CREZUL ORTODOXIEI – PÂINEA NOASTRĂ CEA SPRE FIINŢĂ

                                 

        „CREDE ŞI TE VEI MÂNTUI”

                                  (IISUS HRISTOS)

        „Crezul sau Simbolul credinţei este cea mai concisă şi mai

          exactă expresie a temeiurilor credinţei noastre ortodoxe.”

                                        (Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici) 

          „Hristos este crezul neamului românesc”

                                                        (Mugur Vasiliu)

   În plămada credinţei noastre ortodoxe cea mai sublimă frământătură divină, crescută în cel mai străbun aluat al Vetrei părinteşti este Simbolul de Credinţă sau Crezul - Pâinea noastră cea spre fiinţă ori Pâinea cea de toate zilele. Este rostit şi cuminecat întotdeauna în cadrul Sfintei Liturghi şi permanent în conştiinţa mărturisitoare a drept măritorului creştin.

   Convingerile şi adevărurile fundamentale ale credinţei creştin-ortodoxe au fost definite şi afirmate într-o expunere absolută, concisă, limpede şi veşnică sub ocrotirea Duhului Sfânt.

   Ortodoxia este cea de-a XI-a poruncă dumnezeiască, prin Duhul căreia se resfinţeşte toată Creaţia divină şi în mod expres Omul.

   Simbolul de credinţă cunoscut sub denumirea populară de Crez a contracarat şi înăbuşit diferitele erezii apărute, care ameninţau subminarea adevărului etern al dumnezeirii şi Calea creştinismului dreptei credinţe. El a fost zidit sub cupola Duhului lui Dumnezeu, fără ezitări, eliminări, ambiguităţi, adaosuri sau modificări.

   Cuvântul „Crez” apare în limba maternă a lumii, pelasgo-geto-dacă, protodaca, sub denumirea de „credos – credis - credus”, care înseamnă afirmarea şi confirmarea absolută a lui: eu cred!

   Această expresie divină, maximală: eu cred!, exprimă firea naturală a omului, credinţa, convingerea, nădejdea, slujirea, mărturisirea şi dragostea creştinului în autoritatea Adevărului dumnezeiesc, în veşnicia Iubirii Sale, în Urcuşul mântuirii şi este totodată tâlcul care descifrează înţelesul acestui dumnezeiesc Simbol de Credinţă.

   Eu cred! - deschide inimile credincioşilor, picurând în sufletele lor focul înţelegerii şi lumina cunoştinţei, asumându-se colectiv ca o credinţă a  poporului întru Atotcreatorul tuturor naţiunilor.

   Fiecare rostire din inimă a Crezului, confirmă de fapt, fidelitatea iubirii noastre, a creştinilor ortodocşi pentru dragostea lui Dumnezeu.

   În fiecare chip al lui Hristos, în fiecare Icoană a asemănării, în fiecare Naţie conlucrătoare întru Bine, Adevăr şi Frumos se reflectă ecoul sublim şi dumnezeiesc al dreptei credinţe: eu cred!

   Neamul dacoromân asumat ca Naţiune primordială, ca Matcă a lumii şi-a însumat pururea temeiurile ontologice ale vieţii sale spirituale: credinţa, suferinţa, adevărul, nădejdea, dreptatea, frumosul, asceza, răbdarea, dăruirea, binele, eroismul, geniul creativ, jertfa, mucenicia, profetismul, dragostea şi sfinţenia întru dimensiunea teologică a Ortodoxiei dumnezeieşti, prin mărturisire mistică a devenirii sale hristico-duhovniceşti, călăuzitoare.

   Într-o astfel de trăire mistică a suferinţei roditoare întru dreapta credinţă a Neamului sufletul mucenicului Valeriu Gafencu a exclamat:

   Sufletul întreg al Românilor este ortodox!

   (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă. Ed. Christiana, Bucureşti – 2006, p. 146)

   Credinţa întru-Unul Dumnezeu, întreit în Persoane a fost mărturisită dintru început de Logosul - Fiul lui Dumnezeu, spre descoperire tuturor oamenilor, dar mai cu seamă  a celor Aleşii, dintre Fiii Săi duhovniceşti.

   Dreapta credinţă ortodoxă, nu curge ca o realitate rigidă, teologică şi nu este nici o expunere sobră, didactică, ci este focul care ţâşneşte din inimile zeloşilor Copii, pentru Tatăl lor ceresc.

   Ortodoxia, curăţă mai întâi sufletul uman de neghina polizeismului şi-l ară apoi pentru sămânţa cea bună, roditoare a Evangheliei -  dreaptei credinţă întru plinătatea dumnezeirii, cum arată mărturia divină a Atotziditorului nostru: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău... Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! (Ieşire 20, 2-3).

   În pustia neghinei polizeiste, atât de întinse, Atotcreatorul a ales şi câteva suflete ale celor mai viteji şi mai drepţi din plămada creaţiei Sale: a tracilor – geto - dacii, care să fie purtătoare de lumină şi adevăr, împrăştiind întunericul zeilor sincretişti: şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o (Ioan 1,5).

   În ciuda flăcărilor acestor evlavioşi drepţi, exista totuşi pericolul înăbuşirii luminii lor harice datorită densei întunecimi polizeiste.

   Cultura popoarelor, a seminţiilor înainte de Hristos, cu excepţia celei a Naţiunii primordiale: pelasgo-traco-geto-dace, şi a altor câteva ramuri ale acelaşi trunchi, nu a cultivat altceva, decât idoli, înşelăciune, fantasme, deşertăciune, haos şi iluzii efemere.

   Pentru a se preîntâmpina acest dramatic deznodământ, pentru a se împrăştia întunericul mitologic, pentru a se întări şi înălţa inimile drepţilor şi pentru a se deschide calea celor mulţi spre Adevăr, Fiul lui Dumnezeu a hotărât minunea şi misiunea Întrupării Sale în Om, semănând Evanghelia Sa pe pământ, în rodul dreptei credinţe hristico - jertfitoare şi sfinţitoare, tuturor.

   Cerul conştiinţei a fost pregătit de Profeţii, Proorocii şi Sibilele diferitelor ramuri ale culturii protodace, apoi arat, semănat şi udat cu propriul sânge martiric de către Sfiinţii Apostoli şi Ucenicii lor întru Iisus Hristos – Mântuitorul omenirii.

   Aşa a odrăslit în pământul Cerului monoteist, pelasg sămânţa Ortodoxiei, precreştinismul zamolxian şi creştinismul lui Hristos, respectiv credinţa cea adevărată a Bisericii Sale celei Una:

   „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.”

   Articolul I al Crezului, ne mărturiseşte despre Dumnezeul Cel Viu, Unul, Adevărat, Făcătorul şi Ziditorul întregului cosmos.

   Credinţa într-un singur Dumnezeu, ţine de legea firii din om, de conştiinţa sa teologică şi de gena religioasă cu care a fost creat.

   Credinţa dreaptă este fruntea Chipului lui Dumnezeu în persoana creată tocmai cu scopul cunoaşterii Atotziditorului lumii şi al sinelui, având drept sens Asemănarea cu Creatorul, respectiv mântuirea omului, devenit Fiu al Cerului prin har, credinţă, mărturisire, smerenie, răbdare, nădejde, dăruire, suferinţă, jertfă şi dragoste.

   Dreapta credinţă înainte de a fi exprimată în scris, elaborată şi promulgată în Constituţia sacră a Bisericii lui Hristos, în secolul IV al erei creştine, a fost blazonul divin al nădejdii primei Familii create, transmis  apoi comunităţilor de sânge precum şi celei de neam, ca moştenire pururea a Iubirii celei Mari şi Sfinte.

   Odată cu venirea Vrăjmaşului, a Celuilalt, a Celui Căzut, a celui Negru, a primului Eretic, acesta a împrăştiat cu negura mândriei sale luciferice neascultarea peste lumina credinţei a multor popoare şi seminţii, dispersând-o sub diferitele culori, semne, prejudecăţi, amăgiri şi simboluri polizeiste.

   Polizeiştii mândri de casta lor superioară dispreţuiau pe monoteiştii care aveau un singur Dumnezeu, considerându-i săraci, în vreme ce monoteiştii la rândul lor îi compătimeau pe polizeişti, căci având mai mulţi zei, dumnezei, de fapt, nu aveau nici unul.

