LUCEFERI ai ORTODOXIEI
GEORGE MANU
„A merge pe urmele profesorului
GEORGE MANU
înseamnă să-ţi onorezi propria
ta viaţă şi sensul ei.”
(Preot Liviu Brânzaş)
Serenisimul
vlăstar princiar George Manu, vine ca un fulg divin de nea sub
seraficele binecuvântări ale Sf. Ap. Acvila şi Priscila, ale Ier.
Evloghie-patriarhul Alexandriei şi Cuv. Martinian, la 13 Februarie 1903, la
Bucureşti, într-o veche şi aleasă familie boierească.
Şi-a pregătit în particular şcoala generală
şi liceul, mai puţin ultimele clase care le-a absolvit la Nancy, în 1921.
Urmează Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, obţinând în 1925, două licenţe în:
matematică şi fizico-chimie. Obţine din partea Facultăţii de Ştiinţe din Paris,
certificatul de studii superioare în chimie, fizică şi radioactivitate în anul
1926, lucrând apoi, între 1927-1934 la Institudul du Radium, pregătind astfel sub
îndrumarea cercetătoarei Maria Curie, teza sa de Doctorat.
Audiază cursurile renumiţilor cercetători Paul
Langevin, Eugene Bloch şi Louis de Broglie, la College de France şi Sorbona.
Devenind deja renumit, cercetătorul George
Manu experimentează foarte precis interpretarea teoretică privind absorţia
radiaţiei alfa, rezultate publicate în Comptes
rendus de l’Academie des sciences (1932-1933) care va constitui substanţa
tezei sale de Doctorat, susţinută la 5 Iulie 1933: Cercetări asupra absorţiei
razelor alfa, cu menţiunea <<tres
honorable>>, apărută în Annales
de physique (1934)
Tânărul savant refuză contractul definitiv
în Franţa, întorcându-se în patrie, în 1935, pentru postul de asistent la
Facultatea de Ştiinţe-Bucureşti. Autorităţile ştiinţifiste române nu se lasă surprinse de autoritatea lui George
Manu, care a colaborat cu renumiţii, Horia Hulubei, Şerban Ţiţeica, prietenii
săi, acordându-i abia peste un deceniu titlul de conferenţiar.
În anul 1940, savantul-prinţ publică primul
volum al monografiei Fizica nucleară,
primul tratat al acestei ştiinţe în ţara noastră, din cele 3 proiectate.
Ultimele două volume nu mai văd lumina tiparului graţie întunecimii ateo-comuniste care s-a aşternut peste România.
În anul 1937, se alătură Mişcării
Naţionalist Ortodoxe, luând atitudine făţişă contra corupţiei în general dar şi
a abuzurilor din mediul universitar în perioada dictaturii regalo-carliste.
În plină prigoană antonesciană, în 1943,
face parte din Comandamentul Mişcării, iar după sfârşitul războiului, activează
în Mişcarea naţională de rezistenţă anticomunistă, ocupându-se de fuzionarea
celor mai importante grupuri de luptă.
Prinţul George Manu reface în anul 1947, analiza
politică a studiului: România între Rusia
şi Europa, scris între 1945-1946, publicat sub pseudonimul Testis Dacicus, redactându-l bilingv:
româno-englez sub un nou titlu: În
spatele Cortinei de Fier-România sub ocupaţie rusească şi trimis Occidentului
spre luare la cunoştiinţă prin misiunile civilo-militare americane şi engleze,
care i-au înştiinţat imediat şi pe fraţii lor sovietici...
Marele savant George Manu este arestat în
1948, alăturându-l lotului de complotişti,
spioni şi sabotori şi condamnându-l pe viaţă.
Replica prinţului la aflarea sentinţei
încremeneşte completul de judecată, electrizând însă asistenţa din sală: „Nu am de ce să mă apăr. Tot ce am făcut a
fost pentru a distruge comunismul. Îmi pare rău că n-am reuşit.”
