UN FIU ALES AL DACIEI MARI-GABRIEL ARTUR SILVESTRI

                                                 

   „Sunt conştient de natura mesianică a

    Credinţei ortodoxe şi vreau să slujesc acestei

   Credinţe în mod desăvârşit până la moartea mea.

   Îi iubesc pe oameni şi, pentru 

   mântuirea lor, urmez drumul Crucii”.

                   (Sfântul Valeriu Gafencu)

Zorii primăverii anului 1953 a adus familiei de munteni creştini din Vlaşca, Alexandru şi Georgeta-Elisabeta, un Mărţişor divin, un suflet cu har: pruncul Gabriel. Toată copilăria sa a fost o Dumbravă minunată a bucuriei. Educaţia i-a fost călăuzită de fiinţele cele mai dragi: Mama şi Bunica-Dăscăliţele de mare vocaţie, care i-au sădit în suflet dorul de Dumnezeu, de ţară şi de carte.

   Ca elev şi student a fost eminent, dar a avut şi privilegiul unor Dascăli minunaţi, precum şi spiritul tatălui-scriitor care a ars pentru el toată viaţa.

   Cunoscut sub pseudonimul literar Al. T. Drăgănescu, tatăl său ne mărturiseşte: „Aşa cum îl ştiu pe Gabi din primele clipe conştiente ale vieţii sale şi din toţi anii în care a scris şi a publicat, îşi dorea o Românie cunoscută în lume, o Românie în care scriitorii să ocupe locul ce-l merită. O Românie liberă-aşa cum istoria străveche o atestă”. (Artur Silvestri. Aşa cum l-am cunoscut. Vol. 1, Ed. Carpathia, 2010, p. 234)

   Tinereţea petrecută la Revista Luceafărul alături de bunii săi colegi de litere, de condei, consacraţi, l-au umplut de lumină, de bunătate, de farmec, de ambiţie, de mărinimie, uneori de tristeţe, de succes, de curaj, de rafinament, de bucurie, de responsabilitate, dar şi de dor şi cinstire pentru Marele său Neam.

   Măreţia unui Om ales înfloreşte din aura Chipului în care se reflectă harul Duhului Sfânt prin care odrăslesc virtuţiile morale  ale Asemănării întru Atotcreator, prin mireasma îndumnezeirii sale: din Adevărul lui Dumnezeu spre slava Neamului Dacoromân, din sânul poporului spre sufletul său, din conştiinţa Naţiunii spre raţiunea sa, din credinţa Străbunilor spre nădejdea sa, din jertfa Strămoşilor spre dragostea sa, din înţelepciunea Logosului divin spre darul său creator, din Milosârdia Fecioarei spre frumuseţea Patriei dragi, din Răscumpărarea Mântuitorului Hristos spre învierea vieţii în cadrul Cetei Alese:

   „Viaţa noastră nu a fost făcută ca să ne plângem şi ca să ne gândim, precum cei ce aduc prigoana, răul şi destrămarea, la toate cele trecătoare, ea ni s-a dat ca să ne străduim să devenim, în felul nostru, model şi exemplu, iar numele bun şi fapta bună, oricât ar fi, în proporţie, de măruntă şi oricât de indefinită, sunt cele ce ne vor salva de la uitare şi de la Moartea Definitivă. Noi am aflat – câteodată fără să avem nevoie de cuvinte, căci poate doar ni s-a şoptit sau există în tiparul ce ne-a făcut posibili-că dincolo de lumile amestecate ce ne înconjoară, există şi stăruieşte o Românie Tainică, de unde am ieşit la o vreme şi unde ne vom întoarce şi noi, la o vreme, adormind până când suna-vor trâmbiţele Judecăţii de Apoi. În acea lume sunt toţi cei despre care, în şoaptă sau în gând, facem adesea pomenire, căci sunt Părinţii noştri, oameni buni...” (Artur Silvestri. Aşa cum l-am cunoscut. Vol. 1, Ed. Carpatia, 2010, p. 17)

   Prietenul drag care l-a vegheat, l-a alinat, l-a alintat, l-a încurajat, l-a sprijinit, l-a iubit, Mariana Brăescu-Silvestri îi ţine permanent aprinsă candela sufletului lui: „Cu eforturi sisife se străduia să înlăture uriaşa stâncă a nepăsării, a delăsării, a ignorării valorilor naţionale, a deznădejdii marginalizaţilor oricât de valoroşi, a căror vină nu era decât aceea că nu făceau parte din corul corect politic indiferent faţă de cine, indiferent faţă de ce moment. Artur Silvestri s-a stins ca un martir, ca un călugăr laic care îşi luase de bună voie asupra sa povara greşelilor timpului său şi sub această povară care până la urmă l-a strivit, încerca îndreptarea”. (Artur Silvestri-Fapta Culturală. Ed. Carpathia, 2009, p. 8)

   Nu, Doamnă Mariana Silvestri, Stânca nu l-a strivit, fiindcă el, Artur, devenise  muntele unde sălăşluia Călugărul Gabriel, cu spiritul, cu harul, cu lumina, cu ruga şi cu dăruirea sa, slujind Faptele Mari ale Omului Mare într-o Dacie Mare, şi îndemnându-ne pe noi Ucenicii lui să-l cinstim, să-l preţuim şi să le continuăm permanent cu demnitate şi onoare în Duhul Ortodoxiei strămoşeşti.

   Un alt fiu al Daciei Mari, scriitorul Ion Marin Almăjan l-a surprins pe Artur Silvestri îmbrăţişat de Neam în aura de: „mare patriot şi cărturar român, scriitor, filosof al culturii, editor şi publicist de elită, creatorul reţelei de publicaţii electronice INTERMUNDUS Media”. (ibid. p. 24)

   În comuniunea cu harul hristic, omul creştin îşi defineşte esenţa sa ortodoxă slăvind: adorarea lui Dumnezeu, cinstirea pentru Înaintaşi cei Mari, recunoştiinţa Elitelor spiritual-religioase, flacăra comuniunii întru iubire, mireasma misiunii întru adevăr, vocaţia alegerii în lumina crezului şi autoritatea conducerii de aţi asuma jertfa, vrednicia şi responsabilitatea întru zidirea Panteonului sacru al Neamului nostru: „Pentru mine, care trăiesc numai ca să scriu, toate aceste simţăminte se răsfrâng în năzuinţa de a mai face să existe încă o carte şi încă una, şi încă una. Iar faptul însuşi că acestea se nasc echivalează cu încredinţarea unei datorii ce s-a îndeplinit în felul ei, oricât de puţin semnificativ, căci important ar fi, până la urmă, că ele vor exista. Şi mai mult ca sigur că vor face bine cuiva, cândva, într-un loc oarecare de pe Pământ”. (ibid. p. 27)

   Scoborâtor din zenitul demnităţii zamolxiene protostrăbune, Gabriel Artur Silvesti a re-aprins prin suferinţa, jertfa şi dăruirea sa pentru cultul şi cultura Neamului, flacăra în „Constelaţia Luceafărului”, în care să strălucească permanent şi dumnezeieşte Icoana României Tainice.

   Un fiu strălucit al Naţiunii noastre, un trăitor profund al Bisericii celei Una, un ctitor de suflete, profesorul şi doctorul Pavel Chirilă, făcând radiogafia spirituală a Neamului se raporterază şi el şi ne raportează şi pe noi ce-i responsabili şi asumaţi hristic ca trăire, la o Românie Tainică, la o Românie Mistică: „Totuşi, România are încă un destin imprevizibil, datorită celui mai mare număr de biserici şi mănăstiri construite şi raportate la numărul de locuitori, faţă de alte ţări europene, datorită numărului mare de martiri din închisori, datorită pustnicilor care există în România (chiar mai mult decât cred ierarhii) şi care trăiesc în asceză maximă, dându-şi viaţa Mântuitorului în post şi rugăciune, datorită unor creştini simpli-marele anonim-care umplu bisericile Duminica, datorită unor preoţi săraci care liturghisesc cu bucurie şi fără cârtire în parohiile lor”. (Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă-Întâmplări din Biserică şi Spital. Dialog consemnat de Răzvan Codrescu. Ed. Christiana, Bucureşti, 2014, p. 93)

   Criticul literar Nicolae Georgescu, un bun prieten şi colaborator de seamă al eruditului filosof al culturii, releva faptul că: „Artur Silvestri este unul dintre cei care au conştientizat, au individualizat un curent de idei, un grup alcătuit din indivizi care uneori nici nu se cunoşteau între ei. Este ceea ce, în sociologie, se numeşte o şcoală de gândire: intelectuali răspândiţi pretutindeni care se regăsesc în modul de a înţelege realitatea”. (ibid. p. 34)

   Sub „Lampadarul Luceafărului” unde Gabriel Artur Silvestri a aprins lumina în creaţia multor scriitori aflaţi sub vremea Orizonturilor roşii, asupra sa s-a abătut taifunul autocroniştilor, al paradoxului: cărţile lui trudite cu migală, cu bună întocmire, rămân nepublicate mult timp.

