, identitatea unui om, ca şi a unui popor, rămâne o taină. Iar taina, vorba lui Evdokimov, nu se trăieşte, ci te trăieşte.

   Conştiinţa dacoromână care a pulsat în inima precreştino-creştină a avut o dimensiune anistorică. Sacrificiul generaţiilor, cel străbun, multimilenar care a punctat fiecare epocă istorică însumându-se jertfei hristice, ne-a înfiiat şi ne-a asumat testamentar ducând duhul mistic eroic-martiric-mărturisitor mai departe întru biruinţa mântuirii Neamului: „Duhul acela comun al lor, al sfinţilor închisorilor, a fost dus mai departe, iar testamentul lor a fost transmis posterităţii.”(Bogdan Munteanu, Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide-Despre duhul „Sfinţilor Închisorilor”. Ed. Evdokimos-Fundaţia Prof. George Manu, Bucureşti-2016, p. 9)

   Suferinţa creştină a eroilor, martirilor, mărturisitorilor contemporani în cadrul acelor torturi programate diabolic, inimaginabile, luciferice, permanente în regimul teroarei reeducării de tip makarenko-apocaliptic a creat omul nou mistic, creştin-ortodox dându-i o nouă dimensiune martirică, cea a rezistenţei îndelungate, suprafireşti, nemaiîntâlnite şi neegalate în istoria universală a persecuţiilor creştin-ortodoxe.

   Fiinţialitatea precreştină şi creştină a Neamului nostru protodac s-a ţesut în porfira Cuvântului dumnezeiesc, dar şi în broderia tăcerii ca taină divină.

      Tocmai această dimensiune, continuă Dan Puric, a făcut creştinismul să dăinuiască în istorie.  Tăcerea, ca atitudine care opreşte mersul lumii, face parte din repertoriul tuturor tehnicilor spirituale, religioase sau filosofice. Cuvântul este suspendat şi, ca urmare, tăcerea capătă dimensiune de asceză...

    Aproape tot acest traseu l-au făcut întocmai martirii puşcăriilor comuniste. Căci, şi pentru ei, a fost la început tăcerea. Tăcerea unei Românii în care ei au crezut, pentru care au luptat, pentru care s-au jertfit şi s-au rugat. Tăcerea unui popor pe care l-au iubit şi pentru care s-au crucificat. A urmat apoi tăcerea impusă forţat celor dragi. Tăcerea şi spaima mamei, care nu ştia dacă îşi va mai vedea vreodată fiul sau fata. Tăcerea cruntă a copilului, care nu ştia dacă îşi va mai revedea părinţii. Tăcerea soţiei sau a soţului, tăcerea iubitului sau a iubitei. Tăceri, mii de tăceri, în ore, zile, luni, ani, zeci de ani. O Românie creştină, frumoasă şi cinstită, ferecată în tăcere. Inima ţării, îngropată în tăcerea puşcăriilor. Dar bătăile ei le auzea Dumnezeu.

   Tăcerea creştin ortodoxă, mistică, grăieşte taina limbajului haric, zămislind sensul firesc şi suprasensul transcedental, eliberând conştiinţa moral-creştină, spiritul religios, făcânsu-l viu şi creator, făcându-l cuvânt, făcându-l adevăr, făcându-l iubire, făcându-l fiinţă, făcându-l persoană, înomenind-o şi îndumnezeiind-o hristic.

   Vin apoi umilinţa şi plângerea. Umilinţa din partea semenului lui, devenit între timp ne-om. Umilinţa din partea fratelui lui, românul, devenit între timp ne-român. Şi apoi plângerea, acea plângere cu disperare, acea plângere dincolo de fire, care a secat lacrimile. Dar Dumnezeu vedea şi le-a făcut din ochi icoane.

   Umilinţa provocată de slugile odioase şi tîrâtoare ale răului, acceptată ca pătimire, jertfă, mărturisire pentru sine şi neam capătă prin ruga permanent aprinsă a credinciosului şi a confraţilor săi de suferinţă, aureola smereniei-începutul treptei spirituale care, urcă spre desăvârşirea mistică creştinul ortodox izbăvitor.

   Şi frica; frica înnebunitoare de orele de anchetă, de acuzele mincinoase şi calomnii, de turnătoriile celor care cădeau disperaţi, de bătăile şi torturile cumplite. Nu, aici nu mai era frica de Dumnezeu, aici era frica de omul căzut; şi abia atunci Dumnezeu şi-a deschis braţele şi i-a primit ca pe nişte copii.

   Frica răsfrântă din ură, din fărădelege, din bestialitate, din neputinţă, din laşitate, din debilitate, din sminteală, din fariseism, ca sentinţă biologică pronunţată de irozii cruzimii, dar adusă prin multă răbdare în braţele nădejdii creştine trece şi ea din planul psihologic sub platoşa metafizică, pregătindu-se astfel pentru urcuşul mistic.

   Acolo, cei care au ajuns acolo, în braţele Tatălui, au putut învăţa dragostea cea adevărată de Dumnezeu şi aşa s-au însfinţit cei ce au crezut, puşi fiind în lanţuri, cei ce-au crezut, batjocoriţi fiind în credinţa lor, cei care, în singurătatea celulei lor, au crezut în ceea ce o lume întreagă nu mai credea sau era ispitită să nu mai creadă. Acolo, în braţele lui Dumnezeu, au învăţat limbajului îngerilor. Şi astfel, într-o noapte, cuvintele durerii lor au trecut nevăzute printre zidurile reci, printre zăbrele, şi s-au întrupat pe nesimţite în inimile noastre, fără de veste, ca noi să-i pomenim şi să-i purtăm-cruci vii-în inima noastră:

   Ne vom întoarce într-o zi,/ Ne vom întoarce neapărat./ Vor fi apusuri aurii,/ Cum au mai fost când am plecat.// Ne vom întoarce neapărat,/ Cum apele se-ntorc în nori,/ Sau cum se-ntoarce tremurat,/ Pierdutul cântec de viori.// Ne vom întoarce într-o zi,/ Şi cei de azi, cu paşii grei,/ Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi,/ Cum vom pătrunde-ncet în ei.// Ne vom întoarce ca un fum,/ Uşor, ţinându-ne de mâini,/ Toţi cei de ieri în cei de-acum,/ Cum trec fântânile-n fântâni.// Cei vechi ne-om strecura, tiptil,/ în toate dragostele noi/ şi-n cântecul pe care şi-l/ vor spune alţii despre noi.// În zâmbetul ce va miji/ Şi-n orice geamăt viitor,/ Tot noi vom sta, tot noi vom fi,/ Ca o sămânţă-n taina lor.// Noi, cei pierduţi, re-ntorşi din zări,/ Cu vechiul nostru duh fecund,/ Ne-napoiem şi-n disperări,/ Şi-n răni ce-n piepturi se ascund.// Şi-n lacrimi ori în mângâieri,/ Tot noi vom curge zi de zi,/ În tot ce mâine, ca şi ieri,/ Va sângera sau va iubi!    (Radu Gyr)

   Suferinţa şi pătimirea creştină contemporană a poporului dacoromân devin expresia cea mai autentică a Ortodoxiei, ce presupune o înaltă conştiinţă morală şi o profundă trăire, o comuniune hristică în Duhul Sfânt, ca cea atinsă de eroii, martirii şi sfinţii veacului XX.