   Toţi misionarii Ortodoxiei lui Hristos au semănat dreapta credinţă cu lacrimi, sudoare, prigoane, pătimire, sânge şi toţi şi-au împlinit misiunea prin cuvânt, jertfă, mărturisire, minuni, dăruire ori dragoste.

   În sfântul lor sânge mucenic şi martiric s-au mistuit, ca într-un foc hristic, toţi idolii mitologiei de la un capăt la altu al pământului.

   Dacoromânul ortodox este mărturisitorul jertfit întru dreapta credinţă a lui Hristos şi nicidecum judecătorul altora. Dar rătăcirile şi ura permanentă a celor mulţi îl mâhneşte de-a pururi.

   Ideile lor smintite, ereziile şi nebunia lor au zguduit puternic creştinismul ortodoxiei, atrăgându-şi asupra lor sentinţe definitive:

   Pe El (Hristos), răcnea diabolic un inspector ateu, străin de neam, lui Valeriu Gafencu şi deţinuţilor camarazi, mistico-legionari din Penitenciarul Târgu-Ocna, şi pe tine, pe voi toţi vă urâm, bă, şi vă vom distruge! Aici s-a terminat cu Hristos, şi Cel mort şi Cel înviat! Vom avea grijă ca generaţiile viitoare să nu mai ştie minciunile Lui şi ale voastre. Noi, bă, noi suntem hristosul lumii acesteia! (Ioan Ianolide, op. cit. p. 145-146 )

   Câtă asemănare între ameninţările inspectorului ateu, semit, sluga regimului torţionar comunist şi afirmaţia evreului abia ţâşnit la suprafaţă din tenebrele sionismului talmudic, în care au zăcut , au fost zăvorâţi strămoşii lui, pastorul-creştin Richard Wurmbrand:

   Evreii, vor să stăpânească lumea. Ei cred că sunt aleşii lui Dumnezeu. Cred că fiinţa lor naţională este sfântă. Întrucât nu a apărut „Hristosul” pe care-L aşteaptă, au ajuns la teoria că însăşi fiinţa rasială a poporului evreu, deci evreii înşişi în totalitate lor, reprezintă „Hristosul”. Drept urmare, refuză să admită că au păcate şi de aceea interzic orice critică, oricât de justificată, împotriva poporului evreu, acuzând de antisemitism şi făcând scandal şi vâlvă în lumea întreagă că din nou sunt pradă pogromului.

   Pe lângă asta exagerează cu sută la sută suferinţele şi jertfele pe care le-au dat în timpul războiului (mondial), dar uită rolul lor din revoluţia bolşevică, în care holocaustul împotriva creştinilor nu are asemănare. Ei acuză pe creştini de antisemitism pentru a nu fi ei acuzaţi de anticreştinism. Consideră sfânt sângele lor şi-l răzbună cu unu la sută. (Ioan Ianolide, op. cit. p. 174)

   Dreapta credinţă sălăşluieşte numai în sufletele celor smeriţi, a creştinilor purtători de Hristos şi de Neam, a Fiilor lui Dumnezeu, care L-au primit pe Iisus şi-L mărturisesc: Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1,12).

      Această Taină se numeşte înfiere divină, iar Atotcreatorul devine pentru toţi cei înfiaţi, Tatăl ceresc pe care-L cinstim ca: Avva Părinte!

   Mântuitorul, fiind Fiul Tatălui ceresc, ne aduce odată cu Întruparea Sa şi miracolul adopţiei: înfierea, privilegiul de a-L numi pe Tatăl Său, Tatăl nostru al celor care-L iubim.

   Astfel, dreapta credinţă înfrăţită prin Sângelui lui Iisus Hristos, devine Rodul ortodoxiei strămoşeşti, al urmaşilor, urmaşilor lor de-a pururi prin Taina paternităţii şi a filiaţiei dumnezeieşti, veşnice.

   Numindu-L pe Atotputernicul-Ziditor, Tatăl ceresc, Îl afirmăm şi-L confirmăm pe Fiul Său ca Dumnezeu şi Om: Conceput în veşnicie de Tată fără mumă. Născut în timp din Mumă fără tată.

   Mărturisirea Tatălui despre Fiul şi a Fiului despre Tatăl este familiară şi dumnezeiască: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi (veşnicul astăzi) Te-am născut! (Psalmul 2, 7).

   La râul Iordan şi pe Muntele Tabor, acelaşi glas al Tatălui ceresc afirmă sublim, revelator şi veşnic: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit! (Matei 3,17).

   Mântuitorul dă autoritate divină misiunii Sale mesianice împlinind voia Celui Care L-a trimis, spunând despre Sine, iudeilor, şi apoi nouă, tuturor oamenilor, vii şi responsabili: Eu şi Tatăl Meu una suntem... Fiul lui Dumnezeu sunt! Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu credeţi în Mine.

   Iar dacă le fac, chiar dacă nu credeţi în Mine, credeţi în aceste lucrări, ca să ştiţi şi să cunoaşteţi că Tatăl este în Mine şi Eu în Tatăl (Ioan 10, 30, 36-38).

   Cine nu crede în Mesia, Iisus Cel Întrupat este mincinosul ce trăieşte de-a pururi în înşelare, în rătăcire: Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristosul? (I Ioan 2, 22).

   Cine tăgăduieşte pe Iisus Hristos şi lucrarea Lui, Îl tăgăduieşte pe Însuşi Dumnezeu-Tatăl: Oricine tăgăduieşte pe Fiul, nu are nici pe Tatăl, cine mărturiseşte pe Fiul are şi pe Tatăl (I Ioan 2,23).

   În Cerul dumnezeirii este frumuseţea veşnică a luminii inefabile necreate a Treimii Sfinte-Dumnezeu, care plineşte şi pătrunde totul în toate: în frumuseţea naturii şi a omului, în bunătatea omului şi-n mireasma naturii, în armonia naturii şi-n dreptatea omului, în gingăşia omului şi-n splendoarea naturii, în perfecţiunea naturii şi-n desăvârşirea omului, în dragostea omului şi-n surâsul naturii, se bucură, bucurându-ne: Lumina veşnicului Tată, a veşnicului Fiu şi –a veşnicului Duh Sfânt, întru Naţiunile Sale binecuvântate.

   Luminaţi de această strălucire veşnică, cei 318, Sfinţi Părinţi de la Niceea, călăuziţi de Împăratul nostru dac Constantin cel Mare, au dat flacără Simbolului de credinţă, la anul 325 d. Hr., exprimând inexprimabilul, prin cele patru expresii, care afirmă legătura veşnică dintre Tatăl şi Fiul ceresc, plus alte expresii grăitoare, care arată legătura Fiului  cu creaţia Sa, Întruparea mai presus de fire, Înfierea noastră întru mântuire, Răscumpărarea oamenilor prin Sfintele Sale Patimi şi Răstignire, Învierea, Înălţarea la ceruri, Şederea de - a Dreapta Tatălui, Parusia, Slăvita Sa Judecată, Întemeierea Împărăţiei Sale Veşnice, Misiunea sfinţitoare a Sfântului Duh, Dumnezeu – Dătătorul de viaţă al Bisericii lui Hristos, prin Sfintele Taine, nădejdea învierii personale a creştinilor ortodocşi în Sânul Naţiunilor lor, precum şi sălăşluirea hristică de-a pururi în Viaţa veşnică:

   Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.

   Cauza pogorârii Fiului din cer şi a Întrupării Sale din Fecioara Maria prin puterea Duhului Sfânt a fost mântuirea tuturor oamenilor. Totodată ca un Iubitor de oameni absolut, ne-a adus tuturor cea mai înaltă onoare: Întruparea Sa şi înfierea noastră.

   Mulţi dintre cei plini de sine, umpluţi de vidul dureros al deşertăciunilor au călcat în picioare acest dumnezeiesc privilegiu.

   Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul şi-a mărturisit Ortodoxia şi Iubirea Sa Evanghelică prin Cuvânt, prin minuni, prin Sfintele Patimi şi prin Răstignirea Sa voluntară a Jertfei de pe Cruce.

   Cum să înceteze sau să piară atunci, veşnicia dreptei credinţe?!