   Gabriel Artur Silvestri-unul dintre descălecătorii protocronismului culturii vechi creştine şi a celei clasice valoroase a bătătorit potecile istoriei scotocind după chipurile luminate ale Elitei Neamului Dacoromân acoperite de lutul nepăsării, de negura uitării ori de îngroparea de către pigmeii şi epigonii Literaturii române, recuperând sau descoperind valorile nemuritoare ale spiritualităţii creştin ortodoxe, (cum mărturiseşte eminescologul Theodor Codreanu) ca: opera protoromânului  Martinus de Bracara (sec. VI d. Hr.) sau opera Voievodului Dobrogei-Ioancu (sec. XIV), s-a aplecat, asupra Arhetipului Călugărilor sciţi, a sprijinit cercetările şi traducerea Codexului Rohonczi de către Viorica Enăchiuc, a înfiinţat edituri şi publicaţii etc. Toate acestea i-au adus multe prietenii, a format în jurul său o adevărată mişcare naţională în cultură”. (ibid. p. 69)

      Noul „Cristofor Columb” al Noii Geografii Literare, s-a regăsit pe sine în atitudinea creatoare îndrumându-şi paşii către Biserica neamului ctitorind în chipul Mitropolitului Ardealului Antonie Plămădeală, Modelul Omului Mare: „În lumea în care trăim (mărturiseşte Părintele Profesor Theodor Damian), unde valorile autentice se pierd pe zi ce trece, unde meschinăria, vulgaritatea, învârteala şi alte atitudini asemenea acestora sunt în plină ascensiunne, ideea de model în primul rând şi apoi cea de om mare, îmi apar ca fiind imperative morale absolut necesare azi, când societatea în care trăim este în derivă. Conceptul de model al omului mare sună a fi menit să salveze o civilizaţie, fie că Artur a intenţionat asta sau nu, fie că a spus-o şi deci a conştientizat-o, fie că doar a intuit-o”. (ibid. p. 76)

   Reputatul sociolog, critic şi scriitor Adrian Dinu Rachieru îl conturează pe Micul Călinescu astfel: „Cu gust semi-profetic, Artur Silvestri palpa originismul cultural, umplea goluri, evidenţia <> şi răspunsul autohton”. (ibid. p. 96)

   Dincolo de jertfă şi iubire, într-un Peisaj lăuntric al unor Galaxii paralele, poeta şi prozatoarea Melania Cuc, brodează chipul Maestrului: „Artur Silvestri avea caracter, avea cuvânt de onoare şi se bucura cu adevărat să dăruiască, nu să primească... Veşnicirea lui este răspândită în monadele pe care le-a împărţit ca un nabab prin toată România Tainică-o Ţară care îi aparţine... Artur Silvestri a fost un semn de la Dumnezeu pentru a ne demonstra că totul ţine de noi, de verticalitatea cu care privim lucrurile esenţiale... S-a frânt ca o prescure, pentru noi, fiecare”. ( p.112-113, 125, 157)

   Unul dintre Marii Duhovnici şi Mărturisitori ai Ortodoxiei, pătimitor al prigoanelor şi persecuţiilor atee din veacul al XX-lea, Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc ne arată măsura trăirii creştinului autentic, a ortodoxului mistico-ascetic prin excelenţă: „Nu este vorba de cum trăieşti, ci ce trăieşti”, călăuzire care vine după îndemnul lăsat de unul dintre Stâlpii Bisericii lui Hristos, Sfântul Maxim Mărturisitorul (+662): „Rugându-vă să faceţi şi să lucraţi cele bune tuturor oamenilor cu luare aminte, şi cu multă cercare, şi făcându-vă tuturor toate, după cum are nevoie fiecare dintre voi”. (Arhimandrit Arsenie Papacioc-Singur Ortodoxia, Constanţa, 205, p. 82, 96)

   Binecunoscutul istoric din Bremen-Germania, Viorel Roman, clarifică lucrurile în simplitatea lor profundă: „România Tainică a lui Artur Silvestri refuză în mod categoric formele fără fond, care domină şi astăzi piaţa ideologică de la Porţile Orientului. Convins că nu trebuie să ne ploconim pentru a avea dreptate, el căuta rădăcinile culturii şi civilizaţiei românilor şi lupta pentru depăşirea superficialităţii şi a occidentalizării fără noimă a ţării”. (ibid. p.130)

   „Mulţi oameni de cultură, artişti şi creatori (remarca renumitul medic şi scriitor Dimitrie Grama), sunt limitaţi de un egoism feroce şi de invidie şi tocmai aceste manifestări nefaste Artur a încercat să le combată prin atitudinea sa altruist-superioară...M-a impresionat mult la Artur dragostea lui faţă de originea şi istoria românilor şi, ca o continuitate normală a acesteia, angajamentul lui în toate problemele de păstrare şi afirmare a tot ceea ce este frumos şi bun la români”. (ibid. p. 151)

   Marele Pedagog român Virgiliu Radulian. colaborator şi susţinător al filosofului culturii, conchidea că: „Artur Silvestri avea sentimentul responsabilităţii vremurilor ce le trăim. Cred că a fost o făclie a contemporaneităţii noastre... A fost întotdeauna drept şi demn, om luminos, credincios, optimist şi senin sufleteşte, încrezător în puterea binelui şi a credinţei, smerit şi modest, muncitor şi harnic, dăruit total cauzei românismului, a naţiei noastre... L-aş compara cu Dimitrie Cantemir pentru spiritul lui enciclopedic, cu Eminescu pentru forţa sentimentului şi cu oameni de ştiinţă ca George Emil Palade, pentru asiduitatea studiului, a documentării...” (ibid. p. 158, 167)

   Poetul, eseistul şi jurnalistul Lucian Hetco-redactorul şef al revistei Agero – Stuttgart – Germania, consemna la rându-i: „Având conştiinţa nemărginirii, a eternităţii, a tragismului intelectualului român, opera lui Artur Silvestri-şi nu mă refer aici doar la cartea scrisă, ci în special la fapta Omului Mare ce a fost-nu mai este astăzi nici tainică şi nicidecum ascunsă, ori de factură dizidentă, ci este de acum înainte un punct de reper pentru orice intelectual ce se respectă, chiar şi pentru cei ce i-au purtat sâmbetele”. (ibid. p. 175)

Poeta şi prozatoarea creştină Mariana Gurza, îl surprinde pe Artur în nimbul său mistic: „Avem nevoie de o <> şi Artur Silvestri a înţeles acest lucru. Într-o lume în care criza morală se adânceşte, dânsul a vrut să ne pregătească pentru suflet... Îl vedeam în noapte ca pe un călugăr venit din altă lume, aplecat spre cărţi vechi, spre chipuri domneşti ce au făcut istorie. O minte luminată ce încerca să vadă dincolo de noi, viaţa. Era ca o rugăciune în noapte pentru noi care trudeam în <> sa. O voce puternică, un suflet cald, o modestie neînţeleasă decât la schiturile din munţi. Parcă începusem din nou să învăţ să merg, să văd, să citesc. Se crease o armonie a clipei care este unică. Eram mereu elevă în faţa dascălului gata să beau din apa fântânii plină de înţelepciune. Dragostea de neam, de ţară şi de loc mi le puteam exprima. Am putut să mă întorc în timp, pentru a vedea drumul moşilor mei marcaţi de trecerea timpului. Mereu găseam elemente comune. Ceva dincolo de om, dincolo de spaţiu şi timp... Întâlnirea mea cu Artur Silvestri a fost un dar de la Dumnezeu... A <> ceva în noi, a înveşmântat <> în straie ale biruinţei”.(Artur Silvestri-Aşa cum l-am cunoscut, op. cit. p. 201; Mărturii tulburătoare, Carpathia, 2009, p. 155-156)

   Cunoscutul eminescolog şi poet Teofil Răchiţeanu referindu-se la lupta, elanul, zelul, buna credinţă şi conştiinţa de foc a Dacului ce ardea pentru Neam, pentru veşnicie afirmă: „Artur Silvestri a fost un om cu idei mari, o personalitate complexă, din stirpea marilor noştri enciclopedişti, de tipul lui Haşdeu, Pârvan sau Eliade”. (Op. cit. p. 206)

   Torţa spiritului, vehemenţa luptei pentru cinste, dreptate, creştinism, onoare, adevăr, demnitate şi locul arhimeritoriu al Naţiei noastre în lumea Culturii ortodoxe universale, convingerea în puterea harului sfânt care nu i s-a luat Neamului drag, l-a angajat pe Românul Gabriel Artur Silvestri la o responsabilitate moral-religioasă prea înaltă, cât divinul Cehlău. Nu întâmplător Artur era fascinat şi mândru de acest Kogaion dac al nemuririi noastre.