   În Ortodoxia Rugului Aprins al prigoanelor, persecuţiilor şi pătimirilor ateo-bolşevice ale veacului trecut s-a născut o sinteză originală atât în formă, cât şi în conţinut: trăirea vieţii creştine lăuntrice în adevăratul ei sens filocalic ce s-a întrupat apoi unei conştiinţe sofianice, purificându-se şi transfigurându-se astfel, liturgic întru Mântuitorul Hristos. 

   Creştinismul omului românesc s-a născut dintr-o lumină aparte. Omenia, ca dat strămoşesc al acestui neam, a fost aeroportul pe care a aterizat lin credinţa creştină şi din această îmbinare de rai şi de înger al lui Dumnezeu s-a născut Grădina Maicii Domnului, numită România.Peste ea a căzut necruţător, nedrept şi barbar, istoria, iar dincolo de istorie, cu mult în afara ei, comunismul.

   Acest comunism este rana neînchisă a poporului român.

   -Părinte Atanasie, care a mai fost sensul vieţii în puşcărie?

   -Să învăţăm să murim, Dan Puric.

Dan Puric, un foc nestins

   Flacăra lăuntrică a focului nestins din sufletul mare cât o Românie al lui Dan Puric este înteţită de suflarea impetuoasă a lui Gheorghe Ceauşu:

   Siluetă pregnantă şi voce singulară în care se contopesc omul, artistul, gânditorul şi cetăţeanul.

   Dan Puric este, la urma urmei, o conştiinţă înaltă a vremii noastre...  

   Cine Suntem-este o operă prodigioasă, care dincolo de atestarea noastră religioasă, monoteist-precreştină şi istorică cu valenţele unei culturi spirituale majore, contribuie la înlăturarea carapacei egoismului şi ideologiilor necreştine înfiiate care, au creat înstrăinarea seculară şi moderno-contemporană dintre noi creştinii, deschizând astfel calea comuniunii prin credinţă, suferinţă şi jertfă, spre unitatea în pluralitate, în diversitate a tuturor românilor.

   Cine suntem-este structurată ca o lucrare etalon, afiliată Tradiţiei şi practicii ortodoxe, care sintetizează creştinismul autentic şi dacismul Românilor-salvator fiinţialităţii religioase a Neamului în orice eră a prigoanelor şi a persecuţiilor, ştiindu-se că destinul spiritual al Dacoromânului este un drum de urcuş, de cădere, de suferinţă, dar şi de biruinţă.

   În omogenitatea duhovnicească a dreptei credinţe se reflectă eterogenitatea structurilor ca forme şi expresii, ce converg spre comuniune, spre înalta sferă a îndumnezeirii creştinului.

   Astfel, înomenirea lui Dumnezeu a condus şi conduce prin har, credinţă şi jertfă la îndumnezeirea Omului doritor. 

   Bucuria lecturii fascinează bucuria trăirii.

   Flămânziţi şi însetaţi!

   

    

             IOAN IANOLIDE-Deţinutul profet

                         

                                                   

     „...Putem spune că tragedia umanităţii trebuie

    trăită ca propria ta nenorocire. Din punct de vedere

   global răspundem, ne asumăm păcatele lumii.

   Dar consecinţa o trage cel care greşeşte.”

              (Arhimandritul ARSENIE PAPACIOC)

  

   Ioan Ianolide-Deţinutul profet este unul dintre Vlăstarii creştini, răsăriţi din Rădăcina ortodoxă, falnică, multimilenară a Ţăranului aristocrat protodac, de esenţă imperială geto-tracă, a proto-neamului nostru pelasg, precreştin, înfiat ortodoxiei lui Hristos, care a înflorit în mari dascăli, iluştrii poeţi, mame sfinte, artişti consacraţi, eroi-jertfitori, genii ale gândirii, cuvioşi-filocalici, filosofi creştini, profeţi-mistici, martiri prisositori, mărturisitori şi sfinţi.

   Cartea eroului-martirului-mărturisitorului Ioan Ianolide, Deţinutul profet, editată la editura Bonifaciu, se desfăşoară pe trei părţi semnificative: partea I-a-Tristeţiile unui deţinut, urmată de partea a II-a cu Profeţiile unui deţinut şi încheind cu Spovedania unui deţinut.

   Lucrarea a fost prefaţată cu o Lămurire asupra ediţiei şi postfaţată cu Epilogul autorului. 

   Tot zbuciumul lăuntric în care a lăcrimat sufletul acestui mare Român, al acestui mare Creştin Ortodox, mare cât Dacia nemuritorului Decebal-geneza Străbunilor hărăziţi dintru început de Dumnezeu în lume, a odrăslit în cununi de veşnicie primordială, cu Doine prelinse din bucuria şi tristeţea frumoasei prinţese Dochia şi a marilor ei luptători, cu reflexele fulgerătoare ale Eroilor urmaşi intraţi în Legendele de Aur ale Străbunilor, cu porfira de Dor şi heraldica nobilă a Suferinţei, cu mărgăritare de Lacrimi şi nestemate de Sânge, cu nădejdea nituită de Lanţuri şi libertatea prinsă în zalele Cătuşei însetată de durere, cu pogromul de Prigoniri şi Golgotele Răstignirii, cu flamura Crucii şi biruinţa Învierii Neamului nostru dacoromân sfânt, inima lui ţâşneşte spre înaltul cer prin strigătul profetic al Generaţiei sale mistice-mesianice-martirice.