   Crezul sau Simbolul credinţei, spune Sfântul Nicolae Velimirovici, îl rostim la fiecare oficiere a Sfintei Liturghii. Îl citim împreună cu rugăciunile noastre personale. El reprezintă credinţa drept credincioşilor şi a celor prevăzători, însă celor ce au fost amăgiţi de gândirea lumească şi celor ce au fost îmbătaţi de aromele acestei lumi le este greu să accepte şi să păstreze această credinţă. Adevăraţii credincioşi cred în cuvântul Domnului şi aşteaptă cu trezvie împlinirea lui.

   El reprezintă credinţa voastră, o, purtătorilor de Hristos, credinţa strămoşilor voştri dreptcredincioşi. Fie aceasta şi credinţa copiilor voştri, din generaţie în generaţie, până la capătul călătoriei!

   Aceasta este credinţa ortodoxă mântuitoare, care nu a fost niciodată ruşinată. Cu adevărat, aceasta este credinţa poporului ales, a celor ce poartă icoana lui Dumnezeu în ei înşişi. La Judecata lui Hristos, în Marea Zi, ei nu se vor întrista, ci vor primi viaţă şi vor fi numiţi „binecuvântaţi.” (Sfântul Nicolae Velimirovici, Tâlcuirea Crezului – Credinţa poporului lui Dumnezeu – Trad. din lb. engleză de Diana Potlog. Editura Sofia, Bucureşti, 2010, p. 52)

   Pe acestă Temelie dumnezeiască a Jertfei Supreme a Întreitei Dumnezeiri, direct a Fiului lui Dumnezeu, consubstanţială cu Jertfa Fecioarei-Mamă, a Ucenicilor Săi, Apostolii, a urmaşilor lor, Eroii-Martiri, Mucenicii, Mărturisitorii şi Sfinţii, respectiv pe fundamentul Simbolului de credinţă - dogma insuflată de Duhul Sfânt s-a zidit Biserica Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cea: Una, Sfântă, Catolicească, Ortodoxă şi Apostolească.

   „Catolic”, vine de la cuvântul traco-geto-dac, catholon, catholos, care înseamnă: deplin, drept, universal, ortodox.

   Toate Bisericile Apostolice Răsăritene şi Apusene până în veacul al VIII-lea trăiau această dogmă deplină şi universală a Crezului, a celei Una, statornicită pe Jertfa Mântuitorul: Un trup şi un duh, precum v-aţi şi chemat întru o nădejde a chemării voastre; un Domn, o credinţă, un Botez, un Dumnezeu şi Părinte al tuturor, Cel peste toate, şi prin toate şi întru voi toţi (Pavel, către Efeseni 4, 5-6).

   Această însuşire: Una, a Bisericii o reflectă în Cântarea Cântărilor, Duhul Sfânt: Dar porumbiţa mea e numai una, curata mea; una-i ea la a ei mamă, singură născută în casă (Cântarea Cântărilor 6,9).

   Unitatea Bisericii Catolice (Ortodoxe) îşi are izvorul din uniunea cu Arhipăstorul Iisus Hristos, care a întemeiat Apostolatul, făcând un singur scaun şi un singur trup din toţi Apostolii Săi, unitate care s-a întrupat cu cinste şi putere obştească întru-unul Episcopat.

   „Noi suntem datori, spune Sfântul Ciprian, să ţinem cu tărie şi să apărăm această unitate; mai ales noi care suntem episcopi, care suntem întâi-stătători în Biserică, pentru a proba că episcopatul este de asemenea unul şi neîmpărţit... Episcopatul este unul şi fiecare în chip unit are o parte dintr-însul. Biserica e de asemenea una, oricât de depărtată ar fi ţara în care ar fi dus-o înaintarea sporirii sale, asemeni soarelui, ale cărui raze sunt multe şi lumina una; şi arborelui ale cărui ramuri sunt numeroase, ci are un singur trunchi pe care se sprijină; şi izvorul ale cărui pâraie ce curg dintr-însul păstrează unitatea aceluia, cu tot numărul şi belşugul lor... Deci Biserica lui Dumnezeu, focarul de lumină, îşi trimite razele sale în toată lumea, dar o singură lumină este răspândită în toate părţile şi unitatea trupului luminos nu este împărţită. (Sf. Ciprian, Despre unitatea Bisericii, citat de Vladimir Guette, în Papalitatea eretică, trad. de protosinghelul Gherasim Saffirin. Scara, Bucureşti-2010, p. 14)

   Deci, Episcopatul fiind Unul ca unitate şi egalitate, zămislit din Apostolatul deplin al unităţii şi egalităţii misionar-mesianice, la fel Biserica este Una, ca Trup al lui Hristos şi al cărei Cap este El, Unul şi Acelaşi, Iisus.

   Această Biserică Ortodoxă Catolică, spune Fericitul Augustin, este Mama preaadevărată a Creştinilor. Ea îi are pentru a o povăţui pe episcopi, pe preoţi, pe diaconi şi pe ceilalţi slujitori ai Dumnezeieştilor Taine. În această enumerare, episcopatul se vede în unitatea sa; un episcop deosebit şi mai presus de ceilalţi nu-şi găseşte locul aici. (Fericitul Augustin, De Moribus Ecclesiasticae catholicae, lib. 1, c. XXX)

   În spijinul aceleiaşi unităţi a Bisericii celei Una şi a dreptei credinţe catolico-ortodoxe, vin şi afirmaţiile Sfântului Vincent de Lerini (veacul V): Adeseori cu râvnă şi bunăvoinţă, am întrebat bărbaţi desăvârşiţi în ştiinţă şi în sfinţenie cum aş putea, cu ajutorul unei reguli obşteşti, să deosebesc adevărul credinţei catolico-soborniceşti de rătăcirile ereziei. Toţi mi-au răspuns că – dacă eu sau oricare altul am voi să descoperim cursele ereticilor, să ocolim rătăcirile şi să păstrăm credinţa noastră curată şi în toată întregimea sa – trebuie, cu ajutorul Domnului, să întărim credinţa noastră în două chipuri: întâi, prin autoritatea legii dumnezeieşti; iar apoi, prin tradiţia Bisericii catolico – soborniceşti... Este aşadar de neapărată trebuinţă, din pricina acestor grele şi numeroase rătăciri, a tâlcui cărţile prooroceşti şi apostoleşti după înţelesul ecclesiastic şi catolic – sobornicesc; şi, în însăşi Biserica Catolică (Sobornicească), trebuie să avem o grijă desăvârşită de a nu ne lipi decât de ceea ce s-a crezut în tot locul, totdeauna şi de către toţi... (C.f. lui Vladimir Guette, op. cit. p. 25)

   Grăirea Adevărului Sfintei Tradiţii pentru care mărturiseşte şi Sfânta Scriptură poate fi tâlcuită doar pe temeiul dreptei noastre credinţe care este Ortodoxia, singura regulă-dogmă de urmat pentru deosebirea şi osândirea ereticilor, fie ei mari scriitori sau chiar Ierarhi.

   Pilda acestor mari bărbaţi care au rătăcit, remarcă Sfântul Vincent de Lerini, nu trebuie să fie pentru noi pricină de sminteală. Dumnezeu a îngăduit ca ei să se înşele pentru a ne face să înţelegem cât de mult trebuie să fim credincioşi acestei reguli (dogme), în afara căreia nu este decât rătăcire... Când mă gândesc la acestea (rătăcirile), cu totul mă înspăimânt totdeauna de nebunia unor oameni, de lipsa lor de evlavie, de patima lor pentru înşelare, care-i face a nu se mulţumi cu o regulă de credinţă dată şi primită din vechime, ci a căuta fără încetare lucru nou, a voi totdeauna să adauge, să schimbe, să scadă în credinţă. De parcă aceasta n-ar fi o dogmă cerească... (ibid. p. 27)

   Rătăcirile, înşelările, schismele, eresurile de orice fel, toate smintelile şi nebuniile îi cuprind nu numai pe cei din lăuntrul Bisericii ci şi pe cei din afara sa, care s-au împotrivit cu încăpăţânare să intre în Casa lui Dumnezeu, în Sfânta Biserică Ortodoxă prin care Fiul Cel Unul Născut, Logosul dumnezeirii ne-a răscumpărat deopotrivă cu sfântul şi scump Sângele Său, pe toţi oamenii care-L primim în suflet.