   „Scrierile sale, mărturiseşte scriitoarea noastră româncă din Canada-Elena Buică, adevărate străfulgerări de idei cu înţelesuri adânci în care binele este înfrăţit cu frumosul, impresionează şi prin demnitatea mesajului.

   A fost un om profund religios. Religia a fost axa scrierilor şi a vieţii sale”. (ibid. p. 208)

   Eseista şi poeta Maia Cristea-Vieru ne îndeamnă să-l îmbrăţişăm pe Artur Silvestri ca fiind: „a fost şi va rămâne un far, unul dintre cele mai minunate modele umane ale acestei epoci, în care tocmai modelele şi caracterele lipsesc”. (ibid. p. 216)

   Ca o mlădiere a spiritului, Gabriel înflorea în oamenii pe care şi-i alegea cu migală, cu dorire, cu duh, îi sădea apoi în sufletul său pentru a înmiresma Marea Grădină a Maicii Domnului nostru.

   Gabriel Artur Silvestri era conştient că Neamul nostru care făcea parte din prima Familie a lumii, din Zorii Creaţiei, binecuvântată de Bunul Dumnezeu prin înseşi numele care i le-a dat: pelasg, trac, scit, bes, agatârş, get, ilir, dac, român, nume care a odrăslit în întreaga omenire, re-nume care a cunoscut cel dintâi Scrisul, Cultura, Monoteismul, Monahismul, Mistica isihastă, Înţelepciunea Bătrânilor, Sibilele-profetese, Sihaştrii şi Schivnicele nemuritoare nu putea deci, să nu aibă Tezaurul Izvoarelor sale scrise, chiar dacă nemurirea sălăşluia pururea în faptele măreţe ale Marilor Daci.

   Bunul Dumnezeu-Ziditorul a toate ne-a hărăzit ca Neam o Aură specială, cu harismele ei divine, deosebite de alte naţii şi anume: Autoritatea demnităţii spiritului ca apoteoză Domnească, de a conduce, de a călăuzi, de a dobândi iubirea dumnezeiască şi de a o împărţi tuturor. Nu aveam nevoie să devenim imperiu ca să o demonstrăm sau să o certificăm în scris. Trebuia doar să ne păstrăm fidelitatea faţă de Atotcreatorul, menirea şi dăruirea noastră în lume.

   Măreţia noastră spirituală era atât de înaltă în omenire, încât ar fi fost dezonorant pentru Noi să râvnim la orice, altceva sau la oricine, altcineva.

   Aleşii Fii ai Daciei Mari-iluştrii traco-dacologi şi urmaşii urmaşilor lor, începând cu: Hestia, Zamolxis, Orfeu, Burebista, Deceneu, Decebal, Socrate, Herodot, Sfinţii Apostoli: Andrei, Pavel, Ioan, Filip, Marcu, Matei, Luca; Marii sfinţi Părinţi şi Împăraţi: Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Nicolae de Mira-Lichiei, Sf. M. Mc. Gheorghe, Sf. M. Mc. Dimitrie, Sf. M. Mc. Mina, Sf. M. Mc. Pantelimon, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin, Ioan Casian, Gherman, Timotei I, Alexandru Macedon, Constantin cel Mare, Teodosie cel Mare, Justinian cel Mare, Heraclius, Asan I, Petru şi Ioniţă Caloian-Asan; Marii Voievozi: Mircea cel Bătrân, Neagoe Basarab, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Petru Cercel, Mihai Viteazul, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir, Tudor Vladimirescu, Nicolae Mavrocordat, Grigore al III-lea Ghica, Regina Maria, Prinţii: Nicolae I, Alexandru Ghica, Alexandru Cantacuzino, Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, Mihail Sturdza, Gheorghe Brătianu, prinţesa Ileana-Maica Alexandra; Ierarhii de seamă: Niceta de Remesiana, Nicolae Olahus, Andrei Şaguna, Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanu, Melchisedec Ştefănescu, Visarion Puiu, Gurie Grosu, Bartolomeu Stănescu, Efrem Enăchescu, Irineu Mihălcescu, Justinian Marina, Nestor Vornicescu şi toţi ceilalţi dimpreună cu dânşii, trăitori şi jertfitori ; Marii cărturari, pedagogi, poeţi, filosofi, istorici, artişti şi preoţi: Xenopol, Haşdeu, Nicolae Densuşianu, Gheorghe Lazăr, Mihail Eminescu, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Paulescu, Vasile Pârvan, Al. Papiu Ilarian, Gheorghe Manu, Corneliu Z. Codreanu, Ion I. Moţa, Vasile Marin, Nicoleta Nicolescu, Valeriu Gafencu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Ioan Ianolide, Ion Banea, George Uscătescu, Horia Sima, Vasile Cristescu, Ion Nistor, Ioan Lupaş, Ion Moga, Ştefan Pascu, Dan. Rădulescu-Weg, D.D. Roşca, Constantin Papanace, P.P.Panaitescu, Simion Bărnuţiu, Simion Mehedinţi, Ciprian Porumbescu, Constantin Brâncuşi, Maria Tănase, George Enescu, C. Rădulescu-Motru, Faust Brădescu, Romulus Vulcănescu, Mircea Nicolau, Iordache Nicoară, Traian Golea, Dimitrie Găzdaru, Ion Claudian, Constantin Gane, Silviu Dragomir, Iuliu Moldovan, Platon Chirnoagă, Aristide Zdru, Dan Botta, Gh. Buzatu, Traian Cotigă, Gheorghe Furdui, Mircea Dumitrescu, Alexandru Popşor, Mircea Morărăscu, Gheorghe Grecu, Gheorghe Jijie, Zaharia Marineasa, Sf. Nicodim de la Tismana, Diac. Coresi,  Pr. Dumitru Bălaşa, Pr. Dimitrie Bejan, Pr. Ilie Imbrescu, Pr. Ilarion Felea, Pr. Vasile Ţepordei, Pr. Sergiu Roşca, Ierom. Gheorghe Ghelasie, Pr. Constantin Galeriu, Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Arhim. Arsenie Boca, Arhim. Arsenie Papacioc, Pr. Vasile şi Haralambie Vasilache, Ierom. Victor Bliţ, Nicolae Gaiţă, Dimitrie-Ciolanu, Antonie Grigoraş, Stavrofora Nectaria, Stavrof. Nicodima Vasilache, Stavrof. Veronica Gurău, Maica Mihaela Portase, Maica Mihaela Iordache, Arhim. Nil Dorobanţu, Arhim. Nicodim Măndiţă, Arhim Mina Dobzeu, Arhim. Iustin Pârvu, Pr. Vasile Boldeanu, Pr. Constantin Sârbu, Pr. Ioan Glăjar, Arhim. Ioanichie Bălan, Ieroschimonahul Daniill Tudor, Teodor M. Popescu, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Ovidiu Găină, Ovidiu Papadima, Ioan Petru Culianu, Petre Ţuţea, Ernest Bernea, Vasile Băncilă, Radu Mărculescu, Vladimir Dumitrescu, Vasile Conta, Ilariu Dobridor, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Pan. Vizirescu, Sextil Puşcariu, Gherghe Sofronie, Aurelian şi Traian Ionaşcu, Emil şi Iuliu Haţieganu, Eugeniu Speranţia, Maica Teodosia Zorica Laţcu, Anastasia Sica Popescu, Aron Cotruş, Ioan Alexandru, Vasile Posteucă, Virgil Mateiaş, Virgil Maxim, Andrei Ciurunga, Dumitru Leontieş, Octavian Goga, Mihai Rădulescu, Nicolae Stroescu-Stânişoară, Dan Lucinescu, Monahul Ioasaf, Pr. Gheorghe Dincă, Demostene Andronescu, Gheorghe Iscru, Ioan Scurtu, Radu Teodoru, Ion Vlăducă, Gh. Jipa Rotaru, Marin Naidim, Cornel Bîrsan, Dragoş Vasile Pâslaru, Mircea Platon, Tudor V. Cucu, Petre C. Baciu, Ion Coja, Ilie Tudor, Dan Puric, Aspazia Oţel- Petrescu, Dinu Zamfirescu, Vasile Parizescu, Vasile Danion, Pavel Chirilă, Costion Nicolescu, Răzvan Codrescu, Sorin Dumitrescu, Viorica Enăchiuc, Alexandru Nemoianu, George Roca, Gheorghe Şeitan, Adrian Botez, Pr. Mihai Andrei Aldea, Gabriel Boholţ, Mugur Vasiliu, Theodor Codreanu, Ion Măldărescu, Radu Mihai Crişan, Ben Todică, Radu Botiş, Dimitrie Grama, Florentin Smarandache, Ioan Miclău, Mariana Gurza, Aurelia Satcău, Dumitru Ionescu, Marius Finca, Maica Onufria Codreanu, Maica Gregoria, Vasile Manea şi atâţia alţii la fel de Mari, Mărturisitori şi Martiri, ştiau şi ştiu de marele atentat al Apusului, al Ocultei, care a încercat să frângă spiritul nemuritor al Daciei Mari, prin distrugerea Izvoarelor scrise care, atestau identitatea, cultura şi continuitatea spirituală a Neamului nostru Dacoromân, scăpând de la pieire doar părticele de fragmente împrăştiate în vasta operă clasică a omenirii.  