   „Deţinutul profet” a pătimit un sfert de secol în coperţile unui manuscris ascuns de Dumnezeu de teama irozilor, ajuns în cele din urmă peste Ocean la părintele ales, pătimitor şi jertfitor Gheorghe Calciu-Dumitreasa pentru a-i înlesni lumina tiparului după urcarea la cer a profetului-autor, dar mărturiile scrise mai zăbovesc un timp cu noul protector până când acesta se întoarce însoţit de manuscris în Ţara Maicii Domnului, pentru ca din această sfântă Grădină, din colţul de rai al Mănăstirii Diaconeşti, prin grija părintescă a Duhovnicului Amfilohie Brânză, Comandorul-duhovnic, amândoi martirii-mărturisitori să-şi ia zborul către cerul binecuvântat de sus al Daciei lor, lăsând zestre pământului lucrarea profetică ziditoare.

   Prin conţinutul prelins din sufletul zbuciumat, aureolat de suferinţă, dar mare şi iubitor al pătimitorului profet-teolog, Cartea este o Filosofie ortodoxă a esenţelor spirituale peste pâlpîirile de azur ale geniului creştin şi cu câteva ceruri deasupra pretinşilor teologi instituţionalizaţi. Toată urzeala ţesăturii contemporane în care existăm este reliefată de lumina cuvântului său hristic, ca o sabie spirituală, epistolară ce despică negura apocaliptică, învolburată numai de nesăbuinţa indivizilor autohtoni şi a confraţilor alogeni care au decăzut de mult din condiţia lor firească de oameni şi din Icoana Chipului lui Dumnezeu.

   Profetul-mărturisitor Ioan Ianolide nu ne vesteşte apocalipsa, ca să ne înspăimânte, ci altceva cu mult mai presus şi mai salvator : Biruinţa lui Iisus Hristos. Biruinţă care, în ciuda dezertărilor apărătorilor ortodocşi responsabili ai creştinismului, încă mai are resurse de luptă, de schimbare, de reînnoire, pe măsură ce revine la comuniunea cu Hristos, cu Dumnezeu.

   Trebuie să mărturisim-Testamentul dumnezeiesc-uman al lui Iisus Hristos, ca să salvăm, oricine fiind creştin ortodox de pe orice treaptă, din pârjolul ateu, globalist, comunist-bleu, boabele de grâu ale Zestrei existenţei şi esenţei noastre spirituale daco-creştine, pentru a nu ajunge la o arie a putreziciunii, a descompunerii, ca în cazul românilor şi a altora aflaţi pe Canaanul american-tărâmului făgăduinţei, consemnat de actorul Român Ortodox-Mărturisitor Dan Puric: „Un bun prieten de al meu mi-a spus că într-un aeroport din SUA, soţia lui, româncă şi ea, nu-şi găsea paşaportul şi uşor iritată, căutând în geantă, a exclamat în engleză Oh, my God! Imediat, ca din senin, s-a apropiat de ea o doamnă din personalul aeroportului şi i-a spus cu o voce rece şi autoritară că îi este interzisă această expresie în spaţiul public. Şi atunci vin şi spun: când România va ajunge aşa, poporul român nu va mai exista!” (Dan Puric, Să fii Român! Bucureşti-2016, p. 159)

   Mărturisirea este o lucrare hristică, mesianică, hărăzită ca o vocaţie şi ca o misiune a Profeţilor, ca prin cuvântul lor să iradieze o putere de Sus, o revelaţie pentru a lumina sufletul unui Neam, pregătindu-l astfel pentru o întrupare a desăvârşirii creştine, prin jertfa asumată, urmată de Mântuitorul Hristos pe calea aparte şi prin uşa strâmtă a Ortodoxiei.

   O astfel de Cale trecând dincolo de imaginar, a fost cu putinţă prin biruirea Iadului din temniţele româneşti ateo-regalo-comuniste.

    Strigătul profetului prelins din oceanul de lacrimi al durerii Neamului dac, rupe zăgazul Zidului roşu, prin convulsiile dureroase, întinse ca un reflux al suferinţei asumate ce s-a înseninat ca ţipătul de azur al Pescăruşului ce planează deasupra poalei albastre de ţărm, ca o undă de ţâşnire spre luptă, spre salvare, spre adevăr, spre credinţă, spre onoare, spre jertfă, spre biruinţă, spre demnitate, spre dragoste, spre înnoirere, spre înălţare a Neamului înconvoiat de haosul abisal prăvălit odată cu statul-ateu uzurpator peste minunata noastră multimilenară Vatră creştină.

   Strigătul profetului Ioan Ianolide s-a pogorât ca un fulger pentru a se aprinde în inimile şi sufletele celor care au mai rămas eroi creştini, demni ca autoritate a mărturisirii ortodoxe.

   Ecoul Mărturisitorului s-a prăvălit ca un înverşunat torent, ca o mare cascadă care, mătură în calea sa toate puhoaiele meschine, persecutoare, prigonitoare, politicianiste, ca un mare fluviu învolburat aşa cum îl definea în stilul său filosoful Constantin Noica pe orgoliosul naţionalist profesor Iorga: „... e ca Dunărea, spală malurile şi poartă tot: case, nămolul fertil, pomi cu crăcile în sus, câini morţi, unguri, cioate...” (Aurel Ion Brumaru, Sfântul Petre Ţuţea şi Proiectul, articol apărut în Petre Ţuţea în Conştiinţa Contemporanilor săi. Articole, Evocări, Eseuri-Crestomaţie de Gabriel Stănescu. Ed. Criterion, Bucureşti-2010, p. 52)

   Autorul, prin mesajul său profetic ne aduce în pridvorul paradoxal al unei spirituale îndrăzneli limitată doar de o smerenie asemeni unui ascet mistic, încercat aflat în largul pustiei sale peste care păstoresc doar Dumnezeu, Cerul şi el, revelând privilejul haric al Duhului care grăieşte prin el, pentru a ne reveni, pentru a ne întoarce Acasă, în Sânul bisericii Strămoşeşti, pe Moşia gliei străbune, întru asemănarea Chipului lui Dumnezeu, înnoit prin Hristos, pentru a ne întoarce la simţirea dacoromânului legendar, cea prea primitoare, doldora de omenie, prea dăruitoare, prea zămislitoare de eroi, prea întrupătoare de călăuzitori, de mărturisitori, de martiri şi de sfinţi.

