vineri, 4 ianuarie 2013




     TAINA SCRISULUI


La Început este Iubirea şi Dorul ei este Cuvântul dătător de Viaţă.

   Şi în Cuvântul lui Dumnezeu, literă cu literă s-au gătit în Iie de sărbătoare prinzându-se în Hora mare şi Sfântă a creaţiei.
   Cuvintele ţesute din borangicul Luminii, sunt brodate apoi pe ştergarele trandafirii ale surâsului divin.
   Înfiorate în sine, toate cuvintele înmiresmate au venit Cuvântului sfânt să I se închine.
   La Început este Cuvântul dumnezeiesc - Obârşia tuturor cuvintelor-făpturi: Cerul cu Îngerii lui, Pământul cu odraslele sale, Lumina cu cântarea-i serafică, Ziua cu zâmbetul ei, Noaptea cu înţelepciunea sa, Apa cu vieţuitoarele zglobii, Iarba cu miresmele florilor, Pomii cu mugurii surâzând, Plantele legănându-se îmbobocite, Codrul cu rapsodiile maeştrilor lui, Soarele cu strălucirea sa, Luna şi Stelele cu podoabele lor şi sus de tot, peste toate acestea, ca un rege înveşmântat în splendoarea frumuseţii este aşezat Omul – chip al lui Dumnezeu.
   Purtăm în noi această dumnezeiască mirare în faţa fiinţării Sfinte, în care Poetul Iubirii a înfrumuseţat cu Adevărul Său, Poemul Vieţii Sale.
   Dacă vom fi încântaţi de splendoarea Poemului dumnezeiesc, scris în elementele de aur, de Poetul Dragostei al Cerului şi al Pământului, atunci vom tâlcui sublim literele de foc care tresaltă în stihurile Iubirii.
   Dacă privim doar una din minunile Poemului sfânt, divinul Trandafir, în care răsar zorii înmiresmaţi în licărul de rouă, prelins pe brocardul petalelor îmbobocite ce dau bineţe Soarelui, simţim că în mijlocul lor surâde o taină. Este Taina iubirii Poetului !
   Din toate aceste desăvârşite odrăsliri, înfrumuseţate cu nenumărate felurimi, Poetul Dragostei a tors admiraţia, ce înfloreşte în Om, rodiile iubirii pentru Creator.
   Toată contemplarea frumuseţii, slavei şi strălucirii acestei dumnezeieşti Iubiri, întrupează în Om cântarea divină.
   Gândul sufletului este mugure de Dumnezeu. Cuvântul rostit este surâsul Luminii, iar muzica cuvântului este cântarea Duhului Sfânt.
   Toată această încântare divină este întruparea sublimă a Fecioarei Maria.
   Aşadar, cuvintele gândite, rostite sau scrise sunt roade ale Tainei Cuvântului. Deci cuvântul este o taină, iar gândirea, scrisul sunt daruri ale Cuvântului. Prin urmare, se poate vorbi de un meşteşug al scrisului, de un tâlc al scrisului, de nimicuri ale scrisului, când nimic nu ai a spune, de o artă a scrisului, de un har al scrisului, de o misiune a scrisului şi de o vocaţie a scrisului.
   Este un scris meşteşugit atunci când potriveşti cuvintele. Dacă le găseşti o înţelepciune înseamnă că au tâlc. Când laşi cuvintele să se hârjonească într-o minte haotică, devin urme pe nisip. Când slujeşti Creaţiei, cuvintele se dăltuiesc armonios înălţându-se ca o grandioasă statuie.
      Dacă primeşti harul de Sus pentru a slăvi Cuvântul şi Neamul, cuvintele capătă sens, devin inspirate, împodobindu-se în Ode, în Balade, în Doine, în Imne sau Psalmi. O parte din Mărturisitorii credinţei şi ai jertfei îmbrăţişează şi misiunea scrisului, zugrăvindu-le în alese scripturi, iar cei ce închină cuvintele numai lui Dumnezeu, le întrupează în Poeme ale iubirii. 
   În raport de cui slujeşte sau pe cine slugăreşte autorul, cuvintele sunt: golaşe, peticite, şifonate, îmbrăcate sau preaîmpodobite. De asemenea toate cuvintele sunt croite perfect după chipul şi asemănarea autorului.