   A adăuga noi „dogme” sau a înlocui dogma cea dumnezeiască, veşnică cu altele de sorginte lumeşti, gnostice, false întru totul, cum este cazul celor dintâi erezii iudaizante şi a urmaşelor lor, ilustrele erezii ale papalităţii, ale urmaşilor urmaşilor lor: protestantismul, neoprotestantismul şi puzderia de secte, toate întrupate în ecumenism, constituie în mod direct, uzurparea demnităţii dumnezeieşti, a Apostolatului lui Hristos, cea a Episcopatului Neamurilor, precum şi punerea deasupra entităţilor divino-proniatoare a instituţiei pontificale, asemeni înaintemergătoarei ei, rabinismul talmudic, fariseico -iudaic.

   Ereziile iudaizante au promovat iudaizarea creştinismului, prin „obligaţia de a observa Vechiul Testament şi legea mozaică.” (Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, Manual pentru Seminariile Teologice, Editura I.B.M. al B.O.R., Bucureşti – 1992, p. 73)

   În acelaşi ton cu observaţia părintelui ortodox, Ioan Rămureanu, referitoare la ereziile iudaice, din primele Zile ale Creştinismului şi veacurile următoarele, grăia şi pastorul Richard Wurmbrandt, despre o altă mare erezie, tot iudaică, comunismul, ca o evidenţă peste timp, neîntreruptă a aceleiaşi încrâncenatei iudaizări a omenirii întregi:

   Comunismul este instrumentul de iudaizare a lumii.

   (Ioan Ianolide, op. cit. p.170)

   Ereticii iudaizanţi erau fie moderaţi, precum nazareii, fie rigorişti ca ebioniţii, care Îl considerau pe Mântuitorul ca fiu natural al Mariei şi al lui Iosif, negând astfel dumnezeirea lui Iisus Hristos.

   O grupare specială a ereticilor iudaizanţi o constituia iudeo-gnosticii, care practicau un sincretism, un amestec al legii mozaice cu idei ale gnosticismului antic peste care presărau şi idei creştine.

   Unul dintre reprezentanţii de seamă ai acestei grupări, Cerint, admitea existenţa a două eternităţi: Dumnezeu şi materia: Lumea a fost creată de un înger numit Demiurg. Un alt înger a dat iudeilor legea mozaică. Iar Iisus a fost un om natural, mai bun şi mai drept decât alţi oameni. Asupra Lui s-a pogorât la botez Hristos, spiritul lui Dumnezeu, care a făcut prin El minuni, dar l-a părăsit la moarte.

   După Cerint, s-a remarcat Elkasal (Elkasai, Ilkasai), care susţinea că Iisus este un eon, un înger superior de proporţii uriaşe ce era însoţit de Sfântul Duh ca principiu feminin. Credea că Hristos s-a întrupat de mai multe ori în istorie, ultima fiind cea din Fecioara Maria.

   Cel mai faimos eretic rămâne însă Simon Magul. Acesta concepea o ierarhie de eoni, în fruntea cărora se afla cugetarea, ce a produs pe îngeri, arhangheli şi pe Demiurg, care este Dumnezeul iudeilor. Cugetarea s-a întrupat în mai multe femei, una dintre ele fiind chiar concubina sa, Elena, o prostituată din Tyr.

   Erezia lui era întruchiparea smintelii şi nebuniei absolute. Susţinea că: Dumnezeul suprem s-a manifestat iudeilor ca Fiu în Iisus, samarinenilor ca Tată, prin el, iar păgânilor ca Sfântul Duh... Legea mozaică aparţinea spiritelor inferioare, iar mântuirea nu se realiza decât prin credinţa în el. (Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericii Universale, op. cit. p. 73-74)

   Ereziile iudeo-gnostice promovau şi propagau raţionalizarea religiei, într-o concepţia dualistă, prin gnoză şi emanaţionism, proces deplin al aşa-zisei cunoaşterii (de fapt al rătăcirii, n.a.).

   Toate sistemele iudeo-gnostice de sorginte Talmudistă erau şi dochetiste, adică învăţau că Iisus Hristos n-a avut un trup real, iar întruparea, patimile şi moartea Sa au fost doar aparente.

   Talmudul este cea mai veritabilă expresie a Iudaismului din care s-a reîncarnat. Ele nu sunt noţiuni diferite sau despărţite, ci sunt: „un singur şi acelaşi lucru. ”(A. Darmesteter, Le Talmud, p. 416)

   „Talmudul, spune Drach, este codul complet, civil şi religios, al Sinagogei...”(Drach, De l’harmonie entre l’Eglise et la Synagogue, T.I, 1844, p. 164)

    Această a doua legislaţie evreiască, Talmudul este după propria lor mărturisire, spune savantul Nicolae Paulescu – creatorul Judaismului de astăzi, el este codul ce reglează, până în momentul de faţă, conduita poporului lui Israel. (Dr. Nicolae C. Paulescu, Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria. Ed. Babel / Vicovia, Bacău, 2010, p. 24)

    Demnitatea lumii ortodoxe însă se asumă permanent Jertfei  dumnezeești a lui Hristos, a tuturor Ucenicilor Lui și a Urmașilor acestora în sânul națiunilor ortodoxe, prin Moșii și Strămoșii lor, urmându-le cinstirea, aducându-le  jertfe de fiecare zi prin gând, cuvânt și faptă, așa cum ne îndeamnă Sfântul Ierarh aromân Grigorie Teologul:

,, Pe toate să le primim pentru Cuvânt: să-I urmăm pătimirea prin pătimiri, să-I cinstim sângele prin sânge, să ne urcăm bucuroși pe Cruce !,,

   Dacoromânia, Neamţ-Brusturi – 30 Ianuarie 2014.

+ Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur. Sf. Mc. Ipolit – episcopul Romei.

   PROFETISMUL LUI MIHAIL EMINESCU

                    

 „EMINESCU ESTE SUMĂ LIRICĂ DE VOIEVOZI.”

                                               (Petre Ţuţea)

  „ În lumea aceasta nu este nimic mai interesant

    decât istoria poporului nostru. Trecutul lui, tot,

    tot este un şir neîntrerupt de martiri.”   

                                                      (Mihail Eminescu)

         Tărăgănând imperativul lucrurilor esenţiale, ne moleşim în pasivitatea morală a vremii, ne pierdem în vârtejul lasciv al prezentului, încetinind paşii şi ezitând să trecem pragul dincolo în lumea reală, în lumea lui Hristos, care este paralelă cu cea în care trăim, în care mai căutăm, mai scormonim după himere..., în care mesajul, comunicarea nu mai aparţin limbii naţionale, limbii noastre liturgice, ci devine un limbaj unilateral, sacadat şi nearticulat.

          Într-o atare situaţie, în ecuaţia: eu, tu, El, Noi, nu mai sunt entităţi,  nu mai constituie comuniunea de har, nu se mai poate comunica, nu mai suntem consubstanţiali în duh, ci se trece la obedienta ascultare, la aşteptarea promisă..., la iluzii, la schimbarea care deliberat întârzie, aducând doar depresii şi amnezii.

          În loc să se ţină Calea cea dreaptă, cea plină de lumină, adevăr şi cuminecare, Calea vieţii spre care ne cheamă Mântuitorul Iisus Hristos, Calea Bisericii Ortodoxe, cei mai mulţi, în goana lor nebună, aleargă după labirintul sinelui, jocul cel mai complicat al existenţei, drumul simplist chipurile, care duce paralel cu realitatea, claritatea, simplitatea și mântuirea omului creştin.

         Schimbarea la faţă a unei Naţiuni, refacerea chipului ei dumnezeiesc nu poate avea loc decât printr-o revoluţie hristică, de înnoire moral-spirituală, cum a fost cea declanşată de Mântuitorul lumii, nu prin cea ideologică, mult trâmbiţată de criza mondială, care:

 ,,.... este provocată şi valorificată programatic, după planuri financiare bine stabilite şi controlate. Ne aflăm într-un punct, spune Mugur Vasiliu, în care experienţa eternilor revoluţionari îşi spune cuvântul. Lumea poate fi cucerită şi stăpânită printr-o tehnică foarte veche: constrângerea financiară. Fără sânge – sau doar în măsura în care aceasta foloseşte.