   Apelul şi mesajul lui maturizat în cicatricele durerii, turnată în tiparul de aur al demnităţii, după ce ne poartă pe Calea desăvârşirii sale lăuntrice, prin focul mistic înteţit de flăcările suferinţei din temniţele feroce ale iadului pripăşit la noi, ne arată că jertfa sa este totuşi insuficientă şi că trebuie urcat cu mult mai sus, pe piscul filocalic, spre comuniunea deplină a sufletului cu Dumnezeu, cu Fecioara Maria, cu Martirii şi Sfinţii Neamului, unde străluceşte aura ortodoxă ce răspândeşte în jurui şi la mari distanţe chipul integral al creştinismului real.

   Numai aşa Răsăritul acestui Neam falnic, drept şi viteaz, cu chemarea Zorilor aurii şi azurul înmiresmat al cântării liturgice pogoară Taina proniatoare ce înmugureşte trăirea lăuntrică, deschizându-se asupra lumii ca o binecuvântată Corolă de flori a Cuvântului şi a Iubirii.

   Lămurirea asupra ediţiei ne descoperă Taina deţinutului profet: „Deţinutul profet” este o carte care şi-a ales singură momentul apariţiei.

   Manuscrisul-pelerin al profetului-martir, încarcerat 23 de ani pentru vina de a fi Român şi Creştin ortodox, Ioan Ianolide a ajuns alături de o scrisoare a autorului adresată doamnei Doctor Ana Maria Marin Van Saanen, prin care o ruga să trimită textul scris sub nasul securităţii după anii ’85, în SUA la părintele prieten, camarad de suferinţă şi biruinţă Gheorghe Calciu-Dumitreasa spre publicare, dar fără să dezvăluie numele autorului.

   Părintele nu l-a putut publica la timp, aşa că Bunul Dumnezeu l-a ţinut sub obroc până la plinirea vremii. Surprinzător profetul nostru ne avertizează că: „Mulţi vor fi şocaţi de viziunea prezentată de mine, dar ea va fi înţeleasă în mileniul trei.”

   Autorul demască faţa demonică a tiraniei mondiale care, uniformizează planeta declanşând în omenire Apostazia acestei lumi prea obosită de sine, de atotsuficienţa şi nepăsarea sa.

   Profetul-martir trage de Clopotul cel mare al Bisericii noastre Ortodoxe, de acel Buga al Marelui Ştefan de la Putna, pentru a trezi Sinodul cel prea bogat, prea corupt, prea necreştin şi prea nepăsător la slujirea divină a lui Hristos şi a Neamului nostru, Cler prea Înalt uns în lojele iudeo-masonice apăsat doar de mitrele de aur şi rubine puse una peste alta, de cârjele arhiereşti cât stâlpii unei catedrale ortodoxe, Cler responsabil de pieirea societăţii româneşti pravoslavnice: „Biserica nu poate binecuvânta la întâmplare orice formă socială, orice lege, orice instituţie, orice doctrină, orice ideal, orice oameni, ci numai pe acelea care aparţin mesajului evanghelic, prin care se slujesc oamenii acelei vremi. E mai lucrătoare o Biserică prigonită dar pură, decât una strălucitoare dar convenţională.”

   „Că „Deţinutul profet” a apărut chiar la momentul când cuvintele autorului încep să se împlinească, nu este un lucru întâmplător. Rămâne doar să nu lăsăm profeţii temniţelor să strige în deşert, căci oamenii aceştia au trăit şi au murit pentru Hristos.”

   Mănăstirea Diaconeşti, 11 Aprilie 2009.

   Partea întâi-Tristeţile unui deţinut

   Profetul-pătimitor întrevede căderea unor capete ale balaurului roşu-comunismul, dar pe măsură ce i se retează, ele cresc la loc, mai viguroae şi mai multe, pentru a-şi întinde tentacolele hegemoniei universale a răului prin forţele sale apocaliptice revitalizate deopotrivă de ateism şi de o mare parte a creştinilor inerţi, somnolenţi, indiferenţi ori corupţi.

   „Deţinutul simte că într-un viitor previzibil puterea comunistă va fi anihilată. Şi totuşi el e trist şi îngrijorat. Trist este pentru că vede că aceia care au avut puterea comunizării ţării se profilează ca stăpâni şi ai lumii care va veni. Este îngrijorat pentru că înţelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale, fără oponenţi şi fără precedent.

   Din punct de vedere antihristic, comunismul ateu şi-a îndeplinit misiunea şi nu mai este necesar, deci poate să dispară spre a transmite puterea sa unei noi forţe apocaliptice. Aşa se explică apariţia teoriei fiinţei sacre a Israelului, izvorâte din spirit caiafic. Cucerirea Ierusalimului e un semn antihristic, şi lumea creştină nu i se poate opune.

   Creştinismul nu poate admite Israelul caiafic, căci Îl neagă pe Hristos...

   Evreii nu pot accepta nici după două mii de ani conceptul hristic şi rămân înzidiţi în spiritul caiafic, care-L ucide pe Hristos Dumnezeu din raţiunea de a salva fiinţa poporului israelit. Teoria fiinţei sacre este produsul caiafismului.

   Deşi sunt impresionante vitalitatea şi mesianismul israelitean, ele se dovedesc catastrofale pentru ei şi nefaste pentru omenire. Antisionismul este răspunsul proletariatului internaţional la politica israeliteană de dominare a lumii, în cadrul revoluţiei proletariatului internaţional.

   Conflictul între sionism şi comunism este public, dar nu produce incendiu pentru că ambele părţi au încă interese comune.

   Deţinutul îşi trăieşte viaţa ca şi cum s-ar afla în faţa lui Dumnezeu. Stă ore în şir, ziua şi noaptea, în stare de trezvie, pe un scaun şi aşteaptă, rugându-se şi chemând mângâierea şi descoperirea Duhului Sfânt.

   Nu tinde către miracole, ci spre o atentă dreaptă judecată. Ştie că reflectarea luminii divine este în funcţie de condiţiile şi structurile fiinţei sale, de aceea nu se hazardează în absolut. Deşi în clipa unei luminări are simţământul Adevărului, el rămâne rezervat, căci numai verificarea ulterioară va dovedi în ce măsură a fost în adevăr. Misiunea omului este de a cugeta necontenit, în complexitatea şi taina vieţii, sensul şi rostul său pe lume.

   Profetul a suferit înainte, în timpul şi după suferinţă, admiţând-o şi abordând toate problemele omeneşti existenţiale prin prisma teologic-ortodoxă, străduindu-se prin subţirimea minţii coborâte în inimă să primească viziunea în har, astfel ca gândirea lui să aibă temei hristic, evanghelic, apostolic şi patristic.