(Fabian Seiche, Martiri şi mărturisitori români din secolul XX. Închisorile
comuniste din România. Ed. Agaton, Făgăraş, 2010,p. 324)
Mlădiţa-ramură
a marelui geniu al Naţiei noastre străbune, George Manu se adaugă Trunchiului-strămoş al ilustrei familii a
Cavalerului de Florenţa, Conrad Manno
(1267), marele comandant al armatei lui Carol I de Anjou (condottiere dei armi), a lui Alexandro
Manno (1304-1343), primo patrone di
Lazarino, apoi pe il barone militare
de la citta în persoana lui Nicollo
Manno la 1343 sau senatorul Puccio Manno care apare pe la 1368. La anul
1442, apar într-un document cavalerii Cristoforo
şi Bartolomeo Manno. În secolul XVI, sunt atestaţi alţi descendenţi: Mihail Manno (1515), Ieronim Manno di Venezia (1537), George Manno (n. 1570), la 1595, pe Mihail Manno, conetabil al Patriarhiei
de Constantinopol, Manoil Manno (1610-1699), fiul lui George, mare eclesiarh, unul din fondatorii
Academiei din Constantinopol. Printre strămoșii săi se numără alt Manoil Manno (1670-1745), mare logofăt
al Patriarhiei şi reprezentant al domnitorului Constantin Mavrocordat la Înalta
Poartă, fiul său Mihail Manu (1695-1754),
fiind cel care va ajunge în Ţara Românească, alt mare dragoman al Porţii şi un
mare dragoman al flotei otomane. Dinastia Mannilor
purcede în Muntenia către sfârşitul secolului al XVI-lea, pe al cărei blazon se
conturează emblematica <<mână de argint cu palma încărcată de o
ghirlandă de trandafiri, la pieptul vulturului bicefal>> al
Patriarhiei Ecumenice imperiale, graţie faptului că membrii Familiei Manno au primit titluri de Mare Eclesiarh şi Mare Logofăt timp de
două veacuri. Tradiţia confirmă că descendenţii Arborelui genealogic Manno au
venit din Veneţia în Kastoria Macedoniei, centrul tradiţional al industriei
blănăriei, de aici în Bizanţ, iar din Constantinopol în Muntenia. Primul
strămoş al ramurei macedonene fiind Mannos/
Manolaki. Devenind furnizorii Seraiului
şi ai Porţii Otomane, Manolakii au
devenit protectorii Patriarhiei Ecumenice, alături de ramura Chrisocolea, ocupând demnităţi în
ierarhia Bisericii.
Membrii dinastiei Manno di Constantinopol au fondat prima şcoală de artă în Epir la 1662, seminarul ortodox de la Kastoria în 1715, primele şcoli greceşti din Palestina, din insula Patmos, precum şi
restituirea bisericii bizantine a Vlahilor-Blachesonilor la 1750.
Marii logofeţi ai dinastiei Mannno di Constantinopol erau
administratorii averilor bisericeşti de la Vellisos, Pyrgion în insula Chios,
în insula Psara şi Kavarna (Bulgaria). Familia
Manu dă în secolul XVIII, Patriarhiei Ecumenice 4 generaţii de mari logofeţi, ridicând marele edificiu de la
Therapia, care în 1818, a adus prin incendiu martiriul celor 17 membrii, adulţi
şi copii ai ilustrei familii.
Urmaşii
lui Mihail Manu din Muntenia se
împământenesc, ocupând diferite dregătorii şi se înrudesc prin alianţă cu
marile familii boiereşti autohtone: Văcărescu,
Greceanu, Bălăceanu, Grădişteanu, Balş, Filipescu, Florescu, Golescu, Cretzulescu,
Cantacuzino, Ghica, Caragea, Ipsilanti, Moruzzi, Şutzu, Rosetti, Mavrogheni,
Sturdza.
După ce a plătit cu jertfă grea cauza
naţională, Dinastia Manu s-a împărţit la 1821 în 3 ramuri: valahă-George, moldavă-Manolachi şi greacă-Nicolae.
Ramura Manu valahă s-a înrudit cu Văcăreştii, Ghiculeştii, Cantacuzinii, Brâncovenii.