   Duşmanii din lăuntru şi din afară au distrus cea mai mare parte a izvoarelor scrise, dar geniile, eroii, martirii, cuvioşii şi sfinţii au mărturia Neamului scrisă în ceruri, unde cei răi nu pot niciodată ajunge.

   Marele General, om de ştiinţă, scriitor, pictor Vasile Parizescu i-a conturat cu mult sârg şi căldură sufletească portretul-icoană: „A strâns bucurie cu bucurie, fericire cu fericire, lacrimă cu lacrimă şi le-a prins în sufletul său dogoritor, însetat şi luminat ca izvoarele unui fluviu şi ca strălucirea unui răsărit, într-un ocean de ceruri, într-un imposibil finit al infinitului şi, toate, nu mărgăritare, nu diamante, nu stele, ci pământeşti împliniri, de la începuturi şi până departe, încoace, spre zilele şi timpurile noastre de oameni modeşti în aparenţă, dar cu suflete şi minţi luminate, oameni care au reuşit să strângă şirurile gândurilor scăpate, ca prin minune, din subconştientul lor, în istorii şi creaţii ale semenilor din moşi-strămoşi aflaţi pe meleagurile Grădinii Maicii Domnului.

   A strâns cu migală, ardoare şi răbdare toate gândurile bune legate de creaţia poporului nostru, de patrimoniul lui, de esenţa rădăcinilor lui şi de inima istoriei lui zbuciumate, pline de biruinţe nemaiîntâlnite în alte istorii, dar, din păcate, nescrise şi neştiute decât din rarele impresii cuprinse în marile cronici şi documente aşternute de puţinele personalităţi străine, care, cu multă dreptate în suflet, nu se temeau să scrie despre acel neam ce ocupa teritoriul de la Nistru până la Tisa şi spre nord ceva, şi spre sud mai mult, şi care întindea simbolica horă a sacrificiului propriu, pentru a stăvili năvala hoardelor sângeroase cu suflete crude de diavol.

   A strâns cu pasiune, cu grijă de părinte, cu grijă de apostol, toate rândurile scrise de alţii-mari oameni dotaţi şi patrioţi-publicându-le unde reuşea, cu sacrificiul său material, numai şi numai să nu se piardă acele pietre preţioase ale românismului, ale noastre, ale tuturora şi care compuneau patrimoniul sfânt al oamenilor născuţi pe aceste meleaguri de peste douăzeci de secole-cunoscând matematic ce va fi în viitor, că naţiunea noastră nu va dispărea şi că acesteia trebuie să-i rămână simbolica avere, clădită împreună cu ceilalţi, şi de el-de acel om care, cu eforturile minţii sale şi-a transcris pe foaia albă, neştiutoare, valoarea scriiturii ce se va aşterne, înnegrid-o cu semnele venite de undeva, de un <> neştiut, transmis de Unica voinţă Dumnezeiască celui ales pentru a întregi patrimoniul cu peste 200 de cercetări şi studii de istorie literară română, cu peste 50 de cărţi şi mai mult de 2 500 articole de promovare a culturii”. (Aşa cum l-am cunoscut. Op. cit. p. 98-99)

Dimensiunea spiritului său multidimensional prin binecuvântarea şi harul Logosului l-a concretizat în ctitor al Culturii dacoromâne, conferindu-i autoritatea misionară de Apostol al spiritualităţii.

   Omul de creaţie: Dascălul, Geniul, Duhovnicul, Sfântul, potriveşte, făptuieşte şi înnoieşte sensul spiritual al Culturii Naţiei sale, dându-i măreţia, funcţiunea şi dimensiunea unei ordini superioare universale: „În acest fel, sublinia Marele filosof creştin Ernest Bernea, a făptui înseamnă a fi activ interior, a rodi pe calea credinţei şi dragostei, înseamnă creaţie.

   Fapta în înţeles de colaborare a omului la opera lui Dumnezeu este legată de sensul adânc şi permanent al trecerii omului prin lumea aceasta.

   Omului nu-i este îndeajuns să cunoască cuvântul lui Dumnezeu, nu-i este îndeajuns să aibă credinţă şi să de-a ascultare înnoirii, ci trebuie să lucreze neobosit, să fie <>”. (Ernest Bernea, Îndemn la simplitate. Ed. Vremea, Bucureşti, 2006, p. 56)

  Urmând Calea care strălumina Modelul omului mare, Gabriel Artur Silvestri a mers până la capăt, redându-ne şi înfiindu-ne Frumuseţii României creştine cunoscute şi necunoscute în toată splendoarea ei: „Aşadar, precum o ţară are bogăţii naturale, spune marele Fiu creştin ortodox al României Tainice Dan Puric, tot aşa are şi bogăţii sufleteşti. Iar aceste bogăţii sufleteşti care ţâşnesc la suprafaţă în credinţa, tradiţia şi cultura  şi în final, în spiritualitatea unui neam, dau sens acestui popor în lume. Lovind în ele înseamnă că vrei să-l scoţi din istorie. Haideţi să ne luăm libertatea să le apărăm! Căci ce sunt, în ultimă instanţă, credinţa, tradiţia şi cultura noastră, dacă nu acele neclintiri sufleteşti de care ne-am agăţat disperaţi la vreme de furtună!?

   Ele sunt acele rosturi adânc izbăvitoare care ne-au refuzat virtutea de a rezista politic la suprafaţă, în văzul lumii, pentru a ne dărui vocaţia strămoşească de a dăinui ca neam, pe dedesubt, în văzul lui Dumnezeu”. (Dan Puric-Suflet românesc. Bucureşti, 2013, p. 130)

   În ceea ce mă priveşte mărturisesc că personal nu l-am cunoscut pe Gabriel Artur Silvestri-Părintele meu spiritual în Taina vocaţiei scrisului.

   În sihăstria mea din Cetatea lui Bucur, comunicam în taină cu Dumnezeu, cu Neamul meu şi cu poporul drept măritor creştin prin adorarea Mântuitorului, prin supravenerarea Maicii Domnului, prin aleasa venerarea a Sfinţilor şi Martirilor, prin căutarea şi cunoaşterea Mărturisitorilor aflaţi în viaţă şi prin ei, a celor urcaţi la ceruri, prin cinstirea Marilor înaintaşi de pe fiecare treaptă de misiune, vocaţie, jertfire şi slujire a Neamului şi a lui Dumnezeu.

   Referirile mele în scris, în manuscris, despre diversitatea lucrurilor şi a esenţelor lor, însumau cca. 3000 de pagini, după 30 de ani de informare, de căutare, de selectare a valorii, de găsire, de aflare a tuturor lucrurilor care sunt circumscrise Lui, în şi prin Hristos, manuscrise în stare latentă, spontană, puse la dospit poate, dar sub sigiliul smereniei.