   El nu face sinteze, căci a uitat tot ce a citit, ci vede sinteza lumii în simbolurile ei. E atent la toate dimensiunile condiţiei umane, doreşte să le cuprindă, dar ştie că mereu îi va scăpa ceva. De aceea nu poate cugeta lumea decât ancorat în Hristos...

   Pe firul Tradiţiei prelinsă din lumina lui Hristos, profetul nostru se ancorează cu tot harul pentru a da temei mesajului său şi pentru a avea rezonanţă deplină în rândul celor avizaţi de autoritatea instituţiilor pe care le reprezintă şi faţă de care sunt responsabili întru adevăr.

   Nu sunt exceptaţi niciunul dintre liderii spirituali care au rolul de educare, de îndrumare, de învăţare, de slujire: filosofi, gânditori, teologi şi mai cu seamă vlădicii prea înbuibaţi de sine.

   Viziunea lui despre lume şi creştinătate e autentică, se păstrează în duhul lui Hristos şi al Sfintei Tradiţii, dar la modul neconvenţional, neformal şi neritual, de aceea încercările sale de a comunica cu cei mai cunoscuţi dintre monahi s-au lovit fie de opacitatea acestora, fie de teama din ei.

   Cu vlădicii nu încearcă să ţină un dialog, căci nu are încredere în ei. Adesea îi condamnă şi se revoltă în sine împotriva slugărniciei lor.

   Marii teologi ai epocii-şi sunt câţiva-nu-i dau satisfacţie, căci nu gândesc lumea prin Hristos, ci gândesc pe Hristos prin Biserică, ori el consideră că rolul creştinătăţii este să lucreze mântuirea lumii într-o necurmată actualitate istorică a lui Hristos.

   Subtilitatea ideilor sale l-a făcut şi mai credincios, căci echilibrul omului nu poate fi realizat decât prin comuniunea omului cu Dumnezeu...

   În toată singurătatea lui, el nu se simte singur. În toată umilitoarea lui înfrângere, el are certitudinea triumfului Hristosului din lume.

   Este el un mistic, un filosof, un om politic, un poet, un om de ştiinţă, un economist? Nu. El se consideră simplu un om creştin. Din perspectiva aceasta cugetă la Filocalie, la teologie, la creştinătate...

   Mănăstirile îi dau un prilej de îndelungată şi rodnică meditaţie. Monahismul îi apare fie ca o dedicare de excepţie în duh paulinic ce nu s-a stins în creştinătate, fie ca o resemnare a creştinătăţii care, neputând realiza imaginea Împărăţiei lui Dumnezeu în mijlocul lumii, deci ca lume, s-a mulţumit cu orânduirea mănăstirească. Monahul e un ostaş ideal al lui Hristos, dar mănăstirea nu e o fidelă imagine a Împărăţiei lui Dumnezeu.

   Deţinutul visează să se zidească o lume creştină. Respinge comunismul ateu, care vrea o lume dreaptă prin determinismul legităţii istorice, dar respinge şi capitalismul, care vrea o societate de consum ca scop al vieţii, prin exacerbarea egoismului din oameni...

   Oricât de decăzut este monahismul de azi, el este totuşi expresia libertăţii omeneşti întru dreptate, adevăr şi iubire...

   Conducerile mănăstireşti, aservite statului, depind de stat. În fiecare mănăstire sunt multiple reţele de informatori.

   Viaţa în mănăstire este controlată de Partid, de Securitate şi de Miliţie, dar cel mai regretabil control se exercită de către stat prin ierarhia bisericească.

   Partea a II-a-Profeţiile unui deţinut.

   Întreaga sa viziune filocalică este o ţesătură sofianică de Logos dumnezeiesc ce nu curge ca un gând lăuntric propriu, sau ca o idee de sine stătătoare, ci grăirea şi voinţa Duhului care, întregeşte o comunitate de spirit. Logosul se reflectă către cuvântul gânditorului, imprimându-i taina comuniunii. Cuvântul Cel de Sus impune tăcerea celui de jos, ascultarea deci, comunicându-se, comunicare ce presupune contemporaneitate şi simultaneitate de sens a culturii ortodoxe în Duhul filosofiei creştine, care să imprime lumii o civilizaţie creştină. 

   „Civilizaţia modernă şi-a dezvoltat treptat propriul ei sfârşit, căci este cea mai dezechilibrată lume ce a existat cândva. Forţa ei este colosală şi sfârşitul ei este dezastruos.

   Pe căile progresului paşnic, lumea va pieri prin senzualism, anarhie, tiranie, ură, poluarea naturii, epuizarea resurselor naturii, conflicte, degradarea şi alienarea oamenilor.

   Statul care va avea monopolul armelor sofisticate, al ingineriei genetice şi al tehnicii de determinare a conştiinţelor va fi atotputernic şi va nimici omenirea.

   Nimeni nu garantează libertatea oamenilor în această civilizaţie, nimeni nu poate guverna forţele tehnologice în această civilizaţie. De aceea omenirea trăieşte pe culmile disperării...

   De două mii de ani evreii militează pe firul roşu al istoriei lor fără Dumnezeu şi împotriva lui Hristos. Ei sunt duşmani ai tuturor oamenilor şi istoria lor trece din dezastru în dezastru, consecinţă a păcatului lor ateu-materialist... Ei nu-L au pe Hristos, deci Îl urăsc pe Hristos şi pe ei înşişi se consideră hristos. Ei se luptă cu Dumnezeu, se luptă cu toată lumea şi se luptă cu toată creştinătatea. Cutezanţa lor e impresionantă, dar şi înspăimântătoare apocalipsă. Opera lor în lume este catastrofală şi monstruoasă...

   Dacă evreii se constituie în mod conştient şi voluntar pe poziţie antihristică, mulţi creştini se situează pe poziţia de hristoşi mincinoşi...

   A spune adevărul despre evrei nu este antisemitism, ci noi, creştinii, plini de iubirea ce L-a mistuit pe Hristos şi repetând-o în aceste vremuri tulburi, noi iubim cu adevărat poporul evreu şi ştim că numai prin Hristos este posibilă mântuirea lor. Tragedia evreilor este catastrofală prin solidaritatea întregului popor evreu cu Ana şi Caiafa. Strigăm deci tuturor evreilor în care mijeşte lumina credinţei, să părăsească satanismul, minciuna şi materialismul iudaic, să se încreştineze şi să se împace cu oamenii... Rasismul lor este absolut, materialismul lor le este în fire, minciuna este centrul gândirii lor pocite şi cu cât vor insista mai mult pe aceste coordonate, pe atât dezastrul lor va fi mai curând.