   Este o revoluţie universală, globală. Globalizarea urmăreşte să cuprindă întreaga omenire, întreg globul pământesc. Este vorba despre o mişcare totală, declanşată şi controlată cu instrumente financiare-prin care este aservită cea mai mare parte dintre popoarele lumii.

   Transformarea statelor naţionale independente din punct de vedere economic, în state „bancare” internaţionale a pregătit terenul pentru acest pas, prin crearea dependenţei financiare. (Mugur Vasiliu, Raportul orbului, Editura Scara, Bucureşti, 2013, p. 20)

   Instrumentul prin care se doreşte realizarea acestei revoluţii, mai corect spus disoluţii mondiale, este cel de natură financiar-economic. 

    Obiectivul fundamental al acestei globalizări este ruperea creştinului ortodox de Iisus Hristos.

   Emblematica şi simtomatica lumii ecumeniciste, mondialiste, globaliste este: fără Dumnezeu! Adică, sfârşitul erei creştine, sfârşitul omului îndumnezeit!

   Eludarea realităţii de astăzi oricât de precară şi vitregă este: „sărăceşte considerabil înţelegerea resorturilor lumii modern,  spune Răzvan Codrescu, inclusiv a stadiului ei actual (în care ceea ce interbelicii numeau „iudeo-masonerie”, „hidra masonică”, „oculta internaţională”, „plutocraţia iudaică”, „conspiraţia sionistă”, etc.) se dovedeşte o realitate planetară deghizată abil în sloganuri „umanitare”, dirijând instaurarea aşa numitei „noi ordini mondiale”, fie pe calea curentă a şantajului economic şi a terorismului ideologic, fie pe cea excepţională a şantajului politic şi a terorismului militar, aşa cum le-am văzut exercitate în Irak sau în Serbia.(Ilariu Dobridor, Decăderea Dogmelor. Cum Au Dizolvat Evreii Cultura Europeană. Editura Fronde, Alba-Iulia-Paris, 1999, p. VIII, Studiu introductiv)  

    Preceptele filosofice fără sens, cele în afara şi împotriva lui Dumnezeu, concepute intenţionat şi programate împotriva omului sau a naţiunilor purtătoare a pecetei divino-creştine au determinat calculul politic al ţărilor mari-acaparatoare de noi teritorii atât de râvnite. Aşa a fost şi poate mai este visul şi continuitatea politicii la început ţariste, apoi bolşevice şi acum neoperestroice faţă de Dacoromânia în  general şi Basarabia, Herţa, Transnistria şi Bucovina de Nord în mod special.

   Neputându-se realiza visul panslavismului de a se intitula a „Treia Romă”, urmaşa „legitimă”, a Imperiului Bizantin, sub pretextul „onoarei”, care ruina fără emoţii şi fără ruşine o mare provincie a Moldovei, ambiţia ţaristă a trecut în patrimoniul bolşevicilor, care au preconizat şi promovat revoluţia mondială.

   Joseph de Maistre a intuit destinul cabalistic al Basarabiei, pregătit de ţarul pravoslavnic-bizantin Alexandru I: „Je suis tente’ de croire que tout finira par un morcellement de la Moldavie, pour satisfaire l’honneur ou ruiner une province.”  (Apud G. I. Brătianu, La Bessarabie. Droits nationaux et historiques, Bucarest, institute d’Histoire Universelle „N. Iorga”, 1943, p. 33)

   Ţarii, monarhii, despoţii însetaţi de acaparări îşi împlineau cu cinism politica de cotropire afirmată de Napoleon I: Voi cuceri pământuri, căci istorici care să dovedească ale cui sunt, avem. (T. Codreanu, Basarabia eminesciană, op. cit. p. 11)

   Imaginea expansiunilor programate este clară pentru noi, dacă privim atent la contextul războiului ruso-turc dintre 1806-1812. Moldova şi Valahia au fost ocupate vremelnic de armata ţaristă, graţie Congresului de la Tilsit, din 1807, având acoperire, înţelegerea dintre Napoleon I şi Alexandru I, privind împărţirea Imperiului Otoman, în aşa fel încât cele două provincii româneşti să intre în componenţa caracatiţei ruseşti.

   Nu observaţi că seamănă cu o anticipare şi o prefigurare a viitorului pact Molotov-Ribbentrop, ca două picături de apă?

    Ministrul Instrucţiunii publice în două cabinete ţariste, profesorul de drept la Universitatea din Moscova, consemnează visurile şi planurile ţarului Alexandru I: În 1806, am crezut că vom cuceri cele două Principate fără lupte şi că vom organiza din ele patru guvernăminte ruse. Împrejurările ne-au silit, până la sfârşit, să ne mulţumim cu un câştig mai modest. Din ceea ce am dobândit, am alcătuit provincia (oblasti) Rusiei. (Leon Casso, Rossia na Dunaie i obrazovanie bessarabscoi oblasti, Moscova, 1913)

    Onoarea rusă ţaristă anunţa la 15 Aprilie 1810, că de fapt pentru a înfăptui o faptă moral-pravoslavnică, doreşte nici mai mult nici mai puţin decât patru gubernii: Basarabia, Moldova, Oltenia şi Muntenia. Un an mai târziu acelaşi plan se dorea înfăptuit de Ţarul ocrotitor. La 2 Octombrie 1811, feld-mareşalul biruitor la Slobozia, Mihail Kutuzov (1745-1813), iniţia cu Poarta, la Giurgiu, cu regret tratativele unei micşorări a marilor pretenţii ţariste, oprindu-se doar la Basarabia. Neşansa şi nefericirea noastră a fost că Pavel Vasilievici Cicacov, amiralul rus, însărcinat de ţar, graţie constrângerilor lui Napoleon, să  renunţe la orice pretenţii şi să încheie pacea cu orice preţ, a ajuns prea târziu, abia după negocierea lui Kutuzov.

   Anglia, care întotdeauna era favorabilă politicii sale, şi-a plasat o flotă în Bosfor, determinând mai devreme deznodământul, silind astfel Poarta să încheie repede înţelegerea cu Petersburgul, prin pacea de la Bucureşti.  Momentul este foarte prielnic Rusiei, care îşi dă întreaga silinţă de a corupe diplomaţii aflaţi la negociere: Dimitrie Moruzi, dragomanul şi fratele său Panaiot, proprietarul Hanului celebru, Manuc-bei şi paşa Ramiz Capudan.

   Scrisoarea lui Napoleon I, prin care cerea categoric Porţii: să nu facă pace cu nici un preţ ( observaţi jocul diplomatic, machiavelic al împăratului, n.a.), era în posesia lui Panaiot Moruzi, care n-a făcut-o cunoscut. (Alexandru Boldur). Între timp, înarmat cu nişte hărţi măsluite, care chipurile ar fi fost trimise de Napoleon I, Kutuzov le-a pus pe masa tratativelor. Mai devreme de negocieri, dragomanul Porţii, Dimitrie Moruzi fusese deja cumpărat de împuterniciţii Petersburgului: făgăduinţa unei mari moşii în Basarabia, evaluată la 100 000 de lei aur, plus un inel de aur încrustat cu briliante, de circa 15 000 de piaştri, neţinându-se astfel cont de rugămintea Sultanului Mahomed II, de-a nu se accepta cedări teritoriale. (Alexandru Moraru, Subteranele istoriei, Rolul lui Manuc-bei în vânzarea Basarabiei către Rusia, www.tribuna –Basarabia.ro.)

   Tot în slujba ţarului s-a aflat şi Gaspard Louis Andrault, conte de Langeron, care vine cu ideea trăsnită a asimilării celor trei judeţe: Cahul,  Bolgrad şi Ismail, ţinuturi, care întregeau jumătatea de est a Moldovei, alături de Basarabia. Minciuna contelui a fost confirmată şi validată, în documente de Dimitrie Moruzi, contra cost evident. Aşadar, Moldova este crunt păgubită, iar Poarta de două ori înşelată.

   Prin urmare, Basarabia, la 28 Mai 1812, în urma Tratatului de la Bucureşti era cumpărată prin înşelăciune de ruşi, de la un stat străin, care n-a avut-o niciodată în posesie-moştenitoare.