Dinastia Manu număra până la sfârşitul secolului
XIX: 1 mare ban, 4 mari vornici, 5 mari logofeţi, 4 mari
postelnici, 3 mari hatmani. Între ei
trebuie menţionat marele vornic şi caimacan Mihail Manu (1762-1838), care este alături de Tudor Vladimirescu în
pregătirea revoluţiei sale. Soţia lui Mihail se numea Smaranda Văcărescu, nepoata fiicei Domnitorului Constantin
Brâncoveanu, principesa Safta căsătorită
Kretzulescu. Nepotul marelui Vornic
Mihail Manu şi al Smarandei este generalul George
Manu.
Ilustrul
prinţ-general George Manu
(1833-1911) ajunge ministrul de război, autorul declaraţiei de independenţă de
la 1877 şi prim-ministru între 1889-1891.
Fiul
lui Mihail Manu este Ioan Manu (*1872), tatăl lui George.
Prin mama sa Elisabeta (Zetta) Cantacuzino (*1877), George vine prin ramura Şerban-Vodă
a familiei Cantacuzino. Elisabeta este fiica inginerului Iancu Cantacuzino (1847-1911), unul
dintre primii industriaşi români, fondatorul primei fabrici de ciment din
România şi constructorul căii ferate Bucureşti-Predeal. Unul din fraţii
Elisabetei –Zettei este celebrul general-erou Prinţul Gheorghe Cantacuzino Grănicerul-Zizi (1869-1937). (Gheorghe Jijie - George Manu, Monografie. Ed.
Elisavaros, p. 324)
Prinţul
George Manu s-a înnobilat hristic prin martiriul de la Aiud.
Vasta sa erudiţie creştină împletită cu
eminenţa culturii ştiinţifice în buchetul unei memorii de excepţie, a la Cirus al perşilor care identifica
cu uşurinţă numele celor 500 000 de soldaţi ai săi, l-au conferit posterităţii
ca: Rectorul unic al Academiei Martirice
Aiud.
Ceilalţi mari confraţi ai săi: Petre Ţuţea,
prinţul Alexandru Ghica, Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Virgil Maxim, Virgil
Mateiaş, Nichifor Crainic, Theodor M. Popescu, Pr. Ilarion Felea, Pr. Dumitru
Stăniloae, etc., au fost prorectori, decani, prodecani, profesori,
conferenţiari, dar Rector a fost
doar renumitul savant George Manu.
„Academia
de la Aiud”, poate fi numită fără nici o reţinere, dar cu un temei absolut şi: <>. „Iisus este în capul legiunilor
nesfârşite de pătimitori în lanţuri şi în temniţe, pentru Adevăr şi Dreptate.
El a fost primul deţinut politic creştin.” (Pr. Liviu Brânzaş-Raza din
catacombă. Ed. Scara,Bucureşti,2001, p. 193)
„Academia
lui Iisus de la Aiud” a avut ca auditoriu: Elita Conştiinţei Naţionalist
Creştine, a miilor de deţinuţi politici, cifrele variind după diferiţi autori astfel:
„Eram
în închisoare în jur de cinci mii de tineri-toţi erau tineri.” -Nicolae
Purcărea, Supravieţuitorii-Mărturii din temniţele comniste ale României.
Interviuri Anca Ştef, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 17;
„Cel
puţin optzeci la sută dintre deţinuţii politici erau legionari, şi toţi erau
tineri, elevi şi studenţi, peste care tăvălugul istoriei a trecut fără milă şi
fără cruţare.”Vasile S. Cârdei, Visuri şi Temniţe. Biblioteca
„Mioriţa”Câmpulung Bucovina, 2006, p. 106;
- 10
000, după Nistor Chioreanu, Morminte vii, Institutul European-Iaşi, 1992,
p. 207.
Demonstene Andronescu relatează următoarele:
„În
general, deţinuţii rămaşi în incinta închisorii propriu-zise, care erau mult
mai nueroşi decât cei din fabrică (circa 3000)...