    Sensul apocaliptic al istoriei

   Una dintre marile antinomii legate de persoana umană constă în calitatea ei de fiinţă creată, dar devenită în acelaşi timp şi nemuritoare, astfel că unirea dintre cele două noţiuni stă chiar în paradoxul fundamental al fiinţei umane. Omul neexistând prin sine, ci în şi prin Atotcreatorul, devine nemuritor, chiar dacă existenţial trebuie să străbată şi sensul final apocaliptic al istoriei.

   Prefigurarea sensului apocaliptic vine odată cu omul, cu viaţa sa care se deschide spre toată splendoarea, dar şi spre multa, parcă prea multa suferinţă. Pruncul vine pe lume plângând, creşte cu plânsul, se întăreşte plângând, se luptă plângând, biruieşte plângând şi o părăseşte tot plângând. Aşadar, o puzderie de suferinţe se ţes în jurul plăpândei fiinţe: în inimă, în suflet, în trup, suferinţe proprii, suferinţe împrumutate, suferinţe primite, suferinţe binecuvântate.

   În mijlocul atâtor suferinţe oamenii n-au cerut alinarea de la Dumnezeu, ci s-au vrăjmăşit între ei, s-au ticăloşit mărind aria şi povara suferinţei, dezumanizându-se mai prejos de fiarele sălbatice, astfel încât, când a venit Doctorul inimilor, sufletelor şi trupurilor să le vindece, să pulseze pentru bine, adevăr, frumos, dor, credinţă şi dragoste, turma cea de jos mânată de ne-păstorii care o devorau, s-au năpustit asupra lui Hristos, Dumnezeu-Omul, l-au alungat, l-au arestat, l-au batjocorit, l-au defăimat, l-au scuipat, l-au lovit, l-au torturat, l-au huiduit şi l-au răstignit pe Cruce. Dar, de pe ea, El a biruit lumea şi toate forţele răului, Înviind şi lăsând posibilitatea omului renăscut în creştin să urce Golgota suferinţelor, dar şi să se mântuiască. 

    Aşadar, prima condiţie a Iubirii este Suferinţa. Astfel n-ar fi trăită în toată plenitudinea ei.

    Profetul nostru, Ioan Ianolide, face o radiografie a urii generalizate, elaborate, programate, a fenomenului apocaliptic prin diagnoza răului alimentat deopotrivă de falsele ideologii ale ateilor activi şi de falsele slujiri ale creştinilor pasivi, nepăsători, încremeniţi în haosul lor lăuntric, distrugător la nivel globalist, planetar, prin Apostazie şi domnia Antihristului.

    Apostazia a apărut la 1054, prin desprinderea Bisericii de Apus din Sânul Bisericii Mamă a Răsăritului, când raţiunea umană s-a substituit dogmei dumnezeeşti.

    Al doilea pas l-a făcut Apostazia când Ortodoxia a acceptat înnoirile, adaptându-se modei lumeşti, devenind pseudo-ortodoxia ce ţine pasul cu vremurile, decăzând astfel din Instituţia Divino-umană la cea de ONG-lumesc, urmând al treilea pas-ultimul când Sinodul unei Biserici face o politică de grup, extinsă prin jocurile de rol ale fărădelegii de sus, ale ocârmuitorilor lipsiţi de râvna hristic-apostolească, conform analizei critice a Arhiepiscopului Averchie Tauşev. ( Apostazia şi Antihristul După Învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni, Constanţa-2009, p. 103-113)

    Conciliul vatican II-deschide noua primăvară a toamnei cenuşii: Novus Ordo Missae (NOM), aceleaşi iniţiale cu Novus Ordo Seclorum, o nouă evanghelizare universală luciferică: „Biserica nu mai reacţionează împotriva blasfemiei şi profanărilor... Biserica, prin vocea papei, îşi dezavuează trecutul, făcându-şi mereu mea culpa.Vrând parcă să confirme spusele lui Foster Bailey-„Spunând că singura cale este creştinismul, Biserica s-a înșelat amarnic, cauzând astfel persecuţii şi războaie teribile.”-în lucrările de cateheză se poate citi: „Biserica nu deţine monopolul adevărului.” (Marc Dem, Antihristul. Trad. N. Constantinescu, Ed. Bogdana, Bucureşti-2005, p. 165)

   Sub egida edenică: Veţi fi ca Dumnezeu!, „Antihristul va sintetiza în persoana sa-sau cel puţin va încerca s-o facă-o întreagă omenire prezentă, aşa cum Adam purta în el toată omenirea care avea să vină. De aceea este indispensabil să supună întreaga populaţie a globului, să o cunoască cât mai amănunţit (fişier central, CV, pedigree), să o supravegheze (ascultarea convorbirilor, informatică, sateliţi de observare), să-i impună aceeaşi gândire (ideologie dominantă, politically correct, autocenzura, poliţia minţii), iar toate acestea nu se pot face decât de către un guvern mondial, bine înarmat din punct de vedere material şi psihologic.” (ibid., p. 81)

   Lucrarea antihristică a răului întreţinută de oamenii şi creştinii fără Hristos, grăbeşte criza milenarismului care va impune dictatura globalismului, a Noii Ordini Mondiale, descifrată în vedenia lui N. P. Rîşkovski din Rusia la 17 Aprilie 1905:

   „-Sunt slăbit şi învins, dar mai posed încă marea FORŢĂ DE SUGESTIE, şi voi zdrobi lanţurile şi cătuşele, voi trece peste hotarele universului, şi mă voi ridica împreună cu legiunile mele, şi-i voi SILI  pe oameni SĂ SE RĂSCOALE, şi voi începe bătălia, ultima  BĂTĂLIE cu acest Miel blând, ale Cărui raze de slavă, a Cărui blândeţe, smerenie, răbdare, curăţie, nevinovăţie şi Sfinţenie a Sa mă ard cu o flacără insuportabilă, ameninţând cu apropierea prăbuşirii mele în întunericul cel mai din afară.” (Marşul Distrugătorului-Lucrare tipărită cu binecuvântarea Preasfinţitului Calinic Episcopul Argeşului. Ed. Credinţa Strămoşească-2009, p. 19)

   Viziunea profetică asupra sensului istoric apocaliptic a lui Ianolide devine astfel legitimă:

  De ce are istoria sens apocaliptic?/ Se află el în raţiunea divină?/ Se află el în natură?/ Se află el în om?