   Numai că, Dumnezeu a vrut altfel: l-a hărăzit pe ArturSilvestri să mă caute...

   De fapt înainte ca Artur să purceadă la drum în aflarea mea, eu deja plecasem mai de mult în calea sa, prin interferenţa şi comuniunea cu multe locuri şi personalităţi pe care Dacul Gabriel Silvestri le-a îmbrăţişat cu căldură şi suflet.

   Ceea ce pot spune în încheierea acestei prime părţi a studiului, responsabilităţii şi mărturisirii mele de credinţă ortodoxă-literară este următorul lucru:

   Gabriel Artur Silvestri este permanent cu noi, alături de Marii Luminători ai Neamului nostru ortodox dacoromân, veghindu-ne, călăuzindu-ne, îndrumându-ne şi bucurându-se de bucuria noastră care se răspândeşte în tot mai mulţi Ucenici ai spiritului filocalic biruitor.

   Bunul Dumnezeu să-i mântuiască sufletul. Amin!

  Ciclul: Filocalia Suferinţei şi a Jertfei

  ( Brusturi-Neamț, 30 noiembrie 2014- Sfântul Apostol Andrei )

        LA CEAS DE ANIVERSARE-

               Prietenului drag BEN TODICĂ.

   Bentodos / Bentodas / Bentodice =cuvăntare profundă, spirituală, grăire adâncă, sens.

   Ben Todos / Todas / Todicos / Todice =fiu, înţelepciune.

   Dotan / Dotas (anagrama) Todan / Todas / Todos = datină, obicei, sărbătoare.

   Ben Todică=fiul înţelepciunii (în lb. protodacă / aramaică)

   Aşadar, fiul înţelept sărbătoreşte întotdeauna datinile şi obiceiurile sacre.

   Cerul se trezeşte mlădios, radios şi grăbit,  primenindu-se somptuos de mare sărbătoare. În armonia psalmilor serafici îşi pune mantia albastră pe umerii largi, brodată pe margini cu stele aprinse în care se reflectă taina heruvimică a ocrotirii, a purtării de grijă celor dragi.

   Cei mai chipeşi vlăstari ai Luceferilor, cu cârlionţii de aur pe frunţile senine urcă în caleaşca Zorilor pornind vijelios spre Bunul Pământ, fratele geamăn al Cerului. În drumul lor cosmic strâng toate dârele de lumină lăsate de genii, de cutezători, de martiri, de sfinţi şi le ţes măiestrit într-un veşmânt ales de porfiră, ca dar divin pentru Fiii Pământului Dac care-şi binecinstesc aniversarea.

   Înaintea lor, a Feţilor cereşti soseşte mai întâi ecoul strălucitor al Aurorei, ce înmiresmează văzduhul, dând primul acord corului de păsărele ce freamătă, repetând imnele Alesului Zilei.

   Pomii şi Copacii scuturându-şi roua pe poale, îşi înalţă vârfurile spre depărtări, îndreptându-şi ramurile într-un salut omagial spre soarele care sfinţeşte Ziua cea mare, în timp ce Iarba îşi scutură covorul, netezindu-l sobru spre paşii celui sărbătorit.

   Un înger care orchestrează tot decorul mirific, trimite cu aripa albă o undă a surâsului său spre turla bisericii să trezească clopotul cel greu, ca odinioară pe Buga al lui Ştefan cel Mare, ce-i aduna pe răzeşi, vestind prietenilor ori rudelor că cel iubit de mulţi trebuie sărbătorit, trebuie urat, trebuie slăvit, fiecare în felul lui, dar cu drag, cu bucurie, cu grabă, cu emoţie şi entuziasm.

   Sufletul fiecăruia dintre noi se pregăteşte deci, de oficierea sărbătorii în timp ce Cerul salută Fiul Sărbătorit al Pământului, urându-i să devină Fiul nemuritor al Cerului.

   Gândurile senine

   în straie de mătase albă

   aleargă pe ţărmul

   luminii blajine,

   înflorind în cuvinte,

   mărgăritarele sfinte-

   marama frumuseţii

   Adevărului sfânt,

   umplând de mireasmă

   toate fibrele din adânc.

   Plin de dragoste

   sufletul se preface-n iubire,

   lumina curge

   şi se-aprinde caldă,

   de mire.

   Mă umplu de cuvânt

   şi ard în cântare,

   cuminţenia gândului tău

   e pentru noi sărbătoare.

   Din geana

   împlinirilor albastre

   să simţi în gând

   cum se coboară

   ruga sufletelor noastre:

   să ai în fiecare zi

   o sfântă bucurie

   şi chipul tău frumos

   să lumineze-n astre!

     Întru mulţi ani binecuvântaţi de la Bunul Dumnezeu!

     Cu aleasă preţuire şi dor !

             

                             MARI JERTFITORI ŞI MĂRTURISITORI AI

                                FILOCALIEI ORTODOXE ROMÂNE

                                                             

   În Chipul divin dăruit de Dumnezeu, Omului creat Atotţiitorul a pus şi scânteia Jertfei. La cei Aleşi scânteia aprinde toate virtuţiile prin dragoste, astfel încât flacăra morală devine Aura dumnezeiască a Martirului şi a Sfântului.

   Omul creştin devine un mijlocitor al comuniuni soborniceşti, un fiu haric al Cerului Sfintei Treimi, un creator în natura Creaţiei, o permanentă aspiraţie de înnoire şi îndumnezeire. Aşadar, Omul creat divin în comuniune cu lumina Duhului Sfânt devine la rândul său creator de sens, de armonie, de sublim, de bucurie, de splendoare, de dăruire, de jertfă, de răscumpărare, toate acestea plinindu-le şi sfinţindu-le în Jertfa Răscumpărării Mântuitorului Hristos.

   Prin Sfintele Taine consfinţite în noi, prin har, credinţă şi fapte bune urcăm în sânul Duhului Sfânt, răstignindu-ne lumii pentru a ne renaşte în Iisus Hristos.

   Părintele CONSTANTIN GALERIU (Costachi Galeri) s-a născut în comuna Răcătău, satul Răzeşi, judeţul Bacău, în pragul Zorilor Unirii celei Mari, la 21 Noiembrie 1918, din evlavioşii săi părinţi Elisabeta şi Neculai. După copilăria încărcată de tradiţii, urmează 8 ani cursurile Seminarului „Sf. Gheorghe” din Roman, apoi încă 4 ani pe cele ale Facultăţii de Teologie din Bucureşti (1930-1942), susținând sub îndrumarea marelui teolog-poet  Nichifor Crainic, Teza de licenţă cu titlul Îndumnezeirea omului. Primeşte hirotonia la Biserica „Zlătari”, iar ulterior ajunge preot în satul Podul Văleni, comuna Poenarii Burchii din Prahova (1943-1947).Între 1947-1973 slujeşte la Biserica „Sf. Vasile”-Ploieşti, încheindu-şi misiunea, vocaţia şi apostolatul cu un ciclu de 3 decenii la renumita Biserică din capitală, „Sf. Silvestri” (1973-2003)

   Hărăzit de Bunul Dumnezeu cu har peste har, cu bunătate de sfânt, cu dreaptă credinţă mucenicească şi cu dragoste de martir, Părintele profesor Constantin Galeriu a urcat toate treptele ierarhico-didactico-pedagogico-spirituale: preot-spiritual, profund-pedagog, lector-universitar, profesor-titular, profesor-consultant şi conducător de doctorat, vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, mărturisitor.

   Graţie meritelor sale deosebite şi a dăruirii ieşite din comun pe lângă  multele distincţii bisericeşti, Părintele Galeriu a mai primit:

   -în 1942  Premiul Senatului Universităţii Bucureşti;

   -în 1990 i s-a acordat premiul revistei Flacăra;

   -în 1992 i s-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţi

   Ecologice din Bucureşti;

   -în 1993 primeşte Diploma de Onoare a Societăţii Academice „Titu

   Maiorescu”, apoi înalte recunoştinţe spirituale:

   -preşedintele de Onoare al Ligii Culturale a Românilor

    de Pretutindeni;

   -membru în Comisia Naţională UNESCO;

   -membru în Consiliul Naţional UNICEF;

   -preşedinte al Editurii „HARISMA”;

   -membru fondator şi Preşedinte de onoare al Asociaţiei Filantropice

    Medicale „CHRISTIANA”;

   -preşedinte al Fundaţiei „ELENA DOAMNA”;

   -preşedinte al aşezământului „SF. STELIAN”;

   -membru fondator şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „DELPHI”;

   -membru de onoare al Fundaţiei „MEMORIA”;

   -preşedinte-executiv al FRĂŢIEI ORTODOXE ROMÂNE;

   -membru fondator al Fundaţiei ECUMENICE SF. AP. ANDREI, ş.a.