Astăzi,
12 Februarie 2015, în discuția avută telefonic, acelaşi istoric-mărturisitor
Demonstene Andronescu subliniază: „În
afara „cazărilor”din „Celular”şi „Zarcă”, deţinuţii mai erau internaţi în
incinta fabricii, cca. 1000 de persoane, precum şi în alte anexe... Trebuie
consemnat faptul că după încetarea lucrărilor de la Canal din 1952, unde erau
în toate Coloniile de muncă în jur de 400 000 de deţinuţi, închisorile din ţară
au cunoscut şi înregistrat o supra abundenţă de deţinuţi politici, dublându-se
aproape numărul deţinuţilor în marile închisori şi penitenciare, Aiudul
nefăcând excepţie de la această regulă. Au fost momente când pe celulă la Aiud
erau repartizaţi între 6 şi 16 persoane.”
Mihai Puşcaşu a schiţat configuraţia
temniţei Aiud, astfel: „Zarca are aceeaşi
lungime ca Pavilionul cel mare-„Celularul”, 100-120 de metri, are 30 de celule
la parter şi 30 la etaj... Dimensiunea unei celule este de 4/2 metri. Celularul
este în formă de T, are parter şi trei etaje, totalizând 320
de celule, celula având dimensiunea celei din zarcă, 4/2 metri. (Mihai
Puşcaşu-Mărturii din iadul închisorilor comuniste. Ed.Agaton, Făgăraş, 2010, p.
106)
Ne
întoarcem la mărturia lui Nistor Chioreanu care spune aşa: „Zarca era acum plină de deţinuţi... Acum toate camerele erau ocupate,
cu câte 4-6 persoane şi în câte o cameră chiar 8 persoane... În celularul mare
erau în jur de 2000, în cele trei
secţii, I-II şi III, alţi 2000 de deţinuţi, care nu lucrau, dar erau mulţi, în
jur de 6000 care lucrau în fabrică şi care se bucurau de o hrană ceva mai bună... Într-una din zilele anului 1952 am fost
ridicat dintre colegii mei de celulă, dus în curtea din faţă, urcat într-un
jeep până la Bucureşti... Am fost dus la colonelul Dulgheru, cel care a dirijat
şi a pregătit procesul nostru- Procesul Marii Finanţe.” (Nistor
Chioreanu-Morminte Vii,op. cit. p. 207-210)
Statistica Institutului Naţional pentru
Studierea Totaltarismului consemnează că: în
anul 1949, penitenciarul era populat de 4009 deţinuţi politici, neluîndu-se
în calcul anul de graţie-1952, nici
pe cei cazaţi în fabrică şi în
anexele respective...
Conform Statisticii Direcţiei Generale a
Penitenciarelor, în intervalul 1950-1964, numărul deţinuţilor politici de la
Aiud a fost de 14 193.
Faţă de toate aceste statistici menţionate
trebuie să subliniem următoarele concluzii imperioase care se impun:
-exodurile de la o închisoare spre altele,
nu depopulau semnificativ numărul deţinuţilor pe fiecare închisoare, ci doar se
transferau în cerc;
-la penitenciarul Aiud, primele eliberări,
de ordinul câtorva zeci, poate chiar câteva sute, a început în 1963;
-amnistia generală a avut loc pe etape, pe
perioada anului 1964;
-trebuie să se ia în calcul numărul morţilor beneficiari ai gropilor comune neînregistraţi
şi nenominalizaţi, precum şi pe cei potrivit actelor de deces aflate la
Primăria Aiud, care confirmă 149 decedaţi între 1945-1947şi 437 între 1948-1964
sau chiar 700 după opinia altor cercetători.
Prin urmare, cifra avansată de avocatul
Nistor Chioreanu pentru anul 1952, nu pare deloc exagerată.
La „Academia lui Iisus de la Aiud” în
proporţie de 25% dintre miile de
deţinuţi politici erau ultratitraţi: fiecare cadru universitar, licenţiat,
dublu licenţiat ori Doctor într-un anumit domeniu era rând pe rând profesor-academician şi cursant-academician.