   Trădătorii şi ucigaşii Basarabiei, plătesc însă pe rând preţul vânzării: la 26 Octombrie 1812, de ziua sa, este decapitat lângă Şumula, dragomanul Dimitrie Moruzi, urmat la 1 Noiembrie la Istambul de fratele său Panaiot şi un an mai târziu, la Colentina lângă Bucureşti pe 25 Noiembrie 1813, paşa Ramiz Capudan. Manuc-bei fiind cel mai isteţ dintre ei, scapă după câteva refugii în Ardeal, la Viena şi apoi la moşia sa de la Hânceşti.

   Protestul boierilor moldoveni pe lângă domnul fanariot Callimachi a fost zadarnic. Ruşii şi-au asumat politic Basarabia ca pe propria gubernie, căci spiritual  încă din 1808, restauraseră Dioceza de Cetatea Albă, impunând ca întâi stătător pe mitropolitul Gavril Bănulescu-Bodoni, şcolit la Kiev, dar originar din Bistriţa Transilvaniei.    

   Puţine sunt cazurile când delegaţia oficială a unui stat se vinde, se lasă cumpărată de adversari înaintea tratativelor.

   Succesul diplomaţiei ruse s-a datorat faptului că atât Mustafa IV, cât şi Mahmud / Mahomed II au avut încredere în capacitatea negociatorilor greci şi armeni.

   Conducătorul delegaţiei ţariste amiralul Cicagov a confirmat mai târziu secretul vânzării, avându-i ca protagonişti pe dragomanul Dimitrie Moruzi, care a refuzat în favoarea lui Scarlat Callimachi, oferta sultanului de a urca pe tronul Moldovei şi confratele său armean Manuc-bei. Dimitrie Moruzi ca să fie mai sigur de câştig juca la dublu şi simultan: când în favoarea Rusiei, care i-a acordat ordinul „Sfântul Vladimir”, gradul III, în 1810, când în favoarea Porţii otomane.

   Indiferent de forma de guvernământ, monarhie sau republică, indiferent de statutul religios al Statelor care ne-au invadat, un lucru esenţial se reţine: Principatele Dacoromâne au constituit şi constituie permanent pofta şi râvna de cotropire şi anexare la teritoriile lor.  

   Setea lor era des înăsprită de împotrivirea dorinţei noastre naţionale, de continuitate masianică, de neatârnare şi nesubjugare străină.

    Este evident faptul că Naţiunea noastră creştin-ortodoxă era un obstacol demn de luat în seamă şi de către protagoniştii revoluţiei bolşevice, mondiale. De acest lucru se temea şi evreul Friedrich Engels pe la anul 1848: „Românii sunt un popor fără istorie... (acest lucru probabil şi-l dorea cu tot dinadinsul, chiar dăcă era conştient că realitatea era alta, n.a.) destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale... Ei sunt suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă în general, reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice. [...] Dispariţia lor de pe faţa pământului va fi un pas înainte.” (Apud. Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni... Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, trad. din engleză de Camelia Diaconescu, Editura Rao, Bucureşti, p.31).

   Afirmaţia lui Engels n-a fost nici gratuită şi nici întâmplătoare. Ea a fost premeditată şi lăsată moştenire spre a fi dusă la împlinire de urmaşii săi legatari-testamentari ai comunismului: Lenin, Troţki, Stalin, Brejnev şi ceilalţi mari Kominternişti de dinainte şi după 1989.

   În decursul istoric martiric-multimilenar s-au aţintit asupra Daciei Mari mai multe uragane politice expansioniste: perşii, romanii, grecii, furtunile-migratoare, apoi, slavii, maghiarii, turcii, tătarii, leşii, fanarioţii, ruşii, habsburgii, catolicii, protestanţii, neoprotestanţii, etc., toate cu tendinţa şi încrâncenarea de a ne distruge identitatea naţională şi pe cea religioasă creştin-ortodoxă-Trupul şi Sufletul sfânt al Naţiunii noastre Dacoromâne.

   „A patra mare experienţă a înăbuşirii elementului majoritar de către minoritari, ne arată Teodor Codreanu, în spaţiul românesc (după fenomenul sud dunărean, după Transilvania şi după regimul turco-fanariot), se lansează în Basarabia şi în Bucovina de Nord, în Herţa şi în judeţele de pe malul Mării Negre încorporate la Ucraina. Aici, asimilarea şi deznaţionalizarea masivă, de care se temea Blaga şi Eliade, a devenit realitate. Dinspre Rusia planurile sunt vechi, dar începutul concret datează de la 1812. Ţarii n-au adus fireşte, nici colonişti maghiari, nici fanarioţi, ci aveau nevoie de a infiltra printre români alţi alogeni. Au fost preferaţi ruşii, ucrainenii, evreii, găgăuzii şi bulgarii, aduşi şi împropietăriţi în locuri dintre cele mai fertile. Toţi aceştia aveau menirea să schimbe, încetul cu încetul, structura demografică şi în ultimă instanţă, identitatea autohtonilor care trebuia să devină neapărat o seminţie slavă. Domnii Moldovei au „predat” Basarabia la cheie, ţarului Alexandru I, cu o populaţie românească de 95 %. Ţarii, Stalin şi urmaşii săi au redus-o la nici 63 %. Această statistică nu spune mai nimic însă despre catastrofa etnică a românilor basarabeni.”(Teodor Codreanu, A Doua Schimbare la Faţă, Scara, Bucureşti, 2013, p. 76)

   Menirea unui Apologet creştin, a unui Mărturisitor ortodox, a unui Martir, a unor Aleşi-Eroi ai spiritului-naţionalist-hristic se revelează într-o conştiinţă mistică, responsabilă asumării Tradiţiei sfinte străbune, a apărării valorilor ei precreştine şi creştine, permanente, a jertfei şi a biruinţei duhovniceşti.

   Printr-o astfel de luptă ascetică se ard prejudecăţile, uitările care primenesc comodităţile leneşe, ura, mentalităţile, superstiţiile, calomniile, compromisurile, laşităţile, violenţa, corupţia democrată, demagogiile politicianiste, simtomele nevralgice ale modernismului, exacerbarea ridicolului, manipularea, dezinformarea, sarcasmul maliţios, mustrările imbecile, diletantismul precar, labirintul dilemelor hilare, premeditarea destructurării Tradiţiei creştine, a Neamului, etc.

   Viziunea profetică a celor Aleşi de Dumnezeu pentru Elita Naţionalist-Creştină a Neamului, asumă chemarea proniatoare în comuniune cu Mântuitorul Iisus Hristos, a Destinului Naţiei Ortodoxe, circumscris ontologiei arheităţii, în care se configurează toate generaţiile ce însumă sensul mesianic al Seminţiei noastre Dacoromâne.

   Imperativul acestei Chemări şi Alegeri este Naţionalismul Creştin Ortodox cu reverberaţiile sale creative, naţional-universale.

   Misticismul trăirii noastre lăuntrice îl elaborează doar lupta noastră ascetică, ca chemare a lui Hristos, ca devenire creştină autentică.

    Prin urmare Ortodoxia noastră, adică Noi, Dumnezeu+Neamul suntem responsabili de destinul nostru şi numai Noi, ni-l asumăm, ni-l definim, ni-l conştientizăm, ni-l trăim, ni-l nădăjduim, ni-l zidim, ni-l jerfim în hotarele veşnicei Iubiri Hristice.

    Aşadar, menirea noastră este lupta şi biruinţa ortodoxă de a ne defini crezul conştiinţei noastre morale şi religiozitatea spiritului dacoromân, creştin.

    Nimeni altcineva, în afară de Dumnezeu şi de Neam, nu ne poate face responsabili în afara menirii noastre binecuvântate de Atotcreatorul, precum şi faptul că tot nimeni în afara lui Dumnezeu şi a Naţiei noastre, a Sfinţilor ei, nu ne poate judeca şi pedepsi, decât în cumpăna Dreptăţii, în lumina Adevărului şi în crezul Iubirii lor.

     Nu ne interesează, opiniile, părerile, aforismele, ori definiţiile unor oameni, comunităţi, popoare sau dicţionare, fiindcă nu sunt certe, nu sunt corecte, nu sunt morale, nu răspund naturii noastre, ci sunt tendenţioase, profanatoare, fiindcă vin din partea celor care prea des ne  poftesc. Deci, sunt irelevante, insignifiante şi ofensatoare.