   Părintele Profesor Constantin Galeriu pe lângă mulţimea de articole şi studii publicate în ţară şi străinătate, a scris şi publicat următoarele volumele de referinţă:

   -Jertfă şi răscumpărare, (1973, Teză de Doctorat);

   -Meditaţii la Tatăl Nostru şi la Fericiri, 1990;

   -Tîlcuiri la mari praznice de peste an: 22 de modele omiletice, 2001;

   -Între Geneză şi Apocalipsă. Convorbiri realizate de Dorin Popa, 2002;

   -Cartea celor nouă Fericiri, 2004.

   Părintele Profesor Constantin Galeriu a fost arestat prima dată între 7 August-7 Octombrie 1950, urmând a doua arestare între August 1952-Octombrie 1953.

   Bunul Dumnezeu m-a binecuvântat să-l cunosc pe marele Duhovnic al Ortodoxiei, mai întâi ca Dascăl, fiindu-i student la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi ulterior colaborator al misiunii spirituale, la rândul meu, ca profesor.

   Ca student am fost între cei apreciaţi de Părintele Galeriu îndeosebi pentru atitudinea şi zelul meu creştin ortodox privind valorile fundamental-divine ale Neamului protodac şi ale Bisericii lui Hristos.

   Eram spre finalul anului IV la Teologie, când Părintele Profesor Constantin Galeriu îndeplinind şi funcţia de Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor mi-a propus recomandarea sa spre o parohie din Bărăgan. Trebuia doar să mă decid şi să mă grăbesc. Nu m-am decis, dar m-am grăbit cu răspunsul: Părinte drag, nu-mi place zona aridă şi zdrenţuită de vânturi a Bărăganului. Dacă era muntele mă hotăram pe loc!

   Marele Duhovnic a înţeles imediat, acceptându-mi motivaţia.

   Am debutat în învăţământ ca profesor teolog la Şcoala Normală din Bucureşti. În  cadrul manifestării Zilei Colegiului, Directoarea a propus câtorva profesori mai remarcaţi să-şi invite un profesor colaborator din afara Colegiului. Încântat de propunere l-am ales pe cel mai semnificativ Profesor şi poate cea mai aleasă personalitate spirituală a Capitalei şi a Ţării: Părintele Galeriu.

   Între alţi invitaţi de onoare s-au aflat: poetul Ştefan Augustin Doinaş, criticul literar Nicolae Manolescu, Inspectorul General din Învăţământ Vasile Molan, un reprezentant al Ministerului Educaţiei, e.t.c.

   Aula Colegiului era arhiplină, fremătând de sărbătoare. Conducerea şcolii la cererea expresă a invitaţilor a făcut imprudenţa de a-i acorda primul cuvânt Părintelui Galeriu. Într-o linişte de simfonie, Marele Duhovnic a vorbit 3 ceasuri electrizând şi fascinând întregul auditoriu.

   Ceilalţi invitaţi s-au rezumat doar la cele câteva minute care au mai rămas, după care Cadrele Didactice ne-am retras la o Cină festivă.

   În toiul agapei, i-am provocat pe invitaţii de onoare să răspundă la următoarea întrebare:

   -Dacă aţi fi forţaţi de împrejurări ultimative să părăsiţi ţara pentru totdeauna, ce cărţi aţi considera necesare să vă însoţească în necunoscut?

   Primul a răspuns Nicolae Manolescu, care arzând în cenuşa sa critică a exclamat: I. L. Caragiale şi orice critică...

   A urmat, Ştefan Augustin Doinaş: Eminescu, Coşbuc. Alecsandri...

   Inspectorul Vasile Molan a răspuns: Biblia şi Istoria Literaturii Române a lui George Călinescu.

   Invitatul din Ministerul Educaţiei a spus doar că: se mai gândeşte...

   Părintele Constantin Galeriu a fost total şi categoric: Biblia, Scrierile Sf. Părinţi: Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Ioan Gură de Aur, Clement Alexandrinul, Maxim Mărturisitorul, Grigore Palama, Ioan Damaschin, Simion Noul Teolog, Serafim de Sarov, Dumitru Stăniloae, Vladimir Lossky, N. A. Berdeaev, Jacques Maritain, Dosoftei, V. Pârvan, N. Paulescu, Eminescu, Coşbuc, Alecsandri, Goga, L. Blaga, ş.a.

   Încheind seria răspunsurilor, am grăit la rândul meu: Toate cărţile menţionate de Părintele Profesor Constantin Galeriu, la care mai adaug expres: Noul Testament cu accent pe Evanghelie şi Epistolele Sf. Ap. Pavel,  Ciclul FILOCALIA, Origen, Sf. Ioan Casian, Mihail Pselos, Andrei Şaguna, Cuviosul Paisie Aghioritul, Serafim Rosse, Cuv. Sofronie, Sf. Ignatie Briancianinov, Florenski, Sf. Ioan de Kronştadt, Arsenie Boca, Părintele Galeriu, Pr. Vasile Ţepordei, patriarhul Justinian Marina; filosofii: Socrate, Seneca, Plotin, Boeţius, Eminescu, Petre Ţuţea, Nae Ionescu, Ernest Bernea, Vasile Băncilă, Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu; istoricii: Herodot, Strabon, Socrates, Sozomen, Udrişte Năsturel, Stolnicul Cantacuzino, Ana Comnena, Dimitrie Cantemir, Nicolae Densuşianu, Haşdeu, Xenopol, Ion Nistor, P.P.Panaitescu, Ştefan Pascu, Silviu Dragomir, Constantin Gane, Gheorghe Brătianu; scriitori-oameni de cultură: Melchisedec Ştefănescu, Varlaam, Olahus, Gh. Lazăr, Dostoevski, Dan Botta, Marin Sorescu,  poeţii: Homer, Petrarca, Sf. Ioan al Crucii, Shakespeare, Puşkin, Hugo, Al. Mateevici, Vasile Voiculescu, Ioan Alexandru, Ion Pillat, Radu Gyr, Nicolae Labiş, Iulia Haşdeu, Andrei Ciurunga, Aron Cotruş, Nichifor Crainic, Sandu Tudor, ş.a.

   La mirarea tuturor Părintele Galeriu a afirmat: Vedeţi, Giorgică este discipolul meu deosebit. De pe acum promite mult şi multe preocupări de folos va aduce Neamului nostru Dacoromân!

  Şi aşa a fost: am colaborat fidel şi entuziast în cadrul Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi Români, (A.S.C.O.R), al Frăţiei Ortodoxe Române ca membru fondator, al Fundaţiei Ec. Sf. Apostol Andrei înfiinţată de mine, în atmosfera diferitelor conferinţe şi dezbateri cultural-religioase din Bucureşti, în formarea mişcării pro-revoluţia Română din Decembrie ’89, în zelul renaşterii spirituale a poporului român, etc.

   Astăzi, acum la acea listă de personalităţi religioase, spirituale şi oameni de cultură dacoromâni pot să mai adaug câteva sute bune şi în mod expres: Elita Mărturisitorilor Creştini-Ortodocşi, alături de Corifeii Ortodoxiei Universale.

    Marii Preoţi, Dascăli, Poeţi, Filosofi, Cuvioşi, Oameni de Cultură, Istorici, Artişti, într-un cuvânt toţi Marii Români Creştini, Ctitori de Adevăr, Frumos şi Bine ai tezaurului Tradiţiei sfinte a Neamului, rămân nemuritori prin misiunea, vocaţia şi mărturisirea lucrărilor lor.

   Preoţii rămân deodată cu Bisericile lor, Duhovnicii trăiesc permanent în Discipolii lor, Dascălii strălucesc în Ucenicii lor, Poeţii se cuminecă în Frumuseţea Neamului, Sfinţii se aprind în Icoana Dumnezeirii, Mărturisitorii sălăşluiesc în Jertfa Martirilor, Cuvioşii se întrupează din Slava Străbunilor şi mireasma Îngerilor.