Cursurile „Academiei Martirologice-Iisus Hristos
din Aiud” aveau durata cuprinsă între 5-23 de ani, la sfârşitul cărora
absolvenţii deveneau Români absoluţi: Eroi, Martiri, Mari Mucenici,
Mărturisitori şi Sfinţi. Calitatea supremă a Românului este aşadar vocaţia
jertfei.
Toţi absolvenţii au primit tainic înaltele
distincţii harice:
-Meritul
Credinţei, Virtutea Suferinţei şi Ordinul Crucii lui Hristos.
Se cere aşadar, o mică dar riguroasă observaţie:
Când un român, o asociaţie sau instituţie
denigrează propria naţie, aceştia decad din demnitatea etnică, devenind un ins
oarecare, o asociaţie calomnioasă ori o instituţie denigratoare.
Prin urmare nu, P.C.R., ci p. c. din
România; nu, Academia Română, ci Academia Sfertodocţilor Denigratori; nu,
Institutul Cultural Român, ci Institutul cultural din România...
Academicienii cu puţine excepţii, denigrând
naţiunea română, nu mai sunt Susnici: luminaţii,
oameni de cultură, ci Josnici:
Sfertodocţi, aca-de-mici-eni... [în
lb. sanscrită: aca-acad-acan înseamnă: sapă, scânteie, cotitură, atacare, înşelare,
tulburare, contestare; mic=sărac, mititel; en-eni=
izvor, curgere, mulţi...(c.f. Dicţionar Biblic de Nume Proprii şi Cuvinte Rare.
Ed. Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1995]
Marele enciclopedist şi savant de reputaţie
universală, pionier al fizicii nucleare, George Manu poseda un vast interes
atât pentru domeniul ştiinţific, cât şi pentru cel cultural, unde predomina:
teologia, filosofia, dreptul, literatura, arta, istoria, geografia, limbile
străine, matematica, economia, etc.
Eroul
şi mărturisitorul naţionalist Gheorghe Jijie, cel care i-a dedicat o monografie
savantului martir cu care a împărţit pentru un timp o celulă a prodigioasei „Academii
de la Aiud”, relatează un
episod care caracterizează erudiţia şi memoria fenomenală a profesorului George
Manu cu privire la războiul din Coreea... La o plimbare în cerc acordate de regimul proletar, avocatul
Doctor în Drept Nistor Chioreanu îl abordează pe George Manu: „Măi George, scrie-ne şi nouă ceva despre Coreea, că în afara faptului că este o
peninsulă a Asiei de răsărit, mare lucru nu prea ştim!” După câteva zile, o
tăbliţă cu ambele feţe scrise conţinea incredibilul: pe o parte harta Coreei cu
toate râurile, cu toate golfurile şi denumirile lor, cu toate oraşele, căile
ferate, iar pe cealaltă parte erau datele economice despre producţia de ţiţei,
cărbune, fier, cupru, mangan, principalele surse de energie, suprafeţe
agricole, păşuni, livezi, păduri, lungimea totală a drumurilor, a căilor
ferate, etc.
După alte 3-4 zile a început un serial pe
bucăţi de săpun conţinând istoria Coreei începând cu preistoria, migraţiile de
popoare dinspre vest şi sud-vest către est, punând totul în legătură cu marea
migraţie a popoarelor mongolice spre America, apoi istoria contemporană...
„La Aiud, vestita temniţă în care se încerca
ştrangularea oricărei voinţi şi trăiri, despersonalizarea individului, unde se
practica înfrângerea sufletelor, mulţi au suferit şi s-au jertfit pe măsura
timpurilor, unii chiar cu credinţa fortificată: Prof. G. Manu, poetul R. Gyr,
Prinţul Alexandru Ghica, C. Gane, ş.a. Unde noapte de noapte, pe-o rână de
coastă, fără nici o cruce la căpătâi, mormintele camarazilor lor se înmulţeau
înşirându-se de la un capăt la altul, înfrăţindu-se cu pământul, parcă spre
uitare şi neştiinţă.