     În funcţie de adresa Destinatarului cuvintele îmbracă o ţesătură fină din brocard, spirituală: teologică, filosofică sau poetică; o ţesătură din mătase, literară: epică, lirică, dramatică, istorico-documentară şi o ţesătură grosolană din postav: maculatură de doi bani ori mâzgăliturile ingrate, profanatoare.
   Numai abordările frumoase şi morale îmbogăţesc Tezaurul spiritual al limbii noastre daco-române. Limba unei Naţiuni defineşte şi rosteşte crezul fiinţei Neamului, iar sensul ei celebrează Taina teologico-liturgică a Ortodoxiei. În esenţa ei limba îşi îndeplineşte funcţia cultică, în care-L slăveşte mai întâi pe Dumnezeu, apoi Seminţia sa şi omul creştin în general. În graiul vechi al Psaltirei, Psalmul 116 zicea:
   Lăudaţi pre Domnul toate limbile,...
   În Sânul limbii daco-române s-a răspândit mireasma Revelaţiei dumnezeieşti.
   Limba daco-română este mărturia dreptei credinţe, este expresia frumuseţii sufletului ortodox şi Altarul consfiinţit de martiriologia acestei Naţii binecuvântate.
   Bunul Dumnezeu ne-a hărăzit scrierea cu patru milenii înaintea Sumerului, tocmai pentru a-L lăuda mai mult decât toate celelalte popoare.
   Vocaţia scrisului constă în semnificaţia acestor slove de foc, săpate adânc în Pisania Rugului aprins din firida sufletului meu. Menirea lor este să mărturisească comuniunea mea cu Logosul divin, bucuria dragostei întru Dumnezeu, cuminecarea Dorului întru Măicuţa noastră Ocrotitoarea, slujirea iubirii de Neam, admiraţia pentru dascălii şi duhovnicii mei, precum şi cinstirea prietenilor - cititori.
   Permanenta mea grijă este să-i mulţumesc lui Dumnezeu, Care-mi trimite din înalturi, harul prisositor ce răsare pe cerul inimii mele ca un Luceafăr de dimineaţă. Hrana spirituală pe care o constituie vocaţia scrisului îmi dă o bucurie peste măsură  şi o profundă mulţumire sufletească. Scrisul ales, bine cumpănit este apanajul mărturisitorului credinţei şi al demnităţii, care poartă în fiinţa sa admiraţia, cântarea, slava  pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi mândria sfântă a Neamului său.
   Scrisul binecuvântat mă îmbracă în lumina harului ca şi cu o haină aleasă şi prea înfrumuseţată. Şoaptă cu şoaptă sufletul îmi scrie pe caşmirul inimii cuvintele unei  frumoase dedicaţii, aşa cum florile de salcâm ne înmiresmează viaţa, primăvara.
   Cu harul scrisului am urcat pe crestele carpatine ca să-mi văd gătite-n sărbătoare simbolurile Ţării mele sfinte.
   Am văzut parcă un vechi descânt, cum la-nceput s-a-nfiorat în  sine şi a pus surâsuri-muguri de creaţie în barba Moşului din Vetre carpatine.
   Am găsit bătrânii stropi de soare prinşi în zâmbetele străbune de sânge, ce scânteiază-n urmele paşilor lui Iisus Hristos.
   Am îngenunchiat pe ţărâna caldă, ca o plămadă de cer în care s-au cuibărit sceptruri şi coroane voievodale, atârnate doar de poala veşniciei Celui Preînalt.
   Am simţit cum creşte-n trupul meu licăr de floare, din mireasma sublimelor Fecioare, care au rămas în frumuseţea vie a martiriului sfânt.
   Am atins smerit stâncile, foste odinioară schimnicii Hotarului de veghe, ce-au tors din Caierul timpului sumanul veşniciei.
   Am îmbrăţişat falnicii brazi, scânteietori în sumanele lor verzi, în care s-au întrupat Voinicii noştri daci, să-I steie reazem lui Dumnezeu.
   Am sărutat buclele izvoarelor, care duc mărturia dreptei credinţei, din care beau lumină Sfinţii noştri de Sus.
   M-am închinat crucilor monahale, care suie la ceruri, ca nişte Potire cu cuminecarea  jertfei Învierii Neamului nostru drag.


( 04.01.2013- Soborul celor 70 Apostoli –Brusturi-Neamţ)