   În lumea creştin-ortodoxă, în Împărăţia lui Hristos, vremurile stau sub Oameni, sub spiritualitatea lor, care iese din timp, din spaţiu şi punctează transcendenţa.

   Aceşti Oameni sunt Români sau Dacoromâni absoluţi!

   Un Român absolut a fost / este şi Părintele Constantin Galeriu, care odrăslind din Logosul divin s-a făcut Cuvânt crucificat, prefăcând Biserica „Sfântul Silvestru”din Bucureşti în Amvonul Marii Cetăţi-Jertfă pilduitoare şi răscumpărătoare întru Învierea celor mulţi.

   Cuvântul său de folos, de lumină, de înnoire, rostit din amvon, de la catedră, dintr-un amfiteatru anume sau dintr-o aulă oarecare, strălucea,  binecuvânta, electriza, fascina, armoniza, încununa, încânta, rodea.

   L-am ascultat de multe ori şi de fiecare dată în toate momentele, evenimentele, sărbătorile creştin-naţionale aducea ceva nou. O mireasmă de duh plutea deasupra tuturor. Am ascultat sute de preoţi în predicile lor: 98 % nu adăugau un cuvânt la predică, nu puneau o virgulă, se mulţumeau cu pericopa evanghelică rostită de 2000 de ani şi atât... Ba, mai cereau câte un ajutor pentru acoperiş, pentru pictură, pentru veşminte, pentru praznicar, rareori pentru sărmani...

   1 % din preoţi mai adăugau la cuvânt câte o spoială pe ici pe colo, ceva nesemnificativ slab şi cu bule..., ca sifonul îmbuteliat prost.

   Restul de 1 % erau Marii Predicatori: Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Teofil Pârâianu, Ilie Moldovan, Ilie Cleopa, Daniil Tudor, Constantin Galeriu, Ioan Iovan, Nil Dorobanţu, Milan Şesan ori Mitropoliţii: Antonie Plămădeală, Bartolomeu Anania, Serafim Joantă, Teofan Savu, Patriarhul Înţelepciunii Petre Ţuţea, etc. 

   Ca toţi Românii absoluţi Părintele Galeriu l-a iubit enorm pe Luceafărul Ortodoxiei româneşti, Mihail Eminescu-Voevodul Limbii Române. Iată ce ne mărturiseşte Marele Părinte Galeriu: „Mihai Eminescu a aparţinut vremii în care s-a născut, format şi afirmat ca geniu al spiritualităţii neamului. Ca geniu deosebit de sensibil şi receptiv la prodigioasa emisie de idei din vremea sa-filosofice, artistice, ştiinţifice-a receptat neîndoielnic o anume influenţă a lor, dar nu s-a lăsat, şi nici nu o putea face, impregnat de acestea în profunzimea lui, în identitatea care i-a rămas nealterată. Cu puterea geniului său a asimilat ideile şi valorile epocii, ca şi cele ale trecutului, a surprins esenţa, partea de adevăr din fiecare şi le-a tezaurizat în vistieria inimii şi cugetului său”. (Studii Teologice..., Seria a II-a, an. XLIII, nr.1 Ian.-Feb., 1991, Pr. Galeriu, Chipul Mântuitorului Iisus Hristos în gândirea lui Mihai Eminescu, p. 45)

   Autoritatea duhovnicească a Părintelui Constantin Galeriu a strălucit pe zenitul secolului al XX-lea copleşindu-l de emoţie spirituală, însuşindu-şi cel mai sublim act creator: jertfa ca dăruire tuturor şi de împlinire întru Hristos şi întru sine, ca Apostol al Creştinismului social pe care l-a promovat cu osârdie.

   Jertfa a fost sinonimul conştiinţei sale morale. A suferit prigoană, persecuţie, temniţă, purtându-şi crucea şi renăscând strălucitor de fiecare dată ca Marele Trac şi Apostol Pavel, predicând în marile Cetăţi ale Neamului. Pe toţi îi asculta cu mare atenţie şi cu multă răbdare îi aducea pe mulţi la isihia şi dragostea lui Hristos.

   Dacă în Vechiul Testament Frica era începutul Înţelepciunii, în Testamentul Iubirii lui Hristos, dragostea şi isihia (liniştea) aduc Înţelepciunea veşnică.

   Dragostea ortodoxă înseamnă a-l iubi pe celălalt întru Hristos, întru liniştea dumnezeiască ce te renaşte, renăscându-l.

   Isihia vine de la cuvântul protodac: sihastru = cel ce trăieşte în pacea Domnului, în lumina clară a Adevărului, în dorinţa şi dorul după Dumnezeu.

   Iată ce sublinia marele Părinte Galeriu într-o rostire duhovnicească: „Sincer, pot mărturisi că în Evanghelie, în Hristos, în comuniunea cu El simt că mă aflu în adevăr, în lumina adevărului şi nici o filosofie din lume nu mă poate sminti, nimic din lume; n-am nici un argument împotriva adevărului de la Dumnezeu, toate argumentele sunt pentru Dumnezeu şi dimpotrivă toate celelalte sunt „arginţii” căderii, ai prăbuşirii omului din adevăr (cum a căzut satana ca un fulger din cer). Şi atunci poţi da această mărturie că în Iisus Hristos te afli în Adevăr. Căutaţi acest timp pentru isihasm, veţi dobândi negrăita bucurie a isihiei care vine din adevăr, pentru că neliniştea vine din lupta ta lăuntrică pentru adevăr”. (Pagini de Pateric Românesc. Ed. Anastasis, 2009, p. 38)

   Părintele Galeriu ca un mare vizionar şi ziditor al Cetăţii şi Bisericii Dumnezeului-Om Hristos a promovat cu mare zel în cadrul Apostolatului Social, ecumenicitatea culturală şi spirituală a omenirii:

   „Ar trebui toţi, şi iudeul şi musulmanul, şi şintoistul şi confucianistul, şi hinduistul şi budistul şi oricare din lumea aceasta, să recunoască cum că printre oameni nu găsim desăvârşirea. Desăvârşirea este în Dumnezeu şi la Dumnezeu ajungem prin Dumnazeu-Omul, Hristos. Şi El Singurul e Cel Care ne-a învăţat Iubirea. A iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt. El singur a coborât din cer, a părăsit cerul ca să trăiască viaţa acestei omeniri. El n-a jertfit pe nimeni pentru El, ci numai pe El s-a jertfit pentru toată lumea. Deci aceasta este calea înţelegerii între oameni”. (ibid. p. 39)

   Desigur în viziunea sa amplă, ca: toţi să fie una, adică: pace, iubire, crez, adevăr, isihie, nădejde, jertfă, mântuire, marele Predicator n-a ocolit nici sfera politică: „ Harisma întâi a conducerii implică negreşit modelul. Fiul Omului nu a venit să I se slujească, ci El să slujească, să-şi dea viaţa Lui preţ de răscumpărare pentru cei mulţi. Al doilea-ca tu să slujeşti pentru mulţi. Să ai conştiinţa şi modelul. Dar cum slujeşti pentru cei mulţi? Al treilea punct al omului politic: a sluji pentru cei mulţi înseamnă a-i cunoaşte pe cei mulţi, a şti categoriile sociale, a cunoaşte situaţia lor economică, să pleci de la aceste obiective de realizare. Totodată, ce e şi mai profund, sunt trei factori care zidesc o societate, cel spiritual, de schimbare a mentalităţii, adică o conştiinţă clară, cel moral, comportament în raport cu crezul pe care îl ai; o morală nefăcută de un crez precis nu-i morală. Deci morala e în legătură cu crezul. Iar al treilea, cel economic-social. Deci aceşti trei factori trebuie să-i aibă în vedere omul politic. Un conducător politic dacă nu se identifică cu crezul oamenilor pe care îi conduce, cum să-i reprezinte”? (ibid. p. 43)

  Prinosul înţelepciunii sale l-a făcut pe Părintele Profesor Constantin  Galeriu să abordeze toate problemele omului, ale societăţii, printre altele şi rolul presei. Întrebat fiind de un reporter oarecare, Părintele îi răspunde cu profundă autoritate:

   -Are şi ziaristul o harismă?

   „Are harisma împărtăşirii cuvântului, dar cuvântul Adevărului.

   -Care este rolul presei?