     Demnitatea suferinţei noastre naţionale, proniatoare, istorice nu este atât răsplata căderilor dese de la Calea întru Dumnezeu, ci mai ales jertfa dăruirii noastre întru Înălţarea Neamului spre mântuirea sa, precum şi călăuzirea altor seminţii şi popoare spre acelaşi ţel hristic.

   Revelator în acest sens al maturităţii noastre istorice, al împlinirii teologico-martirice dacoromâne este şi sacrificiul deplin şi divin al Sfinţilor Contemporani din Temniţele atee monarho-comuniste:

   O, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţe şi prigoane, prin multele voastre pătimiri aţi stăvilit întărâtarea vrăjmaşului cea cu mânie pornită asupra Bisericii lui Hristos; vouă, celor ce aţi suferit foame, ger, scingiuiri, umilinţă şi chinuri de tot felul întru apărarea legii celei strămoşeşti, vă aducem mulţumirile noastre.

   (Fragment din Acatistul Sfinţilor Români din Închisori. Editura Areopag, Bucureşti, 2012)

   „Cei din puşcăriile... (totalitare), subliniază filologul-cercetător Mugur Vasiliu, se cunoşteau între ei prin crezul pe care îl împărtăşeau cu toţii..., crez care era expresia dreptei credinţe, trăită şi manifestată în interiorul poporului român; crez în care se pregătiseră pentru examenul pe care mulţi dintre ei şi-l doreau din tot sufletul-cu un fel de avânt şi entuziasm de a-şi dărui tinereţea, cu un fel de nerăbdare de a se jertfi pentru Hristos şi pentru neamul românesc; crez care se întruchipase, prin voia lui Dumnezeu, în acel moment şi în faţa poporului său, în cel care a fost educatorul lor, Corneliu Zelea Codreanu-numit de români, ca şi în alte secole Horea, Avram Iancu, Tudor Vladimirescu, Căpitanul.”(Mugur Vasiliu, Raportul orbului, Editura Scara, Bucureşti-2013, p. 208)

   Spiritul, Harul, Duhul nu biruieşte într-un om, elită sau într-o naţie, care nu se concretizează Suferinţei întru sine, pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Mistica şi asceza ortodoxă pun bazele unei pedagogii naţionalist-hristice a Suferinţei divino-creştine, a meditaţiei, a cunoaşterii, a dăruirii, a jertfei, a dragostei, care este de fapt spiritul religios veşnic al dacoromânului, pe care îl promovăm, pe care îl trăim, pe care îl asumăm de-a pururi, în cadrul Culturii Ortodoxe ori în cea a Filosofiei Duhului, ca valoare sacră naţional-universală.

  Să nu se creadă că bâlbâim cuvântul acesta-Spirit, spune Mircea Eliade, ca un copil neputincios, pentru că l-am citit în cărţi şi l-am văzut pomenit în polemici apusene. Vom arăta că îl înţelegem şi îl trăim. Şi nu ne intimidează nici sarcasmul suficient al bătrânilor inteligenţi, nici mustrările maturilor, nici glumele imbecililor de ambele sexe, nici nepăsarea celor care se pretind a fi astăzi îndrumătorii noştri spirituali, nici seaca indiferenţă a universitarilor. Vom arăta că ne cunoaştem îndestul forţele ca să nu cutezăm cu frunţile răsturnate, să-i privim în ochi şi să le cumpănim loviturile. Iar cum ştim că vom întâlni împotriviri-nu aşteptăm ci lovim noi întâi.

Voim să biruiască valorile ce nu sunt izvorâte nici din economia politică, nici din tehnică, nici din parlamentarism.

Valorile pure, spirituale, absurd de spirituale. Valorile creştinismului. (Mircea Eliade, Profetismul Românesc 1. Itinerariu spiritual. Scrisori către un provincial. Destinul culturii româneşti. Ed. „Roza Vânturilor”, Bucureşti, 1990, p. 22)

   Fenomenele naturale psiho-spirituale intern-externe ale omului,  comunităţii, Naţiunii, în întreaga lor istorie ţin de resortul interior al manifestărilor vieţii creştine, de întrepătrunderea lor cu trăirea mistică a Aleşilor, de răsfrîngerea prezenţei dumnezeieşti în conştiinţa moral-religioasă a Geniului, a Eroului, a Martirului, a Mărturisitorului, a Sfântului, a omului înduhovnicit în general.

   Prezenţa conştiinţei harice a celor Chemaţi şi Aleşi, a Elitei Ortodoxe, naţionalist-creştine, a veşnicilor creatori în universul Fiinţei naţionale este pricinuită permanent de experienţa mistică a Celor eterni, care şi-o asumă în credinţa dreaptă, nădejdea continuă, dăruirea vie, nemărginită, suferinţa tainică, neîncetată, jertfa sfântă, îndumnezeirea hristică, prin călăuzirea destinului moral-religios al Naţiunii noastre creştin-ortodoxe spre mântuirea ei întru Hristos.

   „Cei mai glorioşi „naţionalişti” nu sunt eroii, nici şefii politici, care nu fac decât să conducă destinele istorice ale Neamului lor. Cei mai glorioşi „Naţionalişti”sunt creatorii care cuceresc de-a dreptul eternitatea. Există o sete de eternitate în fiecare om, sete pentru Neamul şi Ţara lui. Dar există şi o astfel de eternitate: un salt dincolo de istorie, prin care o Ţară şi un Neam intră şi rămân în eternitate... (Mircea Eliade, România în eternitate, „Vremea”, 13 Octombrie- 1935)

   Cei mai glorioşi naţionalişti-creştini ai Neamului nostru am putea spune sunt Eroii, Profeţii, Martirii, Mărturisitorii, Sfinţii, de-a lungul timpului şi până astăzi, care au îmbrăcat Destinul Naţiei lor în Cămaşa lui Hristos:

   „Sfinţii veacului al XX-lea, martirii mărturisitori în temniţele şi în afara temniţelor româneşti, cunoscuţi sub numele de sfinţii închisorilor, au făcut cu toţii parte din şcoala de educaţie creştină a neamului românesc denumită Mişcarea Legionară.

   Această şcoală despre care se vorbeşte nu prea mult, fals şi într-un singur ton, plin de ură-de la înfiinţarea ei şi până astăzi-, a fost creată, îndrumată şi condusă de Corneliu Zelea Codreanu. El este cel care a opus politicii interne anticreştine-deci antiromâneşti-şi agresiunii bolşevismului dinspre răsărit, învăţătura iubirii lui Hristos pe care a propăvăduit-o întregului popor, într-o vreme care seamănă foarte mult cu vremea în care trăim noi şi care avea înclinaţii sioniste anticreştine foarte clare şi manifeste.” (Mugur Vasiliu, op. cit. p. 210)

   Un astfel de Erou-Martir, Înaintemergător Sfinţilor Mucenici din temniţele atee, a fost / este şi profetul nostru Mihail Eminescu.

   El a intuit plenar viitorul şi a înţeles profund ca nimeni altul, gânditor sau istoric dacoromân, ciclul apocaliptic milenar abătut asupra Dacoromâniei, precum şi drama modernă, prin frângerea trupului şi sufletului Basarabiei între anii plini de tragism: 1775; 1812; 1877-1879; 1940; 1944-1945.

   Eminescu, ca toate valorile spiritual-duhovniceşti ale Neamului dacoromân, este partea din cea mai sublimă sferă şi mai sfântă a destinului nostru naţional. Nu întâmplător Nicolae Iorga îl definea ca fiind expresia integrală a naţiunii române.

   Cugetând cu smerenie adâncul Neamului, Eminescu ne arată puritatea gingăşiei, veneraţia sa sfântă, descendent al ilustrei ginte primordiale, geto-daco-română.

   Meditaţia profetică, intuiţia duhovnicească, înţelepciunea inimii lui Eminescu, ne face să înţelegem desluşit legea dumnezeiască din noi, din comunitatea prezentă, din Moşi şi Strămoşi, ca pe o lege scrisă dintru începuturi întru această Naţie preasuferindă, dar binecuvântată.

   Cerul Neamului se identifică cu sufletul Luceafărului nostru poetic prin lumina Logosului dumnezeiesc.

   Jertfa Profetului Mihail Eminescu este un principiu naţional-creştin care se sumete (înalță) cu mii de generaţii, peste adâncul menirii istorice, peste înaltul pisc al devenirii noastre religioase.