   Cum a apărut răul în lume?/ Cum lucrează răul în lume?/ În duh, în trup, în natură?/ Cum lucrează răul în lume:

   La modul individual?/ La modul organizat?/ La modul politic?/ La nivelul elitelor şi al maselor populare?

   Se poate nega răul din lume?/ Se poate trăi la întâmplare?/ Se poate trăi legic şi mecanic?

   Răul spiritual nu antrenează/ orala lumii, gândirea lumii?/Cultura lumii, societatea?/ Economia, pacea, războiul?

   Cine este fiara apocaliptică?/ Şi toate forţele apocaliptice?/ Cine este hristosul mincinos?/ Cine este Antihristul?/ E posibil să se nege sensul apocaliptic al istoriei?

   Nu există o apocalipsă personală?

   Cine face parte din oştirile apocaliptice?/ Care este rolul evreilor?/ Care este rolul falşilor creştini?/ Care este rolul ateilor?/ Ce alte forţe apocaliptice mai sunt?

   Care sunt modalităţile luptei apocaliptice: Cele politice?/ Cele economice?/ Cele culturale?/ Cele artistice?/ Cele ştiinţifice?/ Cele ideologice?/ Cele militare?

   Care este raportul dintre diversele forţe apocaliptice?/ Nu-şi transmit puteri una celeilalte?/ Care este atitudinea creştinilor faţă de ele?/ Tinde fiara spre stăpânirea universală?/ Va vrea fiara stăpânirea eternă?/ Cine şi când va stăpâni fiara?

   Nu şi-a asumat Hristos misiunea să învingă fiara apocaliptică?/

   Nu au datoria creştinii să lupte şi să învingă fiara apocaliptică?/

   Nu se poate ca înşişi creştinii să fie vrăjmaşii lui Hristos?/Prin ignoranţă, prin lene, prin indiferenţă?/ Prin ipocrizie, prin laşitate?/

    Pot deveni creştinii robi ai răului?/ Nu se mânie Dumnezeu împotriva falsului creştin?/ Nu trebuie sfărâmat falsul creştinism?/

   Puterea răului în lume este opera forţelor răului?/ Este opera incapacităţii creştinilor?/

   Există agresivitate pe căi paşnice?/ Există tiranie pe căi paşnice?/ Există o apocalipsă instituţionalizată?/ Prin false ideologii?/ Prin rele orânduiri?/ Prin nedrepte legiuiri?/ Prin criminale abuzuri?/ Prin tiranii locale şi universale?/ Prin greşite idealuri?/ Printr-un mod degradant de viaţă?/ Prin decăderea morală a oamenilor?/ Prin cult satanic?/ Prin prigonirea şi uciderea creştinilor?/

  Originile Apocalipsei nu sunt în păcatul originar?/ Nu e Cain o forţă apocaliptică?/ Nu e viţelul de aur un zeu apocaliptic?/ Nu e uciderea profeţilor un semn apocaliptic?/ N-a venit Hristos să întrerupă Apocalipsa în lume?/ Nu e uciderea lui Hristos noul sens apocaliptic al istoriei?/ Nu e lupta împotriva Duhului Sfânt apocalipsa contra adevărului evident?/

   De ce se mânie Dumnezeu pe oameni?/ De ce se desfac peceţile în Apocalipsă?/ De ce apar îngerii şi cartea pecetluită?/ Ce e femeia, ce e balaurul?/ De ce apare Mielul?/ Ce este fiara care face război sfinţilor?/ Ce sunt proorocii mincinoşi?/ Ce este Fiara 666?/ Cine a biruit Fiara?/ Nu se pregăteşte poporul credincios să-L primească pe Hristos?/

   Care e rolul creştinătăţii în raport cu acţiunile apocaliptice?/

   Nu pregăteşte Duhul Sfânt lumea pentru desăvârşirea veşnică?/

   Nu se desăvârşeşte lumea în confruntarea cu vrăjmaşul apocaliptic?/

   Biruinţele creştinătăţii nu sunt trepte spre desăvârşire?/

   Biruinţa din urmă nu va coincide cu desăvârşirea lumii?/ Cu viaţa ei veşnică?/

   Este posibilă pacea în condiţiile apocaliptice?/ Există o acumulare a forţelor apocaliptice?/ Există o creştere a puterilor creştine?/ Dacă Hristos e cu noi, de cine ne vom teme?

   Ioan Ianolide nu păşeşte pe drumul celor 20 de veacuri bătătorit de şirul opiniilor, ereziilor ori sectelor proapocaliptice, ci cerne istoria lumii prin filtrele naturii tuturor crizelor: religioasă, morală, spirituală, psihologică, etică, educaţională, socială, economică, culturală, politică, juridică, masonică, răsfrânte atât din afară cât şi dinlăuntru, de irozii şi iudele creştinismului, prin îndepărtarea de Dumnezeu şi alungarea Lui.

   Perspectiva morţii nu-l sperie, căci a plecat cu ea la drum chiar din tinereţe, ca şi cu o soaţă, nepărăsindu-l ca o umbră fidelă, dar ştiind însă că moartea nu ţine de cotidian, de lumea care ne înconjoară, ci de condiţia sine qua non a Învierii, stabilită de Ziditorul Vieţii:

   „Vrednic eşti să iei cartea şi să deschizi peceţile ei, fiindcă ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat lui Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi neamul.” (Apocalipsa 5, 9)

    Profetul se cutremură de treapta sălbăticiei şi samavolniciei la care au ajuns semenii săi creştini ori necreştini, alegând, rămânând şi întărindu-se astfel pe Calea Bisericii sale netezită de Parusie-adevărul eficace, necesar şi singurul pentru Mântuire, pe care-l susţine şi părintele Petre Chiricuţă: „Parusia este cununa tuturor înfăptuirilor iconomiei lui Dumnezeu în lume. Este ca o nouă creaţie a unei stări de fericire eternă pentru cei ce au crezut şi au păzit cuvântul Lui. Este timpul, este clipa, spre care au privit şi au suspinat, mângâiaţi în suferinţele lor pentru cer, toţi drepţii tuturor veacurilor. Este clipa când acest eon se va sfârşi, cerul şi pământul se vor înnoi pe veci. Este clipa când „toţi cei morţi întru Christos vor învia”, când toată lumea se va judeca, când cei păcătoşi se vor pedepsi, drepţii se vor binecuvânta. Când, precum zice Apostolul Pavel, „El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere.” [...]Atunci, chiar Fiul se va supune Celui ce a supus toate, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toate.”( Isaia 51, 6; Daniel 7, 14-27; Luca 21, 23; Apocalipsa 21, 1-27; Ioan 5, 25-29; Tesaloniceni 4, 16, Iuda 13, Evrei 9, 28; I Corinteni 15, 28; Pr. Petre Chiricuţă, Parusia sau despre A Doua Venire. Ed. Anastasia, Bucureşti-2001, p. 73-74)  

   Hristos Judecătorul

   Judecata finală a fost lăsată la sfârşit pentru ca omul să aibe timp suficent pentru îndreptare.