   Rolul presei? Unii au spus că dacă ar fi fost presa şi mass-media pe timpul Sfântului Apostol Pavel, precis că el ar fi fost şi ziarist. El, care a mers 40 000 km pe jos. După Mântuitorul şi Maica Domnului, pentru noi, e cel mai mare om din istorie...

   -Aveţi un mesaj de adresat publiciştilor?

   Un mesaj ca, într-adevăr să slujească adevărului, adevărului care să-l zidească pe om. Eu socotesc că adevărul, iubirea, credinţa, libertatea, creativitatea sunt însuşiri fundamentale care-l definesc pe om: acestea sunt chipul lui Dumnezeu în om, sunt firea omului, sunt sănătatea omului şi când cazi din ele, te-ai îmbolnăvit. Ori mesajul este ca ziaristul să slujească aceste valori, să zidească adevărul, iubirea, credinţa, libertatea, care înseamnă eliberare de tot răul”. (ibid. p. 44)

   Neocolind nici pe cea mai sublimă dimensiune-taină a condiţiei creştinului ortodox în drumul său spre urcuşul mântuirii, Crucea, pe care Părintele Dascăl Constantin Galeriu a purtat-o hristic:

   „Mântuirea înseamnă: iubirea Tatălui Care răstigneşte; iubirea Fiului răstignită; iubirea Duhului Sfânt Care triumfă în puterea de neînvins a Crucii, cum tâlcuieşte un ierarh ortodox. Tatăl este reazemul fundamental al Crucii: Părinte, în mâinile Tale încredinţez Duhul Meu. Fiul este Jertfa; Duhul, Porumbelul Care rămâne mereu peste Fiul, este pacea Crucii lui Hristos şi puterea Învierii. Crucea descoperă astfel iubirea Treimii în manifestarea ei concretă, în plinătatea şi în întâlnirea  ei decisivă cu păcatul”.

(Glasul Bisericii-Revista Oficială a Sfintei Mitropolii a Munteniei şi Dobrogei, An. L, nr.3-4, Iulie-Decembrie, 1992, Bucureşti, p. 59)

   Evocându-l pe marele Pandur, pe primul Domn al Dreptăţii Sociale al epocii moderne, care s-a jertfit pentru Dumnezeu şi Neam, pe Tudor Vladimirescu şi Revoluţia de la 1821, condusă de el, Părintele Galeriu consemnează că: „... această mişcare revoluţionară purcede din străfundurile setei de echitate şi dreptate socială a unui neam bun, răbdător şi blând, dar nu mai puţin conştient de vocaţia şi demnitatea sa umană; conştient de dreptul fiecărei persoane şi al fiecărui popor de a-i fi respectate şi împlinite în egală măsură cu ceilalţi semeni, inşi sau naţiuni, aspiraţiile şi interesele legitime fundamentale. Iar când aceste drepturi sunt încălcate brutal, sistematic şi timp îndelungat, şi altă cale de obţinere a lor nu mai există, se impune revolta cu toate suferinţele şi jertfele implicate în ea, ca expresie a dreptăţii divine înseşi. – La acest ceas al istoriei, Tudor Vladimirescu a întrupat, a dat glas, a luptat înfruntând toate ororile luptei şi s-a jertfit, tocmai pentru <> celor năpăstuiţi şi fără glas. Mai cuprinzător şi dintru început spus, mişcarea de renaştere de atunci a urmărit deodată un ţel social şi unul patriotic-naţional: eliberarea de sub jugul intern şi extern, reprezentat de <<domnii străini ai ţării, care cum scria Tudor guvernatorului Vidinului, dimpreună cu boierii... unindu-se cu toţii, ne-au prădat şi ne-au despuiat, încât am ajuns numai cu sufletele>>. (Glasul Bisericii..., Anul XL, nr. 3-5, Martie-Mai 1981, p. 426)

   Între cuvintele alese şi testamentare lăsate Românilor de Marele Duhovnic şi Predicator Dac, Părintele Profesor Constantin Galeriu se numără şi cel referitor la Naţiune şi la Biserica lui Hristos: „Legitimitatea titulaturii de <> pentru Biserica Ortodoxă Română unii poate că pur şi simplu n-o înţeleg, fie din slăbiciunea minţii, fie din puţinătatea cunoştinţelor; alţii o înţeleg, dar oportunismul este mai puternic şi atunci se conformează anumitor comandamente ideologice sau stereotipuri din lumea occidentală, aşa cum ieri făceau ascultare faţă de dogmele ideologice emanate din Uniunea Sovietică: aşa e omul bietul de el, slab şi ispitit să stea << sub vremi>>, cum zicea cronicarul. dar mai sunt şi alţii-sărmanii de ei, Dumnezeu să-i ierte!-care s-au învechit în sminteală şi li s-a întinat lor şi cugetul, şi inima; aceştia cred că sunt stăpânii adevărului împotriva lui Dumnezeu, răstălmăcind totul şi smintindu-i şi pe alţii, cu raţionamente şi vorbe meşteşugite...

   De unde ar trebui să pornească o astfel de discuţie? Desigur, de la naţie sau naţiune, de unde derivă cuvântul naţional. Este naţiunea o realitate sau o simplă convenţie? Este naţiunea de la Dumnezeu sau de la oameni? Şi atunci, dacă naţiunea este convenţie omenească, ea are o valoare relativă, ca toate lucrurile omeneşti; dar dacă este o realitate rânduită de Dumnezeu, atunci ea face parte din ordinea creaţiei dumnezeieşti, este bună în sine, iar a o nega sau a o dispreţui e o lucrare cel puţin nedreaptă...

   Ca să-şi cunoască tradiţia şi deci adevărata identitate spirituală, culturală şi naţională, tinerii noştri ar trebui îndrumaţi să asculte, dincolo de mărturiile istorice bisericeşti, glasul voievozilor cărturari, precum Neagoe Basarab sau Dimitrie Cantemir, al voievozilor martiri, precum Mihai Viteazul sau Constantin Brâncoveanu, al scriitorilor noştri clasici, de la Heliade-Rădulescu la Eminescu. Zice bunăoară, Neagoe Basarab: <>! Ce mărturie mai frumoasă a credinţei şi evlaviei ortodoxe se poate închipui? Şi ea vine de la un om de stat, de la un voievod!

   De aceea, trebuie să se ştie şi să se spună răspicat: recunoscând Bisericii Ortodoxe Române titlul de <<Biserică naţională>>, recunoaştem şi poporului român titlul de supremă cinstire de a fi ortodox”. (10 Predici de Părintele Galeriu la 10 ani de la mutarea sa la cer. Ed. Lumea Credinei, Bucureşti, 2013, p. 163-170)

   În urcuşul meu spiritual adus ca recunoştiinţă Marelui Părinte drag, adaug şi mărturiile a trei Români Mari:

   Petre Ţuţea: Eram odată cu nişte tineri, nu mai ştiu despre ce le vorbeam, şi unul sare şi-mi zice, plin de admiraţie:<> Eu, care înclin să mă cred genial era să mă supăr. Pe urmă, gândindu-mă mai bine, m-am simţit onorat!

   Nicolae Steinhardt: Sub ochii noştri, sfidând aceste vremuri de apostazie, la Biserica Sf. Silvestru din Bucureşti, se petrece ceva esenţial: e acolo un preot minunat, de un unic har mărturisitor, Constantin Galeriu, ale cărui predici nimeni n-ar trebui să le ignore. Nu e numai un mare teolog şi un propovăduitor de excepţie al dumnezeieştii Scripturi, ci- o spun cu toată răspunderea-un neasemuit rugător.

Dan Ciachir: Părintele Galeriu a fost, poate, cel mai mare predicator al Bisericii Ortodoxe Române. Ortodoxia are oameni de trăire duhovnicească, dar nu prea are predicatori. Părintele avea un patos al comuniunii deosebit. Aceasta era trăsătura sa cea mai puternică şi care îl individualiza.

 Parafrazându-l pe Ioan Slavici, care l-a numit pe cel mai mare Mitropolit al Transilvaniei (aş putea spune al tuturor Românilor fără să greşesc), Şaguna-Mesia ardelenilor, pot afirma cu certitudine: Părintele Galeriu-Mesia bucureştenilor.

  + Marele Duhovnic, Mărturisitor şi Jertfitor întru Hristos a urcat la ceruri la 10 August 2003.

   Slăvit să fie Domnul, întru şi cu Aleşii Săi!

  ( Fragment din  Ciclul: Filocalia Suferinţei şi a Jertfei)