   Eminescu se identifică prin geniul său naţional, prin jertfa sa sfântă, prin chemarea sa creştină, prin curgerea sa universală, prin alegerea şi trăirea sa ortodoxă şi ne identifică totodată pe noi ca mărturisitori întru Hristos, ca lumină a sufletelor ce se cuminecă în Icoana Logosului, ca Aură a transfigurării, a Învierii, a Înălţării, a mântuirii.

   Desigur că toţi Fiii Mari ai Neamului şi-au iubit Naţiunea cu toate Provinciile ei sfinte dinlăuntru şi din afară: Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Cadrilaterul, Basarabia, Herţa, Transnistria, Bucovina, Ardealul, Banatul, Voievodina, ş.a., dar între toate se pare că cea mai adulată rămâne tot  Basarabia-martiră.

   Mihail Eminescu este Românul care a iubit Basarabia cu tot cugetul, cu tot sufletul, cu toată fiinţa şi cu toată dăruirea sa, la fel ca pe Bucovina-Mumă, la fel ca pe Dacia Mare-Muma noastră a tuturor românilor de pretutindeni.

   Dumitru Murăraşu mărturisea că ,, Mihail Eminescu a fost: cel mai îndrăgostit scriitor al nostru de tot ce-i românesc.,, (D. Murăraşu, Naţionalismul lui Eminescu, ediţie realizată de Stancu Ilin, Editura Atos, Bucureşti, 1999, p. 169)

   Este atâta adevăr, atâta lumină, atâta căldură şi atâta duioşie în cuvintele harice ale cugetului său divin, care lăcrimează pentru Neam:

   Ce să vă spun? Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc carte şi răzbele, zugrăvesc împărăţii despre cari lui neci prin gând nu-i trece, iubesc acest popor care nu serveşte decât de catalici tuturor acelora ce se înalţă la putere, popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri. (mss. 2257, fila 65r)

   Eminescu, spune Teodor Codreanu, a întrupat arheul românităţii în toată plenitudinea lui, dându-i contur, conceptual ontologic, pornind deopotrivă, din filosofia greacă a lui Platon şi Aristotel (care erau de fapt traco-geto-daci, n.a.), din Johann Baptista van Helmont şi Dimitrie Cantemir, dar şi din imaginarul poporului român aşa cum s-a cristalizat el în cel mai enigmatic basm popular ,, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte,, basm pe care l-a comentat în două articole, conchizând că în protagonistul Făt-Frumos s-a întrupat arheul / memoria românităţii, eroul-arhetip fiind singurul care-şi aminteşte, în ultima sa călătorie spre casă şi părinţi, de tot ce-a fost, timp de secole, pe meleagurile străbătute. (Teodor Codreanu, Basarabia eminesciană. Editura Junimea-Iaşi, 2013, p. 8)

   Intuiţia ontologică a Eminului nostru drag prefaţa evenimentul, faptul istoric care venea. Personalitatea sa religioasă, vasta sa cultură, filosofia Duhului care-l inspira, i-au conferit geniul şi aura Românului cult, Românului absolut.

   Nu este de mirare că l-a uimit până şi pe cel care nu se uimea de nimeni altul decât de sine, pe Nicolae Iorga: Eminescu stăpânea cu desăvârşire cunoştinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală; nimeni din generaţia lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înţeles al istoriei, la nimeni el nu s-a prefăcut ca la dânsul într-un element permanent şi determinant al întregii lui judecăţi. E uimit cineva astăzi, după adăugirea unui imens material de informaţie şi atâtor sforţări ale criticii, când constată cât ştia, cât înţelegea acest om, şi gânditorul politic trebuie să admire ce mare era puterea lui de a integra faptele mărunte şi trecătoare ale vieţii publice contemporane în maiestuoasa curgere a dezvoltărilor istorice. Nu e de mirare că un asemenea limbagiu care ar fi onorat orice ţară de veche cultură n-a fost priceput de contemporani cu o pregătire aşa de slabă, a căror minte nu se ridică la recunoaşterea aceloraşi adevăruri eterne. (T. Codreanu, Basarabia eminesciană, op. cit. p. 9)

  În cadrul Societăţii „Carpaţi” genialul nostru profet, a militat profund pentru înfăptuirea unităţii tuturor românilor întru Marele Regat al Daciei Mari.

   Fiecare atentat asupra uneia dintre Provinciile Dacoromâne era ca un pumnal înfipt în inima marelui Poet-profet.

   Pentru Ardeal, va suporta la 28 Iunie 1883, brutala zidire în camisolul de forţă.

   Pentru Basarabia de care era atât de îndrăgostit, va suferi drama nefastelor negocieri din vara anului 1878, de la Berlin, care au culminat cu răpirea Basarabiei iubite (mss. 2264, p. 282r).

   În această lume, care i-a curmat viaţa la nici jumătatea ei, prin uneltele iudelor şi caiafelor nimicitoare puse în pofta răului, a distrugerii Adevărului şi Iubirii, Eminescu s-a dăruit pătimirii Crucii lui Iisus Hristos, Golgotei Neamului, martiriului mărturisirilor sale. Asemeni tuturor Eroilor-Martiri, a Sfinţilor, a Marilor Mărturisitori, Cuvioşilor, Pedagogilor şi Duhovnicilor, Poetul era conştient că drumul mântuirii personale, împletit cu cel al mântuirii colective a Naţiei, va trece implicit prin Urcuşul martiriului, care se configurează în martiriul conştiinţei sacre şi cel al jertfei sfinte, a sângelui.

   Suferinţa sfântă, creştin-ortodoxă, cea deopotrivă întru Dumnezeu, întru Neam şi întru sine, are sub învelişul ei permanenţa harului şi a binecuvântării cereşti.

   Reacţia noastră la suferinţă trebuie să fie demnă şi creatoare, ca o cale care ne rezideşte spiritual.

   Suferinţa asumată şi trăită cu onoare şi nădejde aduce mult mai mult folos sufletului, fiindcă se concretizează în dăruire, în jertfă, în iubire.

   Suferinţa creştină este plugul binecuvântat care ară sufletul nostru ortodox, pentru ca Duhul Sfânt să semene harul cel de viaţă dătător.

   Prin sufletul profetului nostru Mihail Eminescu n-a trecut neliniştea metafizică, ci fiorul adânc al suferinţei sale naţionalist-religioase.

   Suferinţa creştin-ortodoxă este o harismă dumnezeiască, specială, prin care Mântuitorul Hristos, ne învredniceşte să trăim în preajma biruinţei.

   Viaţa creştinului-ortodox, mărturisitor este o perpetuă suferinţă fericită. Ea sălăşluieşte doar în sânul marilor trăitori mistici, a marilor temerari naţionalişti.

   Pătimirile suferinţelor sfinte netezesc calea spre cele două mântuiri: cea a sinelui menit şi cea a Neamului împlinit.

   Oricare martiriu al cărui sens este numai hristic, întru Hristos şi Naţiune este o coordonată şi o componentă organic-fundamentală a vieţii duhovniceşti, ce urcă tainic spre mântuirea sfântă.

   Fiecare jertfă întru Dumnezeu, întru Neam şi întru aproapele dreptmăritor este o consimţire şi o cuminecare a martiriului ales.

   Fiecare Profet al mesianismului hristic este fie purtătorul martiriului conştiinţei, fie mucenicul botezului sângelui.

   Martiriul este o consecinţă a sacrificiului voit, privind prigoana şi persecuţia creştinului pentru dreapta credinţă şi dragostea sa sfântă după Dumnezeu.

   Martiriul ne botează fiinţa şi persoana într-o cristelniţă hristică dumnezeiască.

   Fiecare Fiu-Ales al Neamului nostru dacoromân şi al Mântuitorului nostru Iisus Hristos este chemat fie spre martiriul conştiinţei, fie spre cel al botezului  sângelui.

  Mihail Eminescu în ipostaza şi personalitatea sa creştin-ortodoxă, a trăit martiriul în menirea sa existenţială ca pe o necesitate ontologică. El a avut sfânta binecuvântare de a trăi şi împlini ambele ipostaze ale martiriului profetic: cea a conştiinţei morale şi cea a muceniciei sfinte.

    + Sf. Mc. Tatiana şi Eutasia, Duminică, 14 Ianuarie 2014.

   Dacoromânia – Brusturi – Neamţ.  (prima partea )