   Judecata de Apoi reclamă omenirii momentul adevărului, al răspunderilor, al trezvirii conştiinţei, al pocăinţei, al îndreptării, al tinderii spre desăvârşire, al încreştinării tuturor oamenilor, al încreştinării evreilor. Este precedată de apariţia Fiului Omului, culminând cu biruinţa Mielului. Va fi o judecată reciprocă universală, cu o responsabilitate universală, dar şi una particulară a persoanei prin conştiinţa ei liberă.

   Osânda veşnică va fi căderea totală din Hristos, absenţa lui Dumnezeu ca iubire şi har.

   Chinul veşnic sau raiul veşnic va fi conştiinţa. Învierea va fi şi în trup spiritualizat.

   Hristos Împăratul

   Dacă Apocalipsa va zgudui lumea din temeliile şi ţîţânile ei cele mai profunde, scoţând la iveală toate nedreptăţile căzute la picioarele Adevărului revelat, dacă va fi cutremurul universal, absolut şi necesar pentru o nouă temelie a Dreptăţii Bisericii lui Hristos în care se va aşeza lumea, Parusia în schimb va cumpăni în dramatism, în măreţie dar şi în sublim.

   Ioan Ianolide-Deţinutul profet-copleşeşte prin clipa de infinit care a trăit-o ca pe o eternă suferinţă împlinită ca o manifestare a voinţei în care s-a delectat trăirea sa. Fire viguroasă, naturală, surprinsă de unda dreptei măsuri, de reverenţa smereniei împodobită cu simplitatea profundă a cugetului, aprinsă de Rugul spiritual al existenţei, al definirii ca taină de sine, pe care şi-a bătătorit destinul profetic-Far ce luminează Calea multora aflaţi la început de drum.  

   Partea a III-a-Spovedania unui deţinut

   Deţinutul profet-lucrare de o mare amploare şi atitudine teologică este sortită unui Testament mistic cu caracter naţional şi universal. Autorul-Fiu al Gliei noastre străbune a răsărit ca un Stejar de veghe la cumpăna dintre milenii, din ghinda celor mai falnici străbuni, s-a înălţat viguros cu corola iubirii înmiresmate spre cer, şi-a înfipt adânc rădăcinile în osemintele sacre ale martirilor, şi-a făcut din infinitul nădejdii, Coloană spre biruinţă, iar din jertfa sa curată, punte spre înălţimile serafice.

   Fiinţa lui luminată de har, cu chipul răsfrânt ca într-o Icoană de Zamfira a marelui Nicolae Grigorescu, ce risipeşte reflexe de topaz, suie armonios într-o adiere de smirnă împrăştiind celest manifestarea de o desăvârşită subtilitate a genialităţii sale.

   Toată chemarea lui, toată lupta, toată credinţa şi toată dăruirea lui ne străbat ca un cutremur  lăuntric de o intensitate capabilă să se prelungească transcedental într-un urcuş mistic al iubirii martirice.   

                             

   Eu am supravieţuit temniţelor. Prietenii mei, mii în stânga şi zeci de mii în dreapta, au căzut apărându-şi fiinţa eternă, căci atât ne-a mai rămas, să nu murim spiritual. Acum sunt bolnav copt şi sunt semne că nu mai am mult de trăit.

   Vremea stă sub semnul lui antihrist. Mi-a mai rămas datoria unei mărturisiri testamentare. De aceea îţi scriu părinte duhovnic.

   În faţa a tot ce a fost şi a tot ce este, cât şi în faţa a tot ce va urma, mă întreb cu toată gravitatea: Care este atitudinea autentic creştină? Ce ar face Hristos în locul nostru? Oare noi am procedat bine? Am împlinit noi voia lui Dumnezeu în acest secol?...

   Nuanţele şi subtilităţile sufleteşti sunt nenumărate şi mereu noi.

   Creştinul naţionalist român trebuie să-şi trăiască permanent viaţa în grădina Ortodoxiei, ca şi cum Dumnezeu ar fi de faţă, udându-i florile însuşirilor sale, din care se ridică suav spre cer mireasma de nard a sufletului său dac şi curat:

 „Misiunea omului e de a cugeta necontenit, în complexitatea şi taina vieţii, sensul şi rostul său pe lume.

   Viaţa lui materială s-a tot simplificat, iar cea interioară face transparente esenţele. Adesea, aceleaşi probleme îi apar în culori şi semnificaţii înnoite. E încântat de darul cu care a fost dăruit şi opunându-se veacului, trăieşte contemplativ.

   E viu faţă de lume. A avut experienţe interesante cu oamenii şi ar vrea să le exprime.” (Ioan Ianolide, Deţinutul profet.Editura Bonifaciu, Bucureşti-2009, p. 17)

   Profetismul lui Ianolide nu vine pe fondul meditaţiei, al contemplaţiei sau al iluminării, ci pe aşezarea jertfei sale în iubire, în iertarea călăilor, dar şi pe atitudinea faţă de planul Distrugătorului, prin mărturisire. 

   Profetismul său decantat în Potirul jertfei sale mistice reflectă conţinutul veşnic şi supratemporal al dreptei credinţe, ce dă aromă formelor de exprimare, faptelor mărturisite, adăugându-se unităţii martirice, ca un element propriu constitutiv sinelui său: martiriu săvârşit cu mireasmă de sfinţenie.

   Profetismul lui Ioan Ianolide dezvăluie în vibrantele pagini ale Deţinutului profet, o dimensiune nouă, vocaţională, naţională, universală, mesianică, filocalică şi sofianică a sufletului dacoromân ales întru misiune divină, jertfelnic-martirică.