În cele mai aspre condiţii (greu de imaginat
astăzi), mii de oameni şi-au purtat lanţurile groase cu bărbăţie şi stoicism,
fără a se înspăimânta de moartea imanentă. Despre această încrâncenare în
credinţă şi abjurare ideatică, pana autorului se opreşte să schiţeze misiunea
şi sensul de existenţă ce şi l-a menţinut Prof. Manu: <
Sângele Voievodului Martir- Constantin
Brâncoveanu, grăia în fiinţa şi personalitatea marirică a strănepotului său,
George, pregătindu-l pentru jertfa sfântă întru Hristos: „În dezbaterea sa interioară, consemnează
fratele unui martir, la rândul lui erou-mărturisitor Gheorghe Jijie, în
acele momente de cumpănă, paralela cu destinul ilustrului său străbun i-a fost
probabil prezentă şi, în afară de responsabilitatea faţă de eul său moral,
pentru asumarea condiţiei eroice trebuie să fi pledat şi imaginea voievodului martir,
al cărui descendent era.” (Gheorghe Jijie, George Manu-Monografie...,
op. cit., p. 323)
Descendenţa princiară şi ascendenţa
spiritului l-au făcut deopotrivă prinţul ştiinţei şi Marele Cavaler al
Enciclopediei, stăpânind cu uşurinţă aproape toate domeniile umane şi reale: „În
toată această perioadă, el a transmis, prin viu grai, celor care au avut
norocul să împartă celula cu el, ori prin morse (profesorul George Manu era un
morsist desăvârşit...,lui i se datorează şi adaptarea alfabetului Morse la necesităţile
temniţei...) celor din celelalte celule, zeci şi sute de conferinţe, prelegeri
ori lecţii din toate domeniile ştiinţelor umaniste: istorie, drept, geografie,
filosofie, literatură, limbi străine(franceza şi engleza îndeosebi) etc, care
erau memorete ori scrise pe pereţi, pe bucăţi de săpun, pecioburi de sticlă,
petălpile bocancilor etc, şi apoi transmise din celulă în celulă şi din om în
om... Se spune despre el că, după condamnare, ar fi fost vizitat la Aiud de un
consilier sovietic care i-ar fi propus ca, în schimbul eliberării, să accepte
să lucreze în laboratoarele din Uniunea Sovietică alături de un cunoscut
atomist rus cu care fusese coleg de studii la Paris. Dar Profesorul George Manu
a refuzat...” (Demonstene Andronescu, Reeducarea de la Aiud. *Peisaj
Lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare. Ed. Christiana, Bucureşti, 2009,
p. 144-145)
Marele Român, Creştin şi Martir George Manu a
fost pentru generaţia sa şi pentru celelalte, binevoitoare, o Comoară a Erudiţiei
şi a Generozităţii de care beneficiarii au fost şi sunt privilegiaţi. Faţă de
proletcultiştii care se chinuiau permanent să-l denigreze, Savantul îi
compătimea de la înălţimea spiritului său: Eu eram, ei se chinuiau să devină,
nerămânând însă, fiindcă ei n-au devenit!
„Incontestabil,Gheorghe Manu, mărturisea un alt erou, Părintele
Nicolae Grebenea, a fost unul dintre cei mai savanţi oameni ce au căzut în puşcărie. O
suporta în linişte, cu răbdare, cu o mare demnitate şi fără exces, ca pe o
condiţie dată, inexorabilă.” (Amintiri din Întuneric, Ed. Scara,
Bucureşti, 2005,p. 303)
Geneza sa aristocrată, caracterul ferm,
conduita ireproşabilă, demnitatea unei personalităţi temerare, fascinaţia sa
enciclopedică, desluşirea scopului
vieţii, al cunoaşterii, însuşirea şi urmarea trăirii ortodoxe, nobleţea
poporului purtată cu drag în sufletul plin de lumină, destinul doar cu
urcuşurile sale pline de har şi-au lăsat apoteoza nemuritoare prin testamentul
său lăsat peste veacuri în clipa morţii la care a fost condamnat de un iudă,
executant al urii atee:
„Să spui tuturor că nu am făcut nici un
compromis!”
Slăvit
să fie Domnul şi Neamul dacoromân care au astfel de Fii!
